CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
YVES BOT
prezentate la 20 septembrie 2012(1)
Cauza C‑325/11
Krystyna Alder,
Ewald Alder
împotriva
Sabina Orlowska,
Czeslaw Orlowski
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Sąd Rejonowy w Koszalinie (Polonia)]
„Notificarea și comunicarea actelor judiciare și extrajudiciare – Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 – Domeniu de aplicare – Stabilirea cazurilor în care un act trebuie să fie transmis dintr‑un stat membru în altul – Dispoziție națională care prevede o ficțiune de notificare prin remitere la dosarul cauzei în cazul în care partea care domiciliază pe teritoriul unui alt stat membru nu a desemnat un reprezentant autorizat să primească notificările domiciliat pe teritoriul național”
1. Prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului(2).
2. Întrebarea se referă mai exact la problema dacă statele membre dispun sau nu dispun de o marjă de apreciere pentru a defini cazurile în care un act trebuie să facă obiectul unei notificări transfrontaliere conform modalităților prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 1393/2007.
3. Aplicarea uniformă a normelor privind notificarea și comunicarea actelor judiciare în toate statele membre constituind o miză majoră a construirii unui spațiu judiciar european, aspectul tehnic și complexitatea materiei, caracterizată atât prin labirintul de norme naționale, internaționale sau care decurg din dreptul Uniunii, cât și prin coexistența, chiar în cadrul ordinii juridice a Uniunii Europene, a normelor care decurg din Regulamentul nr. 1393/2007 și a normelor care decurg din alte instrumente, nu trebuie să mascheze importanța certă pe care o are această întrebare, care oferă Curții ocazia de a preciza modalitățile de corelare între drepturile procedurale interne și ordinea juridică a Uniunii.
4. Prezenta cauză își are originea într‑o acțiune având ca obiect obligarea la plată formulată la 20 noiembrie 2008 în fața Sąd Rejonowy w Koszalinie (Polonia) de doamna și de domnul Alder(3), care au reședința în Germania, împotriva doamnei Orlowska și a domnului Orlowski, care au reședința în Polonia.
5. Această instanță i‑a informat pe soții Alder cu privire la obligația lor de a desemna, în termen de o lună, un reprezentant autorizat să primească notificările, în aplicarea articolului 11355 din Codul de procedură civilă polonez (Kodeks postępowania cywilnego), care prevede că, în lipsa desemnării de către partea a cărei reședință se află în străinătate a unui mandatar ad litem sau a unui reprezentant autorizat să primească notificările, actele judiciare destinate acestei părți sunt păstrate la dosar și sunt considerate notificate.
6. Întrucât soții Alder nu au desemnat un mandatar ad litem sau un reprezentant autorizat să primească notificările, cererea lor a fost respinsă printr‑o hotărâre din 5 iunie 2009, în urma unei ședințe la care aceștia nu au participat.
7. Soții Alder au formulat, la 29 octombrie 2009, o cerere de redeschidere a procedurii și de retractare a hotărârii, arătând că fuseseră lipsiți de posibilitatea de a acționa întrucât nu au fost convocați în mod efectiv la ședință și că Sąd Rejonowy w Koszalinie încălcase principiul nediscriminării pe motiv de naționalitate întrucât nu a notificat actele judiciare la adresa lor din Germania. La 23 iunie 2010, această instanță le‑a respins cererea.
8. În apelul formulat de soții Alder, Sąd Okregowy w Koszalinie (Polonia) a casat această hotărâre, la 19 aprilie 2011, și a trimis cauza spre rejudecare instanței sesizate inițial, considerând că ficțiunea notificării era contrară Regulamentului nr. 1393/2007.
9. Sąd Rejonowy w Koszalinie, care nu este de acord cu această analiză, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul […] nr. 1393/2007 […], precum și articolul 18 TFUE trebuie interpretate în sensul că este permis ca actele judiciare destinate unei părți cu domiciliul sau reședința obișnuită într‑un alt stat membru să fie păstrate la dosar, cu consecința că ele sunt considerate notificate în cazul în care această parte nu a desemnat un reprezentant autorizat să primească notificările domiciliat în statul membru în care este pendinte procedura jurisdicțională?”
I – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii
1. Articolul 18 TFUE
10. Articolul 18 TFUE prevede:
„În domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale pe care le prevăd, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate.
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot adopta orice norme în vederea interzicerii acestor discriminări.”
2. Regulamentul nr. 1393/2007
11. Regulamentul nr. 1393/2007, care abrogă și înlocuiește Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind notificarea și comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială(4), stabilește un sistem de notificare și de comunicare a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială în statele membre ale Uniunii. Destinat să accelereze și să faciliteze transmiterea actelor, Regulamentul nr. 1393/2007 prevede transmiterea directă a actelor în termenul cel mai scurt(5) prin intermediul agențiilor de transmitere și al agențiilor de primire desemnate de statele membre(6), acceptând în același timp alte modalități de transmitere(7) fără a stabili o ierarhie între acestea(8), precum transmiterea pe cale consulară sau diplomatică, în situații excepționale(9), notificarea sau comunicarea prin intermediul agenților diplomatici sau consulari(10), notificarea sau comunicarea prin intermediul serviciilor de curierat(11) ori notificarea sau comunicarea directă prin intermediul executorilor judecătorești la cererea oricărei persoane interesate(12).
12. Considerentele (6)-(9) ale Regulamentului nr. 1393/2007 au următorul cuprins:
„(6) Eficiența și celeritatea procedurilor judiciare în materie civilă necesită transmiterea actelor judiciare și extrajudiciare în mod direct și prin mijloace rapide între autoritățile locale desemnate de statele membre. […]
(7) Rapiditatea transmiterii justifică utilizarea tuturor mijloacelor corespunzătoare, cu respectarea anumitor condiții privind lizibilitatea și fidelitatea actului primit. […]
(8) Prezentul regulament nu ar trebui să se aplice în cazul notificării sau al comunicării unui act către reprezentantul autorizat al unei părți în statul membru în care se desfășoară procedura, indiferent de locul de reședință al acelei părți.
(9) Notificarea sau comunicarea unui document ar trebui efectuată cât mai curând posibil și, în orice caz, în termen de o lună de la primirea de către agenția de primire.”
13. Articolul 1 din acest regulament prevede:
„1. Prezentul regulament se aplică în materie civilă sau comercială în cazul în care un act judiciar sau extrajudiciar trebuie să fie transmis dintr‑un stat membru în altul pentru a fi notificat sau comunicat. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă, nici în ceea ce privește răspunderea statului privind acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorității publice (acta iure imperii).
2. Prezentul regulament nu se aplică în cazul în care nu este cunoscută adresa persoanei căreia i se notifică sau comunică actul.
3. În prezentul regulament, noțiunea de «stat membru» înseamnă orice stat membru cu excepția Danemarcei.”
14. Potrivit articolului 26 ultimul paragraf din acest regulament, acesta este „obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în statele membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene”.
B – Dreptul polonez
15. Potrivit articolului 11355 din Codul de procedură civilă polonez:
„1. În cazul în care nu a desemnat un mandatar ad litem cu domiciliul în Polonia, partea care are domiciliul, reședința obișnuită sau sediul în străinătate are obligația să numească în Polonia un reprezentant autorizat să primească notificările.
2. În cazul în care nu a fost numit un reprezentant, actele de procedură destinate acestei părți se vor păstra la dosar, fiind considerate comunicate. Partea trebuie informată asupra acestui aspect cu ocazia primei notificări. În plus, partea trebuie informată asupra posibilității de a formula întâmpinare la cererea de chemare în judecată și de a‑și prezenta apărările în scris, precum și asupra persoanelor pe care le poate desemna ca reprezentant.”
II – Analiza noastră
16. Întrebarea adresată de Sąd Rejonowy w Koszalinie implică examinarea compatibilității dintre articolul 11355 din Codul de procedură civilă polonez și dreptul Uniunii din două puncte de vedere. Este necesar, pe de o parte, să se cerceteze dacă ficțiunea de notificare în lipsa desemnării unui reprezentant este permisă în raport cu Regulamentul nr. 1393/2007 și în special cu articolul 1 din acesta. Pe de altă parte, trebuie verificat dacă dispoziția în litigiu se poate concilia cu principiul nediscriminării pe motiv de cetățenie sau de naționalitate prevăzut la articolul 18 TFUE.
17. Pentru claritatea analizei noastre, vom analiza separat aceste două aspecte ale întrebării.
A – Analiza dispoziției în litigiu în lumina articolului 1 din Regulamentul nr. 1393/2007
18. În temeiul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1393/2007, acesta este aplicabil „în cazul în care un act judiciar sau extrajudiciar trebuie să fie transmis dintr‑un stat membru în altul pentru a fi notificat sau comunicat”.
19. Adoptat în temeiul articolului 61 litera (c) CE, care nu abilitează Consiliul să adopte măsuri în domeniul cooperării judiciare în materiile civile decât dacă acestea au o „incidență transfrontalieră”, Regulamentul nr. 1393/2007 se aplică numai în caz de notificare sau de comunicare internațională, iar nu în caz de notificare sau de comunicare internă.
20. Întrucât articolul 1 din acest regulament nu precizează în ce cazuri un act „trebuie” să fie transmis în străinătate pentru a fi notificat sau comunicat acolo, se pune întrebarea dacă acesta lasă fiecărui stat sarcina de a defini cazurile în care un act trebuie să fie transmis în străinătate în vederea notificării sau a comunicării sau dacă, dimpotrivă, acesta se aplică din moment ce adresa destinatarului actului de notificat sau de comunicat este situată într‑un alt stat membru.
1. Argumentele părților
21. Pârâții din acțiunea principală, precum și guvernele polonez și italian se pronunță în sensul primului aspect al alternativei, arătând că, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale, Regulamentul nr. 1393/2007 se limitează să organizeze punerea în aplicare a notificărilor cerute de drepturile procedurale naționale.
22. Guvernele polonez și italian adaugă faptul că obligații similare de desemnare a unui reprezentant autorizat să primească notificările există și în dreptul Uniunii(13).
23. Guvernul polonez estimează, pe de altă parte, că instituția reprezentantului autorizat să primească notificările, prevăzută de dreptul polonez, este destinată să realizeze aceleași obiective de eficacitate și de rapiditate a procedurilor judiciare precum cele urmărite de Regulamentul nr. 1393/2007.
24. Soții Alder, guvernul portughez și Comisia Europeană optează, dimpotrivă, în favoarea celui de al doilea aspect al alternativei, susținând că modalitățile de notificare și de comunicare prevăzute de Regulamentul nr. 1393/2007 se aplică din moment ce partea căreia trebuie să îi fie notificat actul are domiciliul într‑un alt stat membru și adresa acesteia este cunoscută.
25. În opinia soților Alder, prin faptul că nu face aplicarea acestui regulament decât cu privire la prima comunicare, norma națională poloneză împiedică circulația comunitară a actelor judiciare, chiar dacă articolul 14 din regulamentul menționat permite notificarea sau comunicarea actelor prin intermediul serviciilor de curierat.
26. Întemeindu‑se pe articolul 26 ultimul paragraf din Regulamentul nr. 1393/2007, guvernul portughez consideră, în același sens, că dispozițiile Codului de procedură civilă polonez nu se pot aplica decât cetățenilor care au domiciliul într‑un stat terț față de Uniune, obligația de transmitere în temeiul acestui regulament fiind legată doar de faptul că domiciliul, reședința obișnuită sau sediul uneia dintre părți nu se situează în statul membru în care a fost introdusă acțiunea, ceea ce conferă cauzei un caracter transnațional, independent de ceea ce prevede dreptul procedural național.
27. Estimând și că obligația de a desemna un reprezentant în Polonia nu este conformă cu Regulamentul nr. 1393/2007, Comisia, care arată că problema compatibilității dintre articolul 11355 din Codul de procedură civilă polonez și dreptul Uniunii face obiectul unui dialog cu autoritățile poloneze ca urmare a unei petiții adresate Parlamentului European(14), consacră în același timp o parte importantă a observațiilor sale examinării compatibilității acestei dispoziții cu articolul 18 TFUE. Aceasta susține că obligația de a desemna un reprezentant în Polonia este incompatibilă cu acest articol întrucât constituie o discriminare indirectă pe motiv de cetățenie sau de naționalitate, în măsura în care privește în general resortisanții altor state membre, care, în numeroase cazuri, nu vor avea domiciliul, reședința obișnuită sau sediul în Polonia.
2. Aprecierea noastră
28. În acord cu poziția soților Alder, a guvernului portughez și a Comisiei, considerăm că nu este conformă cu Regulamentul nr. 1393/2007 sancționarea printr‑o ficțiune de notificare a lipsei desemnării de către partea care are domiciliul în străinătate a unui reprezentant însărcinat cu primirea actelor domiciliat în Polonia.
29. Acest regulament abrogă și înlocuiește Regulamentul nr. 1348/2000, care se inspiră din Convenția privind notificarea sau comunicarea în statele membre ale Uniunii Europene a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, încheiată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană(15). Convenția din 1997, destinată să elaboreze un instrument care să simplifice și să accelereze procedurile de transmitere a actelor judiciare și extrajudiciare între statele membre, nu a intrat în vigoare, nefiind ratificată înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam.
30. Deși prevedea anumite inovații(16) cu scopul, în special, de a apăra mai bine drepturile părților, Convenția din 1997 era conformă cu Convenția de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială(17), care stabilește un mecanism de cooperare administrativă care permite notificarea și comunicarea unui act prin intermediul unei autorități centrale însărcinate să primească cererile și să dea curs acestora. Pe de altă parte, articolul IV din Protocolul anexat la Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială(18), astfel cum a fost modificată prin Convenția din 29 noiembrie 1996 privind aderarea Republicii Austria, a Republicii Finlanda și a Regatului Suediei(19), instaura ca modalitate de transmitere facultativă a actelor judiciare notificarea de la funcționar public la funcționar public.
31. Convenția de la Haga din 1965 este considerată ca fiind lipsită de caracter obligatoriu, în măsura în care aceasta nu este aplicabilă decât atunci când legea internă a statului de care aparține instanța prevede că un act trebuie să fie transmis în străinătate în vederea notificării sau a comunicării. Astfel, Manualul practic cu privire la funcționarea acestei convenții, redactat de Biroul permanent al Conferinței de drept internațional privat de la Haga(20), menționează că o „scurtă privire” asupra practicii statelor membre „pare să confirme, cu câteva excepții, caracterul neobligatoriu al [acestei] convenții”(21), adăugând în același timp, cu aparent regret, că, pentru a îndeplini în totalitate obiectivul de a asigura că actul notificat sau comunicat a fost adus la cunoștința efectivă a destinatarului, Convenția de la Haga din 1965 ar fi trebuit să intervină în dreptul național și să definească ea însăși condițiile unei notificări sau ale unei comunicări valabile, ceea ce ar fi constituit singurul mijloc de eliminare a modalităților de notificare sau de comunicare fictive precum comunicarea la Parchet.
32. Totuși, credem că evoluția profundă pe care a cunoscut‑o această materie, în special după comunitarizarea ei, implică o nouă lectură a raporturilor dintre Regulamentul nr. 1393/2007 și drepturile procedurale naționale.
33. Astfel, trebuie să se țină seama de evoluția obiectivelor atribuite politicii Uniunii în materie de cooperare judiciară civilă și de voința de a crea un spațiu judiciar european destinat, pe de o parte, să garanteze libera circulație a actelor judiciare și extrajudiciare și, pe de altă parte, să promoveze drepturile fundamentale.
34. Să revenim pe rând la aceste două finalități indisociabile.
35. Regulamentul nr. 1393/2007 urmărește, în primul rând, crearea unui spațiu judiciar european în cadrul căruia trebuie să fie asigurată libera circulație a actelor judiciare și extrajudiciare.
36. Astfel cum a hotărât Curtea în Hotărârea din 8 noiembrie 2005, Leffler(22), și în Hotărârea din 25 iunie 2009, Roda Golf & Beach Resort(23), obiectivul Tratatului de la Amsterdam de a crea un „spațiu de libertate, securitate și justiție”, conferind Comunității Europene o „dimensiune nouă”, precum și transferul, din Tratatul UE către Tratatul CE, al regimului care permite adoptarea de măsuri care intră în domeniul cooperării judiciare în materiile civile cu o incidență transfrontalieră atestă voința statelor membre de a „fixa” astfel de măsuri în ordinea juridică a Uniunii(24).
37. Această „fixare” conferă o nouă consistență sistemului de notificare și de comunicare transfrontalieră, care participă la buna funcționare a pieței interne prin garantarea liberei circulații a actelor judiciare și extrajudiciare.
38. De altfel, voința de a construi un spațiu judiciar european a determinat legiuitorul Uniunii să depășească metoda simplei coordonări a procedurilor naționale prin realizarea de progrese în punerea în practică a unor proceduri comunitare specifice destinate să soluționeze mai rapid și mai eficient litigiile transfrontaliere, cum ar fi titlul executoriu european pentru creanțele necontestate(25), precum și procedura europeană de somație de plată(26) și cea privind cererile cu valoare redusă(27).
39. Deși nu efectuează o unificare a modalităților de notificare și de comunicare la scară europeană, aceste instrumente noi instaurează, în schimb, norme minime cu privire la care atât Regulamentul nr. 805/2004, cât și Regulamentul nr. 1896/2006 precizează că o modalitate de notificare sau de comunicare bazată pe o ficțiune juridică nu poate fi considerată suficientă(28).
40. Cu toate că îndeplinirea actelor de procedură pe teritoriul unui alt stat membru era considerată în mod tradițional ca o încălcare a suveranității statelor, aceste diferite regulamente realizează, prin intermediul instaurării acestor norme minime, o abandonare progresivă, deși limitată, a anumitor atribute ale acestei suveranități, întrucât prevăd efectuarea notificărilor sau a comunicărilor transfrontaliere direct pe cale poștală(29), fără a acorda statelor membre facultatea de a se opune acestei modalități de transmitere. În același fel, spre deosebire de Convenția de la Haga din 1965, care prevede că statul de destinație se poate opune transmiterii directe, prin poștă, a actelor judiciare către persoanele care se află pe teritoriul său(30), Regulamentul nr. 1393/2007 nu permite statului membru pe teritoriul căruia domiciliază destinatarul să excludă această posibilitate și nici măcar să precizeze condițiile de utilizare a acesteia(31).
41. Crearea unui spațiu judiciar european este, în al doilea rând, indisociabilă de finalitatea generală a unei Uniuni de drept pe care o constituie promovarea drepturilor fundamentale.
42. Acest nou spațiu are ca obiectiv, printre altele, promovarea garanțiilor procedurale care intră în componența dreptului la un proces echitabil astfel cum rezultă din articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și din articolul 6 alineatul (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, conciliindu‑le în același timp cu imperativele celerității și eficacității justiției civile.
43. În continuarea Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, precum și a Programului de la Haga, adoptat în 2004, Consiliul European a proclamat, în Programul de la Stockholm, adoptat în 2010(32), că principalul obiectiv al acțiunii conduse în domeniul dispozițiilor de drept procedural în materie civilă este de a face în așa fel încât frontierele dintre statele membre să nu constituie un obstacol pentru soluționarea cauzelor civile, nici pentru inițierea de proceduri judiciare sau pentru executarea deciziilor în materie civilă. Consiliul European a declarat de asemenea că trebuie să se acorde prioritate creării de mecanisme destinate să faciliteze accesul la justiție, astfel încât cetățenii să își poată valorifica drepturile pe întreg teritoriul Uniunii. Prin urmare, depășind cooperarea judiciară tradițională, edificarea unei „Europe a dreptului și a justiției”(33) are astfel în mod direct obiectivul de a răspunde la nevoile justițiabilului(34).
44. Or, punerea în aplicare a modalităților de notificare și de comunicare eficiente figurează printre garanțiile procedurale ale procesului echitabil. Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră, astfel, că „dreptul la o instanță” și principiul egalității armelor, inerente procesului echitabil, „vizând ansamblul dreptului procedural al statelor contractante, […] se aplică de asemenea în acest domeniu specific al notificării și al comunicării actelor judiciare către părți”(35) și că obligația statelor contractante „de a organiza sistemul lor judiciar în așa fel încât jurisdicțiile acestora să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă cu privire la încălcarea drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil într‑un termen rezonabil […] implică de asemenea punerea în aplicare a unor procedee eficiente, care să permită asigurarea notificării către părți a datei ședințelor în termenul dorit”(36).
45. În Hotărârea din 8 mai 2008, Weiss und Partner(37), Curtea, care a considerat că interpretarea Regulamentului nr. 1348/2000 nu putea fi disociată de contextul evolutiv din domeniul cooperării judiciare în materie civilă în care se înscria acest regulament, a pus accentul pe protecția dreptului la apărare subliniind, prin analogie cu soluția degajată pentru interpretarea Regulamentului nr. 44/2001, că obiectivele de ameliorare și de accelerare a transmiterii actelor urmărite de Regulamentul nr. 1348/2000 „nu pot […] fi atinse prin subminarea, în orice mod, a dreptului la apărare”, care „decurge din dreptul la un proces echitabil consacrat la articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale” și „constituie un drept fundamental care face parte dintre principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de către Curte”(38).
46. Mai multe dispoziții din Regulamentul nr. 1393/2007 stau mărturie a voinței de a crea un sistem de notificare și de comunicare a actelor judiciare de natură să garanteze dreptul la un proces echitabil. Sistemul datei duble, care permite să se ia în considerare, atunci când un act trebuie să fie notificat sau comunicat într‑un termen determinat, legea statului membru de origine pentru fixarea datei în ceea ce privește reclamantul, ținându‑se în același timp seama de legea statului membru de destinație pentru determinarea datei în ceea ce privește destinatarul actului, răspunde nevoii de a asigura un echilibru între interesele părților. Protecția destinatarului actului este asigurată prin facultatea care îi este recunoscută de a refuza să primească actul dacă acesta nu este tradus într‑o limbă pe care o înțelege sau în limba oficială a statului membru de destinație, prin obligația instanței de a suspenda judecarea cauzei atunci când pârâtul nu se prezintă sau, de asemenea, prin posibilitatea ca pârâtul să beneficieze de o repunere în termen pentru exercitarea unei căi de atac dacă acesta a luat cunoștință în mod tardiv de existența procedurii și dacă mijloacele sale de apărare sunt întemeiate.
47. Obiectivul protecției dreptului la apărare, care a inspirat deja Regulamentul nr. 1348/2000, este, de altfel, consolidat de modificările aduse acestui text prin Regulamentul nr. 1393/2007, care, de exemplu, îmbunătățește informarea destinatarului impunând să se comunice acestuia în scris, prin intermediul unui formular tip, că poate refuza să primească actul care trebuie notificat sau comunicat în cazul în care acesta nu este redactat într‑o limbă pe care o înțelege sau în limba oficială a statului membru de destinație(39) sau întărește certitudinea primirii actului prin impunerea scrisorii recomandate cu confirmare de primire sau a unui procedeu echivalent ca modalitate de notificare sau de comunicare prin intermediul serviciilor poștale(40).
48. Regulamentul nr. 1393/2007 trebuie interpretat în lumina acestor finalități, cu respectarea imperativului de aplicare uniformă a dispozițiilor sale. În această privință, este necesar să se sublinieze că, deși a prezentat, într‑o primă fază, o propunere de directivă în vederea transformării Convenției din 1997 în instrument comunitar(41), Comisia a urmat avizul divergent al Parlamentului European care propusese legiferarea pe cale de regulament(42), în scopul de a garanta o „punere în aplicare rapidă, clară și omogenă” a noilor dispoziții(43). Această alegere a regulamentului, în detrimentul directivei, ca instrument de instaurare a acestui sistem evidențiază atașamentul legiuitorului Uniunii față de „caracterul direct aplicabil” al dispozițiilor Regulamentului nr. 1393/2007 și de „aplicarea uniformă a acestora”(44).
49. În opinia noastră, notificarea sau comunicarea unui act judiciar trebuie în mod necesar să fie efectuată în conformitate cu prevederile acestui regulament din moment ce destinatarul actului domiciliază într‑un alt stat membru.
50. Această interpretare este susținută atât de modul de redactare, cât și de obiectivele și de economia generală ale regulamentului menționat.
51. În primul rând, în acest sens pledează o interpretare literală a articolului 1 din Regulamentul nr. 1393/2007. Deși articolul 1 alineatul (1) din acest regulament este ambiguu, întrucât nu indică în ce cazuri un act judiciar sau extrajudiciar „trebuie” să fie transmis dintr‑un stat membru în altul pentru a fi notificat sau comunicat în acesta, această dispoziție trebuie să fie citită în coroborare cu articolul 1 alineatul (2) din regulamentul menționat, care precizează că acesta „nu se aplică în cazul în care nu este cunoscută adresa persoanei căreia i se notifică sau comunică actul”. Lipsa domiciliului cunoscut al persoanei căreia i se notifică sau comunică actul fiind singurul caz în care aplicarea Regulamentului nr. 1393/2007 este exclusă în mod expres, se poate deduce, a contrario, că acest regulament se aplică în toate cazurile în care destinatarul are o adresă cunoscută situată într‑un alt stat membru.
52. În al doilea rând, considerăm că a permite fiecărui stat membru să continue să aplice dispoziții naționale care prevăd o ficțiune de notificare în cazul în care destinatarul locuiește în alt stat membru compromite obiectivele de liberă circulație a actelor și de promovare a drepturilor fundamentale. Este important în special să se sublinieze că integrarea normelor de notificare și de comunicare a actelor judiciare printre componentele procesului echitabil destinate să garanteze, pentru reclamant, dreptul de acces la justiție și, pentru pârât, dreptul de a fi informat în timp util cu privire la obiectul și la cauza cererii de chemare în judecată pentru a se putea apăra implică interzicerea oricărei modalități de notificare fictivă care are drept consecință privarea părților de normele protectoare prevăzute de Regulamentul nr. 1393/2007. Or, o ficțiune de notificare ar putea avea ca efect, de exemplu, privarea pârâtului domiciliat într‑un alt stat membru de posibilitatea de a refuza să primească un act introductiv de instanță care nu ar fi tradus într‑o limbă pe care o înțelege sau în limba oficială a statului membru de destinație(45).
53. În al treilea rând, din economia generală a Regulamentului nr. 1393/2007 rezultă că sistemul de notificare și de comunicare pe care îl instituie urmărește să garanteze primirea reală și efectivă a actului judiciar de către destinatarul acestuia, ceea ce reprezintă numitorul comun al diferitor modalități de notificare sau de comunicare puse la dispoziția statelor membre. În această optică, o remitere pur fictivă, care decurge dintr‑o prezumție legală dedusă din remiterea actelor la dosarul cauzei, nu poate fi admisă. Astfel, contrar susținerilor guvernului polonez, nu credem că artificiul procedural care constă în ficțiunea de notificare prin remitere la dosarul cauzei poate fi comparată în mod valabil cu mecanismele de transmitere a actelor prevăzute de acest regulament.
54. În definitiv, împrejurarea că dreptul național aplicabil litigiului din acțiunea principală prevede, în materie de comunicare a actelor judiciare, o prezumție care dispensează de obligația de comunicare la domiciliul real al părții care locuiește în străinătate ni se pare contrară atât literei, cât și finalității și economiei generale ale Regulamentului nr. 1393/2007 și de natură a‑l priva de efectul său util prin eludarea sistemului de notificare și de comunicare a actelor judiciare pe care îl prevede.
55. Hotărârea din 15 martie 2012, G(46), susține această interpretare.
56. În această hotărâre, în care se punea problema compatibilității cu dreptul Uniunii a unei dispoziții din Codul de procedură civilă german (Zivilprozessordnung) care prevedea comunicarea prin afișare publică a actului introductiv de instanță în cazul în care adresa pârâtului era necunoscută, Curtea a delimitat condițiile în care putea fi pronunțată o hotărâre în lipsă împotriva unui pârât căruia, din cauza imposibilității de a fi localizat, i‑a fost comunicat actul introductiv de instanță prin afișare publică potrivit dreptului național. Cu toate că această hotărâre fusese pronunțată în împrejurări din acțiunea principală în care Regulamentul nr. 1393/2007 nu era aplicabil, întrucât adresa destinatarului actului nu era cunoscută(47), analiza acesteia scoate în evidență două precepte care sunt relevante pentru a se răspunde la prezenta întrebare preliminară.
57. Primul dintre aceste precepte este acela că marja de manevră recunoscută statelor membre pentru a stabili normele procedurale aplicabile acțiunilor formulate în fața propriilor jurisdicții este în mod necesar limitată de obligația de respectare a dreptului Uniunii. Astfel, Curtea a arătat că, „deși, în lipsa unei reglementări sistematice a procedurilor interne de dreptul Uniunii, revine […] statelor membre, în cadrul autonomiei lor procedurale, sarcina de a stabili normele procedurale aplicabile în cazul acțiunilor introduse la instanțele acestora, normele respective nu trebuie să aducă atingere dreptului Uniunii”(48).
58. Cel de al doilea precept care se degajă din analiza hotărârii menționate este acela că o modalitate de notificare care nu urmărește să permită destinatarului primirea efectivă a actului, precum notificarea prin publicare, nu poate fi admisă decât în cazul în care adresa destinatarului nu este cunoscută și în care toate demersurile impuse de principiile diligenței și bunei‑credințe au fost întreprinse pentru a‑l găsi(49). De aici rezultă că, a contrario, în cazul în care adresa destinatarului este cunoscută, actul trebuie să fie notificat sau comunicat la această adresă.
59. Concluzia potrivit căreia Regulamentul nr. 1393/2007 se opune unei ficțiuni de notificare precum cea prevăzută de dispoziția națională în litigiu se lovește totuși de trei obiecții pe care dorim, în continuare, să le combatem.
60. Prima obiecție ridicată împotriva acestei soluții este întemeiată pe articolul 11355 din Codul de procedură civilă polonez, care, deși instituie o ficțiune de notificare, prevede de asemenea că, cu ocazia primei notificări, părțile sunt informate cu privire la necesitatea de a desemna un reprezentant și cu privire la posibilitatea de a solicita scutirea de plata cheltuielilor de judecată și desemnarea unui mandatar ad litem.
61. Totuși, nu ni se pare că această avertizare este de natură să justifice o derogare de la dispozițiile Regulamentului nr. 1393/2007 și să facă acceptabilă ficțiunea de notificare, care nu îndeplinește exigențele procesului echitabil. Dincolo de faptul că guvernul polonez arată că prima comunicare nu este decât „cel mai adesea” efectuată prin aplicarea acestui regulament, de unde rezultă că aceasta nu se face în mod sistematic, considerăm că informarea oferită inițial nu garantează o desfășurare în contradictoriu a procedurii și nu poate, în consecință, să înlocuiască lipsa comunicării ulterioare a actelor judiciare.
62. În plus, a se admite o ficțiune de notificare sub pretextul că destinatarul a fost avertizat cu privire la obligația sa de a desemna un reprezentant însărcinat să primească notificările nu este conform cu principiul cooperării loiale și cu cel al încrederii reciproce, care presupun ca, în cazul tuturor actelor judiciare care trebuie să fie notificate sau comunicate unui destinatar care domiciliază într‑un alt stat membru, notificarea sau comunicarea să fie efectuată în conformitate cu sistemul stabilit de Regulamentul nr. 1393/2007.
63. A doua obiecție se sprijină pe considerentul (8) al Regulamentului nr. 1393/2007, care precizează că acesta nu ar trebui să se aplice în cazul notificării sau al comunicării unui act către reprezentantul autorizat al unei părți în statul membru în care se desfășoară procedura, indiferent de locul de reședință al acelei părți.
64. Suntem totuși de părere că această excepție, care, în fond, nu figurează decât într‑un considerent, fără să fie reluată sau explicitată într‑un articol determinat, trebuie să fie de strictă interpretare și nu poate viza, dincolo de desemnarea unui mandatar ad litem, decât alegerea voluntară de domiciliu, care rezultă dintr‑o manifestare de voință prin care persoanei la care se face alegerea de domiciliu i se recunoaște calitatea de a primi notificările sau comunicările actelor judiciare.
65. Nici cea de a treia obiecție, întemeiată pe existența unor dispoziții ale dreptului Uniunii care prevăd alegerea de domiciliu, nu ni se pare mai pertinentă.
66. Desigur, este adevărat că atât Regulamentul nr. 44/2001, cât și Regulamentul nr. 2201/2003 obligă partea care solicită executarea într‑un stat membru a unei decizii pronunțate în alt stat membru să facă o alegere de domiciliu în circumscripția instanței sesizate sau să desemneze un mandatar ad litem în cazul în care legea statului membru în care se solicită executarea nu cunoaște alegerea de domiciliu.
67. Totuși, nu vedem în ce mod existența, la scară europeană, a acestui regim derogatoriu de la normele de drept comun prevăzute de Regulamentul nr. 1393/2007 ar putea autoriza statele membre să introducă sau să mențină în ordinea lor juridică națională norme de notificare sau de comunicare transfrontalieră care să se substituie sistemului de notificare sau de comunicare prevăzut de acest regulament, deși condițiile de aplicare a acestuia ar fi îndeplinite.
68. Pe de altă parte, cerința unei alegeri de domiciliu, proprie procedurii de exequatur și destinată să faciliteze atât comunicarea către reclamant a deciziei care statuează asupra cererii sale, cât și exercitarea unei căi de atac de partea împotriva căreia este cerută executarea, se aplică, prin ipoteză, fiecărui cetățean al Uniunii fără distincție, oricare ar fi naționalitatea acestuia.
69. În sfârșit, vom sublinia că, deși consecințele care rezultă din încălcarea modalităților privind alegerea de domiciliu sunt definite de legea statului membru de destinație, Curtea a limitat totuși marja de apreciere a statelor membre hotărând că „sancțiunea prevăzută nu poate […] nici să repună în discuție validitatea hotărârii prin care s‑a acordat exequaturul, nici să permită încălcarea drepturilor părții împotriva căreia se face executarea”(50).
70. În ceea ce privește argumentul întemeiat pe Regulamentul de procedură, ni se pare lipsit de orice relevanță, întrucât acest text nu este comparabil cu instrumentul de armonizare a legislațiilor naționale reprezentat de Regulamentul nr. 1393/2007. Să adăugăm, cu titlu suplimentar, că alegerea domiciliului prevăzută la articolul 38 alineatul (2) din Regulamentul de procedură este pur facultativă(51) și că, în plus, în cazul în care o parte nu ar fi indicat domiciliul ales sau nu ar fi consimțit să primească comunicările printr‑un mijloc tehnic de comunicare, comunicările destinate părții interesate se realizează prin scrisoare recomandată adresată agentului sau avocatului acestei părți.
71. Acestea sunt motivele pentru care concluzionăm că dispoziția în litigiu trebuie să fie considerată incompatibilă cu Regulamentul nr. 1393/2007. Oricare ar putea fi lacunele și insuficiențele sale, în special în ceea ce privește modalitățile de notificare prin poștă(52), acest regulament reprezintă atât un progres major, cât și o condiție esențială a construirii unui spațiu judiciar european, în cadrul căruia „fosila procedurală”(53) pe care o constituie ficțiunea de notificare prin remitere la dosar nu își are locul.
72. În consecință, propunem Curții să declare că articolul 1 din Regulamentul nr. 1393/2007 trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, precum cea în discuție în acțiunea principală, care prevede că actele judiciare destinate unei părți cu domiciliul, reședința obișnuită sau sediul într‑un alt stat membru sunt păstrate la dosarul cauzei cu consecința că acestea sunt considerate notificate în cazul în care această parte nu a numit un reprezentant autorizat să primească notificările domiciliat în statul membru în care este pendinte procedura judiciară.
73. Considerațiile care precedă sunt suficiente pentru a se răspunde la întrebarea instanței de trimitere. Totuși, în ipoteza în care Curtea nu ar adopta propunerea noastră de interpretare a Regulamentului nr. 1393/2007, ni se pare util să examinăm succint chestiunea și în lumina articolului 18 TFUE.
B – Analiza dispoziției în litigiu în lumina articolului 18 TFUE
74. Considerăm, la fel ca soții Alder, guvernul polonez și Comisia, că obligația de alegere a domiciliului încalcă principiul nediscriminării pe motiv de cetățenie sau de naționalitate prevăzut la articolul 18 TFUE.
75. Acest principiu are drept corolar, în cadrul spațiului judiciar european, obligația de a respecta egalitatea de tratament între toți justițiabilii Uniunii, oricare ar fi cetățenia sau domiciliul acestora. Cu ocazia reuniunii de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, Consiliul European a subliniat astfel că „cetățeanul nu poate beneficia de libertate decât într‑un veritabil spațiu de justiție, în care fiecare se poate adresa instanțelor de judecată și autorităților din toate statele membre cu aceeași ușurință cu care ar face‑o în propria sa țară”.
76. Curtea a statuat în mod repetat că o normă procedurală civilă națională care impunea, cu ocazia unei acțiuni în justiție, plata unei cautio iudicatum solvi nu poate face o discriminare între persoanele cărora dreptul Uniunii le conferă dreptul la egalitatea de tratament(54).
77. În Hotărârea din 10 februarie 1994, Mund & Fester(55), aceasta a considerat că o dispoziție procedurală națională care, pentru o hotărâre care trebuie să fie executată într‑un alt stat membru, autorizează un sechestru asigurător pentru unicul motiv că executarea va trebui să aibă loc în străinătate, în timp ce, pentru o hotărâre care urmează să fie executată pe teritoriul național, nu îl autorizează decât pentru motivul că este probabil că, în caz negativ, executarea va fi imposibilă sau substanțial mai dificilă, reprezintă o formă disimulată de discriminare care nu este justificată de împrejurări obiective.
78. În lumina acestor decizii, considerăm că o dispoziție procedurală care impune părților care domiciliază într‑un alt stat membru obligația de a desemna un reprezentant în statul membru în care este pendinte procedura judiciară pentru a primi notificările și comunicările actelor judiciare încalcă principiul nediscriminării.
79. Cu toate că, astfel cum observă guvernul polonez, articolul 11355 din Codul de procedură civilă polonez nu prevede o discriminare directă pe motiv de cetățenie, întrucât se aplică în toate cazurile în care o parte, oricare ar fi cetățenia sa, domiciliază într‑un alt stat membru, nu este mai puțin adevărat că, astfel cum susține în mod întemeiat Comisia, această dispoziție se va aplica în principal resortisanților celorlalte state membre, care, cel mai adesea, nu au domiciliul sau reședința obișnuită în Polonia, mai degrabă decât cetățenilor polonezi.
80. În plus, afirmația guvernului polonez potrivit căreia ficțiunea de notificare nu este discriminatorie întrucât o sancțiune identică este prevăzută la articolul 136 alineatul (2) din Codul de procedură civilă polonez împotriva părții domiciliate în Polonia este, după părerea noastră, inexactă. Astfel, spre deosebire de partea care domiciliază în străinătate, partea domiciliată în Polonia nu este obligată să desemneze un reprezentant însărcinat să primească notificările sau comunicările. Aceasta nu se expune sancțiunii notificării fictive decât în cazul specific în care nu ar fi informat instanța cu privire la schimbarea domiciliului sau a sediului său în cursul procedurii judiciare.
81. Motivele invocate de guvernul polonez în sprijinul obligației de alegere a domiciliului în Polonia, și anume, în principal, necesitatea de a garanta o derulare eficientă a procedurii jurisdicționale, nu ni se par că ar putea justifica menținerea acesteia, întrucât Regulamentul nr. 1393/2007 are ca obiect tocmai facilitarea și accelerarea transmiterilor transfrontaliere prin prevederea de diferite modalități de transmitere a actelor.
82. În consecință, considerăm că articolul 11355 din Codul de procedură civilă polonez constituie o discriminare în lumina articolului 18 TFUE.
III – Concluzie
83. Propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Sąd Rejonowy w Koszalinie în felul următor:
„Articolul 1 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială («notificarea sau comunicarea actelor») și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru precum cea în discuție în acțiunea principală, care prevede că actele judiciare destinate unei părți cu domiciliul, reședința obișnuită sau sediul într‑un alt stat membru sunt păstrate la dosarul cauzei, cu consecința că sunt considerate notificate în cazul în care această parte nu a numit un reprezentant autorizat să primească notificările domiciliat în statul membru în care este pendinte procedura judiciară.”