ORDONANȚA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Ședință plenară)
27 septembrie 2011
Cauza F‑55/08 DEP
Carlo De Nicola
împotriva
Băncii Europene de Investiții (BEI)
„Funcție publică – Procedură – Stabilirea cheltuielilor de judecată – Cheltuieli recuperabile – Cheltuieli necesare – Onorariu plătit de o instituție avocatului său – Obligația reclamantului care cade în pretenții de a suporta aceste onorarii – Principiul egalității de tratament – Protecție jurisdicțională efectivă – Condiții”
Obiectul: Cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată depusă de Banca Europeană de Investiții (BEI) ca urmare a Hotărârii Tribunalului Funcției Publice din 30 noiembrie 2009, De Nicola/BEI (F‑55/08, care face obiectul unui recurs aflat pe rolul Tribunalului Uniunii Europene, cauza T‑37/10 P)
Decizia: Cuantumul cheltuielilor de judecată care pot fi recuperate de BEI în cauza F‑55/08, De Nicola/BEI, se stabilește la 6 000 de euro.
Sumar
1. Procedură – Cheltuieli de judecată – Stabilire – Cheltuieli recuperabile – Cheltuieli necesare efectuate de către părți – Onorariu plătit de o instituție avocatului său – Condiții de rambursare
(Statutul Curții de Justiție, art. 19 primul paragraf)
2. Procedură – Cheltuieli de judecată – Stabilire – Elemente care trebuie luate în considerare
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47; Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 91 lit. (b)]
1. În cazul în care un reclamant este obligat la plata integrală sau parțială a cheltuielilor de judecată efectuate de o instituție, revine acesteia, în cazul în care înțelege să recupereze onorariul plătit avocatului său, sarcina de a dovedi că acel onorariu a constituit „cheltuieli necesare” în legătură cu procedura. În această privință, o instituție ar putea să facă dovada caracterului necesar al recurgerii la un avocat demonstrând în special că, pentru rațiuni conjuncturale și pasagere, legate în special de o creștere punctuală a volumului de muncă sau de absențe neprevăzute ale personalului din cadrul serviciului său juridic, în mod obișnuit competent să o reprezinte în justiție, a fost constrânsă să fie asistată de un avocat. Aceeași ar fi situația unei instituții care, confruntată cu un reclamant care a introdus acțiuni importante din punctul de vedere al volumului și/sau al numărului, ar dovedi că ar fi fost obligată, dacă nu ar fi făcut apel la un avocat, să consacre examinării respectivelor acțiuni resursele serviciilor sale într‑o măsură disproporționată.
În schimb, o instituție nu poate pretinde rambursarea în tot sau în parte a onorariului plătit avocatului său în cazul în care s‑ar limita să explice că a ales, pentru rațiuni bugetare sau organizaționale, să degreveze serviciul său juridic de gestionarea contenciosului funcției publice. Astfel, dacă o instituție este liberă să facă o asemenea alegere, consecințele acestei alegeri nu se pot repercuta asupra agenților săi, prin mecanismul cheltuielilor de judecată, fără riscul de a provoca o încălcare a principiului egalității de acces la justiție între personalul instituțiilor al căror serviciu juridic asigură reprezentarea în fața instanțelor Uniunii și personalul instituțiilor care au recurs în mod sistematic la un avocat.
(a se vedea punctele 37-39)
2. Revine instanței Uniunii sarcina de a stabili cuantumul până la concurența căruia poate fi recuperat onorariul de avocat de la partea obligată la plata cheltuielilor de judecată. Atunci când se pronunță cu privire la cererea de stabilire a cheltuielilor de judecată, aceasta nu are obligația de a lua în considerare un tarif național prin care se stabilesc onorariile avocaților, nici un eventual acord încheiat în această privință între partea interesată și agenții sau consilierii săi.
În lipsa unor dispoziții din dreptul Uniunii care să stabilească anumite tarife, instanța este cea care trebuie să aprecieze în mod liber datele cauzei, ținând seama de obiectul și de natura litigiului, de importanța acestuia din perspectiva dreptului Uniunii, precum și de dificultățile cauzei, de amploarea muncii agenților sau a consilierilor implicați pe care a putut‑o necesita procedura contencioasă și de interesele economice avute de părți în cadrul litigiului. Instanța trebuie de asemenea să aibă în vedere, atunci când fixează cuantumul onorariului recuperabil, facultatea contributivă a părții obligate la plata cheltuielilor de judecată, pentru a nu se aduce atingere în mod disproporționat dreptului acestei părți la o cale de atac eficientă, consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale. În sfârșit, cuantumul onorariului recuperabil al avocatului instituției în cauză nu poate fi evaluat făcând abstracție de munca efectuată, înainte chiar de sesizarea Tribunalului Funcției Publice, de serviciile acesteia.
Astfel, din moment ce admisibilitatea unei acțiuni este subordonată condiției introducerii unei reclamații și respingerii acesteia de autoritatea împuternicită să facă numiri, serviciile instituției sunt, în principiu, implicate în examinarea litigiilor chiar înainte ca acestea să fie aduse în fața Tribunalului. Rezultă de aici că, în cauzele în care o instituție a recurs la un avocat, numărul total de ore de lucru ale acelui avocat care pot fi considerate obiectiv necesare în legătură cu procedura trebuie evaluat, în principiu, la o treime din orele care ar fi fost necesare avocatului respectiv dacă acesta nu ar fi putut să se sprijine pe munca efectuată anterior de serviciul juridic al instituției.
Această proporție ar putea fi totuși fixată la un nivel mai ridicat, în special în ipoteza în care o instituție, confruntată cu un reclamant care a introdus un mare număr de acțiuni având un caracter vădit abuziv, ar fi fost pusă în situația de a trebui să încredințeze unui avocat, în tot sau în parte, gestionarea acestor litigii, inclusiv în faza precontencioasă, pentru a evita mobilizarea într‑o măsură disproporționată a resurselor serviciului său juridic.
(a se vedea punctele 40-43)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 9 septembrie 2002, Pannella/Parlamentul European, T‑182/00 DEP, punctele 28 și 29