Language of document : ECLI:EU:C:2016:170

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 16 martie 2016(1)

Cauza C‑484/14

Tobias Mc Fadden

împotriva

Sony Music Entertainment Germany GmbH

[cerere de decizie preliminară formulată de
Landgericht München I (Tribunalul Regional München I, Germania)]

„Trimitere preliminară – Libera circulație a serviciilor societății informaționale – Directiva 2000/31/CE – Articolul 2 literele (a) și (b) – Noțiunea «servicii ale societății informaționale» – Noțiunea «furnizor de servicii» – Serviciu de natură economică – Articolul 12 – Limitarea răspunderii unui furnizor de servicii de simplă transmitere («mere conduit») – Articolul 15 – Excluderea obligației generale în materie de supraveghere – Profesionist care pune la dispoziția publicului în mod gratuit o rețea locală fără cablu cu acces la internet – Încălcare a unui drept de autor și a drepturilor conexe săvârșită de un utilizator terț – Somație care implică obligația de a proteja conexiunea la internet printr‑o parolă”





I –    Introducere

1.        Un profesionist care, în cadrul activităților sale, exploatează o rețea locală fără cablu cu acces la internet (denumită în continuare „rețeaua Wi‑Fi”(2)), pusă la dispoziția publicului în mod gratuit, furnizează un serviciu al societății informaționale în sensul Directivei 2000/31/CE(3)? În ce măsură răspunderea sa este limitată ca urmare a încălcărilor dreptului de autor săvârșite de utilizatori terți? Un asemenea operator al unei rețele Wi‑Fi publice poate fi obligat, în temeiul unei somații, să protejeze accesul la rețeaua sa printr‑o parolă?

2.        Aceste întrebări prezintă problematica ridicată de litigiul dintre domnul Mc Fadden și Sony Music Entertainment Germany GmbH (denumită în continuare „Sony Music”), cu privire la acțiunile în răspundere și în încetare care privesc punerea la dispoziție pentru descărcare a unei opere muzicale protejate prin dreptul de autor, prin intermediul rețelei Wi‑Fi publice exploatate de domnul Mc Fadden.

II – Cadrul juridic

A –    Dreptul Uniunii

1.      Reglementarea privind serviciile societății informaționale

3.        Directiva 2000/31, având în vedere considerentul (40) al acesteia, urmărește între altele armonizarea dispozițiilor naționale cu privire la răspunderea furnizorilor de servicii intermediari, pentru a permite buna funcționare a pieței unice pentru serviciile societății informaționale.

4.        Articolul 2 din Directiva 2000/31, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive, următorii termeni au înțelesurile de mai jos:

(a)      «servicii ale societății informaționale»: servicii în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 98/34/CE[(4)] astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE[(5)];

(b)      „furnizor de servicii”: orice persoană fizică sau juridică furnizoare de servicii ale societății informaționale;

[…]”

5.        Trei categorii de servicii intermediare sunt prevăzute la articolele 12, 13 și 14 din Directiva 2000/31, și anume simpla transmitere („mere conduit”), stocarea‑caching („caching”) și stocarea‑hosting („hosting”).

6.        Articolul 12 din Directiva 2000/31, intitulat „Simpla transmitere («Mere conduit»)”, prevede:

„(1)      În cazul în care un serviciu al societății informaționale constă în transmiterea într‑o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului sau în furnizarea accesului la rețeaua de comunicații, statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru informațiile transmise, cu condiția ca furnizorul:

(a)      să nu inițieze transmiterea;

(b)      să nu selecteze destinatarul transmiterii și

(c)      să nu selecteze sau să modifice informațiile care fac obiectul transmiterii.

[…]

(3)      Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanță judecătorească sau autoritate administrativă să ceară furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină.”

7.        Articolul 15 din Directiva 2000/31, intitulat „Absența obligației generale în materie de supraveghere”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre nu trebuie să impună furnizorilor obligația generală de supraveghere a informațiilor pe care le transmit sau le stochează atunci când furnizează serviciile prevăzute la articolele 12, 13 și 14 și nici obligația generală de a căuta în mod activ fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitățile sunt ilicite.”

2.      Reglementarea privind protecția proprietății intelectuale

8.        Articolul 8 din Directiva 2001/29/CE(6), intitulat „Sancțiuni și căi de atac”, prevede la alineatul (3):

„Statele membre trebuie să asigure că titularii de drepturi pot solicita ca o ordonanță președințială să fie pronunțată împotriva intermediarilor ale căror servicii sunt folosite de către terți pentru a contraface dreptul de autor sau un drept conex.”

9.        O dispoziție în esență identică în ceea ce privește, în general, încălcarea unui drept de proprietate intelectuală este prevăzută la articolul 11 a treia teză din Directiva 2004/48/CE(7), intitulat „Ordine judecătorești”. În conformitate cu considerentul (23) al acesteia, directiva menționată nu aduce atingere articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29, care prevede deja un nivel ridicat de armonizare în ceea ce privește încălcarea dreptului de autor și a drepturilor conexe.

10.      Articolul 3 din Directiva 2004/48, intitulat „Obligație generală”, prevede:

„(1)      Statele membre prevăd măsuri, proceduri și mijloace de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală care intră sub incidența prezentei directive. Aceste măsuri, proceduri și mijloace de reparație trebuie să fie corecte și echitabile, nu trebuie să fie complicate în mod inutil sau costisitoare ori să presupună termene nerezonabile sau să atragă întârzieri nejustificate.

(2)      Măsurile, procedurile și mijloacele de reparație trebuie să fie de asemenea eficiente, proporționale și disuasive și să fie aplicate astfel încât să se evite crearea unor obstacole în calea comerțului legal și să se ofere protecție împotriva folosirii lor abuzive.”

B –    Dreptul german

1.      Dispoziții legislative de transpunere a Directivei 2000/31

11.      Articolele 12-15 din Directiva 2000/31 au fost transpuse în dreptul german prin articolele 7-10 din Legea privind telemedia (Telemediengesetz)(8).

2.      Dispoziții legislative privind protecția dreptului de autor și a drepturilor conexe

12.      Articolul 97 din Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe (Gesetz über Urheberrecht und verwandte Schutzrechte – Urheberrechtsgesetz)(9) prevede:

„1)      Încălcarea ilicită a dreptului de autor sau a altui drept protejat în temeiul prezentei legi poate face obiectul unei acțiuni în reparație sau, dacă există riscul repetării, al unei acțiuni în încetare. Persoana vătămată poate formula acțiune în încetare și în cazul în care există riscul unei prime încălcări.

2)      Persoana care acționează din culpă sau cu neglijență are obligația de a despăgubi persoana vătămată pentru prejudiciul produs. […]”

13.      Articolul 97a din legea menționată, în versiunea aplicabilă la data intrării punerii în întârziere, în anul 2010, prevedea:

„1)      Înainte de inițierea unei proceduri judiciare, persoana vătămată trebuie să pună în întârziere autorul încălcării în vederea încetării acesteia și să îi dea posibilitatea soluționării litigiului prin asumarea unei obligații de încetare și a unei clauze penale adecvate. În măsura în care punerea în întârziere este justificată, se poate solicita rambursarea cheltuielilor necesare.

2)      Rambursarea cheltuielilor necesare legate de serviciile unui avocat pentru prima punere în întârziere se limitează la 100 de euro pentru cazurile simple de încălcări minore ale drepturilor în afara cadrului comercial.”

14.      Articolul 97a din legea menționată, în versiunea în vigoare, prevede:

„1)      Înainte de inițierea unei proceduri judiciare, persoana vătămată trebuie să pună în întârziere autorul încălcării în vederea încetării acesteia și să îi dea posibilitatea soluționării litigiului prin asumarea unei obligații de încetare și a unei clauze penale adecvate.

[…]

3)      În măsura în care punerea în întârziere este justificată, […] se poate solicita rambursarea cheltuielilor necesare. […]

[…]”

3.      Jurisprudența

15.      Din decizia de trimitere reiese că răspunderea în cazul încălcării unui drept de autor sau a drepturilor conexe poate rezulta, în dreptul german, atât în mod direct („Täterhaftung”), cât și indirect („Störerhaftung”).

16.      Articolul 97 din Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe este interpretat de instanțele germane în sensul că răspunderea în cazul încălcării poate fi angajată față de o persoană care, fără a fi autor sau complice la încălcare, contribuie la aceasta indiferent de modalitate, în mod intenționat și suficient de determinantă („Störer”).

17.      În această privință, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a statuat, în hotărârea din 12 mai 2010, Sommer unseres Lebens (I ZR 121/08), că persoana privată care exploatează o rețea Wi‑Fi cu acces la internet poate fi calificată drept „Störer” atunci când nu și‑a protejat rețeaua printr‑o parolă, astfel încât să permită unui terț să încalce un drept de autor sau drepturi conexe. Conform acestei hotărâri, este rezonabil pentru un asemenea operator al rețelei să ia măsuri de protejare precum un sistem de identificare printr‑o parolă.

III – Litigiul principal

18.      Reclamantul din litigiul principal exercită o activitate comercială, în cadrul căreia vinde și închiriază echipamente de sonorizare și lumini pentru diverse evenimente.

19.      Acesta este proprietarul unei conexiuni la internet pe care o exploatează printr‑o rețea Wi‑Fi. Prin intermediul acestei conexiuni, la 4 septembrie 2010, o operă muzicală a fost propusă în mod ilicit pentru descărcare.

20.      Sony Music este producător de fonograme și figurează ca titular al drepturilor de autor asupra acestei opere. Prin scrisoarea din 29 octombrie 2010, Sony Music a transmis domnului Mc Fadden o scrisoare de punere în întârziere privind încălcarea drepturilor sale.

21.      Astfel cum reiese din decizia de trimitere, domnul Mc Fadden subliniază în această privință că, în cadrul activității sale economice, exploata o rețea Wi‑Fi, accesibilă oricărui utilizator și asupra căreia nu exercita niciun control. Acesta nu a protejat‑o în mod voit printr‑o parolă pentru a permite publicului accesul la internet. Domnul Mc Fadden afirmă că nu a săvârșit pretinsa încălcare, însă că nu poate exclude că aceasta a fost săvârșită de unul dintre utilizatorii rețelei sale.

22.      În urma punerii în întârziere, domnul Mc Fadden a introdus în fața instanței de trimitere o acțiune în constatare negativă („negative Feststellungsklage”). Sony Music a formulat o cerere reconvențională în încetare și în despăgubire.

23.      Prin hotărârea din 16 ianuarie 2014, pronunțată în lipsă, instanța de trimitere a respins cererea formulată de domnul Mc Fadden, a admis cererea reconvențională, a pronunțat o somație împotriva domnului Mc Fadden în temeiul răspunderii sale directe pentru încălcarea în discuție și l‑a obligat la plata unor despăgubiri, precum și a cheltuielilor de punere în întârziere și a cheltuielilor de judecată.

24.      Domnul Mc Fadden a formulat o opoziție împotriva acestei hotărâri pronunțate în lipsă. Acesta a susținut printre altele că răspunderea sa era exclusă în temeiul dispozițiilor din dreptul german care transpun articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2000/31.

25.      În cadrul procedurii de opoziție, Sony Music a solicitat confirmarea hotărârii pronunțate în lipsă și, în subsidiar, pronunțarea unei somații și obligarea domnului Mc Fadden la plata despăgubirilor și a cheltuielilor de punere în întârziere, în temeiul răspunderii sale indirecte („Störerhaftung”).

26.      Instanța de trimitere arată că, în această etapă, nu consideră că domnul Mc Fadden este răspunzător în mod direct, însă are în vedere constatarea răspunderii sale indirecte („Störerhaftung”) pentru motivul că rețeaua sa Wi‑Fi nu a fost protejată.

27.      În această privință, instanța de trimitere arată că preconizează să aplice prin analogie hotărârea Bundesgerichtshof din 12 mai 2010, Sommer unseres Lebens (I ZR 121/08), considerând că această hotărâre, deși privește persoane private, este valabilă cu atât mai mult în cazul unui profesionist care exploatează o rețea Wi‑Fi pusă la dispoziția publicului. Potrivit instanței de trimitere, constatarea răspunderii în acest temei ar fi totuși exclusă în cazul în care situația de fapt din litigiul principal ar intra sub incidența articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2000/31, transpus în dreptul german prin articolul 8 alineatul 1 din Legea privind telemedia din 26 februarie 2007, astfel cum a fost modificată prin Legea din 31 martie 2010.

IV – Întrebările preliminare și procedura în fața Curții

28.      În acest context, Landgericht München I (Tribunalul Regional München I) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 12 alineatul (1) […] din Directiva [2000/31] coroborat cu articolul 2 litera (a) din [această directivă] și cu articolul 1 punctul (2) din Directiva [98/34], astfel cum a fost modificată prin Directiva [98/48], trebuie interpretat în sensul că expresia «în mod normal în scopul obținerii unei remunerații» înseamnă că instanța națională trebuie să constate

(a)    dacă persoana vizată în concret, care invocă calitatea de furnizor de servicii, furnizează acest serviciu concret în mod normal în schimbul unei remunerații sau

(b)      dacă există pe piață furnizori de serviciu sau de servicii similare în scopul obținerii unei remunerații sau

(c)      dacă majoritatea acestor servicii sau a unor servicii similare se furnizează în scopul obținerii unei remunerații?

2)      Articolul 12 alineatul (1) […] din Directiva [2000/31] trebuie interpretat în sensul că expresia «furnizarea accesului la rețeaua de comunicații» înseamnă că pentru ca o furnizare de acces să fie conformă cu directiva este suficient să se faciliteze efectiv accesul la o rețea de comunicații (de exemplu internet)?

3)      Articolul 12 alineatul (1) […] din Directiva [2000/31] coroborat cu articolul 2 litera (b) din [această directivă] trebuie interpretat în sensul că, pentru a realiza o «furnizare» în sensul articolului 2 litera (b) [menționat] este suficient să se pună la dispoziție efectiv un serviciu al societății informaționale, în speță prin punerea la dispoziție a unei rețele WLAN deschise, sau este necesară de exemplu și o «promovare»?

4)      Articolul 12 alineatul (1) […] din Directiva [2000/31] trebuie interpretat în sensul că expresia «să nu fie responsabil pentru informațiile transmise» înseamnă că, în principiu sunt excluse orice eventuale acțiuni în încetare, în despăgubire, de plată a cheltuielilor privind punerea în întârziere și a cheltuielilor de judecată în urma unei încălcări a dreptului de autor, formulate de persoana interesată împotriva furnizorului accesului la rețea, sau, în orice caz, acestea sunt excluse în cazul unei prime încălcări a drepturilor de autor?

5)      Articolul 12 alineatul (1) [din Directiva 2000/31] coroborat cu articolul 12 alineatul (3) din această directivă trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei proceduri împotriva furnizorului accesului, statele membre nu pot permite instanței naționale să emită un ordin potrivit căruia acesta trebuie să se abțină pe viitor să faciliteze unor terți, prin intermediul unei conexiuni concrete la internet, punerea la dispoziție a unei anumite opere protejate de dreptul de autor prin intermediul unor platforme de schimb pe internet, astfel încât această operă să poată fi accesată prin mijloace electronice?

6)      Articolul 12 alineatul (1) […] din Directiva [2000/31] trebuie interpretat în sensul că, în împrejurările din procedura principală, dispoziția prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (b) din [această directivă] trebuie aplicată în mod corespunzător în cazul unei acțiuni în încetare?

7)      Articolul 12 alineatul (1) […] din Directiva [2000/31] coroborat cu articolul 2 litera (b) din [această directivă] trebuie interpretat în sensul că cerințele privind un furnizor de servicii se limitează la aspectul că furnizorul de servicii este orice persoană fizică sau juridică furnizoare de servicii ale societății informaționale?

8)      În cazul unui răspuns negativ la a șaptea întrebare, ce cerințe suplimentare trebuie impuse unui furnizor de servicii în cadrul interpretării articolului 2 litera (b) din Directiva [2000/31]?

9)      (a)      Având în vedere protecția dreptului fundamental al proprietății intelectuale, care rezultă din dreptul de proprietate (articolul 17 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [denumită în continuare „carta”]), precum și reglementările […] prevăzute [de Directivele 2001/29 și 2004/48], precum și având în vedere libertatea de informare și libertatea de a desfășura o activitate economică (articolul 16 din [cartă]), articolul 12 alineatul (1) […] din Directiva [2000/31] trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei hotărâri a instanței naționale privind o acțiune pe fond, prin care furnizorul de acces este obligat, sub sancțiuni pecuniare, să se abțină pe viitor să faciliteze unor terți să pună la dispoziție o anumită operă protejată de dreptul de autor sau părți din aceasta, pe o platformă de schimb, prin intermediul unei anumite conexiuni la internet, lăsându‑i-se astfel furnizorului de acces posibilitatea de a alege măsurile tehnice concrete pe care să le adopte pentru a se conforma respectivei dispoziții?

      (b)      Aceasta se aplică și în cazul în care furnizorul de acces se poate conforma efectiv interdicției instituite prin hotărârea judecătorească numai prin închiderea conexiunii la internet sau prin protejarea conexiunii prin parolă sau prin verificarea dacă prin respectiva comunicație se retransmite, în mod ilegal, opera protejată de dreptul de autor, atunci când acest aspect este stabilit de la început și nu reiese numai în cadrul procedurii de executare silită sau de sancționare?”

29.      Decizia de trimitere din 18 septembrie 2014 a fost primită la grefa Curții la 3 noiembrie 2014. Părțile din litigiul principal, guvernul polonez și Comisia Europeană au depus observații scrise.

30.      Părțile din litigiul principal și Comisia au participat de asemenea la ședința care a avut loc la 9 decembrie 2015.

V –    Analiză

31.      Întrebările preliminare pot fi regrupate în funcție de cele două problematici pe care le ridică.

32.      Pe de o parte, prin intermediul întrebărilor prima-a treia formulate, instanța de trimitere urmărește să stabilească dacă un profesionist, precum cel în discuție în litigiul principal, care exploatează în cadrul activităților sale o rețea Wi‑Fi publică și gratuită intră în domeniul de aplicare al articolului 12 din Directiva 2000/31.

33.      Pe de altă parte, pentru cazul în care articolul 12 din Directiva 2000/31 s‑ar aplica, instanța de trimitere solicită Curții, prin intermediul întrebărilor a patra-a noua formulate, să interpreteze limitarea răspunderii furnizorului de servicii intermediar prevăzută de această dispoziție.

A –    Cu privire la domeniul de aplicare al articolului 12 din Directiva 2000/31

34.      Prin intermediul primelor trei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă un profesionist care, în cadrul activităților sale, exploatează o rețea Wi‑Fi publică și gratuită trebuie considerat furnizor de servicii care constau în furnizarea accesului la rețeaua de comunicații, în sensul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2000/31.

35.      Instanța de trimitere ridică două probleme în această privință, referitoare, pe de o parte, la natura economică a acestui serviciu și, pe de altă parte, la faptul că operatorul unei rețele Wi‑Fi poate pune pur și simplu rețeaua respectivă la dispoziția publicului, fără a se prezenta în mod explicit în raport cu potențialii utilizatori ca un furnizor de servicii.

1.      Serviciul „de natură economică” (prima întrebare)

36.      În ceea ce privește noțiunea „serviciu”, articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31 face trimitere la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 98/34(10), care privește „orice serviciu al societății informaționale, adică orice serviciu prestat în mod normal în scopul obținerii unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului”.

37.      Condiția pentru serviciul în cauză de a fi furnizat „în mod obișnuit în schimbul unei remunerații” este preluată de la articolul 57 TFUE și reflectă considerația, consacrată în jurisprudență, potrivit căreia doar serviciile de natură economică intră sub incidența dispozițiilor Tratatului FUE referitoare la piața internă(11).

38.      Potrivit unei jurisprudențe consacrate, noțiunile de activitate economică și de furnizare de servicii în cadrul pieței interne trebuie să primească o largă interpretare(12).

39.      În această privință, instanța de trimitere ridică problema naturii economice a prestației în discuție, indicând totodată că, în opinia sa, punerea la dispoziție a accesului la internet, chiar și neplătit, este o activitate economică, din moment ce furnizarea unui asemenea acces constituie un serviciu prestat în mod normal în schimbul unei remunerații.

40.      Observăm, astfel cum au arătat instanța de trimitere și, cu excepția Sony Music, majoritatea părților și persoanelor interesate, că furnizarea accesului la internet constituie în mod normal o activitate economică. Această constatare este valabilă și pentru furnizarea unui asemenea acces prin intermediul unei rețele Wi‑Fi.

41.      În opinia noastră, atunci când un operator economic propune publicului un asemenea acces în cadrul activităților sale, chiar și neplătit, acesta furnizează, deși cu titlu accesoriu în raport cu activitatea sa principală, un serviciu de natură economică.

42.      Însuși faptul de a exploata o rețea Wi‑Fi pusă la dispoziția publicului, în raport cu o altă activitate economică, se înscrie în mod necesar într‑un context economic.

43.      În această privință, accesul la internet poate constitui o formă de marketing care permite atragerea și fidelizarea clienților. Din moment ce acesta contribuie la exercitarea activității principale, faptul că furnizorul de servicii nu este remunerat direct de destinatari nu este determinant. Potrivit unei jurisprudențe constante, condiția contraprestației economice prevăzută la articolul 57 TFUE nu impune ca serviciul să fie plătit direct de beneficiarii acestuia(13).

44.      Argumentul invocat de Sony Music, prin care contestă faptul că este vorba despre un serviciu propus „în mod normal” în schimbul unei remunerații, nu ne convinge.

45.      Desigur, accesul la internet este propus adeseori de un hotel sau de un bar, fără a se plăti o remunerație. Totuși, acest fapt nu exclude nicidecum constatarea că prestația în discuție este însoțită de o contraprestație economică încorporată în prețul celorlalte servicii.

46.      Or, nu înțelegem motivele pentru care furnizarea accesului la internet ar trebui percepută în mod diferit în raport cu alte activități economice.

47.      Astfel, în speță, domnul Mc Fadden arată că a exploatat rețeaua Wi‑Fi, inițial sub denumirea „mcfadden.de”, pentru a atrage atenția clienților din unitățile comerciale învecinate și a trecătorilor asupra întreprinderii sale specializate în tehnici de sonorizare și lumini și a‑i încuraja să îi viziteze magazinul sau pagina de internet.

48.      În opinia noastră, furnizarea accesului la internet în aceste împrejurări se înscrie într‑un context economic, chiar dacă este propus fără a se plăti o remunerație.

49.      În plus, chiar dacă din decizia de trimitere reiese că, probabil, aproximativ în perioada în care au avut loc faptele din litigiul principal, domnul Mc Fadden a modificat denumirea rețelei sale Wi‑Fi în „Freiheitstattangst.de” („libertate, nu teamă”) pentru a‑și exprima susținerea pentru lupta împotriva supravegherii exercitate de stat asupra internetului, doar această circumstanță nu influențează calificarea acestei activități drept „economice”. Schimbarea denumirii rețelei Wi‑Fi nu ne pare decisivă, deoarece este vorba, în orice caz, despre o rețea exploatată în cadrul unității comerciale a domnului Mc Fadden.

50.      Pe de altă parte, dat fiind că domnul Mc Fadden a exploatat rețeaua Wi‑Fi pusă la dispoziția publicului în cadrul întreprinderii sale, nu este necesar să se analizeze dacă domeniul de aplicare al Directivei 2000/31 ar putea cuprinde și o astfel de activitate de exploatare a unei rețele atunci când este lipsită de orice alt context economic(14).

2.      Serviciul care constă în „furnizarea” accesului la rețea (a doua și a treia întrebare)

51.      Noțiunea „serviciu al societății informaționale” acoperă, în temeiul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2000/31, orice activitate economică care constă în punerea la dispoziție a unui acces la o rețea de comunicații, ceea ce înglobează exploatarea unei rețele Wi‑Fi publice cu acces la internet(15).

52.      În opinia noastră, verbul „a furniza” presupune doar că activitatea în cauză permite accesul publicului la o rețea, înscriindu‑se totodată într‑un context economic.

53.      Astfel, calificarea unui anumite activități drept „serviciu” are un caracter obiectiv. Nu este, așadar, necesar, în opinia noastră, ca persoana în cauză să se prezinte publicului în calitate de furnizor de servicii ori să își promoveze în mod explicit activitatea față de potențialii clienți.

54.      Pe de altă parte, conform jurisprudenței referitoare la articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29, faptul de a furniza un serviciu intermediar trebuie interpretat în sens larg și nu impune existența unui raport contractual între prestatorul de servicii și utilizatori(16). Observăm că problema existenței unor raporturi contractuale ține doar de dreptul național.

55.      Reiese totuși din cea de a șaptea întrebare preliminară că instanța de trimitere are îndoieli în ceea ce privește acest din urmă aspect, ca urmare a faptului că versiunea în limba germană a articolului 2 litera (b) din Directiva 2000/31, care definește noțiunea „furnizor” („Diensteanbieter”), se referă la o persoană care „furnizează” („anbietet”) un serviciu, utilizând un termen care ar putea fi interpretat în sensul că implică o promovare activă a unui serviciu față de clienți.

56.      Or, o asemenea interpretare a termenului „furnizare [a unui serviciu]”, pe lângă faptul că nu este susținută de alte versiuni lingvistice(17), nu ne pare justificată de jurisprudența referitoare la articolul 56 TFUE, care se întemeiază pe o interpretare largă a noțiunii de serviciu și nu include această condiție de promovare activă(18).

3.      Concluzie intermediară

57.      Având în vedere cele de mai sus, considerăm că articolul 2 literele (a) și (b) și articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2000/31 trebuie interpretate în sensul că se aplică unei persoane care, în mod accesoriu în raport cu activitatea sa economică principală, exploatează o rețea Wi‑Fi cu o conexiune la internet, pusă la dispoziția publicului și gratuită.

B –    Interpretarea articolului 12 din Directiva 2000/31

1.      Observații introductive

58.      Dorim să schematizăm problematica, relativ complexă, ridicată de întrebările a patra-a noua.

59.      A patra și a cincea întrebare, pe care propunem să le examinăm împreună, privesc limitele răspunderii unui furnizor de servicii de simplă transmitere, astfel cum reies din articolul 12 alineatele (1) și (3) din Directiva 2000/31.

60.      Instanța de trimitere ridică în special problema posibilității de a obliga la plată furnizorul de servicii intermediar în temeiul acțiunilor în încetare, în despăgubire, precum și în temeiul repartizării cheltuielilor extrajudiciare și a cheltuielilor de judecată, în cazul încălcării dreptului de autor săvârșite de un terț. În plus, această instanță urmărește să afle dacă o instanță națională poate obliga furnizorul de servicii intermediar să se abțină de la acțiuni care permit terților să săvârșească încălcarea respectivă.

61.      În ipoteza în care nu ar putea fi avută în vedere nicio acțiune efectivă împotriva furnizorului de servicii intermediar, instanța de trimitere ridică problema posibilității de a restrânge domeniul de aplicare al articolului 12 din Directiva 2000/31 prin intermediul aplicării prin analogie a condiției prevăzute la articolul 14 alineatul (1) litera (b) din aceeași directivă (a șasea întrebare) sau prin intermediul altor condiții nescrise (a șaptea și a opta întrebare).

62.      În ceea ce privește a noua întrebare, aceasta privește limitele somației care poate fi pronunțată împotriva unui furnizor de servicii intermediar. Pentru a răspunde în mod util la aceasta, va trebui să se facă trimitere nu numai la articolele 12 și 15 din Directiva 2000/31, ci și la dispozițiile referitoare la ordinele judecătorești conținute în Directivele 2001/29 și 2004/48 în materia protecției proprietății intelectuale, precum și la drepturile fundamentale care stau la baza echilibrului instituit de toate aceste dispoziții.

2.      Întinderea răspunderii furnizorului de servicii intermediar (a patra și a cincea întrebare)

63.      Articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2000/31 limitează răspunderea unui furnizor de servicii de simplă transmitere pentru activitatea ilicită inițiată de un terț la informațiile transmise.

64.      Astfel cum reiese din lucrările pregătitoare ale acestui act legislativ, limitarea în discuție acoperă, în mod orizontal, orice formă de răspundere pentru activități ilicite de orice natură. Prin urmare, este vorba despre răspunderea atât penală sau administrativă, cât și civilă și despre răspunderea atât directă, cât și indirectă, pentru actele săvârșite de terți(19).

65.      Conform articolului 12 alineatul (1) literele (a)-(c) din Directiva 2000/31, această limitare se aplică sub rezerva a trei condiții cumulative, și anume ca furnizorul de servicii de simplă transmitere să nu inițieze transmiterea, să nu selecteze destinatarul transmiterii și să nu selecteze sau să modifice informațiile care fac obiectul transmiterii.

66.      Astfel, potrivit considerentului (42) al Directivei 2000/31, derogările în materie de răspundere se referă numai la activitatea pur tehnică, automată și pasivă, ceea ce implică faptul că furnizorul de servicii nu cunoaște și nici nu controlează informațiile transmise sau stocate.

67.      Întrebările adresate de instanța de trimitere se întemeiază pe ipoteza că aceste condiții sunt îndeplinite în speță.

68.      Observăm că reiese din coroborarea alineatelor (1) și (3) ale articolului 12 din Directiva 2000/31 că dispozițiile în cauză limitează răspunderea unui furnizor de servicii intermediar la informațiile transmise, însă nu îl protejează împotriva somațiilor judecătorești.

69.      De asemenea, potrivit considerentului (45) al Directivei 2000/31, limitările răspunderii furnizorilor de servicii intermediare nu aduc atingere posibilității de a se interveni cu acțiuni în încetare, care pot lua în special forma unor hotărâri ale instanțelor judecătorești sau ale autorităților administrative care impun încetarea oricărei încălcări sau prevenirea acesteia.

70.      Articolul 12 din Directiva 2000/31, interpretat în ansamblu, face, așadar, o distincție între acțiunile în răspundere și în încetare, de care trebuie să se țină seama la stabilirea limitelor răspunderii definite de acest articol.

71.      În speță, instanța de trimitere ridică problema posibilității de a obliga furnizorul intermediar, în temeiul răspunderii sale indirecte („Störerhaftung”), cu privire la următoarele capete de cerere:

–        interdicția instituită prin hotărâre judecătorească, sub sancțiuni pecuniare, prin care se urmărește să nu se permită terților să aducă atingere operei specifice protejate;

–        obligarea la plata despăgubirilor;

–        rambursarea cheltuielilor de punere în întârziere, respectiv a cheltuielilor extrajudiciare referitoare la punerea în întârziere care constituie o cerință prealabilă obligatorie pentru acțiunea în justiție în vederea instituirii interdicției și

–        obligarea la plata cheltuielilor efectuate în fața unei instanțe în cadrul acțiunii în încetare și la plata unor despăgubiri.

72.      Instanța de trimitere însăși consideră că, în temeiul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2000/31, domnul Mc Fadden nu poate fi considerat răspunzător față de Sony Music, în ceea ce privește toate aceste cereri, ca urmare a faptului că nu este responsabil pentru informațiile transmise de terți. În această privință, vom analiza, în primul rând, posibilitatea de a solicita sancțiuni pecuniare, în speță plata unor despăgubiri, a cheltuielilor extrajudiciare și a cheltuielilor de judecată, și, în al doilea rând, posibilitatea de a solicita emiterea unei somații, care cuprinde penalități cominatorii.

a)      Cerere de despăgubiri și alte cereri pecuniare

73.      Amintim că articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2000/31 limitează răspunderea civilă a unui furnizor intermediar, excluzând orice acțiune în despăgubire întemeiată pe orice formă de răspundere civilă(20).

74.      În opinia noastră, această limitare înglobează nu numai cererea în despăgubire, ci și orice altă cerere pecuniară care implică constatarea răspunderii pentru o încălcare a dreptului de autor prin informațiile transmise, precum cererile referitoare la rambursarea cheltuielilor extrajudiciare sau judiciare.

75.      În această privință, nu suntem convinși de pertinența argumentului Sony Music potrivit căruia ar fi echitabil ca cheltuielile care rezultă din încălcare să fie suportate „de persoana care a săvârșit‑o”.

76.      În temeiul articolului 12 din Directiva 2000/31, furnizorul de servicii de simplă transmitere nu poate fi considerat răspunzător pentru încălcarea dreptului de autor prin informațiile transmise. Prin urmare, acesta nu poate fi obligat la plata cheltuielilor extrajudiciare și nici a cheltuielilor de judecată efectuate în fața unei instanțe în legătură cu o asemenea încălcare, care nu îi poate fi imputată.

77.      Observăm în plus că obligarea la plata cheltuielilor extrajudiciare și a cheltuielilor referitoare la o asemenea încălcare ar putea repune în discuție obiectivul urmărit de articolul 12 din Directiva 2000/31, prin care se urmărește să nu se restrângă în mod necorespunzător exercitarea activității respective. Obligarea la plata cheltuielilor de punere în întârziere și a cheltuielilor de judecată are, în mod potențial, același efect penalizant ca și obligarea la plata despăgubirilor și poate afecta, în același mod, dezvoltarea serviciilor intermediare în cauză.

78.      Desigur, articolul 12 alineatul (3) din Directiva 2000/31 prevede posibilitatea ca o instanță judecătorească sau autoritatea administrativă să supună furnizorul intermediar de servicii anumitor obligații în urma unei încălcări săvârșite, în special prin intermediul unei somații.

79.      Cu toate acestea, din perspectiva articolului 12 alineatul (1) din această directivă, o decizie judiciară sau administrativă care supune furnizorul de servicii anumitor obligații nu se poate întemeia pe constatarea răspunderii acestuia din urmă. Furnizorul intermediar nu poate fi considerat răspunzător că nu a prevenit o eventuală încălcare din proprie inițiativă sau că a încălcat o obligație de bonus pater familias. Răspunderea sa nu poate fi angajată înainte de a fi supus unei obligații specifice prevăzute la articolul 12 alineatul (3) din Directiva 2000/31.

80.      În speță, în opinia noastră, articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2000/31 se opune, așadar, obligării furnizorului intermediar nu numai la plata despăgubirilor, ci și la plata cheltuielilor de punere în întârziere și la plata cheltuielilor de judecată în raport cu încălcarea dreptului de autor săvârșită de un terț, pentru informațiile transmise.

b)      Somația

81.      Obligația statelor membre de a prevede o somație împotriva unui furnizor intermediar reiese din articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29, precum și dintr‑o dispoziție identică în esență prevăzută la articolul 11 a treia teză din Directiva 2004/48.

82.      Posibilitatea de a adopta o somație împotriva unui intermediar, furnizor de acces la internet ale cărui servicii sunt folosite de un terț pentru încălcarea dreptului de autor și a drepturilor conexe, reiese și din jurisprudența referitoare la aceste două directive(21).

83.      Directiva 2001/29 nu aduce atingere, în conformitate cu considerentul (16) al acestuia, dispozițiilor Directivei 2000/31. Cu toate acestea, în temeiul articolului 12 alineatul (3) din Directiva 2000/31, limitarea răspunderii furnizorului intermediar nu afectează, la rândul său, posibilitatea de a introduce acțiuni în încetare prin care se urmărește ca acest intermediar să pună capăt unei încălcări sau să o prevină(22).

84.      În consecință, articolul 12 alineatele (1) și (3) din Directiva 2000/31 nu se opune pronunțării unei somații împotriva unui furnizor de servicii de simplă transmitere.

85.      În plus, condițiile și modalitățile unor asemenea somații intră sub incidența dreptului național(23).

86.      Amintim totuși că, în temeiul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2000/31, adoptarea unei somații nu poate implica constatarea răspunderii civile a furnizorului intermediar, indiferent de formă, pentru încălcarea dreptului de autor săvârșită prin informațiile transmise.

87.      În plus, articolul 12 din această directivă coroborat cu alte dispoziții relevante ale dreptului Uniunii definește anumite limite ale acestor somații, pe care le vom examina în cadrul analizei celei de a noua întrebări preliminare.

c)      Sancțiune aferentă unei somații

88.      Pentru a da un răspuns util la întrebările adresate, trebuie să se mai stabilească dacă articolul 12 din Directiva 2000/31 limitează răspunderea furnizorului de servicii intermediar la sancțiuni pentru încălcarea unei somații.

89.      Din decizia de trimitere reiese că pentru interdicția judiciară avută în vedere în cauza principală s‑ar putea aplica o sancțiune pecuniară de până la 250 000 de euro, care poate fi transformată într‑o pedeapsă de privare de libertate. O condamnare în acest sens este posibilă numai în cazul unei încălcări a acestei interdicții.

90.      În această privință, considerăm că, deși articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2000/31 exclude orice condamnare a unui furnizor de servicii intermediar pentru încălcarea dreptului de autor săvârșită prin informațiile transmise, această dispoziție nu limitează totuși răspunderea sa pentru nrerespectarea unei somații pronunțate în raport cu această încălcare.

91.      În măsura în care este vorba despre o răspundere accesorie în cadrul acțiunii în încetare și al cărei obiectiv se limitează la asigurarea eficacității somației, aceasta intră sub incidența articolului 12 alineatul (3) din Directiva 2000/31, potrivit căruia o instanță este îndreptățită să oblige furnizorul de servicii intermediar să pună capăt unei încălcări sau să o prevină.

d)      Concluzie intermediară

92.      Având în vedere ceea ce precedă, considerăm că articolul 12 alineatele (1) și (3) din Directiva 2000/31 se opune ca un furnizor de servicii de simplă transmitere să fie obligat la plată în temeiul oricărei cereri care presupune constatarea răspunderii civile a acestuia din urmă. Articolul menționat se opune, așadar, obligării furnizorului de servicii intermediar nu numai la plata despăgubirilor, ci și la cheltuieli de punere în întârziere și la cheltuieli de judecată în raport cu încălcarea dreptului de autor săvârșită de un terț, prin informațiile transmise. Același articol nu se opune adoptării unei somații, prin care se pot dispune sancțiuni pecuniare.

3.      Eventuale condiții suplimentare referitoare la limitarea răspunderii (întrebarea a șasea-a opta)

93.      Observăm că, prin intermediul celei de a șasea, al celei de a șaptea și al celei de a opta întrebări, instanța de trimitere pare să pornească de la premisa potrivit căreia articolul 12 din Directiva 2000/31 exclude orice acțiune împotriva unui furnizor de servicii intermediar. În consecință, aceasta ridică problema compatibilității unei asemenea situații cu un just echilibru între diferitele interese existente, enunțat în considerentul (41) al Directivei 2000/31.

94.      Pare astfel că acesta este motivul pentru care instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la posibilitatea de a limita domeniul de aplicare al articolului 12 din Directiva 2000/31 prin intermediul aplicării prin analogie a condiției prevăzute la articolul 14 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2000/31 (a șasea întrebare) sau prin adăugarea unei alte condiții neprevăzute de aceeași directivă (a șaptea și a opta întrebare).

95.      Ne punem problema dacă aceste întrebări preliminare rămân pertinente în cazul în care Curtea ar decide, astfel cum propunem, că articolul 12 din Directiva 2000/31 permite, în principiu, adoptarea unei somații împotriva unui furnizor de servicii intermediar.

96.      În orice caz, considerăm că prezentele întrebări, întrucât au în vedere posibilitatea de a limita aplicarea articolului 12 din Directiva 2000/31 prin anumite condiții suplimentare, necesită de la bun început un răspuns negativ.

97.      Articolul 12 alineatul (1) literele (a)-(c) din Directiva 2000/31 subordonează limitarea răspunderii unui furnizor de servicii de simplă transmitere îndeplinirii anumitor condiții cumulative, însă exhaustive(24). Adăugarea altor condiții la aplicarea acestei dispoziții pare exclusă în mod explicit.

98.      Astfel, în ceea ce privește cea de a șasea întrebare, evocând posibilitatea aplicării prin analogie a condiției prevăzute la articolul 14 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2000/31, observăm că această dispoziție prevede că furnizorul unui serviciu de stocare („hosting”) nu este responsabil pentru informațiile stocate, cu condiția ca furnizorul să acționeze prompt pentru a elimina informațiile sau pentru a bloca accesul la acestea, de îndată ce ia la cunoștință despre activitatea ilicită.

99.      Amintim în această privință că articolele 12-14 din Directiva 2000/31 privesc trei categorii distincte de activități și subordonează limitarea răspunderii furnizorului îndeplinirii unor condiții diferite, ținând seama de natura fiecărei activități în cauză. Având în vedere că aplicarea prin analogie ar avea drept efect asimilarea condițiilor privind răspunderea referitoare la aceste activități, distinse în mod clar de legiuitor, aceasta contravine economiei acestor dispoziții.

100. Situația se regăsește în cauza principală cu atât mai mult cu cât, astfel cum observă Comisia, activitatea de simplă transmitere prevăzută la articolul 12 din Directiva 2000/31, care se limitează la transmiterea informațiilor, se distinge, prin natura sa, de cea prevăzută la articolul 14 din aceeași directivă, care constă în stocarea informațiilor furnizate de destinatarul serviciului. Această din urmă activitate implică un anumit nivel de implicare în stocarea informațiilor și, astfel, un anumit nivel de control, ceea ce explică ipoteza prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2000/31, potrivit căreia nu este exclus ca furnizorul de servicii de stocare să ia cunoștință de circumstanțe care constituie indicii ale activității ilicite și trebuie să acționeze din proprie inițiativă în această privință.

101. În ceea ce privește a șaptea și a opta întrebare, instanța de trimitere ridică problema dacă condițiile prevăzute la articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2000/31, precum și cele care rezultă din definițiile conținute la articolul 2 literele (a), (b) și (d) din aceeași directivă ar putea fi completate de alte condiții nescrise.

102. Din decizia de trimitere reiese că o condiție suplimentară ar putea fi, de exemplu, cerința unei legături strânse între activitatea economică principală și furnizarea unui acces gratuit la internet în cadrul acestei activități.

103. Amintim că reiese din modul de redactare a articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2000/31 că cele trei condiții referitoare la aplicarea sa sunt exhaustive. În măsura în care prezentele întrebări privesc interpretarea noțiunilor de serviciu și de activitate economică, ne permitem să facem trimitere la analiza noastră referitoare la primele trei întrebări(25).

104. În lumina acestor observații, considerăm că condițiile prevăzute la articolul 12 alineatul (1) literele (a)-(c) din Directiva 2000/31 sunt exhaustive și nu permit aplicarea, prin analogie, a condiției prevăzute la articolul 14 alineatul (1) litera (b) din aceeași directivă și nici a altor condiții suplimentare.

4.      Domeniul de aplicare al somației (a noua întrebare)

105. Prin intermediul celei de a noua întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2000/31, ținând seama de alte dispoziții ale dreptului Uniunii care privesc aplicarea acestuia, se opune unei interdicții judiciare prin care furnizorul de servicii intermediar este obligat să se abțină pe viitor să permită unor terți să aducă atingere unei opere specifice protejate, prin intermediul conexiunii la internet, atunci când această interdicție lasă furnizorului posibilitatea de a alege măsurile tehnice pe care să le adopte [a noua întrebare litera a)]. În plus, aceasta ridică problema dacă o asemenea somație este conformă cu dispoziția în cauză, atunci când se stabilește încă de la început că destinatarul nu va putea respecta, în practică, interdicția judiciară decât prin închiderea conexiunii la internet, prin protejarea printr‑o parolă sau prin examinarea tuturor comunicațiilor transmise prin intermediul acestei conexiuni [a noua întrebare litera b)].

a)      Limitele somației

106. Astfel cum reiese din analiza celei de a patra și a celei de a cincea întrebări, articolul 12 din Directiva 2000/31 nu se opune, în principiu, adoptării de somații, precum cele prevăzute la articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 și la articolul 11 a treia teză din Directiva 2004/48, împotriva unui furnizor de servicii de simplă transmitere.

107. Prin adoptarea unei asemenea măsuri, o instanță națională trebuie să țină totuși seama de limitările care rezultă din aceste dispoziții.

108. În această privință, măsurile prevăzute în aplicarea articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 și al articolului 11 a treia teză din Directiva 2004/48 trebuie, având în vedere articolul 3 din aceeași directivă, să fie corecte și echitabile, nu trebuie să fie complicate în mod inutil sau costisitoare ori să presupună termene nerezonabile sau să atragă întârzieri nejustificate. În plus, acestea trebuie să fie eficiente, proporționale și disuasive și să se aplice astfel încât să se evite crearea de bariere în calea comerțului legitim și să se prevadă garanții împotriva utilizării lor abuzive(26). Adoptarea unei somații judecătorești necesită în plus asigurarea echilibrului intereselor între părțile în cauză(27).

109. Pe de altă parte, dat fiind că aplicarea Directivei 2001/29 nu trebuie să aducă atingere aplicării Directivei 2000/31, instanța națională, atunci când adoptă o somație împotriva unui furnizor de servicii de simplă transmitere, trebuie să țină seama de limitările care rezultă din această din urmă directivă(28).

110. În această privință, reiese din articolul 12 alineatul (3) și din articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31 că obligațiile impuse acestui furnizor în cadrul acțiunii în încetare trebuie să urmărească să pună capăt unei încălcări sau să prevină o încălcare specifică și nu pot cuprinde o obligație generală în materie de supraveghere.

111. La aplicarea acestor dispoziții, trebuie să se țină seama și de principiile și de drepturile fundamentale protejate în dreptul Uniunii, în special de libertatea de exprimare și de informare, precum și de libertatea de a desfășura o activitate comercială consacrate la articolul 11 și, respectiv, la articolul 16 din cartă(29).

112. În măsura în care limitările acestor drepturi fundamentale sunt aduse pentru a pune în aplicare dreptul la protecția proprietății intelectuale, consacrat la articolul 17 alineatul (2) din cartă, aprecierea acestora presupune găsirea unui just echilibru între drepturile fundamentale în discuție(30).

113. Mecanismele care permit găsirea acestui echilibru, pe de o parte, sunt cuprinse chiar în Directivele 2001/29 și 2000/31, care prevăd anumite limite privind măsurile adresate intermediarului. Pe de altă parte, aceste mecanisme trebuie să rezulte din aplicarea dreptului național(31), dat fiind în special faptul că acest drept stabilește modalitățile specifice cu privire la acțiunile în încetare.

114. În această privință, incumbă autorităților și instanțelor din statele membre nu numai să interpreteze dreptul lor național într‑un mod conform directivelor menționate, ci și să se asigure că nu se vor întemeia pe o interpretare a acestora care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale aplicabile(32).

115. Având în vedere aceste considerații, prin adoptarea unei somații împotriva unui furnizor de servicii intermediar, instanța națională este obligată să se asigure:

–        că măsurile în discuție sunt conforme cu articolul 3 din Directiva 2004/48 și în special că acestea sunt eficiente, proporționale și disuasive,

–        că acestea sunt destinate să pună capăt unei încălcări specifice sau să o prevină și nu implică o obligație generală în materie de supraveghere, conform articolului 12 alineatul (3) și articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31,

–        că aplicarea acestor dispoziții, precum și a altor modalități prevăzute în temeiul dreptului național respectă un just echilibru între drepturile fundamentale aplicabile, în special cele protejate, pe de o parte, de articolele 11 și 16, precum și, pe de altă parte, de articolul 17 alineatul (2) din cartă.

b)      Compatibilitatea unei somații formulate în termeni generali

116. Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 12 din Directiva 2000/31 nu se opune unei somații care cuprinde o interdicție formulată în termeni generali, lăsând destinatarului posibilitatea de a alege măsurile concrete care trebuie adoptate.

117. Astfel, măsura avută în vedere în cauza principală ar consta în obligarea furnizorului de servicii intermediar să se abțină pe viitor să permită unor terți să pună la dispoziție, prin intermediul unei conexiuni la internet concrete, o anumită operă protejată, pe o platformă de schimb pentru o consultare online. Problema în ceea ce privește alegerea măsurilor tehnice ar rămâne deschisă.

118. Observăm că o interdicție formulată în termeni generali, fără prevederea unor măsuri concrete, constituie în mod potențial o sursă de insecuritate juridică importantă pentru destinatarul său. Posibilitatea destinatarului de a demonstra, în cadrul unei proceduri referitoare la o pretinsă încălcare a ordinului, că a luat toate măsurile rezonabile nu poate atenua în întregime această insecuritate.

119. În plus, dat fiind că alegerea măsurilor adecvate care trebuie adoptate implică asigurarea unui just echilibru între diferitele drepturi fundamentale, acest rol ar trebui asumat de o instanță și nu poate fi încredințat în întregime destinatarului somației(33).

120. Desigur, Curtea a statuat deja că o somație adresată furnizorului de acces la internet care lasă destinatarului său sarcina de a stabili măsurile concrete care trebuie adoptate este, în principiu, compatibilă cu dreptul Uniunii(34).

121. Această soluție se întemeiază în special pe motivul potrivit căruia somația formulată în termeni generali are avantajul de a permite destinatarului său să aleagă măsurile care sunt cel mai bine adaptate resurselor și capacităților sale și care sunt compatibile cu celelalte obligații legale ale sale(35).

122. Acest raționament nu ne pare însă posibil de transpus în cazul, precum în cauza principală, în care chiar existența unor măsuri adecvate care trebuie luate face obiectul dezbaterii.

123. Posibilitatea de a alege măsurile cel mai bine adaptate poate fi, în anumite situații, compatibilă cu interesul destinatarului somației, însă această situație nu se regăsește atunci când această alegere reprezentă sursa insecurității juridice. În asemenea condiții, a lăsa în întregime în sarcina destinatarului responsabilitatea alegerii măsurilor adecvate care trebuie adoptate ar repune în discuție echilibrul dintre drepturile și interesele în cauză.

124. Prin urmare, considerăm că, deși articolul 12 alineatul (3) din Directiva 2000/31 și articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 nu se opun, în principiu, adoptării unei somații care lasă destinatarului său posibilitatea de a alege măsuri concrete care trebuie adoptate, revine totuși instanței naționale sesizate cu o cerere de emitere a unei somații sarcina de a se asigura că există măsuri adecvate, conforme cu limitările rezultate din dreptul Uniunii.

c)      Compatibilitatea cu dreptul Uniunii a măsurilor prevăzute în speță

125. Instanța de trimitere ridică, în continuare, problema dacă cele trei măsuri evocate prin intermediul celei de a noua întrebări litera b), și anume închiderea conexiunii la internet, protejarea acesteia printr‑o parolă sau supravegherea tuturor comunicațiilor transmise prin intermediul acestei conexiuni, pot fi considerate compatibile cu Directiva 2000/31.

126. În această privință, deși aplicarea limitărilor care reies din Directivele 2001/29 și 2000/31, precum și din cerința unui just echilibru între drepturile fundamentale ține, în cazul concret, de rolul instanței naționale, Curtea poate da totuși informații utile.

127. Astfel, în Hotărârea Scarlet Extended(36), Curtea a decis că dispozițiile relevante ale Directivelor 2001/29 și 2000/31, având în vedere drepturile fundamentale aplicabile, se opun unei somații adresate unui furnizor de acces la internet de a institui un sistem de filtrare, care se aplică tuturor comunicațiilor electronice, întregii sale clientele, cu titlu preventiv, pe cheltuiala sa exclusivă și pentru perioadă nelimitată.

128. În Hotărârea SABAM(37), Curtea a decis că dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii se opun unei somații analoge, adresate unui furnizor de servicii de stocare.

129. În Hotărârea UPC Telekabel Wien(38), Curtea a decis că aceste dispoziții nu se opun, în anumite condiții, unei măsuri prin care un furnizor de acces la internet este somat să blocheze accesul utilizatorilor la un site internet specific.

130. Considerăm, în speță, că incompatibilitatea cu dreptul Uniunii a primei și a celei de a treia ipoteze evocate de instanța de trimitere se impune de la bun început.

131. Astfel, o măsură prin care se dispune închiderea conexiunii la internet este vădit incompatibilă cu cerința unui just echilibru între drepturile fundamentale, din moment ce aceasta aduce atingere conținutului esențial al dreptului la libertatea de a desfășura o activitate comercială al persoanei care, doar cu titlu accesoriu, desfășoară o activitate economică care constă în furnizarea unui acces la internet(39). O asemenea măsură ar fi, de altfel, contrară articolului 3 din Directiva 2004/48, în temeiul căruia instanța care pronunță somația trebuie să se asigure că măsurile dispuse nu creează obstacole în calea comerțului legal(40).

132. În ceea ce privește măsura prin care se dispune obligarea proprietarului conexiunii la internet să examineze toate comunicațiile transmise prin intermediul acestei conexiuni, aceasta ar fi în mod vădit contrară interzicerii obligației generale în materie de supraveghere, prevăzută la articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31. Astfel, pentru a constitui obligația de supraveghere „aplicabil[ă] într‑un caz specific”(41), acceptabilă în temeiul acestei dispoziții, măsura în discuție trebuie limitată în raport cu obiectul și durata supravegherii, ceea ce nu se regăsește în cazul unei măsuri care constă în examinarea tuturor comunicațiilor care traversează rețeaua(42).

133. Prezenta discuție se concentrează astfel pe cea de a doua ipoteză, și anume cea dacă operatorul unei rețele Wi‑Fi publice poate fi obligat, în temeiul unei somații, să protejeze accesul la rețeaua sa.

d)      Compatibilitatea obligației de protejare a rețelei Wi‑Fi

134. Problema în discuție se încadrează în contextul dezbaterii existente în mai multe state membre, privind caracterul adecvat al obligației de protejare a rețelei Wi‑Fi, în ceea ce privește obiectivul de protecție a proprietății intelectuale(43). Această dezbatere afectează în special persoanele care sunt abonate la acces la internet și pun acest acces la dispoziția terților, propunând publicului accesul la internet prin intermediul rețelei lor Wi‑Fi.

135. Este vorba, de altfel, despre un aspect discutat în cadrul unui proces legislativ în curs de desfășurare în Germania, inițiat în cadrul „Digital Agenda” a guvernului(44), care urmărește să clarifice regimul răspunderii operatorilor de rețele Wi‑Fi publice, cu scopul de a face această activitate mai atractivă(45).

136. Deși această dezbatere oscilează în jurul conceptului de răspundere indirectă în dreptul german (Störerhaftung), problemele invocate sunt, în mod potențial, de aplicare mai largă, dat fiind că dreptul național al anumitor state membre conține de asemenea instrumente care permit angajarea răspunderii titularului unei conexiuni la internet, ca urmare a abținerii de la a lua măsurile de protecție adecvate, pentru a împiedica eventualele atingeri aduse de persoane terțe(46).

137. Observăm că obligația de a proteja accesul la o asemenea rețea se poate confrunta cu anumite obiecții de natură juridică.

138. În primul rând, instituirea unei obligații de protejare repune, în mod potențial, în discuție modelul comercial al întreprinderilor care propun accesul la internet în mod accesoriu la celelalte servicii ale lor.

139. Astfel, pe de o parte, unele dintre aceste întreprinderi nu ar fi mai tentate să propună acest serviciu suplimentar în cazul în care ar determina investiții și constrângeri legale în legătură cu protejarea rețelei și cu gestionarea utilizatorilor. Pe de altă parte, anumiți destinatari ai acestui serviciu, de exemplu clienții unui fast‑food sau ai unei unități comerciale, ar renunța la utilizarea sa în cazul în care ar implica obligația sistematică de a se identifica și de a introduce o parolă.

140. În al doilea rând, observăm că impunerea obligației de a proteja rețeaua Wi‑Fi implică, pentru persoanele care exploatează această rețea pentru a propune accesul la internet clienților și publicului lor, necesitatea de a identifica utilizatorii și de a le păstra datele.

141. În această privință, Sony Music arată în observațiile sale scrise că, pentru a putea imputa o încălcare unui „utilizator înregistrat”, operatorul rețelei Wi‑Fi ar trebui să stocheze adresele IP și porturile externe prin intermediul cărora un utilizator înregistrat a stabilit conexiuni la internet. Identificarea unui utilizator al unei rețele Wi‑Fi ar corespunde, în esență, atribuirii unor adrese IP de către un furnizor de acces. Operatorul unei rețele Wi‑Fi ar putea recurge astfel la un sistem informatic, care nu implică costuri foarte mari, în opinia Sony Music, și care permite înregistrarea și identificarea utilizatorilor.

142. Or, observăm că obligațiile de înregistrare a utilizatorilor și de păstrare a datelor private sunt proprii reglementării referitoare la activitatea operatorilor de telecomunicații și a celorlalți furnizori de acces la internet. Impunerea unor asemenea obligații administrative nu pare, în schimb, în mod clar disproporționată atunci când este vorba despre persoane care propun clienților lor sau clienților potențiali, prin intermediul unei rețele Wi‑Fi, accesul la internet în mod accesoriu în raport cu activitatea lor principală.

143. În al treilea rând, deși obligația de protejare a unei rețele Wi‑Fi, în cadrul unei dispoziții specifice, nu echivalează în sine cu o obligație generală de supraveghere a informațiilor sau de cercetare în mod activ a faptelor sau a circumstanțelor din care să rezulte că activitățile sunt ilicite, interzisă de articolul 15 din Directiva 2000/31, generalizarea obligației de identificare și de înregistrare a utilizatorilor riscă totuși să conducă la un regim al răspunderii furnizorilor de servicii intermediari care nu va mai fi conform cu această dispoziție.

144. Astfel, în cadrul urmăririi încălcării dreptului de autor, protejarea rețelei nu este un scop în sine, ci constituie numai o măsură prealabilă care va permite operatorului să exercite un anumit control asupra activității în rețea. Or, atribuirea unui rol activ și preventiv furnizorilor de servicii intermediari ar fi contrară statutului lor particular, protejat prin Directiva 2000/31(47).

145. În sfârșit, în al patrulea rând, observăm că măsura în discuție nu este eficientă ca atare, astfel încât caracterul său adecvat și, prin urmare, proporționalitatea sa rămân discutabile.

146. Trebuie arătat că, având în vedere ușurința cu care pot fi eludate, măsurile de protecție sunt ineficiente pentru a preveni atingerea specifică adusă unei opere protejate. Astfel cum arată Comisia, introducerea unei parole limitează în mod potențial sfera utilizatorilor, însă nu exclude în mod obligatoriu atingerile aduse unei opere protejate. Pe de altă parte, astfel cum observă guvernul polonez, furnizorii de servicii de simplă transmitere au mijloace limitate pentru a urmări schimburile pe internet peer‑to‑peer, al căror control ar necesita aplicarea unor soluții tehnice avansate și costisitoare care pot suscita rezerve serioase în ceea ce privește protecția vieții private și confidențialitatea comunicațiilor.

147. Având în vedere ansamblul acestor considerații, apreciem că impunerea obligației de a proteja accesul la rețeaua Wi‑Fi, ca metodă de protecție a dreptului de autor pe internet, nu ar respecta cerința de a asigura un just echilibru între, pe de o parte, protecția dreptului de proprietate intelectuală, de care se bucură titularii dreptului de autor, și, pe de altă parte, protecția libertății de a desfășura o activitate comercială, de care beneficiază furnizorii de servicii în cauză(48). Restrângând accesul la comunicații licite, această măsură ar implica, în plus, o limitare a libertății de exprimare și de informare(49).

148. Într‑un mod mai global, observăm că eventuala generalizare a obligației de protejare a rețelelor Wi‑Fi, ca metodă de protecție a dreptului de autor pe internet, ar putea determina un dezavantaj pentru societate în ansamblul său care ar risca să depășească beneficiul său potențial pentru titularii acestor drepturi.

149. Pe de o parte, rețelele Wi‑Fi publice utilizate de un mare număr de persoane au o lărgime de bandă relativ limitată și, în consecință, nu sunt foarte expuse atingerilor aduse operelor și obiectelor protejate prin dreptul de autor(50). Pe de altă parte, punctele de acces Wi‑Fi prezintă în mod incontestabil un potențial important pentru inovare. Orice măsură care riscă să limiteze dezvoltarea acestei activități trebuie să fie, așadar, examinată cu minuțiozitate în raport cu beneficiul său potențial.

150. Ținând seama de ansamblul acestor considerații, apreciem că articolul 12 alineatul (3) și articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31, interpretate în raport cu cerințele care rezultă din protecția drepturilor fundamentale aplicabile, se opun unei somații care constă în a impune unei persoane care exploatează o rețea Wi‑Fi publică, în mod accesoriu în raport cu activitatea sa economică principală, obligația de protejare a accesului la această rețea.

VI – Concluzie

151. Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Landgericht München I (Tribunalul Regional München I) după cum urmează:

„1)      Articolul 2 literele (a) și (b) și articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic) trebuie interpretate în sensul că acestea se aplică unei persoane care exploatează, cu titlu accesoriu în raport cu activitatea sa economică principală, o rețea locală fără cablu cu acces la internet, pusă la dispoziția publicului și gratuită.

2)      Articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2000/31 se opune ca un furnizor de servicii de simplă transmitere să fie obligat la plată în temeiul oricărei cereri care implică constatarea răspunderii sale civile. Acest articol se opune, așadar, obligării furnizorului unor asemenea servicii nu numai la plata despăgubirilor, ci și la plata cheltuielilor de punere în întârziere și la plata cheltuielilor de judecată în raport cu încălcarea dreptului de autor și a drepturilor conexe săvârșită de un terț, prin informațiile transmise.

3)      Articolul 12 alineatele (1) și (3) din Directiva 2000/31 nu se opune adoptării unei somații judecătorești prin care se pot dispune sancțiuni pecuniare.

Prin adoptarea unei astfel de somații, o instanță națională este obligată să se asigure:

–        că măsurile în discuție sunt conforme cu articolul 3 din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală și în special că acestea sunt eficiente, proporționale și disuasive;

–        că acestea sunt destinate să pună capăt unei încălcări specifice sau să o prevină și nu implică o obligație generală în materie de supraveghere, conform articolului 12 alineatul (3) și articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31, și

–        că aplicarea acestor dispoziții, precum și a altor modalități prevăzute în temeiul dreptului național respectă un just echilibru între drepturile fundamentale aplicabile, în special cele protejate, pe de o parte, prin articolele 11 și 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și, pe de altă parte, prin articolul 17 alineatul (2) din aceasta.

4)      Articolul 12 alineatul (3) și articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31, interpretate în raport cu cerințele rezultate din protecția drepturilor fundamentale aplicabile, nu se opun, în principiu, adoptării unei somații care lasă destinatarului posibilitatea de a alege măsurile concrete care trebuie adoptate. Revine totuși instanței naționale sesizate cu o cerere pentru emiterea unei somații sarcina să se asigure că există măsuri adecvate, conforme cu limitările rezultate din dreptul Uniunii.

Dispozițiile menționate se opun somației, adresată unei persoane care exploatează o rețea locală fără cablu cu acces la internet, pusă la dispoziția publicului, cu titlu accesoriu în raport cu activitatea sa economică principală, atunci când destinatarul somației nu se poate conforma acesteia decât:

–        prin închiderea conexiunii la internet sau

–        prin protejarea printr‑o parolă sau

–        prin examinarea tuturor comunicațiilor transmise prin intermediul acestei conexiuni pentru a verifica dacă opera în discuție protejată prin dreptul de autor nu este retransmisă în mod ilegal.”


1 – Limba originală: franceza.


2 – Termenul „Wi‑Fi”, devenit un termen curent pentru a desemna o rețea fără cablu, este o marcă (Wi‑Fi) care se referă la standardul de rețea fără cablu cel mai răspândit. Termenul generic care desemnează orice tip de rețea fără cablu este „WLAN” (Wireless local area network).


3 –      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic) (JO L 178, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 29, p. 257).


4 –      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice (JO L 204, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 207).


5 –      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 20 iulie 1998 de modificare a Directivei 98/34 (JO L 217, p. 18, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 282).


6 –      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230).


7 –      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (JO L 157, p. 45, Ediție specială, 17/vol. 2, p. 56).


8 – Legea din 26 februarie 2007 (BGBl. I, p. 179), astfel cum a fost modificată prin Legea din 31 martie 2010 (BGBl. I, p. 692).


9 – Legea din 9 septembrie 1965 (BGBl. I, p. 1273), astfel cum a fost modificată prin Legea din 1 octombrie 2013 (BGBl. I, p. 3728).


10 –      Astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48. Această definiție este reluată la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO L 241, p. 1), care a abrogat Directiva 98/34.


11 –      Hotărârile Smits și Peerbooms (C‑157/99, EU:C:2001:404, punctul 58), precum și Humbel și Edel (263/86, EU:C:1988:451, punctul 17).


12 –      A se vedea Hotărârea Deliège (C‑51/96 și C‑191/97, EU:C:2000:199, punctul 52 și jurisprudența citată).


13 –      A se vedea în acest sens, în ceea ce privește cazul unui serviciu de furnizare de informații online, neplătit însă finanțat din veniturile generate de publicitatea difuzată pe un site internet, Hotărârea Papasavvas (C‑291/13, EU:C:2014:2209, punctele 29 și 30, precum și jurisprudența citată). Reiese din lucrările pregătitoare ale Directivei 2000/31 că sunt vizate și serviciile neremunerate de destinatari, atunci când sunt furnizate în cadrul unei activități economice (a se vedea Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte juridice ale comerțului electronic pe piața internă [COM(1998) 586 final, JO C 30, p. 4 și în special p. 15]).


14 – Noțiunea „activitate economică” în sensul dispozițiilor Tratatului FUE privind piața internă implică o apreciere de la caz la caz în funcție de contextul exercitării activității în cauză. A se vedea în acest sens Hotărârile Factortame și alții (C‑221/89, EU:C:1991:320, punctele 20-22), precum și International Transport Workers’ Federation și Finnish Seamen’s Union (C‑438/05, EU:C:2007:772, punctul 70).


15 – Astfel cum observă Comisia, rețeaua Wi‑Fi cu o conexiune la internet constituie o „rețea de comunicații electronice” în sensul articolului 2 primul paragraf litera (a) din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru) (JO L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 (JO L 337, p. 37).


16 – A se vedea în acest sens Hotărârea UPC Telekabel Wien (C‑314/12, EU:C:2014:192, punctele 34 și 35).


17 – A se vedea printre altele versiunile în limbile spaniolă („suministre [un servicio]”), engleză („providing [service])”, lituaniană („teikiantis [paslaugą]”) și polonă („świadczy [usługę]”).


18 – A se vedea punctul 38 din prezentele concluzii.      


19 –      A se vedea Propunerea de directivă COM(1998) 586 final, p. 27.


20 – A se vedea Propunerea de directivă COM(1998) 586 final, p. 28.


21 – Hotărârile Scarlet Extended (C‑70/10, EU:C:2011:771, punctul 31), SABAM (C‑360/10, EU:C:2012:85, punctul 29) și UPC Telekabel Wien (C‑314/12, EU:C:2014:192, punctul 26).


22 –      A se vedea de asemenea Propunerea de directivă COM(1998) 586 final, p. 28.


23 – A se vedea considerentul (46) al Directivei 2000/31 și considerentul (59) al Directivei 2001/29, precum și Hotărârea UPC Telekabel Wien (C‑314/12, EU:C:2014:192, punctele 43 și 44).


24 –      A se vedea Propunerea de directivă COM(1998) 586 final (p. 28).


25 –      A se vedea punctul 55 din prezentele concluzii.


26 – A se vedea în acest sens Hotărârile L’Oréal și alții (C‑324/09, EU:C:2011:474, punctul 139), precum și Scarlet Extended (C‑70/10, EU:C:2011:771, punctul 36).


27 – A se vedea, în privința acestui principiu, Jakubecki, A., „Dochodzenie roszczeń z zakresu prawa własności przemysłowej”, în System prawa prywatnego (Sistemul de drept privat), t. 14b, Prawo własności przemysłowej [Dreptul proprietății industriale], Varșovia, CH Beck, Instytut Nauk Prawnych PAN, 2012, p. 1651.


28 – Hotărârea Scarlet Extended (C‑70/10, EU:C:2011:771, punctul 34).


29 – A se vedea în această privință considerentele (1) și (9) ale Directivei 2000/31.


30 – Hotărârea UPC Telekabel Wien (C‑314/12, EU:C:2014:192, punctul 47).


31 – A se vedea în acest sens Hotărârea Promusicae (C‑275/06, EU:C:2008:54, punctul 66).


32 – Hotărârile Promusicae (C‑275/06, EU:C:2008:54, punctul 68) și UPC Telekabel Wien (C‑314/12, EU:C:2014:192, punctul 46).


33 – A se vedea în această privință Concluziile avocatului general Cruz Villalón prezentate în cauza UPC Telekabel Wien (C‑314/12, EU:C:2013:781, punctele 87-90).


34–      Hotărârea UPC Telekabel Wien (C‑314/12, EU:C:2014:192, punctul 64).


35 – Hotărârea UPC Telekabel Wien (C‑314/12, EU:C:2014:192, punctul 52).


36 – C‑70/10, EU:C:2011:771.


37 – C‑360/10, EU:C:2012:85.


38 – C‑314/12, EU:C:2014:192.


39 – A se vedea, a contrario, Hotărârea UPC Telekabel Wien (C‑314/12, EU:C:2014:192, punctele 50 și 51).


40 – A se vedea în acest sens Hotărârea L’Oréal și alții (C‑324/09, EU:C:2011:474, punctul 140).


41–      A se vedea considerentul (47) al Directivei 2000/31.


42 – În cadrul lucrărilor pregătitoare, Comisia citează, ca exemplu de obligație specifică, o măsură care constă în supravegherea unui site internet specific, pe o perioadă specificată, pentru a preveni o activitate ilicită specifică sau a pune capăt acesteia [Propunerea de directivă COM(1998) 586 final, p. 30]. A se vedea de asemenea în această privință Concluziile avocatului general Jääskinen prezentate în cauza L’Oréal și alții (C‑324/09, EU:C:2010:757, punctul 182).


43 – Cu excepția procesului legislativ în curs în Germania, menționat în continuare, facem trimitere la dezbaterea care a însoțit adoptarea Digital Economy Act în Regatul Unit, precum și consultarea publică deschisă de Ofcom (autoritatea de reglementare în domeniul telecomunicațiilor) în anul 2012 cu privire la obligațiile impuse furnizorilor de servicii de internet și, în mod potențial, operatorilor de rețele Wi‑Fi publice (a se vedea „Consultation related to the draft Online Infringement of Copyright Order”, punctul „5.52”, http://stakeholders.ofcom.org.uk/consultations/infringement‑notice/). În Franța, de la adoptarea Legilor – amplu dezbătute – nr. 2009-669 din 12 iunie 2009 de favorizare a difuzării și protecției creației pe internet (JORF din 13 iunie 2009, p. 9666) și nr. 2009-1311 din 28 octombrie 2009 privind protecția penală a proprietății literare și artistice pe internet (JORF din 29 octombrie 2009, p. 18290), abonații la internet, inclusiv operatorii rețelelor Wi‑Fi, sunt obligați să își securizeze conexiunea Wi‑Fi, pentru a evita ca răspunderea lor să fie angajată pentru atingerile aduse operelor și obiectelor protejate săvârșite de terți.


44 – Unul dintre obiectivele „Digital Agenda” a guvernului german urmărește îmbunătățirea disponibilității accesului la internet prin intermediul rețelelor Wi‑Fi (a se vedea http://www.bmwi.de/EN/Topics/Technology/digital‑agenda.html).


45 – Entwurf eines Zweiten Gesetzes zur Änderung des Telemediengesetzes (Proiectul unei a doua legi de modificare a Legii privind telemedia) (BT‑Drs 18/6745). În avizul său cu privire la acest proiect (BR‑Drs 440/15), Bundesrat a propus retragerea dispoziției care impune operatorilor de rețele Wi‑Fi obligația de a lua măsuri de securizare.


46–      A se vedea, în dreptul francez, articolul L. 336-3 din Codul proprietății intelectuale, care prevede obligația persoanei titulare a accesului la internet de a se asigura că acest acces nu face obiectul unei atingeri aduse operelor și obiectelor protejate.


47 – A se vedea Van Eecke, P., „Online service providers and liability: A plea for a balanced approach”, Common Market Law Review, 2011, vol. 48, p. 1455-1502, și, în special, p. 1501.


48 – A se vedea în acest sens Hotărârile Scarlet Extended (C‑70/10, EU:C:2011:771, punctul 49) și SABAM (C‑360/10, EU:C:2012:85, punctul 47).


49 – A se vedea în acest sens Hotărârile Scarlet Extended (C‑70/10, EU:C:2011:771, punctul 52) și SABAM (C‑360/10, EU:C:2012:85, punctul 50).


50 – A se vedea în această privință avizul Bundesrat (BR‑Drs 440/15, p. 18), precum și consultarea Ofcom, punctele 3.94-3.97 (a se vedea notele de subsol 43 și 45 din prezentele concluzii).