HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE (Camera întâi)

25 septembrie 2012(*)

„Funcție publică – Funcționari – Hărțuire morală – Cerere de asistență – Drept de divulgare – Schimbare a repartizării – Interesul serviciului”

În cauza F‑41/10,

având ca obiect o acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA potrivit articolului 106a din acesta,

Moises Bermejo Garde, funcționar al Comitetului Economic și Social European, cu domiciliul în Bruxelles (Belgia), reprezentat de L. Levi, avocat,

reclamant,

împotriva

Comitetului Economic și Social European (CESE), reprezentat de M. Echevarría Viñuela, în calitate de agent, asistată de B. Wägenbaur, avocat,

pârât,

TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (Camera întâi),

compus din domnii H. Kreppel (raportor), președinte, E. Perillo și R. Barents, judecători,

grefier: domnul J. Tomac, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 31 ianuarie 2012,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin cererea introductivă primită la grefa Tribunalului la 7 iunie 2010, domnul Bermejo Garde solicită anularea deciziilor prin care președintele Comitetului Economic și Social European (CESE), pe de o parte, a respins cererea de asistență introdusă ca urmare a hărțuirii morale suferite și a refuzat să sesizeze Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) și, pe de altă parte, a stabilit încetarea atribuțiilor sale anterioare și a ordonat schimbarea repartizării sale, precum și obligarea CESE la plata de daune interese.

 Cadrul juridic

2        Articolul 1, intitulat „Demnitatea umană”, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede:

„Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată.”

3        În conformitate cu alineatele (1) și (2) ale articolului 41 din cartă, intitulat „Dreptul la bună administrare”:

„(1)      Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.

(2)      Acest drept include în principal:

(a)      dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;

(b)      dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial;

(c)      obligația administrației de a‑și motiva deciziile.”

4        În ceea ce privește articolul 31 din cartă, intitulat „Condiții de muncă echitabile și corecte”, acesta prevede, la primul alineat, că „[o]rice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa”.

5        Potrivit articolului 12a din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”):

„(1)      Funcționarul se abține de la orice formă de hărțuire morală și sexuală.

(2)      Funcționarul care este victima unei hărțuiri morale sau sexuale nu suferă niciun prejudiciu din partea instituției. Funcționarul care a adus dovezi ce indică o hărțuire morală sau sexuală nu suferă niciun prejudiciu din partea instituției, în măsura în care a acționat cu bună‑credință.

(3)      Prin hărțuire morală se înțelege orice conduită abuzivă de lungă durată, repetată sau sistematică, ce se manifestă prin comportament, limbaj, acte, gesturi și înscrisuri care sunt intenționate și care aduc atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane.

(4)      Prin hărțuire sexuală se înțelege un comportament cu conotații sexuale, care este nedorit de persoana căreia i se adresează și al cărui scop sau efect este atingerea demnității persoanei respective sau de a crea un mediu intimidant, ostil, ofensator sau deranjant. Hărțuirea sexuală este tratată la fel ca discriminarea bazată pe sex.”

6        Potrivit articolului 22a din statut:

„(1)      Funcționarul care, în exercitarea sau cu ocazia exercitării atribuțiilor sale, ia cunoștință de fapte din care se poate presupune existența unei posibile activități ilegale, în special fraudă sau corupție, care aduce atingere intereselor [Uniunii], sau [...] o conduită în raport cu exercitarea atribuțiilor sale care poate constitui o încălcare gravă a obligațiilor funcționarilor [Uniunii] informează de îndată cu privire la aceasta fie superiorul ierarhic direct, fie directorul său general, fie, în cazul în care consideră necesar, secretarul general sau orice persoană de rang echivalent, fie direct [OLAF].

Orice informație menționată la primul paragraf se comunică în scris.

Prezentul alineat se aplică în caz de încălcare gravă a unei obligații similare comisă de un membru al unei instituții, orice altă persoană în serviciul unei instituții sau orice prestator de servicii care acționează în numele unei instituții.

(2)      Funcționarul care primește informația menționată la alineatul (1) comunică de îndată [OLAF] orice element de probă de care are cunoștință și care poate duce la presupunerea existenței neregulilor menționate la alineatul (1).

(3)      Funcționarul care a comunicat informația menționată la alineatele (1) și (2) nu suferă niciun prejudiciu din partea instituției, în măsura în care a acționat cu bună‑credință.

(4)      Alineatele (1)-(3) nu se aplică documentelor, actelor, rapoartelor, notelor sau informațiilor, indiferent pe ce suport sunt, create sau comunicate funcționarului în cadrul investigării unei cauze aflate pe rolul unei instanțe, pendinte sau încheiate.”

7        Articolul 22b alineatul (1) din statut are următorul cuprins:

„Funcționarul care divulgă informațiile menționate la articolul 22a președintelui Comisiei [Europene], președintelui Curții de Conturi [a Uniunii Europene], președintelui Consiliului [Uniunii Europene], președintelui Parlamentului European sau Ombudsmanului European nu suferă niciun prejudiciu din partea instituției de care aparține, în măsura în care cele două condiții enumerate mai jos sunt îndeplinite:

(a)      funcționarul consideră, cu bună‑credință, că informațiile divulgate și orice acuzații din cadrul acestora sunt în esență întemeiate și

(b)      funcționarul a comunicat în prealabil aceleași informații [OLAF] sau instituției sale și a acordat [OLAF] sau instituției în cauză termenul stabilit de [OLAF] sau de instituție, ținând seama de complexitatea cazului, pentru a lua măsurile care se impun. Funcționarul este informat în mod corespunzător despre acest termen în decurs de 60 de zile.”

8        Articolul 60 alineatul (6) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO L 248, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 198) (denumit în continuare „Regulamentul financiar”) prevede în special că, „[î]n eventualitatea oricăror activități ilegale, de fraudă sau de corupție care pot dăuna intereselor Comunității”, orice membru al personalului implicat în gestiunea financiară și controlul tranzacțiilor „informează autoritățile și organismele desemnate de legislația aplicabilă”.

9        În ceea ce privește articolul 72 din Regulamentul nr. 2342/2002 al Comisiei din 23 decembrie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului financiar (JO L 357, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 4, p. 3), acesta are următorul cuprins:

„Autoritățile și organismele menționate la articolul 60 alineatul (6) [...] din Regulamentul financiar înseamnă organismele desemnate de [statut] și deciziile instituțiilor comunitare privind condițiile pentru investigațiile interne privind prevenirea fraudei, a corupției și a altor activități ilegale care dăunează intereselor Comunităților.”

10      Articolul 72 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al CESE (denumit în continuare „regulamentul de procedură”) prevede:

„Prerogativele pe care [statutul] le conferă autorității de numire se exercită după cum urmează:

–        în ceea ce privește numirea secretarului general, de către [b]irou;

–        în ceea ce privește numirea funcționarilor din grupa de funcții [de administratori] AD 16, AD 15 și AD 14, la propunerea secretarului general, de către [b]irou, în conformitate cu articolele 13, 29, 30, 31, 32, 40, 41, 49, 50, 51, 78 și articolul 90 alineatul (1) din [statut]; în conformitate cu celelalte dispoziții din statut, inclusiv articolul 90 alineatul (2), funcționarii sunt numiți, la propunerea secretarului general, de către președinte;

–        în ceea ce privește funcționarii din grupa de funcții AD 13, AD 12 și AD 11, de către președinte, la propunerea secretarului general;

–        în ceea ce privește funcționarii încadrați la alte grade din grupa de funcții AD și pentru grupa de funcții [de asistenți (AST)], de către secretarul general.”

11      La 11 octombrie 1999, CESE a adoptat Decizia nr. 363/99 A privind condițiile și metodele de efectuare a investigațiilor interne pentru combaterea fraudei, a corupției și a oricăror activități ilegale care afectează interesele Comunităților.

12      Articolul 2 din Decizia nr. 363/99 A, intitulat „Obligația de a furniza informații”, dispune:

„Orice funcționar sau angajat al [CESE] care are cunoștință de dovezi care conduc la prezumția existenței unor posibile cazuri de fraudă, corupție sau orice altă activitate ilegală care prejudiciază interesele Comunităților sau de situații grave, legate de desfășurarea sarcinilor profesionale care ar putea constitui încălcări ale obligațiilor funcționarilor sau agenților Comunităților și ar putea conduce la proceduri disciplinare sau, dacă este cazul, la proceduri penale sau [...] o încălcare a obligațiilor similare ale membrilor, conducătorilor sau personalului care nu intră sub incidența Statutului personalului informează de îndată cu privire la aceasta șeful de serviciu sau directorul general sau, dacă consideră că este util, secretarul general sau direct [OLAF].

Secretarul general și șefii de servicii (sau conducătorii) [CESE] transmit imediat [OLAF] orice dovezi de care au cunoștință pe baza cărora se poate presupune existența neregulilor menționate la primul paragraf.

Conducătorii, funcționarii și angajații [CESE] nu trebuie să fie supuși în niciun fel unui tratament injust sau discriminatoriu ca urmare a faptului că au comunicat informațiile menționate la primul și la al doilea paragraf.

Membrii cărora li se aduc la cunoștință fapte în conformitate cu primul paragraf informează președintele [CESE] sau, în cazul în care consideră că acest lucru este util, direct [OLAF].”

 Expunerea faptelor

13      Reclamantul, funcționar din 1990, a intrat în serviciul CESE la 1 iunie 1991 și a fost repartizat, în calitate de consilier juridic, la Direcția administrație, personal și finanțe.

14      Începând cu 1 iunie 1997, reclamantul a fost numit șef al unității „Serviciul juridic” (denumit în continuare „serviciul juridic”) al Direcției administrație, personal și finanțe.

15      La 1 aprilie 2007, reclamantul a fost promovat la gradul AD 13.

16      La 1 octombrie 2008, a intrat în funcție domnul W., noul secretar general al CESE (denumit în continuare „secretarul general”).

17      În ziua următoare, secretarul general a trimis o notă de serviciu prin care informa personalul că urma să ocupe provizoriu postul, pe atunci vacant, de director al Direcției resurse umane și financiare.

18      Este cert că, la scurt timp după numirea domnului W. în funcția de secretar general, relațiile dintre el și reclamant s‑au degradat, acesta din urmă reproșându‑i secretarului general în special exercitarea de presiuni „nelegitime” asupra serviciului juridic.

19      La 7 decembrie 2009, reclamantul a depus la CESE o notă adresată președintelui CESE (denumit în continuare „președintele”), precum și președinților celor trei grupuri de parteneri sociali care compun CESE, în calitatea lor de membri ai biroului CESE. În această notă, însoțită de anexe și de o documentație, reclamantul, referindu‑se în mod expres la articolul 22a alineatul (1) din statut, a informat biroul CESE (denumit în continuare „biroul”) despre existența unor nereguli grave și numeroase pe care le‑ar fi săvârșit, în exercitarea atribuțiilor lor, secretarul general și, într‑o măsură mai mică, șeful unității „Recrutare, cariere, formare” din cadrul Direcției Resurse umane și financiare. Reclamantul denunța în special:

–        existența unor presiuni exercitate asupra serviciului juridic;

–        refuzul de a pronunța o sancțiune disciplinară împotriva unui funcționar vinovat de delicte și de a sesiza OLAF cu privire la aceste fapte;

–        ocuparea nelegală a unor posturi de director în cadrul CESE.

20      În aceeași notă, reclamantul solicita biroului, printre altele:

–        să „desfășoar[e] o anchetă administrativă [având ca obiectiv] stabilirea faptelor și a neregulilor produse”;

–        să îi „comunic[e] termenul menţionat la articolul 22b [alineatul] (1) [litera] (b) din statut”;

–        să „ia măsuri pentru a restabili buna funcționare a [secretariatului general]”;

–        să „garanteze independența serviciului juridic în condițiile impuse de jurisprudența Curții de Justiție [a Uniunii Europene]”;

–        să „deducă responsabilitățile de natură personală care se impun după intervenția necesară a OLAF”.

21      Tot în nota din 7 decembrie 2009, reclamantul solicita de asemenea, invocând articolul 24 din statut, asistența biroului pentru ca acesta din urmă să ia „măsurile necesare pentru încetarea hărțuirii morale practicate [în privinţa sa]” de secretarul general.

22      Prin e‑mailurile din aceeași zi, reclamantul i‑a informat pe ceilalți membri ai biroului că tocmai depusese în atenția fiecăruia dintre ei, în spațiile alocate grupurilor lor, câte un plic care conținea copia notei din 7 decembrie 2009. Potrivit reclamantului, aceste plicuri nu ar fi ajuns la destinatarii lor, întrucât președintele și cei trei președinți de grup au împiedicat distribuirea lor.

23      La 10 decembrie 2009, președintele a dat instrucțiuni șefului său de cabinet să efectueze o „analiză preliminară” a informațiilor comunicate de reclamant în nota din 7 decembrie 2009.

24      În executarea acestor instrucțiuni, șeful de cabinet al președintelui a audiat persoanele menționate în nota din 7 decembrie 2009. Reclamantul, în special, a fost audiat în două rânduri, la 15 decembrie 2009 și la 14 ianuarie 2010.

25      La sfârșitul lunii ianuarie 2010, șeful de cabinet al președintelui a întocmit un raport privind acuzațiile de hărțuire morală și de nereguli săvârșite în cadrul CESE formulate de reclamant în nota din 7 decembrie 2009. În acest raport, șeful de cabinet al președintelui a considerat că acuzațiile menționate nu erau întemeiate. Acesta a arătat în special că, deși exista un „climat tensionat” între serviciul juridic și secretariatul general, această „dificultate [părea] [...] să se datoreze în esență unei divergențe de opinii cu privire la rolul [serviciului juridic]” și că „[d]iferitele episoade calificate drept hărțuire morală nu [erau] decât manifestări ale acestei divergențe, agravate în cazul de față de diferențe culturale importante în domeniul juridic, precum și de caracterul personal al celor implicați”.

26      În cursul unei întâlniri care a avut loc la 22 februarie 2010, președintele l‑a invitat pe reclamant să retragă solicitările formulate în nota sa din 7 decembrie 2009.

27      Prin scrisoarea din 26 februarie 2010, reclamantul a respins această invitație, explicând că, „după ce a apreciat în deplină cunoștință de cauză existența unor comportamente nelegale [...], nu [putea] acum să [se] contrazică fără a avea sentimentul că încalcă articolul 21 din [s]tatut”. Pe de altă parte, reclamantul insista „asupra faptului că nu exist[a] niciun interes sau conflict personal în demersul [său], care rămân[ea] strict profesional”.

28      Prin Decizia nr. 088/10 A din 3 martie 2010 (denumită în continuare „decizia din 3 martie 2010”), președintele, „în temeiul unui mandat pe care i‑l încredința[se] [b]iroul la 16 februarie 2010”, a respins toate solicitările formulate în nota din 7 decembrie 2009, „întrucât faptele invocate nu put[eau] fi calificate nici drept infracțiuni, nici drept încălcări ale dispozițiilor statutare în materie disciplinară”.

29      În aceeași decizie, în care se menționa că „se încerca[se] o conciliere, dar că [...] [reclamantul] nu accept[ase] soluția propusă”, președintele a considerat că „critica privind persecutarea la locul de muncă de către secretarul general sau de către oricare alt funcționar nu [era] justificată, întrucât puținele elemente de probă disponibile în acest sens [erau] contrare argumentelor invocate de reclamant”, și că „acuzația de abuz de putere și de exercitare abuzivă a prerogativelor biroului [...] de către secretarul general nu [era] dovedită”.

30      Pe de altă parte, tot în decizia menționată, președintele a arătat că „secretarul general [urma să îi] încredinț[eze] [reclamantului] o sarcină corespunzătoare calificărilor și gradului acestuia, însoțită de menținerea indemnizației de șef de unitate în vederea accesului său viitor la o sarcină de această natură în cazul în care niciuna nu [era] disponibilă imediat, dar într‑o altă unitate decât serviciul juridic”.

31      În sfârșit, președintele a mai arătat că „secretarul general [urma să] indic[e] celelalte măsuri administrative care ar putea încuraja buna desfășurare a activității administrative și propice surmontării neînțelegerilor și diferendelor în cadrul secretariatului general, cu respectarea principiilor bunei administrări și a exercitării de către diferitele structuri a competențelor, a responsabilităților și a prerogativelor pe care le dețin”.

32      Decizia din 3 martie 2010 a fost comunicată reclamantului în ziua adoptării sale, în versiunea originală, în limba italiană, iar ulterior, la 10 martie 2012, în versiunile în limbile spaniolă și franceză.

33      La 24 martie 2010, președintele a adoptat un „addendum” la decizia din 3 martie 2010, în care se preciza că „măsurile [de transpunere] a deciziei [din 3 martie 2010], care [urmau să fie] adoptate de secretarul general, [urmau să fie] puse în aplicare sub autoritatea președintelui” (denumit în continuare „addendumul din 24 martie 2010”).

34      Prin Decizia nr. 133/10 A din aceeași dată, 24 martie 2010, președintele, „după consultarea și cu acordul secretarului general”, a stabilit, „în interesul serviciului” și „cu efect imediat”, încetarea atribuțiilor de șef al serviciului juridic exercitate de reclamant și a precizat că „[urma să îi fie] schimbată repartizarea, în calitate de șef de unitate și cu postul său, pe lângă un alt serviciu al CESE, începând cu [6] aprilie 2010” (denumită în continuare „decizia de încetare a vechilor atribuții”).

35      Prin Decizia nr. 184/10 A din 13 aprilie 2010, președintele, „după consultarea și cu acordul secretarului general”, „pentru motive funcționale”, l‑a repartizat pe reclamant la Direcția logistică, „în calitate de [ș]ef de unitate și cu postul său [...], pentru a se ocupa în special de problemele juridice privind contractele și cererile de ofert[ă]”. Era prevăzut ca decizia menționată să intre în vigoare la 6 aprilie 2010 (denumită în continuare „decizia de schimbare a repartizării”).

36      Prin nota din 3 iunie 2010, reclamantul a introdus, în conformitate cu articolul 90 alineatul (2) din statut, o reclamație împotriva:

–        deciziei din 3 martie 2010;

–        addendumului din 24 martie 2010;

–        deciziei de încetare a vechilor atribuții;

–        deciziei de schimbare a repartizării.

 Procedura și concluziile părților

37      În conformitate cu articolul 91 alineatul (4) din statut, fără a aștepta decizia cu privire la reclamație, reclamantul a introdus prezenta acțiune având ca obiect anularea deciziilor vizate de reclamație. În aceeași zi, acesta a sesizat de asemenea Tribunalul cu o cerere de măsuri provizorii având ca obiect suspendarea executării acelorași decizii.

38      Prin scrisorile grefei din 11 iunie 2010, părțile au fost informate, în conformitate cu articolul 91 alineatul (4) din statut, cu privire la suspendarea procedurii principale.

39      Prin Ordonanța din 14 iulie 2010, președintele Tribunalului a respins cererea de măsuri provizorii.

40      În urma deciziei de respingere a reclamației, intervenită la 1 octombrie 2010 și notificată reclamantului la 15 octombrie 2010, părțile au fost informate, în conformitate cu articolul 91 alineatul (4) din statut, cu privire la reluarea procedurii principale în fața Tribunalului.

41      Reclamantul solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei din 3 martie 2010, a addendumului din 24 martie 2010, a deciziei de încetare a vechilor atribuții și a deciziei de schimbare a repartizării;

–        obligarea CESE la plata către reclamant a sumei de 17 500 de euro cu titlu de daune interese;

–        obligarea CESE la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

42      CESE solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantului la plata tuturor cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor aferente procedurii referitoare la măsurile provizorii.

 În drept

1.     Cu privire la concluziile având ca obiect anularea deciziei din 3 martie 2010 și a addendumului din 24 martie 2010

43      Cu titlu introductiv, trebuie să se determine conținutul deciziei din 3 martie 2010 și al addendumului din 24 martie 2010, ceea ce presupune în prealabil precizarea conținutului notei din 7 decembrie 2009.

44      În nota din 7 decembrie 2009, reclamantul a sesizat administrația cu privire la fapte care pot fi grupate în două categorii distincte.

45      În primul rând, persoana interesată a denunțat fapte care o priveau în mod direct. Aceasta l‑a acuzat în special pe secretarul general pentru fapte de hărțuire morală, care a luat în esență forma unor presiuni „nelegitime” exercitate asupra serviciului juridic. Persoana interesată a solicitat administrației să îi acorde asistență în temeiul articolului 24 primul paragraf din statut, această asistență trebuind să constea, în principal, în a scoate serviciul juridic de sub responsabilitatea directă a secretarului general (în continuare, „cererea de asistență”).

46      În al doilea rând, tot în nota din 7 decembrie 2009, persoana interesată a atras de asemenea atenția asupra unor fapte care, deși nu o priveau în mod direct, puteau, din punctul său de vedere, să aducă atingere intereselor CESE. Au fost astfel denunțate în special refuzul secretarului general de a pronunța o sancțiune disciplinară împotriva unui funcționar vinovat de delicte, neregularităţile care afectau procedura de ocupare a posturilor de director al Direcției lucrări consultative A și de director al Direcției resurse umane și financiare sau uzurparea de către secretarul general a prerogativelor biroului în materie de numire a altor funcționari ai CESE. Reclamantul a cerut ca aceste informații să fie imediat comunicate OLAF în temeiul articolului 22a alineatul (2) din statut (în continuare, „cererea de sesizare a OLAF”).

47      Odată definit conținutul notei din 7 decembrie 2009, trebuie să se constate că, prin decizia din 3 martie 2010, președintele a respins atât cererea de asistență, cât și cererea de sesizare a OLAF și, în plus, l‑a informat pe reclamant că va face obiectul unei schimbări a repartizării, modalitățile acesteia urmând a fi stabilite de secretarul general. Ulterior, în addendumul din 24 martie 2010, președintele a mai precizat că modalitățile schimbării repartizării reclamantului urmau să fie puse în aplicare sub autoritatea sa.

48      În aceste condiții, trebuie să se statueze succesiv:

–        cu privire la concluziile având ca obiect anularea deciziei din 3 martie 2010, în măsura în care în aceasta s‑a precizat că reclamantul urma să facă obiectul unei schimbări a repartizării, și cu privire la concluziile având ca obiect anularea addendumului din 24 martie 2010;

–        cu privire la concluziile având ca obiect anularea deciziei din 3 martie 2010, în măsura în care prin aceasta s‑a respins cererea de sesizare a OLAF;

–        cu privire la concluziile având ca obiect anularea deciziei din 3 martie 2010, în măsura în care prin aceasta s‑a respins cererea de asistență.

 Cu privire la concluziile având ca obiect anularea deciziei din 3 martie 2010, în măsura în care în aceasta din urmă s‑a precizat că reclamantul urma să facă obiectul unei schimbări a repartizării, și cu privire la concluziile având ca obiect anularea addendumului din 24 martie 2010

49      Astfel cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, lezează exclusiv actele sau măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze în mod direct și imediat interesele reclamantului, modificând grav situația juridică a acestuia (a se vedea Hotărârea Tribunalului Funcției Publice din 14 septembrie 2010, Da Silva Pinto Branco/Curtea de Justiție, F‑52/09, punctul 32), astfel de acte sau măsuri trebuind să emane de la autoritatea competentă și să conțină o luare de poziție definitivă a administrației (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 17 mai 2006, Lavagnoli/Comisia, T‑95/04, punctul 35). Simpla manifestare, din partea autorității competente, a unei intenții de a adopta, în viitor, o anumită decizie nu poate să creeze drepturi și nici obligații corespunzătoare pentru funcționarul sau pentru funcționarii interesați (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 16 martie 1993, Blackman/Parlamentul European, T‑33/89 și T‑74/89, punctul 27).

50      În speță, prin faptul că l‑a informat pe reclamant, prin decizia din 3 martie 2010, că urma să i se atribuie „o sarcină corespunzătoare calificărilor și gradului său [...] într‑o altă unitate decât serviciul juridic”, președintele s‑a limitat să enunțe intenția administrației de a proceda în viitor la schimbarea repartizării persoanei interesate și, procedând astfel, prin această simplă manifestare de intenție, nu a creat nici drepturi, nici obligații pentru reclamant. Acest lucru este valabil și în cazul addendumului din 24 martie 2010, în care președintele s‑a limitat să precizeze că „măsurile [de transpunere] a [deciziei din 3 martie 2010], care [urmau să fie] adoptate de secretarul general, [urmau să fie] puse în aplicare sub autoritatea președintelui”.

51      În aceste condiții și întrucât este cert că schimbarea efectivă a repartizării reclamantului nu a intervenit decât în temeiul deciziei de încetare a vechilor atribuții și al deciziei de schimbare a repartizării, concluziile menționate anterior trebuie să fie respinse ca inadmisibile.

 Cu privire la concluziile având ca obiect anularea deciziei din 3 martie 2010, în măsura în care prin aceasta s‑a respins cererea de sesizare a OLAF

52      Reclamantul solicită Tribunalului anularea deciziei din 3 martie 2010, în măsura în care prin aceasta s‑a respins cererea de sesizare a OLAF, și invocă, în susținerea acestor concluzii, un set de motive întemeiate pe încălcarea articolului 22a alineatul (2) din statut, a articolului 2 al doilea paragraf din Decizia nr. 363/99 A, a articolului 60 alineatul (6) din Regulamentul financiar, a articolului 72 din Regulamentul nr. 2342/2002, precum și a articolului 11 din Decizia 005/03 A privind normele interne pentru punerea în aplicare a bugetului general al Uniunii Europene.

53      Este necesar să se analizeze admisibilitatea concluziilor menționate anterior.

54      În această privință, în primul rând, trebuie amintit că statutul, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 723/2004 al Consiliului din 22 martie 2004, consacră dreptul unui funcționar de a alerta superiorii săi ierarhici sau un organ extern cu privire la existența unor nereguli grave la care este martor în cadrul instituției sale pentru ca aceste nereguli să fie cunoscute și, dacă este cazul, sancționate. Astfel, articolul 22a alineatul (1) primul paragraf din statut prevede în mod expres că „[f]uncționarul care, în exercitarea sau cu ocazia exercitării atribuțiilor sale, ia cunoștință de fapte din care se poate presupune existența unei posibile activități ilegale, în special fraudă sau corupție, care aduce atingere intereselor [Uniunii], sau [...] o conduită în raport cu exercitarea atribuțiilor sale care poate constitui o încălcare gravă a obligațiilor funcționarilor [Uniunii], informează de îndată cu privire la aceasta fie superiorul ierarhic direct, fie directorul său general, fie, în cazul în care consideră necesar, secretarul general sau orice persoană de rang echivalent, fie direct [OLAF]”.

55      În cazul special al personalului CESE, dreptul unui funcționar sau al unui agent de a alerta superiorii săi ierarhici sau direct OLAF figurează de asemenea într‑un anumit text, în speță articolul 2 primul paragraf din Decizia nr. 363/99 A, care prevede că „[o]rice funcționar sau angajat al [CESE] care are cunoștință de dovezi care conduc la prezumția existenței unor posibile cazuri de fraudă, corupție sau orice altă activitate ilegală care prejudiciază interesele Comunităților sau de situații grave, legate de desfășurarea sarcinilor profesionale care ar putea constitui încălcări ale obligațiilor funcționarilor sau agenților Comunităților și ar putea conduce la proceduri disciplinare sau, dacă este cazul, la proceduri penale sau [...] o încălcare a obligațiilor similare ale membrilor, conducătorilor sau personalului care nu intră sub incidența Statutului personalului informează de îndată cu privire la aceasta șeful de serviciu sau directorul general sau, dacă consideră că este util, secretarul general sau direct [OLAF]”.

56      În al doilea rând, trebuie arătat că, atunci când un funcționar utilizează posibilitatea care îi este recunoscută la articolul 22a alineatul (1) primul paragraf din statut de a alerta superiorii săi ierarhici sau un organ extern, articolul 22a alineatul (2) din statutul menționat obligă persoana care a primit informațiile să „comunic[e] de îndată [OLAF] orice element de probă de care are cunoștință și care poate duce la presupunerea existenței neregulilor menționate la alineatul (1) [al articolului 22a din statut]”.

57      Această obligație de a comunica OLAF informațiile transmise de un funcționar care a lansat alerta este de asemenea menționată, în ceea ce privește CESE, la articolul 2 al doilea paragraf din Decizia nr. 363/99 A, care prevede că „[s]ecretarul general și șefii de servicii (sau conducătorii) [CESE] transmit imediat [OLAF] orice dovezi de care au cunoștință pe baza cărora se poate presupune existența neregulilor menționate în primul paragraf [al prezentului articol]”.

58      În sfârșit, din dispozițiile articolului 60 alineatul (6) din Regulamentul financiar coroborate cu cele ale articolului 72 din Regulamentul nr. 2342/2002 rezultă că orice membru al personalului implicat, în cadrul unei instituții, „în gestiunea financiară și controlul tranzacțiilor” este obligat să informeze OLAF „în eventualitatea oricăror activități ilegale, de fraudă sau de corupție care pot dăuna intereselor Comunității”.

59      Problema pe care trebuie să o soluționeze Tribunalul este dacă și în ce măsură decizia prin care un superior ierarhic care a primit de la un funcționar informații precum cele menționate la articolul 22a alineatul (1) primul paragraf din statut consideră că nu trebuie să le comunice OLAF constituie sau nu constituie un act care lezează acest funcționar.

60      O astfel de problemă necesită un răspuns negativ în situația specială în care informațiile provenite de la funcționarul care a alertat superiorii săi ierarhici cu privire la fapte care, deși aduc atingere intereselor Uniunii sau indică o încălcare gravă a obligațiilor funcționarilor de către unul sau mai mulți membri ai personalului, nu îl privesc în mod direct.

61      Astfel, trebuie amintit că, potrivit articolului 22a din statut, un funcționar care denunță existența unei posibile activități ilegale sau a unei încălcări grave a obligațiilor funcționarilor poate comunica direct OLAF elementele de probă de care consideră că dispune în raport cu existența acestor nereguli. Așadar, în ipoteza în care persoana informată de funcționar refuză să sesizeze OLAF, funcționarul în cauza beneficiază în continuare de posibilitatea de a se adresa direct OLAF.

62      În plus, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că un funcționar nu este abilitat să acționeze în interesul legii sau al instituțiilor și nu poate să invoce, în susținerea unei acțiuni, decât criticile care îl privesc personal (Ordonanța Tribunalului de Primă Instanță din 7 iulie 1998, Moncada/Comisia, T‑178/97, punctul 39). Or, a accepta că un funcționar care a alertat superiorul său ierarhic cu privire la existența unor nereguli care nu îl privesc în mod direct poate formula o acțiune împotriva refuzului superiorului ierarhic în cauză de a comunica aceste informații OLAF ar însemna să se admită că funcționarul respectiv este autorizat să acționeze în interesul legii. O astfel de concluzie nu afectează însă posibilitatea acestui funcționar, în ipoteza în care ar considera că a făcut obiectul unei decizii care aduce atingere intereselor sale ca urmare a informației comunicate superiorilor săi ierarhici, de a formula o acțiune împotriva unei asemenea decizii.

63      În speță, astfel cum s‑a menționat, faptele denunțate de reclamant în cererea de sesizare a OLAF nu îl priveau în mod direct, întrucât acesta punea în discuție în special refuzul secretarului general de a pronunța o sancțiune disciplinară împotriva unui funcționar al CESE, ocuparea nelegală a unor posturi de director în cadrul CESE și uzurparea de către secretarul general a prerogativelor biroului în materie de numire a altor funcționari ai CESE.

64      Din acest fapt rezultă că decizia din 3 martie 2010, în măsura în care prin aceasta s‑a respins cererea de sesizare a OLAF, nu constituie un act care lezează reclamantul și că, prin urmare, concluziile având ca obiect anularea acestei decizii trebuie, în această măsură, să fie respinse ca inadmisibile.

 Cu privire la concluziile având ca obiect anularea deciziei din 3 martie 2010, în măsura în care prin aceasta s‑a respins cererea de asistență

65      În susținerea concluziilor menționate anterior, reclamantul invocă un ansamblu de aspecte care pot fi, în esență, grupate în trei motive, întemeiate:

–        pe lipsa competenței președintelui de a adopta decizia din 3 martie 2010, pe încălcarea procedurii și pe nerespectarea articolului 41 din cartă;

–        pe încălcarea articolului 86 din statut, a anexei IX la statut, a Deciziei nr. 635/05 A a președintelui CESE privind dispoziţiile generale de punere în aplicare a procedurilor disciplinare și a anchetelor administrative (denumite în continuare „DGA a anexei IX la statut”) și a principiului respectării dreptului la apărare și, respectiv,

–        pe încălcarea articolului 24 din statut și a obligației de asistență, pe nerespectarea cartei și pe existența unei erori vădite de apreciere.

 Cu privire la motivul întemeiat pe lipsa competenței președintelui de a adopta decizia din 3 martie 2010, pe încălcarea procedurii și pe nerespectarea articolului 41 din cartă

–       Argumentele părților

66      Reclamantul pretinde că decizia din 3 martie 2010, în măsura în care prin aceasta s‑a respins cererea de asistență, ar fi trebuit adoptată de birou, iar nu de președinte, astfel cum s‑a întâmplat în fapt.

67      Reclamantul mai arată că CESE ar fi săvârșit o serie de neregularităţi de procedură prin încălcarea printre altele a principiului bunei administrări consacrat la articolul 41 din cartă, precum și a normelor de funcționare a biroului adoptate la 23 octombrie 2007. Astfel, cu excepția președintelui și a președinților de grup, membrii biroului nu ar fi avut niciodată acces la cererea de asistență. De asemenea, membrii biroului nu ar fi avut acces nici la conținutul proiectului deciziei de respingere a cererii de asistență. În sfârșit, procesele‑verbale ale reuniunilor biroului nu ar menționa nici decizia adoptată în final, nici declarațiile membrilor biroului.

68      CESE solicită respingerea motivului.

–       Aprecierea Tribunalului

69      Potrivit articolului 72 alineatul (1) a treia liniuță din Regulamentul de procedură, prerogativele pe care statutul le conferă autorității de numire (denumită în continuare „AIPN”) se exercită, în ceea ce privește funcționarii de gradele AD 13, AD 12 și AD 11, de către președinte, la propunerea secretarului general.

70      În speță, este cert că, la data adoptării deciziei din 3 martie 2010, în măsura în care prin aceasta s‑a respins cererea de asistență, reclamantul era funcționar de gradul AD 13. Prin urmare, decizia în cauză a fost adoptată de președinte cu respectarea dispozițiilor articolului 72 alineatul (1) a treia liniuță din Regulamentul de procedură. Rezultă că reclamantul nu poate pretinde în mod întemeiat că decizia menționată anterior ar fi trebuit să emane de la birou, iar nu de la președinte.

71      Pe de altă parte, întrucât, astfel cum s‑a menționat mai sus, președintele, iar nu biroul, era competent să se pronunțe cu privire la cererea de asistență, critica întemeiată pe existența unor neregularităţi de procedură care afectează decizia din 3 martie 2010, constând printre altele în faptul că membrii biroului nu ar fi fost implicați în analiza cererii de asistență, trebuie înlăturată ca inoperantă.

72      În consecință, primul motiv invocat trebuie respins.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea articolului 86 din statut, a anexei IX la statut, a DGA a anexei IX la statut și a principiului respectării dreptului la apărare

–       Argumentele părților

73      Reclamantul susține că, în cererea de asistență, ar fi adus cel puțin un început de dovadă cu privire la realitatea hărțuirii morale căreia i‑ar fi fost victimă și, în special, a tentativelor secretarului general de a aduce atingere independenței serviciului juridic. Or, în loc să deschidă, astfel cum ar fi trebuit să facă, o anchetă administrativă în sensul articolului 86 alineatul (2) din statut, al articolelor 1 și 2 din anexa IX la statut și al articolului 2 din DGA a anexei IX la statut, președintele s‑ar fi limitat să solicite șefului său de cabinet efectuarea unei simple analize preliminare, ale cărei concluzii nu i‑ar fi fost de altfel comunicate reclamantului anterior deciziei din 3 martie 2010.

74      În apărare, CESE solicită respingerea motivului.

–       Aprecierea Tribunalului

75      Trebuie amintit că, în temeiul articolului 24 din statut, revine instituțiilor Uniunii sarcina de a‑și proteja personalul împotriva hărțuirii sau a oricărui tratament degradant din partea superiorilor ierarhici. Pe de altă parte, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că, în temeiul obligației de asistență, administrația trebuie, în prezența unui incident incompatibil cu ordinea și cu liniștea serviciului, să intervină cu toată energia necesară și să răspundă cu rapiditatea și cu solicitudinea impuse de împrejurările din speță pentru stabilirea faptelor și pentru adoptarea, în cunoștință de cauză, a măsurilor adecvate. În acest scop, este suficient ca funcționarul care solicită protecția instituției să aducă un început de dovadă cu privire la realitatea atacurilor al căror obiect afirmă că este. În prezența unor astfel de elemente, revine instituției în cauză sarcina de a adopta măsurile adecvate, în special procedând la o anchetă pentru a stabili faptele aflate la originea plângerii, în colaborare cu autorul acesteia (Hotărârea Curții din 26 ianuarie 1989, Koutchoumoff/Comisia, 224/87, punctele 15 și 16, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 21 aprilie 1993, Tallarico/Parlamentul European, T‑5/92, punctul 31, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 5 decembrie 2000, Campogrande/Comisia, T‑136/98, punctul 42).

76      În speță, din înscrisurile de la dosar reiese că, în termen de trei zile de la data depunerii cererii de asistență, la 10 decembrie 2009, președintele a dat instrucțiuni șefului său de cabinet să efectueze o „analiză preliminară” a acuzațiilor de hărțuire morală și de nereguli aduse secretarului general. Or, după audierea reclamantului, la 15 decembrie 2009 și la 14 ianuarie 2010, și a persoanelor menționate în cererea de asistență, șeful de cabinet al președintelui a întocmit, în ianuarie 2010, un raport detaliat în care a analizat și a discutat temeinicia diferitor acuzații formulate de reclamant împotriva secretarului general. În aceste condiții, CESE și‑a îndeplinit obligația impusă de jurisprudența amintită la punctul precedent, și anume de a proceda la o anchetă pentru a stabili faptele aflate la originea cererii de asistență în colaborare cu autorul acesteia.

77      În ceea ce privește argumentul potrivit căruia CESE ar fi trebuit să deschidă o anchetă administrativă în sensul articolului 86 alineatul (2) din statut, al articolelor 1 și 2 din anexa IX la statut și al articolului 2 din DGA a anexei IX la statut, acesta trebuie respins. Astfel, deși din aceste dispoziții reiese că anchetele administrative pe care le prevăd se înscriu într‑o procedură disciplinară și nu trebuie deschise decât atunci când elemente de probă permit să se prezume existența unei neîndepliniri a obligațiilor pe care funcționarul este obligat să le respecte, cererea de asistență nu conținea niciun element care ar fi justificat, chiar fără a se proceda în prealabil la o analiză preliminară, deschiderea unei asemenea anchete administrative de natură disciplinară împotriva secretarului general.

78      În sfârșit, nu poate fi admisă critica potrivit căreia CESE, încălcând dreptul la apărare, ar fi omis să comunice reclamantului, anterior respingerii cererii de asistență, concluziile raportului întocmit de șeful de cabinet al președintelui, precum și diferitele procese‑verbale ale audierilor organizate în cadrul anchetei desfășurate de acesta. Desigur, respectarea dreptului la apărare în orice procedură deschisă împotriva unei persoane și susceptibilă de a conduce la un act care o lezează constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii și trebuie asigurată chiar și în absența oricărei reglementări privind procedura în cauză (a se vedea de exemplu Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 10 iulie 1997, Gaspari/Parlamentul European, T‑36/96, punctul 32). Cu toate acestea, în speță, procedura deschisă prin cererea de asistență nu poate fi considerată o procedură deschisă împotriva reclamantului (a se vedea Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 27 iunie 2000, K/Comisia, T‑67/99, punctul 72). Astfel, decizia din 3 martie 2010, în măsura în care prin aceasta s‑a respins cererea de asistență, nu figura printre deciziile pentru care trebuie să fie respectat dreptul la apărare.

79      În consecință, al doilea motiv invocat trebuie respins.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea articolului 24 din statut și a obligației de asistență, pe nerespectarea cartei și pe existența unei erori vădite de apreciere

–       Argumentele părților

80      Reclamantul pretinde că ar fi fost victima unei hărțuiri morale și că, în consecință, prin respingerea cererii de asistență, președintele ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere, ar fi încălcat articolul 24 din statut și obligația de asistență și ar fi încălcat articolul 1 și articolul 31 alineatul (1) din cartă, potrivit cărora „[d]emnitatea umană este inviolabilă [și] trebuie respectată și protejată” și, respectiv, „[o]rice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa”.

81      În replică, CESE afirmă că reclamantul ar califica drept hărțuire morală ceea ce nu ar fi decât dificultăți de relaționare cu secretarul general și dezacorduri cu privire la dosare cu caracter juridic.

–       Aprecierea Tribunalului

82      Articolul 12a alineatul (3) din statut definește hărțuirea morală ca fiind o „conduită abuzivă” care, pentru a fi stabilită, necesită îndeplinirea a două condiții cumulative. Prima condiție se referă la existența unor comportamente, limbaj, acte, gesturi sau înscrisuri care se manifestă „[p]e durată [lungă], repetat[...] sau sistematic[...]”, ceea ce implică faptul că hărțuirea morală trebuie înțeleasă ca fiind un proces care se înscrie în mod necesar în timp și care presupune existența unor acțiuni repetate sau continue și care sunt „intenționate”. A doua condiție cumulativă, legată de prima prin conjuncția de coordonare „și”, impune ca aceste comportamente, limbaj, acte, gesturi sau înscrisuri să aibă ca efect lezarea personalității, a demnității sau a integrității fizice sau psihice ale unei persoane. Din faptul că adjectivul „intenționat” privește prima condiție, iar nu pe a doua, este posibil să se formuleze o dublă concluzie. Pe de o parte, comportamentele, limbajul, actele, gesturile sau înscrisurile menționate la articolul 12a alineatul (3) din statut trebuie să aibă un caracter voluntar, fapt care exclude din domeniul de aplicare al acestei dispoziții acțiunile care s‑ar produce în mod accidental. Pe de altă parte, nu este în schimb necesar ca aceste comportamente, limbaj, acte, gesturi sau înscrisuri să fi fost săvârșite cu intenția de a aduce atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane.

83      Cu alte cuvinte, este posibil să existe hărțuire morală în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut fără ca hărțuitorul să fi intenționat, prin acțiunile sale, să discrediteze victima sau să degradeze în mod deliberat condițiile de muncă ale acesteia. Este suficient ca acțiunile sale, întrucât au fost săvârșite în mod voluntar, să fi determinat în mod obiectiv astfel de consecințe (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 9 decembrie 2008, Q/Comisia, F‑52/05, punctul 135, neanulată cu privire la acest aspect prin Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 12 iulie 2011, Comisia/Q, T‑80/09 P, și Hotărârea Tribunalului din 16 mai 2012, Skareby/Comisia, F‑42/10, punctul 65).

84      Trebuie să se statueze în lumina acestor considerații cu privire la aspectul întemeiat pe existența unei hărțuiri morale, ceea ce presupune să se analizeze realitatea acțiunilor reproșate secretarului general de către reclamant și să se stabilească dacă aceste acțiuni au avut ca efect lezarea în mod obiectiv a personalității, a demnității sau a integrității fizice sau psihice ale acestuia din urmă.

85      În primul rând, reclamantul susține că secretarul general ar fi încercat să facă presiuni asupra sa pentru a semna, în calitate de șef al serviciului juridic, avize juridice eronate în drept. Aceasta ar fi fost situația în special cu ocazia promovării retroactive a unei funcționare.

86      În această privință, din înscrisurile de la dosar reiese că, la 25 ianuarie 2009, în cadrul exercițiului de promovare 2008, președintele a decis să promoveze retroactiv o funcționară începând cu 1 ianuarie 2008, cu nerespectarea vădită a normelor în vigoare în cadrul CESE.

87      Cu toate acestea, deși decizia în cauză a fost adoptată „la propunerea secretarului general”, trebuie arătat că reclamantul nu l‑a acuzat pe acesta că s‑ar afla la originea acestei decizii ilegale și chiar a recunoscut că secretarul general acționase sub presiunea unui membru al biroului care aspira să devină președinte al CESE.

88      În plus, reclamantul nu prezintă niciun element suficient de convingător în susținerea afirmației, de altfel contestată oficial de CESE, potrivit căreia secretarul general i‑ar fi ordonat, în cursul unei reuniuni desfășurate la 8 iunie 2009, să redacteze un aviz juridic destinat să stabilească legalitatea deciziei în cauză. În special, procesul‑verbal al acestei reuniuni, întocmit de altfel chiar de reclamant, nu aduce dovada existenței nici a unei astfel de presiuni, nici a insultelor pe care le‑ar fi proferat secretarul general la adresa sa în cursul acestei reuniuni.

89      Pe de altă parte, este adevărat că, tot la 8 iunie 2009, secretarul general a trimis membrilor personalului CESE un e‑mail în care le‑a semnalat că, în ipoteza unei acțiuni în contencios împotriva deciziei de promovare retroactivă în cauză, ar trebui să se apeleze la serviciile unui avocat, întrucât „era clar că reclamantul nu [era] în măsură să asiste administrația în sensul stabilit de aceasta”.

90      Totuși, având în vedere împrejurările în care a fost trimis e‑mailul menționat, Tribunalul consideră că acesta a avut ca obiect nu să pună în discuție capacitățile profesionale ale reclamantului, ci să ia act, în fața criticilor repetate ale reclamantului privind legalitatea deciziei de promovare în cauză, de necesitatea de a încredința unui avocat apărarea CESE în cazul unei acțiuni în contencios. În plus, în procesul‑verbal al reuniunii din 8 iunie 2009, întocmit de reclamant, acesta a menționat că el însuși a propus secretarului general să recurgă la această soluție.

91      Astfel, motivul întemeiat pe faptul că secretarul general ar fi încercat să facă presiuni asupra serviciului juridic trebuie respins.

92      În al doilea rând, reclamantul susține că CESE ar fi publicat un anunț pentru ocuparea unui post vacant în care condițiile cerute pentru participarea la procedura de selecție ar fi fost în mod intenționat redactate pentru a exclude candidatura sa.

93      În această privință, din înscrisurile de la dosar reiese că, la 6 iulie 2009, a fost publicat pe intranetul CESE, potrivit procedurii prevăzute la articolul 29 alineatul (1) din statut, anunțul pentru ocuparea unui post vacant nr. 26/09 (denumit în continuare „primul anunț pentru ocuparea unui post vacant”), având ca obiect ocuparea postului de director al Direcției afaceri generale a CESE, cu gradul AD 14, și că acest anunț, destinat funcționarilor CESE și ai celorlalte instituții ale Uniunii, impunea, printre alte condiții, „[o] cunoaștere aprofundată a două limbi oficiale ale Uniunii Europene și cunoașterea a cel puțin unei alte limbi oficiale a Uniunii Europene” și preciza că „[d]in rațiuni de serviciu, o bună cunoaștere [a limbii engleze] și [a limbii franceze] [era] de dorit”. Reclamantul și‑a depus candidatura pentru postul vizat de primul anunț pentru ocuparea unui post vacant.

94      Ulterior, după ce biroul a decis, la 29 septembrie 2009, să retragă primul anunț pentru ocuparea unui post vacant și să „republice [postul vacant] potrivit articolului 29 [alineatele (1) și (2)] din statut”, anunțul pentru ocuparea unui post vacant nr. 43/09, având ca obiect ocuparea aceluiași post de director al Direcției afaceri generale, a fost publicat atât pe intranetul CESE, cât și în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO C 247 A, p. 1, denumit în continuare „noul anunț pentru ocuparea unui post vacant”). Cerințele lingvistice incluse în noul anunț de ocupare a unui post vacant erau de această dată următoarele: „Cunoașterea aprofundată a unei limbi oficiale a Uniunii Europene și cunoașterea foarte bună a cel puțin alte două limbi oficiale ale Uniunii Europene. Din rațiuni de serviciu, o bună cunoaștere a limbilor engleză și franceză este de dorit”. Reclamantul a confirmat candidatura sa pentru postul vizat de noul anunț pentru ocuparea unui post vacant, înainte de a o retrage la 3 decembrie 2009.

95      Desigur, astfel cum s‑a pronunțat Tribunalul prin hotărârea separată de astăzi (Hotărârea din 25 septembrie 2012, Bermejo Garde/CESE, F‑51/10), o astfel de modificare a cerințelor lingvistice a avut ca efect excluderea în practică a candidaturii reclamantului pentru postul de director al Direcției afaceri generale, întrucât acesta dispune doar de o cunoaștere aprofundată a unei limbi oficiale (spaniola), de o cunoaștere cel puțin foarte bună a unei a doua limbi oficiale (franceza), însă numai de o „bună cunoaștere” a unei a treia limbi oficiale a Uniunii (engleza). Din acest fapt, Tribunalul a dedus că noul anunț pentru ocuparea unui post vacant constituia astfel un act care lezează reclamantul.

96      Cu toate acestea, reclamantul nu prezintă indicii exacte și concordante care ar putea susține afirmația potrivit căreia cerințele lingvistice au fost modificate cu scopul de a exclude candidatura sa.

97      Dimpotrivă, din înscrisurile de la dosar reiese că CESE l‑a informat pe reclamant, precum și pe ceilalți candidați care, la fel ca acesta, aplicaseră pentru primul anunț de ocupare a unui post vacant că vor fi considerați, cu excepția cazului în care nu sunt de acord, ca fiind candidați și pentru noul anunț de ocupare a unui post vacant, fapt care contrazice afirmația privind abuzul de putere.

98      În plus, este important să se arate că, astfel cum reiese și din înscrisurile de la dosar, cerințe lingvistice identice cu cele conținute în noul anunț pentru ocuparea unui post vacant figurau de asemenea într‑un anunț anterior pentru ocuparea unui post vacant, publicat la 24 februarie 2009, având ca obiect ocuparea postului de director al Direcției resurse umane și financiare.

99      În al treilea rând, reclamantul pretinde că secretarul general l‑ar fi convocat la o reuniune organizată la 15 octombrie 2009 sub pretextul de a restabili bune relații între secretariatul general și serviciul juridic, dar care în realitate ar fi fost o adevărată „audiere cu caracter disciplinar”. Cu toate acestea, reclamantul nu prezintă nicio probă că reuniunea în cauză ar fi avut un astfel de caracter. În special prezența în cursul acestei reuniuni, alături de secretarul general, a șefului unității „Serviciul de asistență a personalului, drepturi individuale, egalitate de șanse” nu poate constitui o astfel de probă.

100    În aceste condiții, întrucât faptele reproșate de reclamant secretarului general, indiferent dacă sunt considerate în mod izolat sau în ansamblu, nu au avut ca efect lezarea în mod obiectiv a personalității, a demnității sau a integrității fizice sau psihice a reclamantului, trebuie respins motivul întemeiat pe faptul că președintele ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere prin faptul că a refuzat să constate că reclamantul fusese victima unei hărțuiri morale și prin respingerea cererii de asistență.

101    În sfârșit, deși reclamantul pretinde că președintele ar fi încercat să îl convingă să își retragă pur și simplu cererea de asistență, fapt care ar demonstra în special parțialitatea acestuia din urmă, această împrejurare dovedește numai că președintele, convins de lipsa de temeinicie a acuzațiilor de hărțuire morală invocate de reclamant, s‑a străduit, cu respectarea obligației de solicitudine și a principiului bunei administrări, să soluționeze litigiul pe cale amiabilă. În orice caz, o astfel de inițiativă nu poate afecta legalitatea deciziei din 3 martie 2010, în măsura în care prin aceasta s‑a respins cererea de asistență, intervenită, astfel cum s‑a menționat, după încheierea unei proceduri legale și neafectată de nicio eroare vădită de apreciere.

102    Din cele de mai sus rezultă că concluziile având ca obiect anularea deciziei din 3 martie 2010, în măsura în care prin aceasta s‑a respins cererea de asistență, trebuie respinse.

2.     Cu privire la concluziile având ca obiect anularea deciziei de încetare a atribuțiilor anterioare și a deciziei de schimbare a repartizării

103    În susținerea concluziilor având ca obiect anularea deciziilor menționate anterior, care constituie, având în vedere conținutul lor, acte care lezează reclamantul (a se vedea Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 16 aprilie 2002, Fronia/Comisia, T‑51/01, punctul 32), sunt invocate în esență șapte motive, întemeiate pe:

–        lipsa de competență a autorului actului;

–        încălcarea principiului respectării dreptului la apărare;

–        încălcarea obligației de motivare;

–        încălcarea articolelor 12a, 22a și 86 din statut;

–        eroarea vădită de apreciere;

–        încălcarea obligației de solicitudine și a principiului bunei administrări și, respectiv,

–        încălcarea articolului 22b alineatul (1) din statut.

 Cu privire la motivul întemeiat pe lipsa de competență a autorului actului

 Argumentele părților

104    Reclamantul arată că, dincolo de aparențe, autorul real al deciziei de încetare a atribuțiilor anterioare și al deciziei de schimbare a repartizării ar fi secretarul general, iar nu președintele, astfel cum ar dovedi faptul că, în decizia de încetare a atribuțiilor anterioare, președintele ar fi delegat secretarului general misiunea de a stabili noile atribuții ale reclamantului.

105    În orice caz, reclamantul mai arată că modul de redactare a deciziilor în cauză evidențiază faptul că acestea au fost adoptate după consultarea și cu acordul secretarului general, deși, în această materie, articolul 72 alineatul (1) din Regulamentul de procedură ar recunoaște secretarului general numai competența de a face propuneri.

106    CESE răspunde că președintele era competent să adopte decizia de încetare a atribuțiilor anterioare și decizia de schimbare a repartizării.

 Aprecierea Tribunalului

107    Astfel cum s‑a menționat la punctul 69 din prezenta hotărâre, articolul 72 alineatul (1) a treia liniuță din Regulamentul de procedură al CESE prevede că prerogativele pe care statutul le conferă AIPN se exercită, în ceea ce privește funcționarii de gradele AD 13, AD 12 și AD 11, de către președinte, la propunerea secretarului general.

108    În speță, reiese din însuşi modul de redactare a deciziei de încetare a atribuțiilor anterioare și a deciziei de schimbare a repartizării că acestea au fost adoptate de președinte, astfel cum dovedește semnătura sa de la sfârșitul deciziilor menționate.

109    Cu toate acestea, reclamantul se prevalează de faptul că, în addendumul din 24 martie 2010, președintele a arătat că „măsurile [de transpunere]” a deciziei de încetare a atribuțiilor anterioare, și anume stabilirea noilor sale atribuții, „[urmau să fie] adoptate de secretarul general”. Nu se poate însă deduce, numai din această formulare, că decizia de încetare a atribuțiilor anterioare și decizia de schimbare a repartizării, care poartă semnătura președintelui, ar fi fost în fapt adoptate de secretarul general, iar nu de președinte. De altfel, în addendumul din 24 martie 2010, președintele a subliniat că „măsurile [de transpunere]” urmau să fie puse în aplicare „sub autoritatea sa”.

110    În sfârșit, deși este adevărat că președintele a arătat în decizia de încetare a atribuțiilor anterioare și în decizia de schimbare a repartizării că acestea fuseseră adoptate „cu acordul secretarului general”, o astfel de formulare, deși nefericită, nu înseamnă că președintele s‑a considerat în mod eronat condiționat de un aviz favorabil din partea secretarului general și că nu a respectat astfel limitele prerogativelor pe care le deținea în temeiul articolului 72 alineatul (1) a treia liniuță din Regulamentul de procedură.

111    Rezultă că motivul întemeiat pe lipsa de competență a autorului actului trebuie respins ca neîntemeiat.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea principiului respectării dreptului la apărare

 Argumentele părților

112    Reclamantul susține că, întrucât nu l‑a ascultat înainte de adoptarea deciziei de încetare a atribuțiilor anterioare și a deciziei de schimbare a repartizării, președintele ar fi încălcat principiul respectării dreptului la apărare, principiu consacrat în special la articolul 41 alineatul (2) din cartă.

113    CESE solicită respingerea motivului.

 Aprecierea Tribunalului

114    S‑a statuat că o decizie de schimbare a repartizării împotriva voinței unui funcționar, avută în vedere într‑un context de dificultăți de relaționare precum cel în speță, necesită aplicarea principiului respectării dreptului la apărare, principiu fundamental al dreptului Uniunii, chiar în absența oricărei reglementări privind procedura în cauză (Hotărârea Curții din 6 decembrie 2007, Marcuccio/Comisia, C‑59/06 P, punctul 46).

115    În consecință, o astfel de decizie nu poate fi adoptată decât după ce persoana interesată a avut posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere cu privire la proiectul de decizie, în cadrul unui dialog oral și/sau scris inițiat de AIPN, sarcina probei revenind acesteia din urmă (Hotărârea Marcuccio/Comisia, citată anterior, punctul 47).

116    În speță, din înscrisurile de la dosar reiese că, în decizia din 3 martie 2010, președintele l‑a informat pe reclamant despre intenția sa de a proceda la schimbarea repartizării acestuia, întrucât i‑a comunicat că urma să i se atribuie în curând „o sarcină corespunzătoare calificărilor și gradului său [...] într‑o altă unitate decât serviciul juridic”.

117    Astfel, reclamantul, destinatar al deciziei din 3 martie 2010, avea posibilitatea de a formula orice observație cu privire la proiectul de schimbare a repartizării care îl privea.

118    În aceste condiții, întrucât reclamantul a avut posibilitatea de a‑și exprima punctul de vedere înainte ca președintele să adopte decizia de încetare a atribuțiilor anterioare și decizia de schimbare a repartizării, motivul întemeiat pe încălcarea principiului respectării dreptului la apărare trebuie respins.

 Cu privire la motivul întemeiat pe obligația de motivare

 Argumentele părților

119    Reclamantul pretinde că decizia de încetare a atribuțiilor anterioare și decizia de schimbare a repartizării nu ar fi fost motivate, încălcându‑se articolul 41 alineatul (2) din cartă.

120    CESE solicită respingerea motivului.

 Aprecierea Tribunalului

121    Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de motivare prevăzută la articolul 25 al doilea paragraf din statut are drept obiect, pe de o parte, să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a aprecia temeinicia actului care o lezează și oportunitatea introducerii unei acțiuni în fața Tribunalului și, pe de altă parte, să îi permită acestuia din urmă să exercite controlul asupra legalității actului (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 15 septembrie 2005, Casini/Comisia, T‑132/03, punctul 30 și jurisprudența citată). În plus, carta afirmă, la articolul 41 alineatul (2) litera (c), că dreptul fundamentul la o bună administrare implică printre altele „obligația administrației de a‑și motiva deciziile”.

122    Pe de altă parte, o decizie care implică deplasarea unui funcționar împotriva voinței sale este un act care lezează în sensul articolului 25 din statut și, prin urmare, trebuie motivat (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 23 noiembrie 1999, Sabbioni/Comisia, T‑129/98, punctul 28).

123    În sfârșit, potrivit unei jurisprudențe constante, întinderea obligației de motivare trebuie, în fiecare caz, apreciată în funcție de împrejurările concrete (Hotărârea Curții din 14 iulie 1977, Geist/Comisia, 61/76, punctul 28, și Hotărârea Curții din 13 decembrie 1989, Prelle/Comisia, C‑169/88, punctul 9). În special, o decizie este suficient motivată dacă intervine într‑un context cunoscut funcționarului în cauză, care îi permite acestuia să înțeleagă semnificația măsurii luate în ceea ce îl privește (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 1 aprilie 2004, N/Comisia, T‑198/02, punctul 70).

124    Astfel cum reiese din jurisprudență, o decizie intervine într‑un context cunoscut funcționarului în cauză și, prin urmare, răspunde cerințelor de motivare prevăzute la articolul 25 din statut dacă împrejurările în care a fost adoptat actul în cauză, precum și notele de serviciu și celelalte comunicări care îl însoțesc permit să se cunoască elementele esențiale care au ghidat administrația în adoptarea deciziei (Hotărârea Sabbioni/Comisia, citată anterior, punctele 29 și 30).

125    În speță, este adevărat că decizia de încetare a atribuțiilor anterioare și decizia de schimbare a repartizării nu sunt motivate corespunzător cerințelor legale și că în special decizia de încetare a atribuțiilor anterioare s‑a limitat la a invoca în general „interesul serviciului”.

126    Cu toate acestea, trebuie să se constate că decizia de încetare a atribuțiilor anterioare și decizia de schimbare a repartizării au intervenit într‑un context cunoscut reclamantului. Astfel, în decizia din 3 martie 2010, președintele l‑a informat pe reclamant că măsura de schimbare a repartizării care urma să îi fie aplicată în curând era justificată de respingerea acuzațiilor de „persecutare la locul de muncă” pe care le invocase împotriva secretarului general și a mai arătat că această măsură, asemenea celorlalte măsuri susceptibile de a fi adoptate în cadrul acestei schimbări a repartizării, urmărea „să încurajeze buna desfășurare a activității administrative” și să permită „surmontarea neînțelegerilor și a diferendelor în cadrul secretariatului general, cu respectarea principiilor bunei administrări și exercitării de către diferitele structuri a competențelor, a responsabilităților și a prerogativelor pe care le dețin”. Pe de altă parte, conținutul reclamației formulate de reclamant împotriva deciziilor în litigiu subliniază că acesta avea cunoștință de faptul că deciziile respective fuseseră adoptate ca urmare a lipsei de temeinicie, din punctul de vedere al administrației, a cererii de asistență și a cererii de sesizare a OLAF.

127    În orice caz, chiar presupunând că împrejurările în care au intervenit decizia de încetare a atribuțiilor anterioare și decizia de schimbare a repartizării nu ar fi permis reclamantului să înțeleagă conținutul deciziilor în cauză, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, insuficiența motivării poate fi acoperită prin precizări suplimentare oferite de administrație pe parcursul procesului (a se vedea Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 19 septembrie 1996, Brunagel/Parlamentul European, T‑158/94, punctul 115). Or, aceasta a fost situația în speță, întrucât CESE a prezentat în mod detaliat, în memoriile sale în apărare și în duplică, motivele de fapt și de drept pe care s‑au întemeiat decizia de încetare a atribuțiilor anterioare și decizia de schimbare a repartizării. Astfel, în special în memoriul în apărare, CESE a arătat că „nivelul personal și vehemența diverselor acuzații invocate de reclamant în plângerea sa, mai ales în privința persoanei secretarului general, afecta[seră] gradul de încredere cerut în special de funcția încredințată reclamantului în calitate de șef [al serviciului juridic]” și că „singura soluție viabilă din punctul de vedere al intereselor atât ale instituției, cât și ale reclamantului [era] ca acesta să fie repartizat astfel încât să nu se implice un raport strâns cu secretarul general”.

128    În consecință, al treilea motiv invocat, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare, trebuie respins.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea articolelor 12a, 22a și 86 din statut

 Argumentele părților

129    Reclamantul susține că ar fi fost victima unei sancțiuni disimulate, cu încălcarea articolelor 12a, 22a și 86 din statut, pentru că a solicitat asistența angajatorului său și l‑a informat pe acesta despre existența unor nereguli grave săvârșite de secretarul general.

130    CESE solicită respingerea motivului.

 Aprecierea Tribunalului

131    Articolul 12a alineatul (2) din statut prevede că „[f]uncționarul care este victima unei hărțuiri morale sau sexuale nu suferă niciun prejudiciu din partea instituției” și că „[f]uncționarul care a adus dovezi ce indică o hărțuire morală sau sexuală nu suferă niciun prejudiciu din partea instituției, în măsura în care a acționat cu bună‑credință”. În ceea ce privește articolul 22a alineatul (3) din statut, acesta prevede că funcționarul care, luând cunoștință de fapte menționate la articolul 22a alineatul (1) din statut, și anume de fapte din care se poate presupune existența unei posibile activități ilegale, „în special fraudă sau corupție, care aduce atingere intereselor [Uniunii]”, sau de o neîndeplinire gravă a obligațiilor funcționarilor, informează de îndată cu privire la aceasta pe superiorii săi sau direct OLAF „nu suferă niciun prejudiciu din partea instituției, în măsura în care a acționat cu bună‑credință”. În sfârșit, potrivit articolului 86 alineatul (1) din statut, „[n]eîndeplinirea de către un funcționar sau de către un fost funcționar a obligațiilor ce îi revin în temeiul prezentului statut, cu intenție sau din neglijență, îl face pasibil de sancțiuni disciplinare”.

132    În speță, nu poate fi contestat faptul că reclamantul a suferit un prejudiciu ca urmare a transmiterii notei sale din 7 decembrie 2009 în care figurau cererea de asistență și cererea de sesizare a OLAF. Astfel, tocmai ca urmare a trimiterii acestei note, persoana interesată a fost privată de atribuțiile sale de responsabil al serviciului juridic pe care le exercita de la 1 iunie 1997.

133    Cu toate acestea, prejudiciul menționat nu poate constitui o încălcare de către CESE a articolelor 12a și 22a din statut decât cu condiția să se demonstreze că reclamantul a comunicat efectiv, cu bună‑credință, elemente care permit să se prezume existența, pe de o parte, a unei hărțuiri morale a cărei victimă ar fi fost și, pe de altă parte, a unei activități ilegale, în special fraudă sau corupție, sau a unei neîndepliniri grave a obligațiilor funcționarilor.

134    În această privință, pentru a stabili dacă un funcționar a utilizat cu bună‑credință dreptul de divulgare prevăzut la articolele 12a și 22a din statut, Tribunalul trebuie să ia în considerare o serie de factori.

135    Mai întâi, Tribunalul trebuie să verifice dacă informațiile pe care funcționarul decide să le comunice superiorilor săi sau, dacă este cazul, direct OLAF privesc nereguli care, în ipoteza în care ar fi fost efectiv săvârșite, prezintă un caracter de gravitate evidentă. O dovadă în această privință este faptul că articolul 22a alineatul (1) din statut menționează frauda sau corupția printre activitățile ilegale a căror denunțare este prevăzută și adaugă că acestea trebuie să „aduc[ă] atingere intereselor [Uniunii]”. De asemenea, tot potrivit articolului 22a alineatul (1) din statut, o neîndeplinire a obligațiilor funcționarilor poate fi denunțată numai cu condiția să fie „gravă”.

136    Al doilea factor care trebuie luat în considerare este autenticitatea sau cel puțin caracterul verosimil al informațiilor divulgate. Astfel, exercitarea libertății de exprimare, în care se încadrează posibilitatea unui funcționar de a denunța o hărțuire morală sau existența unor fapte ilegale sau a unei neîndepliniri grave a obligațiilor funcționarilor, implică obligații și responsabilități și oricine alege să divulge astfel de informații trebuie să verifice cu grijă, în măsura în care împrejurările permit, dacă acestea sunt exacte și credibile. Astfel, funcționarul care denunță nereguli care, din punctul său de vedere, intră în domeniul de aplicare al articolelor 12a și 22a din statut este obligat să se asigure că acuzațiile pe care le aduce se bazează pe fapte exacte sau cel puțin că sunt întemeiate pe o „bază factuală suficientă” (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Heinisch împotriva Germaniei din 21 iulie 2011, nr. 28274/08, § 79). În această privință, s‑a statuat că articolul 22a din statut privea exclusiv comunicarea unor fapte concrete a căror primă apreciere a putut determina funcționarul care le comunică să presupună în mod rezonabil existența unei activități ilegale sau a unei neîndepliniri grave și că această dispoziție trebuie, în plus, să corespundă obligațiilor de obiectivitate și de imparțialitate impuse funcționarilor, obligației de a veghea la demnitatea funcției lor și datoriei lor de loialitate, precum și obligației de a respecta onoarea și prezumția de nevinovăție a persoanelor vizate (Hotărârea Tribunalului Funcției Publice din 13 ianuarie 2011, Nijs/Curtea de Conturi, F‑77/09, punctele 66-70).

137    Tribunalul trebuie să ia de asemenea în considerare mijloacele utilizate de funcționar pentru a efectua divulgarea și, în ceea ce privește în special nereguli care intră sub incidența articolului 22a alineatul (1) din statut, trebuie să verifice dacă funcționarul a informat autoritatea sau instanța competentă, și anume „fie superiorul ierarhic direct, fie directorul său general, fie, în cazul în care consideră necesar, secretarul general sau orice persoană de rang echivalent, fie direct [OLAF]”.

138    În sfârșit, mobilul funcționarului care denunță nereguli este un alt factor pentru aprecierea aspectului dacă acesta a acționat cu bună‑credință. O denunțare motivată de o acuzație sau de o animozitate de natură personală sau chiar de perspectiva unui avantaj personal, în special a unui câștig pecuniar, nu poate fi considerată o denunțare de bună‑credință.

139    În lumina considerațiilor de mai sus trebuie să examineze Tribunalul temeinicia motivului întemeiat pe încălcarea articolelor 12a, 22a și 86 din statut.

140    În speță, este cert că, în nota din 7 decembrie 2009, reclamantul a adus acuzații grave în principal împotriva secretarului general, pe care l‑a acuzat că l‑a hărțuit moral și că s‑a pretat la activități ilegale, dintre care unele constituie infracțiuni în raport cu Codul penal belgian.

141    Or, Tribunalul consideră că nota din 7 decembrie 2009 nu conținea niciun element care putea permite să se prezume existența unei hărțuiri morale în sensul articolului 12a din statut sau a unei activități ilegale ori a unei neîndepliniri grave a obligațiilor funcționarilor în sensul articolului 22a alineatul (1) din statut.

142    Astfel, în primul rând, reclamantul l‑a acuzat pe secretarul general că l‑a hărțuit moral, în special prin faptul că i‑a solicitat să întocmească avize juridice eronate în drept. Cu toate acestea, reclamantul nu a prezentat, după cum s‑a arătat mai sus, niciun element care să permită să se stabilească sau cel puțin să se presupună că ar fi fost victima unor comportamente care au adus atingere personalității, demnității sau integrității sale fizice sau psihice.

143    În al doilea rând, reclamantul l‑a denunțat de asemenea pe secretarul general pentru că s‑a abținut să sesizeze OLAF cu privire la cazul unui funcționar care a sustras materiale aparținând CESE și pentru că nu a pronunțat nicio sancțiune disciplinară împotriva funcționarului respectiv. Cu toate acestea, un astfel de comportament din partea secretarului general nu poate fi calificat drept ilegalitate sau drept neîndeplinire gravă a obligațiilor funcționarilor în sensul articolului 22a alineatul (1) din statut, având în vedere în special valoarea redusă a materialului sustras de funcționarul în cauză și avizul consiliului de disciplină de a nu i se aplica nicio sancțiune disciplinară. De altfel, trebuie subliniat că, în temeiul articolului 3 litera (b) din anexa IX la statut, secretarul general a adresat un avertisment funcționarului respectiv.

144    În al treilea rând, reclamantul l‑a acuzat pe secretarul general că a încălcat atât dispozițiile articolului 27 din Regulamentul financiar, cât și dispozițiile articolului 21 alineatul (1) din anexa IX la statut. Astfel, potrivit reclamantului, secretarul general ar fi dat instrucțiuni să îi fie plătită avocatului funcționarului menționat la punctul precedent suma de 32 019 euro, corespunzătoare onorariilor percepute de acest avocat nu doar în cadrul procedurii disciplinare deschise împotriva funcționarului în cauză, ci și cu ocazia anchetei desfășurate anterior deschiderii procedurii disciplinare. Or, astfel cum amintește reclamantul, articolul 21 alineatul (1) din anexa IX la statut prevede că o instituție este obligată să acopere exclusiv cheltuielile efectuate în cursul unei proceduri disciplinare care nu a condus la pronunțarea niciunei sancțiuni.

145    Cu toate acestea, nu s‑a stabilit că onorariile în cauză nu ar fi fost ocazionate exclusiv de procedura disciplinară începută împotriva funcționarului vinovat de delicte. În plus, deși reclamantul, în calitatea sa de șef al serviciului juridic, a putut în mod legitim să își pună întrebări cu privire la cuantumul acestei sume în raport cu proceduri similare în materia funcției publice europene, din dosar nu reiese că, luând în considerare durata procedurii disciplinare și numărul de ședințe ținute de consiliul de disciplină, această sumă ar fi fost în mod vădit excesivă și că, prin urmare, instrucțiunea dată de secretarul general privind plata acesteia ar fi justificat cererea de sesizare a OLAF.

146    În al patrulea rând, tot în nota din 7 decembrie 2009, reclamantul a denunțat neregulile care ar fi afectat, în anul 2009, procedurile de ocupare a posturilor de director al Direcției lucrări consultative A și de director al Direcției resurse umane și financiare, nereguli privind în principal calificările cerute pentru ocuparea acestor posturi, componența comisiilor de selecție sau examinarea candidaturilor. Or, deși este adevărat că însuși șeful de cabinet al președintelui a confirmat, în raportul său de anchetă, existența unor „erori [...] regretabile”, din înscrisurile de la dosar nu reiese că acestea ar fi avut gradul de gravitate al neregulilor menționate la articolul 22a alineatul (1) din statut. În sfârșit, chiar persoana interesată a precizat în nota din 7 decembrie 2009 că, pe de o parte, candidatul reținut pentru postul de director al Direcției lucrări consultative A fusese selectat la sfârșitul unei proceduri lipsite de „posibilități practice de erori sau de fraude”, iar, pe de altă parte, procedura organizată pentru recrutarea directorului Direcției resurse umane și financiare fusese în final anulată cu puțin timp înainte de trimiterea notei din 7 decembrie 2009.

147    În al cincilea rând, contrar acuzațiilor cuprinse în nota din 7 decembrie 2009, din înscrisurile de la dosar nu reiese că secretarul general ar fi uzurpat prerogativele biroului sau ale președintelui în numirea unor înalți funcționari ai CESE. Pe de altă parte, deși este adevărat că, la data trimiterii notei din 7 decembrie 2009, secretarul general exercita în mod provizoriu de mai mult de un an atribuțiile de director al Direcției resurse umane și financiare, o astfel de situație, deși calificată drept „anormală” de șeful de cabinet al președintelui în raportul său de anchetă, nu prezenta un asemenea caracter de gravitate încât să poată face obiectul unei denunțări în temeiul articolului 22a alineatul (1) din statut. Acest lucru este valabil și în cazul reproșului adresat de reclamant secretarului general pentru faptul că nu a descris suficient de exact natura funcțiilor și a atribuțiilor secretarului general adjunct.

148    În al șaselea și ultimul rând, în nota din 7 decembrie 2009, reclamantul s‑a referit de asemenea la șeful unității „Recrutare, cariere, formare” din cadrul Direcției resurse umane și financiare, pe care l‑a acuzat că a încălcat articolul 11a alineatul (1) din statut, potrivit căruia, „[î]n exercitarea atribuțiilor sale [...], funcționarul nu se va ocupa de nicio activitate în care are, în mod direct sau indirect, un interes personal, în special un interes de ordin familial sau financiar, care îi poate afecta independența [...]”. În această privință, din înscrisurile de la dosar reiese într‑adevăr că respectivul șef de unitate din cadrul Direcției resurse umane și financiare era candidat la postul de director al aceleiași direcții și că s‑a străduit să convingă unii membri ai serviciului juridic de caracterul eronat al unui aviz dat de acest serviciu cu privire la posibilitatea unui funcționar de gradul AD 14 de a‑și depune candidatura pentru acest post. Totuși, având în vedere responsabilitățile exercitate de șeful de unitate în cauză, exprimarea de către acesta a unui dezacord față de conținutul unui aviz al serviciului juridic nu poate dovedi, ca atare, o nerespectare de către acest funcționar a obligațiilor care rezultă din articolul 11a alineatul (1) din statut.

149    Astfel, informațiile cuprinse în nota din 7 decembrie 2009 nu atestau nereguli administrative atât de grave încât să permită să se prezume existența unei hărțuiri morale a cărei victimă ar fi fost reclamantul și nici, la modul mai general, existența unei activități ilegale, în special fraudă sau corupție, sau a unei neîndepliniri grave a obligațiilor funcționarilor în sensul articolului 22a alineatul (1) din statut.

150    Pe de altă parte, deși articolul 22a alineatul (1) din statut prevede că funcționarul care intenționează să facă uz de dreptul său de denunțare garantat de acest articol trebuie „[să] informe[ze] cu privire la aceasta fie superiorul ierarhic direct, fie directorul său general, fie, în cazul în care consideră necesar, secretarul general sau orice persoană de rang echivalent”, trebuie arătat că reclamantul nu s‑a limitat să adreseze nota din 7 decembrie 2009 președintelui, precum și președinților de grup, ci, prin e‑mailurile trimise în aceeași zi în care a depus nota din 7 decembrie 2009, reclamantul i‑a informat pe ceilalți membri ai biroului că tocmai depusese în spațiile alocate grupurilor lor, în atenția fiecăruia dintre ei, câte un plic care conținea copia notei menționate. Prin faptul că a înțeles să facă o publicitate deosebit de extinsă acuzațiilor cuprinse în nota în cauză, persoana interesată nu a respectat obligația de a da dovadă de cea mai mare prudență și de cea mai mare reținere în publicitatea făcută acuzațiilor care sunt de competența OLAF (Hotărârea Nijs/Curtea de Conturi, citată anterior, punctul 80).

151    În aceste condiții, reclamantul nu poate pretinde în mod întemeiat că decizia de încetare a atribuțiilor anterioare și decizia de schimbare a repartizării, prin care de altfel nu i s‑a retras calitatea de șef de unitate, ar fi fost adoptate cu încălcarea articolului 12a alineatul (2) și a articolului 22a alineatul (3) din statut sau că acestea ar fi constituit o sancțiune disimulată, cu încălcarea articolului 86 din statutul menționat.

152    În consecință, al patrulea motiv invocat nu poate fi primit.

 Cu privire la motivul întemeiat pe existența unei erori vădite de apreciere

 Argumentele părților

153    Reclamantul susține că decizia de încetare a atribuțiilor anterioare și decizia de schimbare a repartizării ar fi afectate de o eroare vădită de apreciere, întrucât au fost adoptate fără a se ține seama de interesul serviciului. Reclamantul subliniază în special că nu ar fi fost înlocuit la conducerea serviciului juridic și că CESE ar fi întârziat operarea în organigramă a modificărilor aduse în organizarea sa internă de aceste decizii, cu încălcarea articolului 71 alineatul (6) din Regulamentul de procedură. În sfârșit, mai arată că noile sale responsabilități ar fi substanțial inferioare celor pe care le exercita înainte de schimbarea repartizării sale.

154    În replică, CESE arată că decizia de încetare a atribuțiilor anterioare și decizia de schimbare a repartizării ar fi fost adoptate în interesul serviciului, din cauza pierderii încrederii dintre reclamant și secretarul general ca urmare a atacurilor personale neîntemeiate proferate de reclamant împotriva acestuia din urmă. Potrivit CESE, singura soluție viabilă atât din punctul de vedere al interesului CESE, cât și din punctul de vedere al interesului reclamantului ar fi constrâns instituția să îl repartizeze într‑un post care să excludă orice raport strâns cu secretarul general.

155    În continuare, CESE arată că noua repartizare a reclamantului nu ar implica, contrar susținerilor acestuia, o reducere substanțială a responsabilităților sale.

 Aprecierea Tribunalului

156    Potrivit jurisprudenței, deși este adevărat că administrația are tot interesul să repartizeze funcționarii în funcție de aptitudinile lor și de preferințele lor personale, acestora nu li se poate totuși recunoaște dreptul de a exercita sau de a păstra anumite atribuții. Prin urmare, deși statutul, în special articolul 7, nu prevede în mod explicit posibilitatea de „a schimba repartizarea” unui funcționar, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că instituțiile dispun de o largă putere de apreciere în organizarea serviciilor lor în funcție de misiunile care le sunt încredințate și, în vederea îndeplinirii acestora, în repartizarea personalului care se află la dispoziția lor, cu condiția însă, pe de o parte, ca această repartizare să se facă în interesul serviciului și, pe de altă parte, ca ea să respecte echivalența posturilor (Hotărârea Curții din 23 martie 1988, Hecq/Comisia, 19/87, punctul 6, și Hotărârea Tribunalului din 25 ianuarie 2007, de Albuquerque/Comisia, F‑55/06, punctul 55).

157    Prin urmare, în speță trebuie să se examineze dacă decizia de încetare a atribuțiilor și decizia de schimbare a repartizării au îndeplinit cele două condiții citate anterior.

–       Cu privire la interesul serviciului

158    Mai întâi, trebuie amintit că, având în vedere puterea de apreciere a instituțiilor în evaluarea interesului serviciului, controlul Tribunalului asupra respectării condiției privind interesul serviciului trebuie să se limiteze la aspectul dacă AIPN s‑a menținut în limite rezonabile și dacă nu și‑a utilizat puterea de apreciere într‑un mod vădit eronat (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 12 decembrie 2000, Dejaiffe/OAPI, T‑223/99, punctul 53).

159    În această privință, potrivit jurisprudenței, atunci când dificultăți de relaționare interne cauzează tensiuni care aduc prejudicii bunei funcționări a serviciului, acestea pot justifica, în interesul serviciului, transferul unui funcționar cu scopul de a pune capăt unei situații administrative devenite insuportabile (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 7 martie 1990, Hecq/Comisia, C‑116/88 și C‑149/88, punctul 22, Hotărârea Curții din 12 noiembrie 1996, Ojha/Comisia, C‑294/95 P, punctul 41, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 28 mai 1998, W/Comisia, T‑78/96 și T‑170/96, punctul 88). O astfel de schimbare a repartizării, decisă în interesul serviciului, nu necesită consimțământul funcționarului în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 15 septembrie 1998, De Persio/Comisia, T‑23/96, punctul 138). În plus, pentru a se verifica dacă tensiuni de relaționare pot justifica, în interesul serviciului, transferul unui funcționar, nu este important să se stabilească identitatea responsabilului de incidentele în cauză sau aspectul dacă reproșurile formulate sunt întemeiate (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 12 iulie 1979, List/Comisia, 124/78, punctul 13, și Hotărârea Curţii Ojha/Comisia, citată anterior, punctul 41).

160    În speță, la data la care a fost adoptată decizia de încetare a atribuțiilor anterioare, existau în mod evident între persoana interesată și secretarul general, ca urmare a transmiterii notei din 7 decembrie 2009, relații deosebit de conflictuale. Or, având în vedere misiunile conferite serviciului juridic și în special asistența care trebuie acordată de acesta secretarului general, relațiile menționate erau de natură să perturbe funcționarea CESE.

161    În aceste condiții și având în vedere că nota din 7 decembrie 2009 nu conținea, astfel cum s‑a menționat, elemente care să permită să se prezume existența unei hărțuiri morale sau a unor nereguli în sensul articolului 22a alineatul (1) din statut, președintele nu a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin faptul că a considerat că interesul serviciului impunea să se pună capăt unei situații administrative care devenise prejudiciabilă pentru CESE și justifica schimbarea repartizării reclamantului.

–       Cu privire la echivalența posturilor

162    Trebuie amintit că, în cazul modificării funcțiilor atribuite unui funcționar, regula corespondenței între grad și post, enunțată în special la articolul 7 din statut, implică o comparație între gradul și atribuțiile actuale ale funcționarului, iar nu o comparație între atribuțiile sale actuale și atribuțiile sale anterioare (Hotărârea Tribunalului din 8 mai 2008, Kerstens/Comisia, F‑119/06, punctul 96).

163    În consecință, regula corespondenței între grad și post nu se opune ca o decizie să determine atribuirea de noi funcții, care, deși diferă de cele exercitate anterior și sunt percepute de persoana interesată ca implicând o reducere a atribuțiilor sale, sunt totuși conforme cu postul corespunzător gradului său. Astfel, o diminuare efectivă a atribuțiilor unui funcționar nu încalcă regula corespondenței între grad și post decât dacă noile sale atribuții sunt, în ansamblu, net sub nivelul celor corespunzătoare gradului și postului său, ținând seama de natura, de importanța și de amploarea lor (Hotărârea Hecq/Comisia, 19/87, citată anterior, punctul 7, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 23 octombrie 1990, Pitrone/Comisia, T‑46/89, punctul 35).

164    În sfârșit, deși urmărește să garanteze funcționarilor gradul obținut, precum și un post corespunzător acestui grad, statutul nu acordă funcționarilor niciun drept la un anumit post, ci, dimpotrivă, lasă AIPN competența de a repartiza funcționarii, în interesul serviciului, în diferite posturi corespunzătoare gradului lor (Hotărârea W/Comisia, citată anterior, punctul 102). Pe de altă parte, deși este adevărat că administrația are tot interesul să repartizeze funcționarii în funcție de aptitudinile lor specifice și de preferințele lor personale, nu poate fi totuși recunoscut funcționarilor dreptul de a exercita sau de a menține atribuții specifice sau de a refuza orice altă atribuție aferentă postului lor tip (Hotărârea Curții din 22 octombrie 1981, Kruse/Comisia, 218/80, punctul 7, Hotărârea Curții din 1 iunie 1983, Seton/Comisia, 36/81, 37/81 și 218/81, punctele 41-44, și Hotărârea W/Comisia, citată anterior, punctul 105).

165    În speță, este cert că decizia de schimbare a repartizării l‑a plasat pe reclamant la Direcția Logistică, „în calitate de șef de unitate și cu postul său”, „în special pentru a se ocupa de problemele juridice privind contractele și cererile de ofert[ă]”. Or, nu s‑a stabilit că aceste noi atribuții nu corespundeau gradului persoanei interesate. Deși reclamantul arată că aspectele juridice privind contractele și cererile de ofertă nu ar fi avut, anterior deciziei de schimbare a repartizării, decât un caracter marginal în cadrul CESE, nu se poate deduce din această împrejurare că sarcina de a se ocupa de aspectele juridice privind contractele și cererile de ofertă în cadrul Direcției logistică nu putea, începând cu schimbarea repartizării reclamantului, să câștige importanță și, datorită experienţei juridice a persoanei interesate, să facă obiectul unei atenții crescute în cadrul CESE. De altfel, reclamantul însuși recunoaște că i‑a fost încredințată redactarea unui vademecum privind aspectele juridice ale contractelor și ale cererilor de ofertă.

166    În sfârșit, faptul că noile atribuții ale reclamantului nu ar mai implica funcții de conducere nu poate constitui dovada că atribuțiile respective sunt net sub nivelul celor corespunzătoare gradului reclamantului, întrucât, astfel cum s‑a statuat, gradele cele mai înalte în ierarhie nu sunt în mod necesar rezervate persoanelor care ocupă un post de conducere, ci pot fi atribuite funcționarilor care exercită atribuții de consiliere de nivel înalt (Hotărârea Kerstens/Comisia, citată anterior, punctul 101).

167    În aceste condiții, reclamantul nu poate pretinde în mod întemeiat că decizia de schimbare a repartizării nu ar fi respectat echivalența posturilor.

168    În consecință, al cincilea motiv invocat, întemeiat pe eroarea vădită de apreciere, trebuie respins.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea obligației de solicitudine și a principiului bunei administrări

 Argumentele părților

169    Reclamantul pretinde că AIPN ar fi încălcat obligația de solicitudine care îi revine și principiul bunei administrări prin adoptarea, în mod precipitat și neîntemeiat, a deciziei de încetare a atribuțiilor anterioare și a deciziei de schimbare a repartizării. Reclamantul mai arată că ar fi fost lăsat fără repartizare cel puțin treisprezece zile, între 24 martie și 13 aprilie 2010.

170    CESE solicită respingerea motivului.

 Aprecierea Tribunalului

171    Deși, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de solicitudine a administrației față de agenții săi reflectă echilibrul drepturilor și obligațiilor reciproce pe care statutul le‑a creat în relațiile dintre autoritatea publică și agenții serviciului public, cerințele acestei obligații nu pot împiedica AIPN să adopte măsurile pe care le consideră necesare în interesul serviciului, întrucât ocuparea fiecărui post trebuie să se întemeieze în primul rând pe interesul serviciului. Având în vedere întinderea puterii de apreciere de care dispun instituțiile pentru a evalua interesul serviciului, Tribunalul trebuie să se limiteze la a verifica dacă AIPN s‑a menținut în limite rezonabile și nu și‑a utilizat puterea de apreciere în mod vădit eronat.

172    Întrucât, astfel cum s‑a menționat mai sus, în speță decizia de încetare a atribuțiilor anterioare și decizia de schimbare a repartizării au fost adoptate în interesul serviciului și întrucât nu s‑a stabilit în niciun caz că acestea ar fi constituit o sancțiune disimulată, motivul întemeiat pe faptul că deciziile menționate anterior ar fi încălcat obligația de solicitudine și principiul bunei administrări trebuie respins. Pe de altă parte, cu toate că reclamantul pretinde că ar fi rămas fără repartizare între 24 martie și 13 aprilie 2010, această împrejurare, deși regretabilă, nu produce efecte asupra legalității deciziilor în cauză.

173    În consecință, al șaselea motiv invocat nu poate fi admis.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea articolului 22b din statut

 Argumentele părților

174    În sfârșit, reclamantul pretinde că AIPN ar fi încălcat articolul 22b din statut prin faptul că, în cele 60 de zile care au urmat depunerii notei din 7 decembrie 2009, s‑a abținut să îi comunice orice informație utilă privind termenul la expirarea căruia ar fi avut dreptul, în caz de inerție a administrației, să divulge informațiile cuprinse în nota sa președintelui Comisiei Europene, președintelui Curții de Conturi a Uniunii Europene, președintelui Consiliului Uniunii Europene, președintelui Parlamentului European sau Ombudsmanului european.

175    CESE solicită respingerea motivului.

 Aprecierea Tribunalului

176    Potrivit articolului 22b alineatul (1) din statut, „[f]uncționarul care divulgă informațiile menționate la articolul 22a președintelui Comisiei, președintelui Curții de Conturi, președintelui Consiliului, președintelui Parlamentului European sau Ombudsmanului european nu suferă niciun prejudiciu din partea instituției de care aparține, în măsura în care cele două condiții enumerate mai jos sunt îndeplinite: (a) funcționarul consideră, cu bună‑credință, că informațiile divulgate și orice acuzații din cadrul acestora sunt în esență întemeiate și (b) funcționarul a comunicat în prealabil aceleași informații [OLAF] sau instituției sale și a acordat [OLAF] sau instituției în cauză termenul stabilit de [OLAF] sau de instituție, ținând seama de complexitatea cazului, pentru a lua măsurile care se impun. Funcționarul este informat în mod corespunzător despre acest termen în decurs de 60 de zile”.

177    În speță, motivul invocat de reclamant nu ar fi relevant decât dacă AIPN ar fi adoptat o decizie cauzatoare de prejudicii pentru reclamant ca urmare a sesizării de către acesta, în temeiul articolului 22b din statut, a președintelui Comisiei, a președintelui Curții de Conturi, a președintelui Consiliului, a președintelui Parlamentului European sau a Ombudsmanului european. Or, pe lângă faptul că nu s‑a stabilit și nici măcar nu s‑a susținut că reclamantul ar fi utilizat această procedură menționată la articolul 22b din statut, decizia de încetare a atribuțiilor și decizia de schimbare a repartizării nu au, în orice caz, nicio legătură cu o astfel de procedură.

178    În consecință, ultimul motiv invocat trebuie respins ca inoperant.

179    Întrucât au fost respinse toate motivele invocate împotriva deciziei de încetare a atribuțiilor anterioare și a deciziei de schimbare a repartizării, concluziile având ca obiect anularea deciziilor menționate trebuie respinse.

180    Din ansamblul considerațiilor de mai sus, rezultă că toate concluziile în anulare trebuie respinse, fie ca inadmisibile, fie ca nefondate.

3.     Cu privire la concluziile privind despăgubirile

 Argumentele părților

181    Reclamantul susține că nelegalitatea deciziilor atacate în cadrul prezentei acțiuni i‑ar fi cauzat un prejudiciu moral pe care îl evaluează ex aequo et bono la suma de 15 000 de euro.

182    În ceea ce privește prejudiciul material pe care l‑ar fi suferit, reclamantul subliniază că a fost constrâns să plătească onorarii avocațiale în legătură cu procedura precontencioasă, cheltuieli a căror rambursare o solicită pentru un cuantum de 1 000 de euro.

183    CESE solicită respingerea concluziilor privind despăgubirile.

 Aprecierea Tribunalului

184    Potrivit unei jurisprudențe constante, concluziile având ca obiect repararea unui prejudiciu în materia funcției publice trebuie respinse în măsura în care prezintă o legătură strânsă cu concluziile în anulare care au fost ele însele respinse ca nefondate (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 10 iunie 2004, Liakoura/Consiliul, T‑330/03, punctul 69). În speță, întrucât analiza motivelor prezentate în susținerea concluziilor în anulare nu a evidențiat nicio nelegalitate care să afecteze deciziile atacate și, prin urmare, nicio eroare de natură să angajeze răspunderea administrației, concluziile având ca obiect repararea prejudiciului material și moral pe care le‑ar fi suferit reclamantul ca urmare a nelegalității deciziilor atacate trebuie de asemenea respinse.

185    Pe de altă parte, în cazul în care reclamantul ar intenționa de asemenea să solicite obligarea CESE la repararea unui prejudiciu rezultat din greșeli de serviciu, care nu ar avea o legătură strânsă cu concluziile în anulare, o astfel de pretenție ar fi inadmisibilă, cu excepția situației în care reclamantul a sesizat administrația printr‑o cerere în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut.

186    Din ansamblul considerațiilor de mai sus, rezultă că acțiunea trebuie respinsă.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

187    Potrivit articolului 87 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, sub rezerva celorlalte prevederi din capitolul VIII din titlul II din respectivul regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În temeiul alineatului (2) al aceluiași articol, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să fie obligată numai la plata parțială a cheltuielilor de judecată sau chiar să nu fie obligată la plata acestora.

188    Din motivele prezentei hotărâri rezultă că reclamantul este partea care cade în pretenții. În plus, CESE a solicitat în mod expres în concluziile sale ca reclamantul să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, după cum s‑a menționat, chiar dacă elementele prezentate de reclamant în nota sa din 7 decembrie 2009 erau insuficiente pentru a dovedi sau pentru a face verosimilă existența unei hărțuiri morale sau a unor nereguli grave în sensul articolului 22a din statut, ele au evidențiat totuși existența unui ansamblu de nereguli. Astfel, întrucât împrejurările speței justifică aplicarea dispozițiilor articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, este, prin urmare, necesar ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată, inclusiv pe cele efectuate în cadrul procedurii privind măsurile provizorii.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (Camera întâi)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

Kreppel Perillo Barents

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 25 septembrie 2012.

Grefier        Președinte

W. Hakenberg       H. Kreppel

* Limba de procedură: franceza.