Language of document : ECLI:EU:F:2012:135

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE

(Camera întâi)


25 septembrie 2012


Cauza F‑41/10


Moises Bermejo Garde

împotriva

Comitetului Economic și Social European (CESE)

„Funcție publică – Funcționari – Hărțuire morală – Cerere de asistență – Drept de divulgare – Schimbare a repartizării – Interesul serviciului”

Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA în temeiul articolului 106a, prin care domnul Bermejo Garde solicită anularea deciziilor prin care președintele Comitetului Economic și Social European (CESE), pe de o parte, a respins cererea de asistență introdusă ca urmare a hărțuirii morale suferite și a refuzat să sesizeze Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) și, pe de altă parte, a decis încetarea atribuțiilor sale anterioare și a dispus schimbarea repartizării sale, precum și obligarea CESE la plata de daune interese

Decizia: Respinge acțiunea. Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

Sumarul hotărârii

1.      Acțiune introdusă de funcționari – Act care lezează – Noțiune – Notă a administrației prin care persoana interesată este informată cu privire la intenția de a se proceda în viitor la schimbarea repartizării sale – Excludere

[Statutul funcționarilor, art. 90 alin. (2)]

2.      Acțiune introdusă de funcționari – Interesul de a exercita acțiunea – Acțiune îndreptată împotriva unui refuz al administrației de a sesiza Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) – Lipsa afectării personale – Inadmisibilitate

(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)

3.      Funcționari – Principii – Dreptul la apărare – Obligația de audiere a persoanei interesate înainte de adoptarea unui act cate o lezează – Întindere – Decizie de respingere a unei cereri de asistență – Excludere

(Statutul funcționarilor, art. 24)

4.      Funcționari – Hărțuire morală – Noțiune – Comportament prin care se urmărește discreditarea persoanei interesate sau degradarea condițiilor sale de muncă – Cerința unui caracter repetitiv al comportamentului – Cerința unui caracter intenționat al comportamentului – Conținut – Lipsa cerinței unei intenții răuvoitoare a autorului hărțuirii

[Statutul funcționarilor, art. 12a alin. (3)]

5.      Funcționari – Drepturi și obligații – Libertatea de exprimare – Divulgare a unor fapte care pot permite să se prezume existența unei activități ilegale sau a unei neîndepliniri grave – Protecție împotriva cercetărilor disciplinare – Condiție – Buna‑credință a funcționarului – Factori care trebuie luați în considerare

(Statutul funcționarilor, art. 12a și 22a)

6.      Funcționari – Organizarea serviciilor – Repartizarea personalului – Schimbare a repartizării – Puterea de apreciere a administrației – Limite – Interesul serviciului – Respectarea echivalenței posturilor – Control jurisdicțional – Limite

(Statutul funcționarilor, art. 7)

1.      Reprezintă acte sau măsuri care lezează numai acele acte sau măsuri care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze în mod direct și imediat interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia, astfel de acte sau măsuri trebuind să fie adoptate de autoritatea competentă și să cuprindă o luare de poziție definitivă a administrației. Simpla manifestare a intenției autorității competente de a adopta în viitor o anumită decizie, cum ar fi schimbarea repartizării unui funcționar, nu poate da naștere nici unor drepturi, nici unor obligații corespunzătoare în sarcina acestuia.

(a se vedea punctele 49 și 50)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 16 martie 1993, Blackman/Parlamentul European, T‑33/89 și T‑74/89, punctul 27; 17 mai 2006, Lavagnoli/Comisia, T‑95/04, punctul 35

Tribunalul Funcției Publice: 14 septembrie 2010, Da Silva Pinto Branco/Curtea de Justiție, F‑52/09, punctul 32

2.      Un funcționar nu este abilitat să acționeze în interesul legii sau al instituțiilor și nu poate invoca, în susținerea unei acțiuni, decât motivele care îl privesc personal. Or, a accepta că un funcționar care a alertat superiorul său ierarhic cu privire la existența unor nereguli care nu îl privesc în mod direct poate formula o acțiune împotriva refuzului superiorului ierarhic în cauză de a comunica aceste informații Oficiului European de Luptă Antifraudă ar însemna să se admită că funcționarul respectiv este autorizat să acționeze în interesul legii. Totuși, acest funcționar are posibilitatea, în ipoteza în care consideră că a fost afectat de o decizie care aduce atingere intereselor sale din cauza informației furnizate șefilor săi ierarhici, de a introduce o acțiune împotriva unei astfel de decizii.

(a se vedea punctul 62)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 7 iulie 1998, Moncada/Comisia, T‑178/97, punctul 39

3.      Respectarea dreptului la apărare în orice procedură inițiată împotriva unei persoane și care poate să conducă la adoptarea unui act care lezează constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii care trebuie să fie garantat chiar în lipsa oricărei reglementări privind procedura în cauză. Cu toate acestea, procedura inițiată printr‑o cerere de asistență prezentată în temeiul articolului 24 din statut nu poate fi considerată o procedură inițiată împotriva persoanei interesate. Astfel, decizia administrației de respingere a unei cereri de asistență nu figurează printre deciziile pentru care trebuie să fie respectat dreptul la apărare.

(a se vedea punctul 78)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 10 iulie 1997, Gaspari/Parlamentul European, T‑36/96, punctul 32; 27 iunie 2000, K/Comisia, T‑67/99, punctul 72

4.      Articolul 12a alineatul (3) din statut definește hărțuirea morală ca fiind o „conduită abuzivă” care, pentru a fi stabilită, necesită îndeplinirea a două condiții cumulative. Prima condiție se referă la existența unor comportamente, limbaj, acte, gesturi sau înscrisuri care se manifestă „[p]e durată [lungă], repetat[…] sau sistematic[…]”, ceea ce implică faptul că hărțuirea morală trebuie înțeleasă ca fiind un proces care se înscrie în mod necesar în timp și care presupune existența unor acțiuni repetate sau continue și care sunt „intenționate”. A doua condiție cumulativă, legată de prima prin conjuncția de coordonare „și”, impune ca aceste comportamente, limbaj, acte, gesturi sau înscrisuri să aibă ca efect lezarea personalității, a demnității sau a integrității fizice sau psihice ale unei persoane. Din faptul că adjectivul „intenționat” privește prima condiție, iar nu pe a doua, este posibil să se formuleze o dublă concluzie. Pe de o parte, comportamentele, limbajul, actele, gesturile și înscrisurile menționate la articolul 12a alineatul (3) din statut trebuie să prezinte un caracter voluntar, ceea ce exclude din domeniul de aplicare al acestei dispoziții actele care s‑ar produce în mod accidental. Pe de altă parte, nu este în schimb necesar ca aceste comportamente, limbaj, acte, gesturi sau înscrisuri să fi fost săvârșite cu intenția de a aduce atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane. Cu alte cuvinte, există hărțuire morală în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut fără ca autorul hărțuirii să fi intenționat, prin acțiunile sale, să discrediteze victima sau să îi degradeze în mod deliberat condițiile de muncă. Este suficient numai ca acțiunile sale, atunci când au fost săvârșite intenționat, să fi determinat obiectiv astfel de consecințe.

(a se vedea punctele 82 și 83)

Trimitere la:

Tribunalul Funcției Publice: 9 decembrie 2008, Q/Comisia, F‑52/05, punctul 135, care nu a fost anulată cu privire la acest aspect prin Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 12 iulie 2011, Comisia/Q, T‑80/09 P; 16 mai 2012, Skareby/Comisia, F‑42/10, punctul 65

5.      Pentru a stabili dacă un funcționar a utilizat cu bună‑credință dreptul de divulgare prevăzut la articolele 12a și 22a din statut, trebuie să se ia în considerare o serie de factori.

Mai întâi, trebuie să se verifice dacă informațiile pe care funcționarul decide să le comunice superiorilor săi sau, dacă este cazul, direct Oficiului European de Luptă Antifraudă privesc nereguli care, în ipoteza în care ar fi fost efectiv săvârșite, prezintă un caracter de gravitate evidentă. Al doilea factor care trebuie luat în considerare este autenticitatea sau cel puțin caracterul verosimil al informațiilor divulgate. Astfel, exercitarea libertății de exprimare, în care se încadrează posibilitatea unui funcționar de a denunța o hărțuire morală sau existența unor fapte ilegale sau a unei neîndepliniri grave a obligațiilor funcționarilor, implică obligații și responsabilități și oricine alege să divulge astfel de informații trebuie să verifice cu grijă, în măsura în care împrejurările permit, dacă acestea sunt exacte și credibile. Așadar, funcționarul care denunță nereguli care, din punctul său de vedere, intră în domeniul de aplicare al articolelor 12a și 22a din statut este obligat să se asigure că acuzațiile pe care le aduce se bazează pe fapte exacte sau cel puțin că sunt întemeiate pe o bază factuală suficientă. În această privință, articolul 22a din statut privește exclusiv comunicarea unor fapte concrete a căror primă apreciere l‑a putut determina pe funcționarul care le comunică să presupună în mod rezonabil existența unei activități ilegale sau a unei neîndepliniri grave, iar această dispoziție trebuie, în plus, să corespundă obligațiilor de obiectivitate și de imparțialitate impuse funcționarilor, obligației de a veghea la demnitatea funcției lor și datoriei lor de loialitate, precum și obligației de a respecta onoarea și prezumția de nevinovăție a persoanelor vizate. Trebuie să se ia de asemenea în considerare mijloacele utilizate de funcționar pentru a efectua divulgarea și, în ceea ce privește în special nereguli care intră sub incidența articolului 22a alineatul (1) din statut, trebuie să se verifice dacă funcționarul a informat autoritatea sau instanța competentă, și anume „fie superiorul ierarhic direct, fie directorul său general, fie, în cazul în care consideră necesar, secretarul general sau orice persoană de rang echivalent, fie direct OLAF”. În sfârșit, mobilul funcționarului care denunță nereguli este un alt factor pentru aprecierea aspectului dacă acesta a acționat cu bună‑credință. O denunțare motivată de o acuzație sau de o animozitate de natură personală sau chiar de perspectiva unui avantaj personal, în special a unui câștig pecuniar, nu poate fi considerată o denunțare de bună‑credință. Pe de altă parte, funcționarul are obligația de a da dovadă de cea mai mare prudență și de cea mai mare reținere în publicitatea făcută acuzațiilor care sunt de competența OLAF.

(a se vedea punctele 134-138 și 150)

Trimitere la:

Tribunalul Funcției Publice: 13 ianuarie 2011, Nijs/Curtea de Conturi, F‑77/09, punctele 66-70 și 80)

6.      Deși statutul, în special articolul 7, nu prevede în mod explicit posibilitatea de „a schimba repartizarea” unui funcționar, instituțiile dispun de o largă putere de apreciere în organizarea serviciilor lor în funcție de misiunile care le sunt încredințate și, în vederea îndeplinirii acestora, în repartizarea personalului care se află la dispoziția lor, cu condiția însă, pe de o parte, ca această repartizare să se facă în interesul serviciului și, pe de altă parte, ca ea să respecte echivalența posturilor.

În ceea ce privește prima condiție, controlul instanței Uniunii asupra respectării condiției privind interesul serviciului trebuie să se limiteze la aspectul dacă autoritatea împuternicită să facă numiri s‑a menținut în limite rezonabile și dacă nu și‑a utilizat puterea de apreciere într‑un mod vădit eronat. În această privință, atunci când dificultăți de relaționare interne cauzează tensiuni care aduc prejudicii bunei funcționări a serviciului, acestea pot justifica, în interesul serviciului, transferul unui funcționar cu scopul de a pune capăt unei situații administrative devenite insuportabile. O astfel de schimbare a repartizării, decisă în interesul serviciului, nu necesită consimțământul funcționarului în cauză. În plus, pentru a se verifica dacă tensiuni de relaționare pot justifica, în interesul serviciului, transferul unui funcționar, nu este important să se stabilească identitatea responsabilului de incidentele în cauză sau aspectul dacă reproșurile formulate sunt întemeiate.

În ceea ce privește a doua condiție, în cazul modificării funcțiilor atribuite unui funcționar, regula corespondenței între grad și post, enunțată în special la articolul 7 din statut, implică o comparație între gradul și atribuțiile actuale ale funcționarului, iar nu o comparație între atribuțiile sale actuale și atribuțiile sale anterioare. Prin urmare, norma menționată nu se opune ca printr‑o decizie să se acorde atribuții noi care, chiar dacă sunt diferite de cele exercitate anterior, iar persoana interesată le percepe drept o reducere a atribuțiilor sale, sunt totuși conforme postului care corespunde gradului său. Astfel, o reducere efectivă a atribuțiilor unui funcționar nu încalcă norma corespondenței între grad și post decât dacă, în ansamblul lor, atribuțiile sale sunt în mod clar inferioare celor care corespund gradului și postului său, ținând seama de natura, de importanța și de amploarea acestora. În sfârșit, statutul nu acordă funcționarilor niciun drept la un anumit post, ci, dimpotrivă, lasă autorității împuternicite să facă numiri competența de a repartiza funcționarii, în interesul serviciului, în diferite posturi corespunzătoare gradului lor. Pe de altă parte, deși este adevărat că administrația are tot interesul să repartizeze funcționarii în funcție de aptitudinile lor specifice și de preferințele lor personale, nu poate fi totuși recunoscut funcționarilor dreptul de a exercita sau de a menține atribuții specifice sau de a refuza orice altă atribuție aferentă postului lor tip.

(a se vedea punctele 156, 158, 159 și 162-164)

Trimitere la:

Curte: 12 iulie 1979, List/Comisia, 124/78, punctul 13; 22 octombrie 1981, Kruse/Comisia, 218/80, punctul 7; 1 iunie 1983, Seton/Comisia, 36/81, 37/81 și 218/81, punctele 41-44; 23 martie 1988, Hecq/Comisia, 19/87, punctele 6 și 7; 7 martie 1990, Hecq/Comisia, C‑116/88 și C‑149/88, punctul 22; 12 noiembrie 1996, Ojha/Comisia, C‑294/95 P, punctul 41

Tribunalul de Primă Instanță: 23 octombrie 1990, Pitrone/Comisia, T‑46/89, punctul 35; 28 mai 1998, W/Comisia, T‑78/96 și T‑170/96, punctele 88 și 105; 15 septembrie 1998, De Persio/Comisia, T‑23/96, punctul 138; 12 decembrie 2000, Dejaiffe/OAPI, T‑223/99, punctul 53

Tribunalul Funcției Publice: 25 ianuarie 2007, de Albuquerque/Comisia, F‑55/06, punctul 55; 8 mai 2008, Kerstens/Comisia, F‑119/06, punctul 96