HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)
8 mai 2019(*)
„Trimitere preliminară – Piețele instrumentelor financiare – Directiva 2004/39/CE – Articolele 8, 23, 50 și 51 – Domeniu de aplicare – Consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului – Agent care are calitatea de inculpat într‑o procedură penală – Legislație națională care prevede posibilitatea de interzicere temporară a exercitării activității – Libertăți fundamentale – Situație pur internă – Inaplicabilitate”
În cauza C‑53/18,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional pentru Lazio, Italia), prin decizia din 7 iulie 2017, primită de Curte la 29 ianuarie 2018, în procedura
Antonio Pasquale Mastromartino
împotriva
Commissione Nazionale per le Società e la Borsa (Consob),
CURTEA (Camera a doua),
compusă din domnul A. Arabadjiev, președinte de cameră, și domnii T. von Danwitz (raportor), E. Levits, C. Vajda și P. G. Xuereb, judecători,
avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru domnul Mastromartino, de G. Fonderico și de H. Bonura, avvocati;
– pentru Commissione Nazionale per le Società e la Borsa (Consob), de P. Palmisano, de S. Providenti și de E. Garzia, avvocati;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de D. Del Gaizo, avvocato dello Stato;
– pentru Comisia Europeană, de V. Di Bucci și de T. Scharf, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind piețele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului (JO 2004, L 145, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 247), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/78/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 noiembrie 2010 (JO 2010, L 331, p. 120) (denumită în continuare „Directiva MiFID”), în special a articolelor 8, 23 și 51, precum și a principiilor și a dispozițiilor din tratate în materia nediscriminării, a proporționalității, a liberei prestări a serviciilor și a dreptului de stabilire.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Antonio Pasquale Mastromartino, pe de o parte, și Commissione Nazionale per le Società e la Borsa (Consob) (Comisia Națională pentru Societăți și Bursă, Italia), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea deciziei de interzicere temporară a exercitării activității de consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului, adoptată de aceasta din urmă cu privire la reclamantul din litigiul principal.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Considerentele (36) și (38) ale Directivei MiFID au următorul cuprins:
„(36) Persoanele care furnizează servicii de investiții în contul mai multor întreprinderi de investiții nu ar trebui să fie considerate ca agenți afiliați, ci ca întreprinderi de investiții în cazul în care se încadrează în definiția prevăzută de prezenta directivă, cu excepția anumitor persoane care pot fi exonerate.
[…]
(38) Condițiile de exercitare a activităților care au loc în afara sediilor întreprinderii de investiții (vânzare la domiciliu) nu ar trebui să fie reglementate de prezenta directivă.”
4 Potrivit articolului 1 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”:
„(1) Prezenta directivă se aplică întreprinderilor de investiții și piețelor reglementate.
(2) Următoarele dispoziții se aplică și instituțiilor de credit autorizate în temeiul Directivei 2000/12/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 20 martie 2000 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (JO 2000, L 126, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 3, p. 198)] în cazul în care acestea furnizează unul sau mai multe servicii de investiții și exercită una sau mai multe activități de investiții […].”
5 Articolul 4 alineatul (1) punctele 1, 14 și 25 din directiva menționată are următorul cuprins:
„(1) În sensul prezentei directive, prin următorii termeni se înțelege:
1. «întreprindere de investiții» înseamnă orice persoană juridică a cărei ocupație sau activitate obișnuită constă în furnizarea unuia sau mai multor servicii de investiții terților și în exercitarea uneia sau mai multor activități de investiții cu titlu profesional;
Statele membre pot include în definiția întreprinderilor de investiții întreprinderi care nu sunt persoane juridice […]:
[…]
Cu toate acestea, în cazul în care furnizează servicii care implică deținerea de fonduri sau de valori mobiliare care aparțin terților, o persoană fizică nu poate fi considerată ca o întreprindere de investiții în sensul prezentei directive decât în cazul în care, fără a aduce atingere celorlalte cerințe stabilite de prezenta directivă și de Directiva 93/6/CEE, îndeplinește următoarele condiții:
(a) drepturile de proprietate ale terților asupra instrumentelor și fondurilor sunt salvgardate […];
(b) întreprinderea este supusă unor norme care au ca obiect supravegherea solvabilității sale și a celei a proprietarilor acesteia;
(c) conturile anuale ale întreprinderii sunt controlate […];
(d) în cazul în care întreprinderea are un singur proprietar, acesta adoptă dispoziții pentru a asigura protecția investitorilor în caz de încetare a activității din cauza decesului său, a incapacității sale sau a oricărei situații similare.
[…]
14. «piață reglementată» înseamnă un sistem multilateral, exploatat și gestionat de un operator, care asigură sau facilitează confruntarea – chiar în interiorul său și în conformitate cu norme nediscreționare – a unor interese multiple de vânzare și de cumpărare exprimate de terți pentru instrumente financiare, într‑un mod care conduce la încheierea de contracte privind instrumente financiare admise la tranzacționare în cadrul normelor sale și al sistemelor sale, și care este autorizat și funcționează în mod regulat în conformitate cu dispozițiile titlului III;
[…]
25. «agent afiliat» înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, sub responsabilitatea deplină și necondiționată a unei singure și unice întreprinderi de investiții în contul căreia acționează, promovează clienților sau clienților potențiali servicii de investiții și servicii auxiliare, primește și transmite instrucțiunile sau ordinele de la clienți referitoare la instrumente financiare sau servicii de investiții, plasează instrumente financiare și furnizează clienților sau clienților potențiali servicii de consiliere privind aceste instrumente sau servicii”.
6 Conform articolului 5 alineatul (1) din Directiva MiFID, statele membre au obligația să subordoneze furnizarea de servicii de investiții sau exercitarea activităților de investiții de către o întreprindere de investiții emiterii prealabile a unei autorizații. Articolul 8 din această directivă enunță condițiile în care autoritățile competente pot retrage autorizația emisă pentru o astfel de întreprindere.
7 Articolul 13 din directiva menționată, intitulat „Cerințe organizatorice”, prevede la alineatul (2):
„Orice întreprindere de investiții instituie politici și proceduri care să permită garantarea că întreprinderea însăși, precum și directorii, salariații și agenții săi afiliați respectă obligațiile stabilite de dispozițiile prezentei directive, precum și normele adecvate aplicabile tranzacțiilor personale efectuate de aceste persoane.”
8 Potrivit articolului 23 din Directiva MiFID, intitulat „Obligații ce revin întreprinderilor de investiții care apelează la agenți afiliați”:
„(1) Statele membre pot decide să autorizeze o întreprindere de investiții să apeleze la agenți afiliați pentru a‑și promova serviciile, a atrage clienți sau clienți potențiali, a primi ordinele acestora și a le transmite, a plasa instrumente financiare, precum și a furniza servicii de consiliere privind aceste instrumente financiare și serviciile pe care le propune.
(2) Statele membre solicită ca, în cazul în care o întreprindere de investiții decide să apeleze la un agent afiliat, aceasta să își asume responsabilitatea totală și necondiționată a oricărei acțiuni efectuate sau a oricărei omisiuni comise de acest agent afiliat în cazul în care acționează în contul său. În plus, statele membre solicită ca întreprinderea de investiții să se asigure că agentul afiliat respectiv comunică calitatea în care acționează și întreprinderea pe care o reprezintă atunci când contactează orice client sau client potențial sau înainte de a tranzacționa cu acesta.
[…]
Statele membre solicită întreprinderilor de investiții să controleze activitățile agenților lor afiliați astfel încât să garanteze că acestea continuă să se conformeze prezentei directive în cazul în care acționează prin intermediul agenților afiliați.
(3) Statele membre care decid să autorizeze întreprinderi de investiții să apeleze la agenți afiliați întocmesc un registru public. Agenții afiliați sunt înscriși în registrul public al statului membru în care sunt stabiliți. […]
[…]
Statele membre se asigură că pot fi înscriși în registrul public doar agenții afiliați despre care s‑a stabilit că au o bună reputație și că dețin cunoștințele generale, comerciale și profesionale necesare pentru a comunica precis oricărui client sau oricărui client potențial toate informațiile pertinente privind serviciul propus.
[…]
(4) Statele membre solicită întreprinderilor de investiții care apelează la agenți afiliați să adopte măsurile adecvate pentru a evita ca activitățile agenților afiliați care nu intră în sfera de aplicare a prezentei directive să aibă un impact negativ asupra activităților exercitate de agenții afiliați în contul întreprinderii de investiții.
[…]
(5) Statele membre solicită întreprinderilor de investiții să nu apeleze decât la agenții afiliați înscriși în registrele publice prevăzute la alineatul (3).
(6) Statele membre pot înăspri cerințele enunțate în prezentul articol sau pot prevedea cerințe suplimentare pentru agenții afiliați înmatriculați pe teritoriul lor.”
9 Conform articolului 50 alineatul (1) și alineatul (2) litera (g) din această directivă, autoritățile competente sunt învestite cu toate competențele de supraveghere și de investigare necesare pentru exercitarea funcțiilor lor, care sunt exercitate în conformitate cu dreptul intern și cuprind cel puțin, printre altele, dreptul „de a solicita interzicerea temporară a exercitării activității profesionale”.
10 Articolul 51 din directiva menționată, intitulat „Sancțiuni administrative”, prevede la alineatul (1):
„Fără a aduce atingere procedurilor privind retragerea unei autorizații și dreptului lor de a aplica sancțiuni penale, statele membre se asigură, în conformitate cu dreptul lor intern, că pot fi adoptate măsurile adecvate sau că pot fi aplicate sancțiuni administrative adecvate împotriva persoanelor responsabile de o încălcare a dispozițiilor adoptate în temeiul prezentei directive. Acestea acționează astfel încât aceste măsuri să fie eficiente, proporționale și cu efect de descurajare.”
Dreptul italian
11 Articolul 31 din decreto legislativo n. 58 – Testo unico delle disposizioni in materia di intermediazione finanziaria, ai sensi degli articoli 8 e 21 della legge 6 febbraio 1996, n. 52 (Decretul legislativ nr. 58 privind Textul unic al dispozițiilor privind intermedierea financiară, în sensul articolelor 8 și 21 din Legea nr. 52 din 6 februarie 1996) din 24 februarie 1998 (supliment ordinar la GURI nr. 71 din 26 martie 1998) (denumit în continuare „TUF”) prevede, la alineatele 1 și 2, următoarele:
„1. Pentru exercitarea activităților care au loc în afara sediilor întreprinderii, entitățile autorizate apelează la consultanți financiari autorizați pentru oferte în afara sediului. […]
2. Activitatea de consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului este exercitată exclusiv în interesul unei singure entități autorizate. Consultantul financiar autorizat pentru oferte în afara sediului promovează și plasează clienților sau clienților potențiali servicii de investiții și/sau servicii auxiliare, primește și transmite instrucțiunile sau ordinele de la clienți referitoare la instrumente financiare sau la servicii de investiții, promovează și plasează produse financiare și/sau furnizează clienților sau clienților potențiali servicii de consiliere în materie de investiții privind aceste produse sau servicii. […]”
12 Conform articolului 55 alineatul 2 din TUF, Consob poate decide, printr‑o măsură provizorie, pentru o perioadă maximă de un an, suspendarea exercitării activității unui consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului, în special atunci când acesta are calitatea de inculpat, în temeiul articolului 60 din Codul de procedură penală, în legătură cu infracțiunile prevăzute la acest articol 55 alineatul 2.
13 Articolul 111 alineatul 2 din regolamento recante norme di attuazione del decreto legislativo 24 febbraio 1998, n. 58 in materia di intermediari (Regulamentul privind normele de punere în aplicare a Decretului legislativ nr. 58 din 24 februarie 1998 privind intermediarii), adoptat de Consob prin Rezoluția nr. 16190 din 29 octombrie 2007, prevede următoarele:
„În scopul eventualei adoptări a măsurilor provizorii prevăzute la articolul 55 alineatul 2 din [TUF], Consob evaluează, în limitele competențelor atribuite acesteia prin lege, împrejurările în care consultantul financiar autorizat pentru oferte în afara sediului […] a avut calitatea de inculpat pentru săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute de norma menționată și în special ține seama de calificarea ca infracțiune și de măsura în care aceste împrejurări pot aduce atingere intereselor specifice legate de desfășurarea activității de consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
14 Domnul Mastromartino exercită activitatea de consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului. Prin decizia din 11 noiembrie 2015, întemeiată pe articolul 55 alineatul 2 din TUF, Consob i‑a interzis temporar să exercite această activitate pentru o perioadă de un an, pentru motivul că făcea obiectul unei proceduri penale.
15 Domnul Mastromartino a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional pentru Lazio, Italia). În fața acestei instanțe, el susține printre altele că articolul 55 alineatul 2 din TUF, care a servit drept temei juridic pentru interdicția temporară de a exercita activitatea de consultant financiar în discuție în litigiul principal, este incompatibil cu dispozițiile Directivei MiFID. În plus, întinderea puterii discreționare de care ar dispune Consob în temeiul reglementării naționale pentru a impune o astfel de interdicție temporară ar încălca principiile transparenței și obiectivității, stabilite în jurisprudența Curții cu privire la libertățile fundamentale.
16 Consob contestă această argumentație în special pentru motivul că directiva menționată nu se aplică litigiului principal.
17 În aceste condiții, Tribunalule amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional pentru Lazio) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Profesia de agent afiliat (tied agent) este cuprinsă în armonizarea prevăzută de [Directiva MiFID] și sub ce aspecte?
2) Aplicarea corectă a [Directivei MiFID], în special a articolelor 8, 23 și 51 din aceasta, precum și a principiilor și a normelor din tratate în materia nediscriminării, a proporționalității, a liberei prestări a serviciilor și a dreptului de stabilire se opune unei reglementări naționale precum cea care poate fi desprinsă din articolul 55 alineatul 2 din [TUF], cu modificările ulterioare, precum și din articolul 111 alineatul 2 din [Regulamentul privind normele de punere în aplicare a Decretului legislativ nr. 58 din 24 februarie 1998 privind intermediarii, adoptat de Consob prin Rezoluția nr. 16190 din 29 octombrie 2007], care:
a) permite împiedicarea «în mod discreționar» a exercitării activității unui «agent afiliat» (consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului), în raport cu fapte care nu implică pierderea reputației, astfel cum este definită de dreptul intern, și care, în același timp, nu privesc respectarea normelor de transpunere a [acestei] directive;
b) permite împiedicarea în mod discreționar și pentru o perioadă de până la un an a exercitării activității unui «agent afiliat» (consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului), în cadrul unei proceduri prin care se urmărește evitarea unor repercusiuni care decurg din implicarea într‑un proces penal, a cărui durată este, de regulă, mult mai mare de un an?”
Cu privire la întrebările preliminare
18 Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva MiFID, în special articolele 8, 23, 50 și 51 din aceasta, dispozițiile Tratatului FUE în materia libertății de stabilire și a liberei prestări a serviciilor, precum și principiile nediscriminării și proporționalității trebuie interpretate în sensul că se opun unei interdicții temporare de exercitare a activității de consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului precum cea în discuție în litigiul principal.
Cu privire la Directiva MiFID
19 Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să se verifice mai întâi dacă o astfel de interdicție intră în domeniul de aplicare al Directivei MiFID.
20 În temeiul articolului 1 alineatul (1) din Directiva MiFID, aceasta se aplică întreprinderilor de investiții și piețelor reglementate. Potrivit articolului 1 alineatul (2), anumite dispoziții din directiva menționată se aplică și instituțiilor de credit autorizate în temeiul Directivei 2000/12 în cazul în care acestea furnizează unul sau mai multe servicii de investiții și/sau exercită una sau mai multe activități de investiții.
21 Întrucât interdicția temporară de exercitare a activității de „consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului” în discuție în litigiul principal nu are, în orice caz, legătură cu gestionarea unei piețe reglementate, în sensul articolului 4 alineatul (1) punctul 14 din Directiva MiFID, și nu privește o astfel de instituție de credit, se pune doar întrebarea dacă un asemenea consultant intră sub incidența noțiunii de „întreprindere de investiții”, în sensul acestei directive.
22 Potrivit articolului 4 alineatul (1) punctul 1 primul paragraf din directiva menționată, această noțiune se referă la persoanele juridice a căror ocupație sau activitate obișnuită constă în furnizarea unuia sau mai multor servicii de investiții terților și/sau în exercitarea uneia sau mai multor activități de investiții cu titlu profesional. Deși, în condițiile prevăzute la al doilea și la al treilea paragraf ale acestui punct 1, și o persoană fizică poate fi considerată drept o întreprindere de investiții, situația este diferită atunci când această persoană acționează sub responsabilitatea și în contul unei singure și unice întreprinderi de investiții.
23 O astfel de persoană nu constituie o „întreprindere de investiții”, în sensul articolului 4 alineatul (1) punctul 1 din Directiva MiFID, ci intră sub incidența noțiunii distincte de „agent afiliat”, în sensul punctului 25 al acestui articol 4 alineatul (1). Această din urmă dispoziție definește „agentul afiliat” drept „orice persoană fizică sau juridică care, sub responsabilitatea deplină și necondiționată a unei singure și unice întreprinderi de investiții în contul căreia acționează, promovează clienților sau clienților potențiali servicii de investiții și servicii auxiliare, primește și transmite instrucțiunile sau ordinele de la clienți referitoare la instrumente financiare sau servicii de investiții, plasează instrumente financiare și furnizează clienților sau clienților potențiali servicii de consiliere privind aceste instrumente sau servicii”.
24 Reiese din articolul 4 alineatul (1) punctele 1 și 25 din directiva menționată că aceasta stabilește o distincție clară între noțiunile de „întreprindere de investiții” și de „agent afiliat”, această din urmă noțiune fiind caracterizată în principal prin faptul că agentul afiliat acționează sub responsabilitatea și în contul unei singure și unice întreprinderi de investiții. Considerentul (36) al aceleiași directive precizează în această privință că „persoanele care furnizează servicii de investiții în contul mai multor întreprinderi de investiții nu ar trebui să fie considerate ca agenți afiliați, ci ca întreprinderi de investiții”.
25 În speță, deși numai instanța de trimitere are competența de a se pronunța cu privire la calificarea „consultanților financiari autorizați pentru oferte în afara sediului”, în funcție de împrejurările proprii cauzei pendinte în fața sa, nu este mai puțin adevărat că este de competența Curții să evidențieze criteriile pe care această instanță trebuie să le aplice în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2017, Robeco Hollands Bezit și alții, C‑658/15, EU:C:2017:870, punctul 25, precum și jurisprudența citată).
26 Potrivit indicațiilor care figurează în decizia de trimitere, un „consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului”, în sensul reglementării naționale în discuție în litigiul principal, promovează și furnizează, printre altele, servicii de investiții și/sau servicii auxiliare, precum și servicii de consiliere în materie de investiții clienților sau clienților potențiali, exclusiv în interesul unei singure întreprinderi de investiții. Rezultă astfel că un asemenea consultant, ținând seama de funcțiile pe care le exercită, trebuie să fie considerat un „agent afiliat”, în sensul articolului 4 alineatul (1) punctul 25 din Directiva MiFID, iar nu o „întreprindere de investiții”, în sensul punctului 1 al acestei dispoziții.
27 În ceea ce privește problema dacă articolele 8, 23 și 51 din Directiva MiFID, la care se referă instanța de trimitere, sunt aplicabile litigiului principal, este necesar să se constate, mai întâi, că articolul 8 din aceasta enunță condițiile în care autoritățile competente pot retrage autorizația dată unei întreprinderi de investiții, de care statele membre au obligația să condiționeze furnizarea de servicii de investiții sau exercitarea de activități de investiții de către o astfel de întreprindere. Or, directiva menționată nu supune activitatea agenților afiliați condiției emiterii prealabile a unei autorizații, astfel încât interzicerea temporară a activității de „consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului”, în discuție în litigiul principal, nu intră sub incidența acestui articol 8.
28 În continuare, astfel cum a arătat Comisia în observațiile sale scrise, articolul 23 din Directiva MiFID nu reglementează activitatea în sine a agenților afiliați, ci enunță condițiile în care întreprinderi de investiții pot recurge la astfel de agenți. În special, articolul 23 alineatul (2) al treilea paragraf din această directivă coroborat cu articolul 13 alineatul (2) din aceasta impune întreprinderilor de investiții să instituie politici, proceduri și controale care să permită să garanteze că ele însele respectă obligațiile care rezultă din directiva menționată în cazul în care acționează prin intermediul agenților afiliați, fără să determine condițiile în care acești agenți își pot exercita activitatea.
29 În același sens, astfel cum rezultă din articolul 23 alineatele (3) și (5) din Directiva MiFID, cerința înscrierii agenților afiliați într‑un registru public este concepută ca o condiție care trebuie respectată de întreprinderile de investiții pentru a putea apela la astfel de agenți. Pe de altă parte, este necesar să se arate că o asemenea înscriere presupune, printre altele, ca persoana înscrisă să aibă o bună reputație. Or, potrivit indicațiilor care figurează în cererea de decizie preliminară, interdicția de exercitare a activității în discuție în litigiul principal nu s‑a întemeiat pe o pretinsă lipsă a bunei reputații a domnului Mastromartino, ci pe faptul că acesta făcea obiectul unei proceduri penale.
30 În plus, articolul 23 din Directiva MiFID nu reglementează condițiile în care autoritățile naționale pot interzice temporar activitatea agentului afiliat. În această privință, alineatul (6) al acestui articol 23 prevede în mod expres că statele membre pot înăspri cerințele enunțate la articolul 23 menționat sau pot prevedea cerințe suplimentare pentru agenții afiliați înmatriculați pe teritoriul lor, cerințe printre care poate figura și o astfel de interdicție temporară.
31 Pe de altă parte, această interdicție temporară nu intră nici sub incidența articolului 50 din Directiva MiFID. Astfel, deși, în temeiul alineatului (1) și al alineatului (2) litera (g) ale acestui articol, autoritățile competente trebuie să dispună de dreptul de a solicita interzicerea temporară a exercitării activității profesionale, rezultă totuși din considerațiile care precedă că această directivă nu reglementează activitatea agenților afiliați. În special, considerentul (38) al directivei menționate precizează că ea nu reglementează condițiile de exercitare a activităților care au loc în afara sediilor întreprinderii de investiții. Or, interdicția temporară în discuție în litigiul principal vizează în mod specific activitatea consultanților financiari care acționează „în afara sediilor întreprinderii” și care nu este reglementată de Directiva MiFID.
32 În sfârșit, articolul 51 alineatul (1) din această directivă dispune că statele membre trebuie să prevadă sancțiuni administrative adecvate împotriva persoanelor responsabile de o încălcare a dispozițiilor adoptate în temeiul directivei menționate. Or, potrivit indicațiilor care figurează în cererea de decizie preliminară, faptele aflate la originea interdicției temporare de exercitare a activității de „consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului” în discuție în litigiul principal nu au legătură cu o încălcare a normelor care asigură transpunerea directivei menționate. Este vorba, așadar, despre fapte cărora nu li se aplică articolul 51 alineatul (1) menționat.
33 Prin urmare, interdicția temporară de exercitare a activității de „consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului” în discuție în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al Directivei MiFID, aspect a cărui verificare îi revine totuși instanței de trimitere, având în vedere împrejurările specifice din cauza principală. Sub rezerva acestei verificări, directiva menționată nu are, așadar, nicio incidență asupra unei astfel de interdicții.
Cu privire la dispozițiile Tratatului FUE în materia libertății de stabilire și a liberei prestări a serviciilor, precum și la principiile nediscriminării și proporționalității
34 Trebuie amintit că dispozițiile Tratatului FUE în materia libertății de stabilire și a liberei prestări a serviciilor nu sunt aplicabile într‑o situație în care toate elementele se limitează la interiorul unui singur stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2016, Ullens de Schooten, C‑268/15, EU:C:2016:874, punctul 47 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 14 noiembrie 2018, NKBM, C‑215/17, EU:C:2018:901, punctul 41).
35 În această privință, trebuie să se arate că cererea de decizie preliminară pune întrebări cu privire la compatibilitatea unei interdicții temporare de exercitare a activității de „consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului”, precum cea în discuție în litigiul principal, cu libertățile fundamentale, pe care instanța de trimitere pare să le considere aplicabile în situația în discuție în litigiul principal, ținând seama, printre altele, de efectele pe care o astfel de interdicție le poate produce asupra activității consultantului în discuție, indiferent de caracterul transfrontalier sau netransfrontalier al acestei activități.
36 Deși nu se poate exclude de la bun început faptul că o reglementare națională aplicabilă fără deosebire activităților interne și transfrontaliere ale unui astfel de consultant poate, în funcție de împrejurările speței, să producă efecte care nu se limitează la interiorul unui singur stat membru, Curtea a statuat deja, într‑un astfel de caz, că nu poate, fără o altă precizare din partea instanței de trimitere în afară de aceea că reglementarea națională în discuție este aplicabilă fără deosebire, să considere că cererea de interpretare preliminară privind dispozițiile Tratatului FUE referitoare la libertățile fundamentale este necesară pentru soluționarea litigiului pendinte în fața acestei instanțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2016, Ullens de Schooten, C‑268/15, EU:C:2016:874, punctele 50 și 54, precum și Hotărârea din 14 noiembrie 2018, NKBM, C‑215/17, EU:C:2018:901, punctele 42-44).
37 Or, în speță, cererea de decizie preliminară nu prezintă niciun element concret care să permită stabilirea unei legături între obiectul sau împrejurările litigiului principal și exercitarea, fie și potențială, de către domnul Mastromartino a libertăților fundamentale garantate de articolele 49 și 56 TFUE.
38 În plus, deși, în observațiile sale scrise, domnul Mastromartino pune accentul pe consecințele pe care le‑ar putea avea o interdicție temporară de exercitare a activității de „consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului”, precum cea în discuție în litigiul principal, la modul cu totul abstract, asupra posibilității de exercitare a acestei activități în întreaga Uniune, nu reiese totuși din observațiile sale că astfel de consecințe au vreo relevanță în vederea soluționării litigiului principal.
39 Prin urmare, libertățile fundamentale garantate de articolele 49 și 56 TFUE nu sunt aplicabile unei interdicții temporare de exercitare a activității de „consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului” precum cea în discuție în litigiul principal și deci nu au incidență asupra acestei interdicții.
40 Având în vedere toate considerațiile precedente, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că Directiva MiFID, în special articolele 8, 23, 50 și 51 din aceasta, articolele 49 și 56 TFUE, precum și principiile nediscriminării și proporționalității trebuie interpretate în sensul că, într‑o situație cum este cea în discuție în litigiul principal, o interdicție temporară de exercitare a activității de consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului nu intră nici în domeniul de aplicare al acestei directive, nici în cel al articolelor 49 și 56 TFUE și nici în cel al principiilor nediscriminării și proporționalității. Într‑o astfel de situație, articolele 8, 23, 50 și 51 din această directivă, articolele 49 și 56 TFUE, precum și principiile nediscriminării și proporționalității nu se opun unei asemenea interdicții.
Cu privire la cheltuielile de judecată
41 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind piețele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/78/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 noiembrie 2010, în special articolele 8, 23, 50 și 51 din aceasta, articolele 49 și 56 TFUE, precum și principiile nediscriminării și proporționalității trebuie interpretate în sensul că, într‑o situație cum este cea în discuție în litigiul principal, o interdicție temporară de exercitare a activității de consultant financiar autorizat pentru oferte în afara sediului nu intră nici în domeniul de aplicare al acestei directive, nici în cel al articolelor 49 și 56 TFUE și nici în cel al principiilor nediscriminării și proporționalității. Într‑o astfel de situație, articolele 8, 23, 50 și 51 din această directivă, articolele 49 și 56 TFUE, precum și principiile nediscriminării și proporționalității nu se opun unei asemenea interdicții.
Semnături