ORDONANȚA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE

A UNIUNII EUROPENE

(Camera întâi)

16 iunie 2015

Cauza F‑118/10 DEP

Aristidis Psarras

împotriva

Agenției Uniunii Europene pentru Securitatea Rețelelor și a Informațiilor (ENISA)

„Funcție publică – Procedură – Stabilirea cheltuielilor de judecată”

Obiectul:      Cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată, în temeiul articolului 106 din Regulamentul de procedură, ca urmare a Hotărârii Tribunalului din 2 octombrie 2012, Psarras/ENISA (F‑118/10, EU:F:2012:138)

Decizia:      Cuantumul total al cheltuielilor de judecată care trebuie rambursate de Agenția Uniunii Europene pentru Securitatea Rețelelor și a Informațiilor domnului Psarras cu titlu de cheltuieli de judecată recuperabile în cauza F‑118/10 se stabilește la 17 456,75 euro, suma menționată fiind purtătoare de dobânzi de întârziere de la data notificării prezentei ordonanțe și până la data plății, la rata calculată pe baza ratei stabilite de Banca Centrală Europeană pentru operațiunile principale de refinanțare, aplicabilă în perioada sus‑menționată, majorată cu trei puncte și jumătate.

Sumarul ordonanței

1.      Procedură jurisdicțională – Cheltuieli de judecată – Stabilire – Cheltuieli recuperabile – Elemente care trebuie luate în considerare – Onorarii datorate de părți propriilor avocați – Caracterul necesar al prestațiilor unui avocat, care poate fi dedus din actele îndeplinite în cadrul procedurii în fața Tribunalului

[Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 105 lit. (c)]

2.      Procedură jurisdicțională – Cheltuieli de judecată – Cerere de stabilire – Termen de depunere – Respectarea unui termen rezonabil

[Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 106 alin. (1)]

3.      Procedură jurisdicțională – Cheltuieli de judecată – Stabilire – Cheltuieli recuperabile – Noțiune – Intervenția mai multor avocați

[Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 105 lit. (c)]

1.      Instanța Uniunii nu este abilitată să fixeze onorariile datorate de părți propriilor avocați, ci să stabilească cuantumul în care aceste remunerații pot fi recuperate de la partea obligată la plata cheltuielilor de judecată. Pronunțându‑se asupra cererii de stabilire a cheltuielilor de judecată, instanța Uniunii nu trebuie să ia în considerare un tarif național de stabilire a onorariilor avocaților și nici un eventual acord încheiat în această privință între partea interesată și agenții sau consilierii acesteia.

În lipsa unor dispoziții în dreptul Uniunii care să stabilească anumite tarife, instanța trebuie să aprecieze în mod liber datele cauzei, ținând seama de obiectul și de natura litigiului, de importanța acestuia din perspectiva dreptului Uniunii, precum și de dificultățile cauzei, de amploarea muncii agenților sau a consilierilor implicați pe care a putut‑o necesita procedura contencioasă și de interesele economice avute de părți în cadrul litigiului.

În această privință, din faptul că un avocat a formulat o cerere introductivă, a participat la ședință și a redactat diferite înscrisuri se poate deduce că acest avocat a realizat în mod efectiv acte și prestații necesare în vederea procedurii în fața Tribunalului Funcției Publice.

În ceea ce privește determinarea cuantumului acestor prestații necesare, dovada plății cheltuielilor de judecată a căror recuperare se solicită nu este o condiție prealabilă a stabilirii de către Tribunal a cheltuielilor de judecată recuperabile.

(a se vedea punctele 24, 25 și 33-35)

Trimitere la:

Curte: Ordonanța din 4 iulie 2013, Kronofrance/Germania și alții, C‑75/05 P‑DEP și C‑80/05 P‑DEP, EU:C:2013:458, punctul 30

Tribunalul Funcției Publice: Ordonanța din 10 noiembrie 2009, X/Parlamentul, F‑14/08 DEP, EU:F:2009:149, punctul 22, Ordonanța din 26 aprilie 2010, Schönberger/Parlamentul, F‑7/08 DEP, EU:F:2010:32, punctul 24, Ordonanța din 27 septembrie 2011, De Nicola/BEI, F‑55/08 DEP, EU:F:2011:155, punctele 40 și 41, Ordonanța din 2 iulie 2013, Martinez Erades/SEAE, F‑64/12 DEP, EU:F:2013:111, punctul 21, Ordonanța din 14 noiembrie 2013, Cuallado Martorell/Comisia, F‑96/09 DEP, EU:F:2013:186, punctul 28, și Ordonanța din 3 iulie 2014, Bogusz/Frontex, F‑5/12 DEP, EU:F:2014:179, punctele 30-33 și jurisprudența citată

2.      O cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată trebuie formulată într‑un termen rezonabil, iar depășirea acestuia ar da dreptul părții care a fost obligată să le suporte să considere că partea creditoare a renunțat la dreptul său. Pe de altă parte, caracterul rezonabil al unui termen trebuie apreciat în funcție de împrejurările specifice fiecărei cauze și în special de miza litigiului pentru persoana interesată, de complexitatea cauzei și de comportamentul părților implicate.

În ceea ce privește comportamentul părților, deși introducerea unui recurs nu are efect suspensiv, este absolut de înțeles ca o parte care are dreptul la cheltuieli de judecată să poată aștepta expirarea termenului de introducere a recursului înainte de a‑și prezenta cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată.

(a se vedea punctele 28 și 30)

Trimitere la:

Curte: Ordonanța din 21 iunie 1979, Dietz/Comisia, 126/76 DEP, EU:C:1979:158, punctul 1, și Hotărârea din 28 februarie 2013, Reexaminare Arango Jaramillo și alții/BEI, C‑334/12 RX‑II, EU:C:2013:134, punctele 28 și 33

Tribunalul de Primă Instanță: Ordonanța din 17 aprilie 1996, Air France/Comisia, T‑2/93 DEP, EU:T:1996:48, punctele 10-12

3.      O cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată prezintă mai degrabă un caracter standardizat și se distinge în principiu prin lipsa oricărei dificultăți pentru avocatul care a tratat deja fondul cauzei.

Cu toate acestea, în ceea ce privește cheltuielile legate de intervenția unui nou avocat ulterior procedurii contencioase, nu pot fi suportate cheltuieli de judecată de către partea obligată la plata lor decât în măsura în care corespund timpului pe care acest nou avocat l‑a consacrat dosarului, fără a cuprinde însă timpul cerut în mod necesar pentru luarea la cunoștință a acestui dosar.

(a se vedea punctele 53 și 54)

Trimitere la:

Curte: Ordonanța din 7 iunie 2012, France Télévisions/TF1, C‑451/10 P‑DEP, EU:C:2012:323, punctul 32, și Ordonanța din 10 octombrie 2013, OCVV/Schräder, C‑38/09 P‑DEP, EU:C:2013:679, punctul 42

Tribunalul de Primă Instanță: Ordonanța din 15 martie 2000, Enso‑Gutzeit/Comisia, T‑337/94 DEP, EU:T:2000:76, punctul 21

Tribunalul Funcției Publice: Ordonanța din 3 iulie 2014, Bogusz/Frontex, EU:F:2014:179, punctul 47