HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE
(Camera întâi)
22 mai 2014
Cauza F‑42/13
CU
împotriva
Comitetului Economic și Social European (CESE)
„Funcție publică – Agent temporar – Contract pe perioadă nedeterminată – Decizie de reziliere a unui contract”
Obiectul: Acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA potrivit articolului 106a din acesta, prin care CU solicită anularea deciziei Comitetului Economic și Social European (CESE) din 16 octombrie 2012 de reziliere a contractului său de agent temporar pe perioadă nedeterminată și, în măsura în care este necesar, anularea deciziei din 31 ianuarie 2013 și a deciziei din 24 aprilie 2013 de respingere a reclamației sale, precum și obligarea CESE la repararea prejudiciului material suferit și la plata către acesta a sumei de 15 000 de euro pentru prejudiciul moral pe care l‑a suferit
Decizia: Anulează deciziile Comitetului Economic și Social European din 16 octombrie 2012 și din 31 ianuarie 2013 de reziliere a contractului de agent temporar pe perioadă nedeterminată al CU. Obligă Comitetul Economic și Social European la plata către CU a sumei de 25 000 de euro. Respinge în rest acțiunea. Comitetul Economic și Social European suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligat să suporte cheltuielile de judecată efectuate de CU.
Sumarul hotărârii
1. Acțiune introdusă de funcționari – Reclamație administrativă prealabilă – Nouă decizie care are același obiect și aceeași cauză ca decizia atacată – Reclamație depusă împotriva primei decizii – Admisibilitate
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91; Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 117)
2. Funcționari – Principii – Dreptul la apărare – Domeniu de aplicare – Obligația de a asculta persoana interesată înainte de adoptarea unei decizii de concediere
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 41 alin. (2) lit. (a)]
3. Funcționari – Agenți temporari – Rezilierea unui contract pe perioadă nedeterminată pentru ruperea legăturii de încredere – Obligația de motivare –Întindere
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 41 alin. (2) lit. (c)]
1. Faptul de a considera că o reclamație depusă de un agent temporar ar rămâne fără obiect din cauza deciziei autorității abilitate să încheie contractele de muncă de a înlocui prima sa decizie cu o a doua, care are, în ceea ce privește rezilierea contractului de agent temporar, același conținut ar echivala cu recunoașterea unei competențe a administrației de a obliga agentul vizat să depună un număr de reclamații egal cu numărul de decizii adoptate de administrație pentru a îndrepta anumite neregularități, în timp ce obiectul și cauza actului care lezează în discuție rămân exact aceleași.
(a se vedea punctul 23)
2. În conformitate cu articolul 41 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, orice persoană are dreptul de a fi ascultată înainte de luarea unei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere. Pentru ca o încălcare a dreptului de a fi ascultat să poată determina anularea unei decizii de concediere, este necesar să se examineze dacă, în lipsa acestei neregularități, procedura ar fi condus la un rezultat diferit. Din moment ce instituția are dreptul să aleagă între rezilierea contractului agentului temporar și pensionarea sa, aceasta are cu atât mai mult motive să îl asculte înainte de a‑i impune una dintre cele două soluții. Astfel, argumentul instituției potrivit căruia agentul temporar a fost în măsură să își exprime punctul de vedere cu ocazia unei întrevederi ulterioare deciziei de concediere ar echivala cu lipsirea de conținut a dreptului fundamental de a fi ascultat, și anume posibilitatea acordată agentului temporar de a‑și exprima punctul de vedere privind o măsură care îi aduce atingere și obligația instituției de a lua cunoștință de acesta înainte de a lua o decizie, garantând astfel că decizia care urmează să fie adoptată nu este viciată de erori materiale și constituie rezultatul unei evaluări comparative corespunzătoare a interesului serviciului și a interesului persoanei în cauză.
(a se vedea punctele 33 și 38-41)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: 11 iulie 2013, Tzirani/Comisia, F‑46/11, punctul 136; 12 decembrie 2013, CH/Parlamentul European, F‑129/12, punctele 33 și 38
3. Obligația administrației de a‑și motiva deciziile, consacrată la articolul 41 alineatul (2) litera (c) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene constituie un principiul esențial al dreptului Uniunii de la care nu se poate deroga decât în considerarea unor motive imperative. Această obligație are ca scop să ofere persoanei interesate o indicație suficientă pentru a afla dacă decizia este bine fundamentată sau dacă este, eventual, afectată de un viciu ce permite contestarea validității sale și să dea posibilitatea instanței Uniunii să își exercite controlul asupra legalității deciziei atacate. Deși este adevărat că simpla constatare a existenței unei ruperi a raportului de încredere poate fi suficientă pentru a justifica adoptarea unei decizii de concediere și că, dacă o decizie de concediere nu se întemeiază decât pe o astfel de constatare, cerința de precizie în privința prezentării, în motivele deciziei, a împrejurărilor de fapt care dovedesc sau justifică această dispariție a raportului de încredere nu poate fi decât restrânsă, este cert că simpla menționare a ruperii raportului de încredere, fără vreo altă precizare în ceea ce privește împrejurările de fapt care demonstrează sau justifică această ruptură, nu este suficientă pentru ca agentul temporar să știe dacă această decizie este bine întemeiată și pentru a permite instanței Uniunii să își exercite controlul de legalitate. În cazul în care motivarea deciziei de reziliere a contractului de agent temporar prin constatarea ruperii raportului de încredere nu este decât o formulare cu caracter general și stereotipă și nu include niciun element de informare specific cazului persoanei interesate, aceasta echivalează, în realitate, cu nemotivarea deciziei respective.
(a se vedea punctele 42, 44 și 49)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 20 februarie 2002, Roman Parra/Comisia, T‑117/01, punctul 31; 29 septembrie 2005, Napoli Buzzanca/Comisia, T‑218/02, punctul 74
Tribunalul Funcției Publice: 24 februarie 2010, P/Parlamentul, F‑89/08, punctul 73; Tzirani/Comisia, citată anterior, punctele 137 și 139