HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
11 iulie 2018(*)
„Trimitere preliminară – Convenția de la Montego Bay – Articolul 220 alineatul (6) – Competența statului de coastă – Competența Curții de a interpreta prevederile dreptului internațional – Directiva 2005/35/CE – Poluare cauzată de nave – Articolul 7 alineatul (2) – Convenția Marpol 73/78 – Deversare de hidrocarburi în zona economică exclusivă de către o navă străină aflată în tranzit – Împrejurările în care un stat de coastă poate să intenteze o acțiune împotriva unei nave străine – Libertatea de navigație – Protecția mediului marin – Prejudicii grave sau risc de a cauza prejudicii grave litoralului, intereselor conexe sau oricăror resurse ale mării teritoriale sau ale zonei economice exclusive – Probe obiective clare”
În cauza C‑15/17,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Korkein oikeus (Curtea Supremă, Finlanda), prin decizia din 12 decembrie 2016, primită de Curte la 13 ianuarie 2017, în procedura
Bosphorus Queen Shipping Ltd Corp.
împotriva
Rajavartiolaitos,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, și domnii J. Malenovský (raportor), M. Safjan, D. Šváby și M. Vilaras, judecători,
avocat general: domnul N. Wahl,
grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 6 decembrie 2017,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Bosphorus Queen Shipping Ltd Corp., de P. Karhu, asianajaja;
– pentru guvernul finlandez, de J. Heliskoski, în calitate de agent;
– pentru guvernul belgian, de J. Van Holm, de C. Van Lul și de L. Van den Broeck, în calitate de agenți;
– pentru guvernul elen, de G. Karipsiadis, de K. Georgiadis, de M. Stellakatos, de E. Tsaousi și de E. Skalieri, în calitate de agenți;
– pentru guvernul francez, de B. Fodda și de D. Colas, în calitate de agenți;
– pentru guvernul neerlandez, de C. S. Schillemans și de M. Bulterman, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de L. Nicolae, de A. Bouquet, de E. Paasivirta și de P. Aalto, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 28 februarie 2018,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 220 alineatul (6) din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării, semnată la Montego Bay la 10 decembrie 1982 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 1833, 1834 și 1835, p. 3, denumită în continuare „Convenția de la Montego Bay”), și a articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind poluarea cauzată de nave și introducerea unor sancțiuni, inclusiv sancțiuni penale, pentru infracțiunile de poluare (JO 2005, L 255, p. 11, Ediție specială, 15/vol. 15, p. 158), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 octombrie 2009 (JO 2009, L 280, p. 52) (denumită în continuare „Directiva 2005/35”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Bosphorus Queen Shipping Ltd Corp. (denumită în continuare „Bosphorus”), societate proprietară a navei de transport de mărfuri solide Bosphorus Queen înregistrată în Panama, pe de o parte, și Rajavartiolaitos (Autoritatea de Protecție a Frontierelor, Finlanda), pe de altă parte, în legătură cu amenda aplicată de aceasta societății menționate în urma deversării de hidrocarburi efectuate de această navă în zona economică exclusivă (ZEE) finlandeză.
Cadrul juridic
Dreptul internațional
Convenția din 1969 privind intervenția în largul mării
3 Convenția internațională privind intervenția în largul mării în cazurile de accidente însoțite de poluarea cu petrol a fost încheiată la Bruxelles la 29 noiembrie 1969 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 970, p. 211, denumită în continuare „Convenția privind intervenția în largul mării din 1969”). Uniunea și mai multe dintre statele sale membre nu sunt părți la această convenție. În schimb, Republica Finlanda și Panama sunt părți la această convenție.
4 În conformitate cu articolul I alineatul (1) din convenția menționată, părțile la aceasta „pot lua, în marea liberă, măsurile necesare pentru prevenirea, reducerea sau eliminarea unui pericol grav și iminent pentru zona de coastă sau pentru interesele conexe acesteia, provocat de poluarea sau riscul de poluare a mării cu hidrocarburi, în urma unui accident maritim sau a actelor legate de un astfel de accident, despre care se poate crede în mod rezonabil că pot determina consecințe negative grave”.
5 Articolul II punctul 4 din Convenția din 1969 privind intervenția în largul mării prevede:
„În sensul prezentei convenții:
[…]
4. «interesele conexe» reprezintă interesele unui stat riveran direct afectat sau amenințat de un accident maritim și care au legătură cu:
a) activitățile desfășurate pe mare, pe coastă, în port sau în estuar, inclusiv pescuitul, în situația în care constituie un mijloc esențial de existență al persoanelor afectate;
b) atracțiile turistice din zonă;
c) sănătatea populațiilor riverane și bunăstarea zonei respective, inclusiv conservarea resurselor vii marine, a faunei și a florei.”
Convenția Marpol 73/78
6 Convenția internațională pentru prevenirea poluării de către nave, semnată la Londra la 2 noiembrie 1973, astfel cum a fost completată prin Protocolul din 17 februarie 1978 (denumită în continuare „Convenția Marpol 73/78”), instituie norme de prevenire și de combatere a poluării mediului marin.
7 Uniunea nu este parte la această convenție. În schimb, la fel ca toate celelalte state membre ale Uniunii, Republica Finlanda este parte la aceasta.
8 Regulile privind prevenirea poluării cu hidrocarburi sunt prevăzute în anexa I la Convenția Marpol 73/78.
9 Regula 1 punctul 11 din anexa I la această convenție definește zona specială ca fiind o „zonă maritimă în care, din motive tehnice recunoscute datorate situației oceanografice și ecologice, precum și caracterului special al traficului său, se impune adoptarea unor măsuri speciale obligatorii pentru prevenirea poluării maritime cu hidrocarburi”. În sensul acestei anexe, printre zonele speciale figurează zona Mării Baltice, care cuprinde Marea Baltică propriu‑zisă, precum și Golful Botnic, Golful Finlandei și intrarea în Marea Baltică delimitat de paralela Skaw, în Skagerrak (57°44,8’N).
10 În anexa I la convenția menționată, regula 15 din partea C, care se referă la „controlul deversărilor de hidrocarburi rezultate din exploatare”, prevede:
„(1) Sub rezerva dispozițiilor regulii 4 din prezenta anexă și ale alineatelor (2), (3) și (6) ale prezentei reguli, este interzisă orice deversare în mare de hidrocarburi sau de amestecuri de hidrocarburi provenite de la nave.
[…]
B. Deversări în interiorul zonelor speciale
(3) Se interzice orice deversare în mare de hidrocarburi sau de amestecuri de hidrocarburi provenite de la nave cu un tonaj brut mai mare sau egal cu 400 de tone, dacă nu sunt întrunite toate condițiile următoare:
1 nava este în deplasare pe rută;
2 amestecul de hidrocarburi este filtrat printr‑un echipament de filtrare a hidrocarburilor care îndeplinește cerințele regulii 14.7 din prezenta anexă;
3 conținutul de hidrocarburi al efluentului nediluat nu depășește 15 părți pe milion;
4 amestecul de hidrocarburi nu provine de la santinele din sala de pompe de încărcătură, la bordul petrolierelor, și
5 amestecul de hidrocarburi, în cazul petrolierelor, nu este amestecat cu reziduuri de la încărcătura de hidrocarburi.”
Convenția de la Montego Bay
11 Convenția de la Montego Bay a intrat în vigoare la 16 noiembrie 1994. Încheierea sa a fost aprobată în numele Uniunii Europene prin Decizia 98/392/CE a Consiliului din 23 martie 1998 (JO 1998, L 179, p. 1, Ediție specială, 04/vol. 4, p. 103).
12 Potrivit articolului 1 din această convenție:
„1. «zonă» reprezintă fundul mărilor și al oceanelor și subsolul acestora, dincolo de limitele de competență națională;
[…]
4. «poluarea mediului marin» reprezintă introducerea de către om, în mod direct sau indirect, de substanțe sau de energie în mediul marin, inclusiv în estuare, atunci când aceasta are sau poate avea efecte dăunătoare, precum daune aduse resurselor vii, faunei și florei marine, riscuri pentru sănătatea umană, împiedicarea activităților marine, inclusiv pescuitul și alte utilizări legitime ale mării, alterarea calității apei mării din punctul de vedere al utilizării acesteia și degradarea locurilor de agrement;
[…]”
13 Articolul 56 din convenția menționată, intitulat „Drepturi, jurisdicție și obligații ale statului de coastă în [ZEE]”, prevede:
„(1) În [ZEE], statul de coastă are:
(a) drepturi suverane în sensul explorării și exploatării, conservării și gestionării resurselor naturale, regenerabile sau neregenerabile, ale apelor supraiacente fundului mării, ale fundului mărilor și subsolului acestora, precum și cu privire la alte activități de explorare și exploatare a zonei în scopuri economice, precum producerea de energie cu ajutorul apei, al curenților și al vântului;
(b) jurisdicție, în conformitate cu dispozițiile relevante ale prezentei convenții, cu privire la:
(i) stabilirea și utilizarea de insule artificiale, instalații și structuri;
(ii) cercetarea științifică marină;
(iii) protecția și conservarea mediului marin;
(c) alte drepturi și obligații prevăzute de prezenta convenție.”
14 Articolul 58 din Convenția de la Montego Bay, referitor la „Drepturi și obligații ale celorlalte state în [ZEE], prevede:
„(1) În [ZEE], toate statele, fie că sunt de coastă sau fără ieșire la mare, beneficiază, în condițiile prevăzute de dispozițiile pertinente ale prezentei convenții, de libertățile de navigație și de survol și de libertatea de a instala cabluri și conducte submarine, prevăzute la articolul 87, precum și de libertatea de a folosi marea în alte scopuri licite pe plan internațional, legate de exercitarea acestor libertăți, precum cele asociate cu exploatarea navelor, a aeronavelor și a cablurilor și a conductelor submarine, și compatibile cu celelalte dispoziții ale prezentei convenții, îndeosebi în cadrul exploatării.
(2) Articolele 88-115 și alte norme pertinente de drept internațional se aplică [ZEE], în măsura în care nu sunt incompatibile cu prezenta parte.
(3) La exercitarea drepturilor și la îndeplinirea obligațiilor care le revin în [ZEE], în conformitate cu prezenta convenție, statele țin seama în mod corespunzător de drepturile și de obligațiile statului de coastă și respectă actele cu putere de lege și normele administrative adoptate de acesta în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții și alte norme de drept internațional, în măsura în care acestea nu sunt incompatibile cu prezenta parte.”
15 Articolul 61 alineatele (1)-(4) din această convenție, intitulat „Conservarea resurselor vii”, prevede:
„(1) Statul de coastă stabilește captura admisibilă a resurselor vii în [ZEE proprie].
(2) Ținând seama de datele științifice cele mai fiabile de care dispune, statul de coastă ia măsuri adecvate de conservare și gestionare, astfel încât menținerea resurselor vii ale [ZEE proprii] să nu fie periclitată prin supraexploatare. După caz, statul de coastă și organizațiile internaționale competente, subregionale, regionale sau mondiale, cooperează în acest scop.
(3) Aceste măsuri urmăresc, de asemenea, conservarea sau restabilirea stocurilor de specii exploatate la niveluri care pot să asigure un randament constant maxim, având în vedere factorii ecologici și economici pertinenți, inclusiv nevoile economice ale comunităților de coastă care trăiesc din pescuit și nevoile speciale ale țărilor în curs de dezvoltare și ținând seama de metodele în domeniul pescuitului, de interdependența stocurilor și de toate standardele minime internaționale general recomandate pe plan subregional, regional sau mondial.
(4) Atunci când adoptă aceste măsuri, statul de coastă ia în considerare efectele lor asupra speciilor asociate cu speciile exploatate sau dependente de acestea în vederea conservării sau restabilirii populațiilor acestor specii asociate sau dependente la nivelurile la care reproducerea lor să nu fie grav periclitată.”
16 Potrivit articolului 194 alineatul (5) din convenția menționată:
„Măsurile luate în conformitate cu prezenta parte includ măsurile necesare pentru protejarea și conservarea ecosistemelor rare sau vulnerabile, precum și a habitatului speciilor și al altor forme de viață marină rare, amenințate sau pe cale de dispariție.”
17 Articolul 211 din aceeași convenție, intitulat „Poluarea de către nave”, prevede la alineatele (1) și (7):
„(1) Acționând prin intermediul organizațiilor internaționale competente sau al unei conferințe diplomatice generale, statele stabilesc norme și standarde cu caracter internațional pentru prevenirea, reducerea și controlul poluării mediului marin de către nave și promovează adoptarea, în același mod, după caz, a unor sisteme de circulație a navelor menite să reducă la minimum riscul de accidente care pot cauza poluarea mediului marin, inclusiv a litoralului, și care pot aduce atingere, prin această poluare, intereselor conexe ale statelor de coastă. Aceste norme și standarde sunt, în același mod, reexaminate periodic, după caz.
[…]
(7) Normele și standardele internaționale prevăzute de prezentul articol ar trebui să le includă, inter alia, pe cele privind notificarea promptă a statelor de coastă al căror litoral sau interese conexe pot fi afectate de incidente, inclusiv de accidente maritime, care implică sau riscă să implice deversări.”
18 Articolul 220 din Convenția de la Montego Bay, intitulat „Punerea în aplicare de către statul de coastă”, prevede la alineatele (3)-(6) normele de competență în temeiul cărora un stat de coastă poate lua măsuri împotriva unei nave care a săvârșit o încălcare a normelor și a standardelor internaționale referitoare la poluarea de către nave în zona sa economică exclusivă. Aceste alineate au următorul cuprins:
„(3) Atunci când există motive întemeiate să se creadă că o navă care navighează în [ZEE] sau în marea teritorială a unui stat a încălcat, în [ZEE], normele și standardele internaționale aplicabile pentru prevenirea, reducerea și controlul poluării de către nave sau actele cu putere de lege și normele administrative pe care statul respectiv le adoptă în conformitate cu aceste norme și standarde și pe care le pune în aplicare, acest stat poate solicita navei să furnizeze informații privind identitatea și portul de înmatriculare, ultimul și următorul port de escală și alte informații relevante necesare pentru a stabili dacă a fost săvârșită o încălcare.
(4) Statele adoptă acte cu putere de lege și norme administrative și iau, de asemenea, alte măsuri pentru ca navele care le arborează pavilionul să respecte cerințele de acordare de informații în temeiul alineatului (3).
(5) Atunci când există motive întemeiate să se creadă că o navă care navighează în [ZEE] sau în marea teritorială a unui stat a săvârșit, în [ZEE], o încălcare menționată la alineatul (3), rezultând într‑o deversare substanțială care cauzează sau riscă să cauzeze o poluare gravă a mediului marin, acest stat poate să recurgă la o inspectare fizică a navei pentru a constata dacă a fost săvârșită o încălcare, în cazul în care nava refuză să ofere informații sau informațiile furnizate de către navă diferă în mod clar de situația de fapt evidentă și în cazul în care circumstanțele cazului justifică această inspecție.
(6) Atunci când există probe obiective clare că o navă care navighează în [ZEE] sau în marea teritorială a unui stat a săvârșit, în [ZEE], o încălcare menționată la alineatul (3), rezultând într‑o deversare care cauzează sau riscă să cauzeze prejudicii grave litoralului sau intereselor conexe ale statului de coastă, sau oricăror resurse ale mării teritoriale sau ale [ZEE] ale acestuia, statul respectiv poate, sub rezerva secțiunii 7, în cazul în care mijloacele de probă o justifică, să inițieze o acțiune, inclusiv să ordone reținerea navei, în conformitate cu dreptul său intern.”
19 Articolul 221 din această convenție, intitulat „Măsuri de evitare a poluării rezultând dintr‑un accident maritim”, prevede:
„(1) Nicio dispoziție a prezentei părți nu aduce atingere dreptului pe care îl au statele, în temeiul dreptului internațional, atât cutumiar, cât și convențional, de a lua și de a pune în aplicare dincolo de marea teritorială măsuri proporționale cu prejudiciile pe care le‑au suferit efectiv sau pe care riscă să le sufere pentru a‑și proteja litoralul sau interesele conexe, inclusiv pescuitul, împotriva poluării sau riscului de poluare rezultând dintr‑un accident maritim sau din acte legate de un astfel de accident, de la care sunt de așteptat în mod rezonabil consecințe dăunătoare majore.
(2) În sensul prezentului articol, prin «accident maritim» se înțelege un abordaj, o eșuare sau alt incident de navigație sau eveniment survenit la bordul sau în exteriorul unei nave și care determină daune materiale sau o amenințare iminentă de daune materiale pentru o navă sau pentru încărcătura acesteia.”
20 Articolul 237 din convenția menționată, referitor la obligațiile care decurg din alte convenții privind protecția și conservarea mediului marin, prevede:
„(1) Dispozițiile prezentei părți nu aduc atingere obligațiilor specifice care le revin statelor în temeiul convențiilor și acordurilor speciale încheiate anterior cu privire la protecția și conservarea mediului marin și nici acordurilor care pot fi încheiate în vederea promovării principiilor generale enunțate în prezenta convenție.
(2) Obligațiile specifice care le revin statelor în temeiul convențiilor speciale cu privire la protecția și conservarea mediului marin ar trebui îndeplinite într‑un mod compatibil cu principiile și obiectivele generale ale prezentei convenții.”
Convenția de la Viena
21 Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor a fost încheiată la Viena la 23 mai 1969 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 1155, p. 331, denumită în continuare „Convenția de la Viena”).
22 Potrivit articolului 31 din această convenție, intitulat „Regulă generală de interpretare”:
„1. Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună‑credință potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și a scopului său.
[…]
3. Se va ține seama, odată cu contextul:
[…]
c) de orice regulă pertinentă de drept internațional aplicabilă relațiilor dintre părți.
[…]”
23 Articolul 32 din convenția menționată, intitulat „Mijloace complementare de interpretare”, are următorul cuprins:
„Se poate recurge la mijloace complementare de interpretare îndeosebi la lucrările pregătitoare și la împrejurările în care a fost încheiat tratatul fie pentru a se confirma sensul rezultând din aplicarea articolului 31, fie pentru a se determina sensul atunci când interpretarea dată conform articolului 31:
a) lasă sensul ambiguu sau obscur; sau
b) duce la un rezultat vădit absurd sau nerațional.”
Dreptul Uniunii
24 Considerentele (1)-(4) și (12) ale Directivei 2005/35 au următorul cuprins:
„(1) Politica comunitară în materie de siguranță maritimă vizează un nivel ridicat de siguranță și de protecție a mediului și se bazează pe principiul că toate părțile implicate în transportul mărfurilor pe cale maritimă sunt responsabile ca navele utilizate în apele comunitare să fie în conformitate cu normele și standardele în vigoare.
(2) În toate statele membre, standardele concrete pentru deversările de substanțe poluante provenite de la nave sunt bazate pe Convenția Marpol 73/78. Cu toate acestea, normele respective sunt ignorate zilnic de un număr foarte mare de nave care navighează în apele comunitare, fără a fi luată vreo măsură pentru a corecta această stare de fapt.
(3) Convenția Marpol 73/78 este pusă în aplicare diferit de la un stat membru la altul astfel încât este necesară o armonizare la nivel comunitar; în special, practicile statelor membre referitoare la impunerea de sancțiuni pentru deversările de substanțe poluante provenite de la nave variază în mod semnificativ.
(4) Măsurile cu efect de descurajare fac parte integrantă din politica de siguranță maritimă a Comunității, deoarece asigură legătura între responsabilitatea fiecărei părți implicate în transportul mărfurilor poluante pe cale maritimă și supunerea părților la sancțiuni. Pentru a obține o protecție eficientă a mediului sunt necesare sancțiuni eficiente, cu efect de descurajare și proporționale.
[…]
(12) Atunci când există o dovadă clară și obiectivă a unei deversări care a cauzat sau care riscă să cauzeze daune importante, este necesar ca statele membre să supună problema autorităților competente în vederea intentării unei acțiuni în conformitate cu articolul 220 din [Convenția de la Montego Bay].”
25 Articolul 1 din această directivă prevede:
„(1) Prezenta directivă urmărește includerea în dreptul comunitar a standardelor internaționale privind poluarea cauzată de nave, precum și asigurarea faptului că persoanele responsabile pentru deversări de substanțe poluante sunt supuse unor sancțiuni corespunzătoare, inclusiv de natură penală, în scopul îmbunătățirii siguranței maritime și al îmbunătățirii protecției mediului marin împotriva poluării cauzate de nave.
(2) Prezenta directivă nu împiedică statele membre să adopte măsuri mai stricte împotriva poluării cauzate de nave, în conformitate cu dreptul internațional.”
26 Articolul 3 alineatul (1) literele (b) și (d) din directiva menționată prevede:
„(1) Prezenta directivă se aplică, în conformitate cu dreptul internațional, deversărilor de substanțele poluante în:
[…]
(b) apele teritoriale ale unui stat membru;
[…]
(d) [ZEE] sau o zonă echivalentă dintr‑un stat membru, stabilită în conformitate cu dreptul internațional […]”
27 Articolul 7 din aceeași directivă, intitulat „Măsuri de aplicare de către statele riverane cu privire la navele aflate în tranzit”, prevede la alineatul (2):
„Atunci când există o probă clară și obiectivă că o navă care navighează în zonele prevăzute la articolul 3 alineatul (1) literele (b) sau (d) a săvârșit, în zona prevăzută la articolul 3 alineatul (1) litera (d), o încălcare care a condus la deversări ce au cauzat sau riscă să cauzeze daune importante litoralului sau intereselor conexe ale statului membru în cauză sau tuturor resurselor din zonele prevăzute la articolul 3 alineatul (1) literele (b) sau (d), statul în cauză, sub rezerva părții a XII‑a secțiunea 7 din [Convenția de la Montego Bay] și în cazul în care elementele doveditoare justifică acest fapt, prezintă problema autorităților competente în vederea intentării unei acțiuni, care implică printre altele imobilizarea navei în conformitate cu legislația internă.”
Dreptul finlandez
28 Directiva 2005/35 a fost transpusă în Finlanda printre altele prin merenkulun ympäristönsuojelulaki (1672/2009) [Legea privind protecția mediului în cadrul navigației maritime) (1672/2009)].
29 Capitolul 3 din această lege, intitulat „Amenda pentru deversarea de hidrocarburi”, prevede la articolul 1 primul paragraf:
„Orice încălcare a interdicției de deversare de hidrocarburi sau de amestecuri de hidrocarburi în apele teritoriale sau în [ZEE] a Finlandei, prevăzută mai sus la capitolul 2 articolul 1, se sancționează cu amendă (amendă pentru deversarea de hidrocarburi), în măsura în care nu se poate considera că deversarea este nesemnificativă din punct de vedere cantitativ și al efectelor cauzate. Cu toate acestea, în cazul încălcării interdicției de deversare săvârșite de o navă străină aflată în tranzit în [ZEE] a Finlandei, amenda pentru deversarea de hidrocarburi se va stabili numai dacă deversarea cauzează sau riscă să cauzeze prejudicii grave litoralului Finlandei, intereselor sale conexe sau resurselor mării teritoriale sau ale [ZEE] ale Finlandei.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
30 Potrivit Autorității de Protecție a Frontierelor, la 11 iulie 2011, nava Bosphorus Queen a deversat hidrocarburi în mare în timp ce se afla în tranzit prin ZEE finlandeză.
31 Această deversare s‑a produs la limita ZEE respective, la o distanță de aproximativ 25-30 km de coastele finlandeze. Hidrocarburile deversate s‑au răspândit pe o fâșie cu o lungime de aproximativ 37 km și o lățime de aproximativ 10 m, în timp ce suprafața totală acoperită de deșeuri a fost estimată la aproximativ 0,222 km2, iar volumul său între 0,898 și 9,050 m3.
32 Instanța de trimitere precizează că, la acel moment, autoritățile finlandeze nu au luat măsuri de combatere a deversării acestor hidrocarburi. În plus, nu s‑ar fi semnalat niciun caz de hidrocarburi care să fi ajuns pe litoral și nu s‑ar fi demonstrat că deversarea de hidrocarburi a cauzat un prejudiciu concret.
33 În schimb, atunci când nava, care se deplasa dinspre Sankt Petersburg (Rusia), a trecut din nou prin ZEE finlandeză, Autoritatea de Protecție a Frontierelor, prin decizia din 23 iulie 2011, pe de o parte, a dispus plata de către Bosphorus, cu titlu de măsuri asigurătorii, a unei cauțiuni de 17 112 euro, destinată să acopere cuantumul unei eventuale amenzi care i‑ar fi aplicată pentru deversarea de hidrocarburi de către nava respectivă, și, pe de altă parte, a reținut această navă. În urma plății acestei cauțiuni la 25 iulie 2011, nava și‑a putut continua ruta.
34 Riscurile generate de deversarea de hidrocarburi în discuție au făcut obiectul unui aviz prezentat Autorității de Protecție a Frontierelor la 26 iulie 2011 de Suomen ympäristökeskus (Institutul Finlandez pentru Mediu). Consecințele acestei deversări de hidrocarburi asupra mediului au fost apreciate pe baza întinderii minime estimate a deversării. Din acest aviz reies următoarele:
– Hidrocarburile au putut ajunge, cel puțin în parte, până în regiunile de coastă finlandeze. Dacă aceste hidrocarburi ajung în regiunea de coastă, ele ar afecta utilizarea acesteia în scop recreativ.
– O parte din hidrocarburi au continuat să își producă efectele în largul mării în apropierea zonei deversării.
– Deversarea a dăunat unei evoluții favorabile a stării mediului în Marea Baltică.
– Deversarea a pus în pericol păsările care se hrănesc și se odihnesc în largul mării.
– Hidrocarburile au deteriorat fitoplanctonul și zooplanctonul. Compușii hidrocarburilor au intrat în lanțul trofic.
– Ghidrinii din apele de suprafață din largul mării au fost probabil afectați în mod direct de deversarea de hidrocarburi, astfel încât nu se poate exclude că vor exista consecințe negative pe termen scurt la nivelul resurselor piscicole.
– În această zonă există o sedimentare intensă și este posibil ca o parte din compușii hidrocarburilor să ajungă pe fundul mării și să afecteze fauna acestuia.
– În apropierea zonei menționate se află mai multe zone naturale valoroase care fac parte din rețeaua Natura 2000.
– Momentul la care a survenit deversarea de hidrocarburi era deosebit de defavorabil pentru păsările marine, dat fiind că acestea aveau încă pui care nu puteau zbura, care trăiau în colonii mari în zona maritimă cuprinsă între insulele cele mai îndepărtate ale Peninsulei Hanko (Finlanda) și arhipelagul finlandez, iar eiderii juvenili se deplasau departe de coastă.
– La momentul deversării hidrocarburilor, în zona din dreptul Peninsulei Hanko se aflau zeci de mii de eideri. Deversarea a creat un risc semnificativ pentru păsările marine de pe coasta finlandeză.
35 Prin decizia din 16 septembrie 2011, Autoritatea de Protecție a Frontierelor a aplicat Bosphorus o amendă în cuantum de 17 112 euro pentru deversarea de hidrocarburi, pentru motivul că această deversare a cauzat sau risca să cauzeze prejudicii grave litoralului, intereselor conexe ale Republicii Finlanda sau oricăror resurse aflate în marea teritorială sau în ZEE finlandeze.
36 În continuare, Bosphorus, precum și armatorul navei au introdus o acțiune la Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki, Finlanda), în calitate de instanță maritimă, pentru a solicita anularea deciziilor din 23 iulie 2011 și din 16 septembrie 2011 prin care s‑a stabilit o cauțiune și, respectiv, o amendă pentru deversarea acestor hidrocarburi. Ei au susținut printre altele că deversarea respectivă nu cauzase prejudicii grave mediului și că numai instanțele statului pavilionului navei, și anume Panama, erau competente pentru soluționarea acestei cauze.
37 Prin hotărârea din 30 ianuarie 2012, Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki) a considerat că s‑a făcut dovada deversării în mare de către nava în discuție a unui volum minim de aproximativ 900 de litri de hidrocarburi. În cursul procedurii la finalul căreia a fost pronunțată această hotărâre, Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki) a audiat în calitate de martor un specialist de la Institutul Finlandez pentru Mediu. În continuare, acesta a considerat, în lumina elementelor de care dispunea, că deversarea de hidrocarburi risca să cauzeze prejudicii grave, în sensul articolului 1 din capitolul 3 din Legea (1672/2009). Pentru aceste motive, Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki) a respins acțiunea.
38 În urma apelului introdus de Bosphorus la Helsingin hovioikeus (Curtea de Apel din Helsinki, Finlanda), această instanță a scutit societatea menționată de obligația de a plăti amenda pentru deversarea de hidrocarburi, pentru motivul că această obligație revenea armatorului, a cărui identitate era cunoscută.
39 În această situație, Autoritatea de Protecție a Frontierelor a formulat recurs la Korkein oikeus (Curtea Supremă, Finlanda), care a infirmat această decizie și a trimis cauza spre rejudecare la Helsingin hovioikeus (Curtea de Apel din Helsinki), pentru a aprecia dacă exista un motiv, în sensul articolului 1 din capitolul 3 din Legea privind protecția mediului, care să justifice aplicarea unei amenzi pentru deversarea de hidrocarburi.
40 Prin decizia din 18 noiembrie 2014, această instanță de apel a constatat că din elementele de probă prezentate în fața sa reieșea că exista un risc ca deversarea de hidrocarburi în cauză să cauzeze prejudicii grave litoralului, intereselor conexe ale Republicii Finlanda sau oricăror resurse din marea teritorială sau din ZEE finlandeze. În consecință, aceasta a respins apelul introdus împotriva deciziei Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki).
41 În această situație, Bosphorus a formulat recurs la Korkein oikeus (Curtea Supremă), solicitând anularea deciziei Helsingin hovioikeus (Curtea de Apel din Helsinki), a deciziei Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki), precum și a deciziilor din 23 iulie 2011 și din 16 septembrie 2011 și anularea amenzii pentru deversarea de hidrocarburi.
42 În aceste condiții, Korkein oikeus (Curtea Supremă, Finlanda) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Sintagma «litoralul sau interesele conexe» de la articolul 220 alineatul (6) din Convenția [de la Montego Bay] și de la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35 trebuie interpretată pe baza definiției sintagmei «interese conexe» de la articolul II alineatul (4) din [Convenția din 1969 privind intervenția în largul mării]?
2) Potrivit definiției de la articolul II alineatul (4) litera (c) din Convenția din 1969 privind intervenția în largul mării, menționată în prima întrebare, «interese conexe» înseamnă printre altele bunăstarea zonei respective, inclusiv conservarea resurselor marine vii, precum și a florei și a faunei. Această dispoziție se aplică și conservării resurselor vii, a florei și a faunei din [ZEE] sau se referă numai la conservarea intereselor zonei litoralului?
3) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare: ce înseamnă sintagma «litoralul sau interesele conexe» de la articolul 220 alineatul (6) din Convenția [de la Montego Bay] sau de la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35?
4) Ce înseamnă sintagma «resurse ale mării teritoriale sau ale [ZEE]» de la articolul 220 alineatul (6) din Convenția [de la Montego Bay] și sintagma «resurselor din [apele teritoriale ale unui stat membru sau zona economică exclusivă ale unui stat membru]» de la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35? Noțiunea de resurse vii include numai specii exploatate sau aceasta include și specii asociate cu speciile exploatate sau dependente de acestea în sensul articolului 61 alineatul (4) din Convenția [de la Montego Bay], cum ar fi de exemplu specii de plante și animale folosite ca hrană de speciile exploatate?
5) Cum trebuie interpretați termenii «riscă să cauzeze» de la articolul 220 alineatul (6) din Convenția [de la Montego Bay] și din Directiva 2005/35? Natura acestui risc poate fi determinată pe baza noțiunii de risc abstract, pe baza celei de risc concret sau chiar în alt mod?
6) În cadrul evaluării condițiilor competenței statului riveran prevăzute la articolul 220 alineatul (6) din Convenția [de la Montego Bay] și la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35, trebuie să se considere că daunele cauzate sau cele care riscă să fie cauzate sunt o consecință mai gravă decât poluarea sau riscul de poluare gravă a mediului marin în sensul articolului 220 alineatul (5) din Convenția [de la Montego Bay]? Cum trebuie definită poluarea gravă a mediului marin și cum trebuie să se țină seama de acest aspect în cadrul evaluării daunelor grave cauzate sau care riscă să fie cauzate?
7) Ce împrejurări trebuie luate în considerare în cadrul evaluării gravității daunelor cauzate sau care riscă să fie cauzate? În cadrul acestei evaluări, trebuie să se țină seama, de exemplu, de durata și de întinderea geografică a efectelor negative care se manifestă ca daune? În cazul unui răspuns afirmativ: în ce mod trebuie supuse evaluării durata și amploarea daunelor?
8) Directiva 2005/35 este o directivă cu caracter minimal, care nu împiedică statele membre să ia măsuri mai stricte împotriva poluării de către nave, în conformitate cu dreptul internațional [articolul 1 alineatul (2)]. Posibilitatea de a aplica reglementări mai stricte este valabilă în cazul articolului 7 alineatul (2) din directivă, care reglementează competența statului riveran de a lua măsuri împotriva unei nave aflate în tranzit?
9) În cadrul interpretării condițiilor competenței statului riveran prevăzute la articolul 220 alineatul (6) din Convenția [de la Montego Bay] și la articolul 7 alineatul (2) din [D]irectiva [2005/35], pot prezenta importanță particularitățile geografice și ecologice, precum și vulnerabilitatea zonei Mării Baltice?
10) Noțiunea «dovadă clară și obiectivă» în sensul articolului 220 alineatul (6) din Convenția [de la Montego Bay] și al articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35 include, pe lângă dovada că o navă a săvârșit încălcările la care se referă dispozițiile menționate, și dovada consecințelor deversării? Ce dovadă trebuie să se solicite pentru existența riscului cauzării unor daune importante litoralului sau intereselor conexe sau resurselor mării teritoriale sau zonei economice exclusive – de exemplu pentru efectivele de păsări și pești, precum și pentru mediul marin din zonă? Condiția existenței unei dovezi clare și obiective înseamnă de exemplu că evaluarea efectelor negative ale hidrocarburilor deversate în mediul marin trebuie să fie întemeiate mereu pe studii și analize concrete referitoare la efectele deversării de hidrocarburi?”
Cu privire la întrebările preliminare
Observații introductive
43 Pentru a răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere în prezenta cauză, Curtea trebuie să analizeze Convenția de la Montego Bay, Convenția Marpol 73/78 și Convenția din 1969 privind intervenția în largul mării. Prin urmare, trebuie amintit statutul acestor convenții din perspectiva dreptului Uniunii.
44 În ceea ce privește, în primul rând, Convenția de la Montego Bay, întrucât aceasta a fost semnată și aprobată de Uniune, dispozițiile sale fac parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii și sunt obligatorii pentru Uniune. Prin urmare, Curtea este competentă să interpreteze dispozițiile respective. Pe de altă parte, această convenție prevalează față de actele de drept derivat ale Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iunie 2008, Intertanko și alții, C‑308/06, EU:C:2008:312, punctul 42, precum și punctul 53), care trebuie să fie interpretate, în cea mai mare măsură posibilă, în conformitate cu aceste acorduri.
45 În ceea ce privește, în al doilea rând, Convenția Marpol 73/78, la care Uniunea nu a aderat, dar care leagă toate statele sale membre, această convenție poate avea consecințe pentru interpretarea atât a Convenției de la Montego Bay, cât și a dispozițiilor de drept derivat care intră în domeniul de aplicare al Convenției Marpol 73/78, cum sunt cele ale Directivei 2005/35. Astfel, având în vedere principiul cutumiar al bunei‑credințe, care face parte din dreptul internațional general, și articolul 4 alineatul (3) TUE, este de competența Curții să interpreteze aceste dispoziții ținând seama de Convenția Marpol 73/78 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iunie 2008, Intertanko și alții, C‑308/06, EU:C:2008:312, punctele 47 și 52).
46 În al treilea rând, în ceea ce privește Convenția din 1969 privind intervenția în largul mării, este necesar să se arate, pe de o parte, că Uniunea nu a aderat la aceasta și, pe de altă parte, că nu se poate considera că Uniunea s‑a subrogat statelor membre, fie și numai pentru că nu toate aceste state sunt părți la convenția amintită. Prin urmare, convenția menționată nu este obligatorie pentru Uniune, iar Curtea nu are competența de a o interpreta, ca atare, în cadrul unei trimiteri preliminare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 iunie 2008, Commune de Mesquer, C‑188/07, EU:C:2008:359, punctul 85).
47 Cu toate acestea, întrucât, în prezenta cauză, Curtea este chemată să interpreteze Convenția de la Montego Bay, urmează să se țină seama de Convenția din 1969 privind intervenția în largul mării, din moment ce această din urmă convenție se numără printre normele relevante în scopul interpretării Convenției de la Montego Bay.
48 Astfel, reiese în special de la articolul 237 din Convenția de la Montego Bay – care guvernează relațiile dintre această convenție și convențiile speciale care au ca obiect protecția și conservarea mediului marin, printre care figurează și Convenția din 1969 privind intervenția în largul mării – că Convenția de la Montego Bay nu afectează obligațiile specifice care le revin statelor în temeiul acestor convenții speciale.
49 În al patrulea rând, având în vedere constatarea făcută la punctul 44 din prezenta hotărâre, articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35, care încorporează în dreptul Uniunii dispozițiile articolului 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay și al cărui text este în esență identic cu cel al acestuia, trebuie să fie interpretat în conformitate cu acesta din urmă. În consecință, interpretarea articolului 220 alineatul (6) trebuie, în principiu, să fie considerată aplicabilă articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35.
Cu privire la prima teză a celei de a zecea întrebări
50 Prin intermediul primei teze a celei de a zecea întrebări formulate, care trebuie să fie examinată în primul rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay și articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35 trebuie să fie interpretate în sensul că expresia „probe obiective clare”, în sensul acestor dispoziții, se referă nu numai la săvârșirea unei încălcări, ci și la dovada consecințelor acestei încălcări.
51 Articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay prevede că, atunci când există probe obiective clare că o navă care navighează în ZEE sau în marea teritorială a unui stat a săvârșit, în ZEE, o încălcare menționată la alineatul (3) al acestui articol 220, rezultând într‑o deversare care cauzează sau riscă să cauzeze prejudicii grave litoralului sau intereselor conexe ale statului de coastă sau oricăror resurse ale mării teritoriale sau ale ZEE ale acestui stat, acesta din urmă poate, sub rezerva secțiunii 7 din această convenție, în cazul în care mijloacele de probă o justifică, să intenteze o acțiune, inclusiv să ordone reținerea navei, în conformitate cu dreptul intern al statului menționat.
52 Este necesar să se constate că modul de redactare a articolului 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay nu permite să se stabilească dacă existența unor „probe obiective clare”, în sensul acestei dispoziții, trebuie să fie legată doar de încălcarea săvârșită sau și de consecințele acesteia.
53 În aceste condiții, este necesar să se facă apel la contextul în care se înscrie expresia „probe obiective clare”, în sensul acestei dispoziții, și la obiectivele urmărite prin articolul 220 din Convenția de la Montego Bay.
54 În această privință, trebuie arătat că alineatele (3), (5) și (6) ale articolului 220 din Convenția de la Montego Bay constituie un ansamblu de măsuri treptate pe care le poate lua statul de coastă împotriva unei nave despre care se presupune sau care s‑a dovedit că a săvârșit o încălcare în ZEE a acestui stat.
55 Mai întâi, articolul 220 alineatul (3) din această convenție se referă la o încălcare a normelor și a standardelor internaționale pentru prevenirea, reducerea și controlul poluării de către nave sau actele cu putere de lege și normele administrative pe care statul în cauză le‑a adoptat în conformitate cu aceste norme și standarde și pe care le pune în aplicare, fiind stabilit că astfel de încălcări sunt definite în special prin Convenția Marpol 73/78.
56 Această dispoziție prevede astfel că, dacă există motive întemeiate să se creadă că a fost săvârșită o asemenea încălcare, statul de coastă poate solicita navei în discuție să furnizeze anumite informații privind identitatea sa și portul de înmatriculare, ultimul și următorul port de escală, precum și alte informații relevante necesare pentru a se stabili dacă a fost săvârșită o încălcare.
57 În continuare, articolul 220 alineatul (5) din Convenția de la Montego Bay abilitează statul de coastă să recurgă la o inspectare fizică a navei. În acest scop, dispoziția respectivă impune nu numai să existe motive întemeiate să se creadă că o navă a săvârșit o încălcare, astfel cum este definită la articolul 220 alineatul (3) din această convenție, ci și ca această încălcare să aibă o anumită gravitate la nivelul consecințelor sale (denumită în continuare „încălcarea cu consecințe grave”). Astfel, încălcarea menționată trebuie să fi avut ca rezultat deversări de amploare în mediul marin care au cauzat sau riscă să cauzeze o poluare semnificativă.
58 Rezultă, așadar, că existența unei încălcări cu consecințe grave, prevăzută la articolul 220 alineatul (5) din Convenția de la Montego Bay, este motivul pentru care autorii acestei convenții au abilitat statul de coastă să adopte o măsură mai intruzivă decât cea prevăzută la alineatul (3) al articolului 220 menționat.
59 În sfârșit, articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay este comparabil cu articolul 220 alineatul (5) din această convenție, întrucât se referă la o încălcare cu consecințe grave. Astfel, încălcarea, în sensul acestei dispoziții, trebuie să fi avut ca rezultat deversări care au cauzat sau riscă să cauzeze prejudicii grave litoralului sau intereselor conexe ale statului de coastă sau oricăror resurse ale mării teritoriale sau ale ZEE ale acestui stat (denumite în continuare „bunurile și interesele conexe ale statului de coastă”).
60 Totuși, aceste două dispoziții diferă, întrucât articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay condiționează competența de intervenție a statului de coastă de existența unor „probe obiective clare” că a fost efectiv săvârșită o încălcare cu consecințe grave, iar nu doar de existența unor motive întemeiate să se creadă că a fost săvârșită o asemenea încălcare. În plus, atunci când sunt îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 220 alineatul (6), statul de coastă poate intenta o acțiune deosebit de severă, din moment ce poate să ordone reținerea navei în discuție, în conformitate cu dreptul intern al acestui stat.
61 Se constată astfel că autorii Convenției de la Montego Bay au înțeles să confere statului de coastă dreptul de a lua o asemenea măsură deosebit de severă atunci când, pe de o parte, încălcarea săvârșită de o navă cauzează sau riscă să cauzeze prejudicii grave acestui stat și, pe de altă parte, se dovedește că nava în discuție este autoarea unei astfel de încălcări.
62 Întrucât aceste două condiții, la fel de importante, sunt cumulative, este necesar, așadar, ca articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay să fie interpretat în sensul că prevede condiționarea competenței de intervenție a statului de coastă de existența unei probe obiective clare în ceea ce privește atât săvârșirea de către această navă a unei încălcări în sensul articolului 220 alineatul (3) din această convenție, cât și prejudiciile sau riscul unor prejudicii grave pentru statul de coastă în discuție, cauzate de aceasta.
63 O asemenea interpretare a acestei dispoziții este susținută de obiectivul Convenției de la Montego Bay, care este de a stabili, pentru toate spațiile marine, un echilibru just între interesele statelor în calitate de state de coastă și interesele statelor în calitate de state de pavilion, care pot fi diferite (Hotărârea din 3 iunie 2008, Intertanko și alții, C‑308/06, EU:C:2008:312, punctul 58).
64 Astfel, exercitarea competenței de intervenție a statului de coastă în ZEE proprie, în special a competenței de a ordona reținerea unei nave care arborează pavilionul unui alt stat – împiedicând astfel temporar această navă să își exercite libertatea de navigație, garantată totuși de dreptul internațional maritim în această zonă –, presupune, în vederea asigurării unui just echilibru între interesele acestui stat de coastă și cele ale statului de pavilion, ca statul de coastă menționat să dețină o dovadă suficientă, iar nu o bănuială întemeiată, cu privire la săvârșirea de către această navă a unei încălcări care a cauzat sau riscă să cauzeze prejudicii grave.
65 Prin urmare, este necesar să se răspundă la prima teză a celei de a zecea întrebări că articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay și articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35 trebuie să fie interpretate în sensul că expresia „probe obiective clare”, în sensul acestor dispoziții, se referă nu numai la săvârșirea unei încălcări, ci și la dovada consecințelor acestei încălcări.
Cu privire la prima-a treia întrebare
66 Prin intermediul primelor trei întrebări, care trebuie analizate împreună și în al doilea rând, instanța de trimitere ridică în esență problema interpretării care trebuie dată expresiei „litoralului sau intereselor conexe”, care figurează la articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay și la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35, în raport cu dispozițiile Convenției din 1969 privind intervenția în largul mării.
67 Pentru interpretarea dispozițiilor Convenției de la Montego Bay, este necesar să se facă referire la normele de drept internațional cutumiar reflectate de prevederile articolului 31 alineatul 1 din Convenția de la Viena, care sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și fac parte din ordinea juridică a acesteia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2018, Western Sahara Campaign UK, C‑266/16, EU:C:2018:118, punctul 58 și jurisprudența citată), și din care reiese că un tratat trebuie să fie interpretat cu bună‑credință, potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor acestuia în contextul lor și în lumina obiectului și a scopului tratatului respectiv.
68 Mai întâi, trebuie să se constate că expresia „litoralului sau intereselor conexe ale statului de coastă”, prevăzută la articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay, nu este definită de această convenție.
69 În ceea ce privește Convenția din 1969 privind intervenția în largul mării, ea utilizează expresia „zona de coastă sau […] interesele conexe ale unui stat riveran” și precizează sensul care trebuie dat noțiunii „interese conexe”.
70 Mai precis, potrivit articolului I alineatul (1) din această convenție, părțile semnatare „pot lua, în marea liberă, măsurile necesare pentru prevenirea, reducerea sau eliminarea unui pericol grav și iminent pentru zona de coastă sau pentru interesele conexe acesteia, provocat de poluarea sau riscul de poluare a mării cu hidrocarburi, în urma unui accident maritim sau a actelor legate de un astfel de accident, despre care se poate crede în mod rezonabil că pot determina consecințe negative grave”.
71 Pe de altă parte, articolul II alineatul (4) din convenția menționată definește „interesele conexe” ca fiind „interesele unui stat riveran direct afectat sau amenințat de un accident maritim și care au legătură cu[, în primul rând,] activitățile desfășurate pe mare, pe coastă, în port sau în estuar, inclusiv pescuitul, în situația în care constituie un mijloc esențial de existență al persoanelor afectate[, în al doilea rând,] atracțiile turistice din zonă [și, în al treilea rând,] sănătatea populațiilor riverane și bunăstarea zonei respective, inclusiv conservarea resurselor vii marine, a faunei și a florei”.
72 Trebuie arătat că expresia „zona de coastă sau […] interesele conexe ale unui stat riveran”, în sensul Convenției din 1969 privind intervenția în largul mării, este similară expresiei „litoralului sau intereselor conexe ale statului de coastă”, folosită la articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay.
73 Desigur, articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay face referire la termenul „litoral”, în timp ce articolul I alineatul (1) din Convenția din 1969 privind intervenția în largul mării utilizează termenul „zona de coastă”. Cu toate acestea, acești doi termeni desemnează, potrivit sensului lor obișnuit în limbajul curent, zona de contact dintre mare și uscat. Pe de altă parte, aceste două dispoziții sunt redactate în același mod în versiunea în limba engleză, fiind folosit același termen, și anume „coastline”, pentru a desemna această zonă de contact.
74 Articolul 220 alineatul (6) face referire de asemenea la expresia „stat de coastă”, în timp ce articolul II alineatul (4) din Convenția din 1969 privind intervenția în largul mării utilizează termenul „stat riveran”. Cu toate acestea, acești doi termeni desemnează, potrivit sensului lor obișnuit în limbajul curent, statul al cărui teritoriu terestru este situat la limita unui spațiu marin.
75 Pe de altă parte, după cum arată avocatul general la punctul 70 din concluzii, reiese în mod evident din istoricul legislativ al articolului 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay că părțile semnatare ale acesteia s‑au inspirat din Convenția din 1969 privind intervenția în largul mării atunci când au stabilit că statul de coastă trebuie să aibă și competența de a lua măsuri împotriva navelor străine care au săvârșit o încălcare în ZEE care intră sub jurisdicția unui asemenea stat. Prin urmare, este necesar să se considere că sensul care trebuie să fie atribuit expresiei „litoralului sau intereselor conexe” de la articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay trebuie, în principiu, să fie același cu cel care rezultă de la articolul I alineatul (1) și de la articolul II alineatul (4) din Convenția din 1969 privind intervenția în largul mării.
76 În aceste împrejurări, trebuie amintit de asemenea că, la data adoptării Convenției din 1969 privind intervenția în largul mării, regimul ZEE încă nu făcea parte din dreptul internațional.
77 Or, Convenția de la Montego Bay a consacrat recunoașterea ZEE și guvernează în prezent regimul juridic al acesteia. În acest context, reiese cu claritate chiar din textul articolului 220 alineatul (6) din această convenție că acesta se aplică de asemenea „oricăror resurse ale […] [ZEE]”, regenerabile sau neregenerabile, care sunt supuse, după cum prevede articolul 56 alineatul (1) literele (a) și (b) din convenția menționată, jurisdicției statului de coastă.
78 Pe de altă parte, expresia „oricăror resurse” ale mării teritoriale a statului de coastă, prevăzută la articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay, trebuie să fie înțeleasă în sensul că include resursele neregenerabile ale mării teritoriale.
79 Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că este necesar să se răspundă la prima-a treia întrebare că expresia „litoralului sau intereselor conexe”, care figurează la articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay și la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35, trebuie să fie interpretată în sensul că, în principiu, are aceeași semnificație ca expresia „zona de coastă sau […] interesele conexe”, prevăzută la articolul I alineatul (1) și la articolul II alineatul (4) din Convenția din 1969 privind intervenția în largul mării, acest articol 220 alineatul (6) aplicându‑se de asemenea resurselor neregenerabile ale mării teritoriale ale statului de coastă și oricăror resurse ale ZEE a acestuia.
Cu privire la a patra întrebare
80 Prin intermediul celei de a patra întrebări, care trebuie analizată în al treilea rând, instanța de trimitere ridică în esență problema dacă articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay și articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35 trebuie să fie interpretate în sensul că resursele mării teritoriale sau ale ZEE a unui stat de coastă, în sensul acestor dispoziții, vizează numai speciile exploatate sau includ și speciile vii asociate cu speciile exploatate sau dependente de acestea, cum ar fi speciile de animale și de plante cu care se hrănesc speciile exploatate.
81 Este necesar să se arate că articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay vizează prejudiciile care sunt cauzate sau riscă să fie cauzate „oricăror” resurse ale mării teritoriale sau ale ZEE a unui stat de coastă. Prin urmare, dispoziția amintită trebuie să facă obiectul unei interpretări largi în această privință, care rezultă din chiar textul său, și nu trebuie să fie înțeleasă în sensul că exclude anumite resurse din domeniul de aplicare al dispoziției menționate.
82 Astfel, trebuie să se înțeleagă că resursele mării teritoriale sau ale ZEE a unui stat de coastă, în sensul acestui articol 220 alineatul (6), vizează speciile exploatate, dar și speciile vii asociate cu speciile exploatate sau dependente de acestea.
83 Interdependența dintre diferitele specii este de altfel luată în considerare în mod explicit de Convenția de la Montego Bay. Astfel, în vederea conservării resurselor biologice, prevăzută la articolul 61 din această convenție, statul de coastă, în cadrul măsurilor pe care le ia, potrivit alineatului (3) al acestui articol, care urmărește conservarea sau restabilirea stocurilor de specii exploatate, trebuie tot în mod explicit să ia în considerare, potrivit alineatului (4) al articolului menționat, efectele lor asupra speciilor asociate cu speciile exploatate sau dependente de speciile exploatate.
84 Prin urmare, este necesar să se răspundă la a patra întrebare că articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay și articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35 trebuie să fie interpretate în sensul că resursele mării teritoriale sau ale ZEE a unui stat de coastă, în sensul acestor dispoziții, vizează speciile exploatate, dar și speciile vii asociate cu speciile exploatate sau dependente de acestea, cum ar fi speciile de animale și de plante cu care se hrănesc speciile exploatate.
Cu privire la a șasea întrebare
85 Prin intermediul celei de a șasea întrebări, care trebuie analizată în al patrulea rând, instanța de trimitere urmărește să afle dacă și, eventual, în ce mod trebuie să se țină seama de noțiunea „poluare gravă”, prevăzută la articolul 220 alineatul (5) din Convenția de la Montego Bay, cu ocazia aplicării articolului 220 alineatul (6) din această convenție și a articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35 și în special cu ocazia aprecierii consecințelor unei încălcări, astfel cum sunt definite în dispozițiile respective.
86 În această privință, deși articolul 220 alineatul (5) din Convenția de la Montego Bay nu definește noțiunea „poluare”, din articolul 1 alineatul (4) din această convenție reiese că prin „poluarea mediului marin” se înțelege „introducerea de către om, în mod direct sau indirect, de substanțe sau de energie în mediul marin, inclusiv în estuare, atunci când aceasta are sau poate avea efecte dăunătoare, precum daune aduse resurselor vii, faunei și florei marine, riscuri pentru sănătatea umană, împiedicarea activităților marine, inclusiv pescuitul și alte utilizări legitime ale mării, alterarea calității apei mării din punctul de vedere al utilizării acesteia și degradarea locurilor de agrement”.
87 La rândul său, articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay face referire printre altele la noțiunea „interese conexe” ale statului de coastă, care, după cum decurge din cuprinsul punctului 75 din prezenta hotărâre, trebuie, în principiu, să aibă același sens cu cel care este precizat la articolul II alineatul (4) din Convenția din 1969 privind intervenția în largul mării.
88 Or, deși protecția „intereselor conexe” ale statului de coastă devine relevantă, în mod normal, în caz de poluare, trebuie să se constate că articolul II alineatul (4) din Convenția din 1969 privind intervenția în largul mării vizează totuși în mod specific consecințele prejudiciabile economice, sociale și legate de sănătate ale unei astfel de poluări asupra statului de coastă, și anume, mai precis, faptul că este cauzat sau riscă să fie cauzat un prejudiciu grav, mai întâi, pentru diferitele activități profesionale legate de utilizarea mării, desfășurate de populația sa riverană, care constituie un mijloc de existență esențial pentru această populație, în continuare, pentru activitățile turistice din regiunile sale de coastă și, în sfârșit, pentru sănătatea și pentru bunăstarea populației menționate.
89 Din această comparație rezultă că există diferențe esențiale între articolul 220 alineatul (5) și articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay.
90 Astfel, pe de o parte, articolul 220 alineatul (5), interpretat în lumina articolului 1 alineatul (4) din Convenția de la Montego Bay, nu urmărește să protejeze în mod specific bunurile și interesele conexe ale statului de coastă și, pe de altă parte, acest stat nu trebuie să demonstreze existența unui „prejudiciu grav” adus intereselor respective.
91 Prin urmare, întrucât obiectul acestor două dispoziții este diferit, nu este necesar, în principiu, în scopul aplicării articolului 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay, să se țină seama de noțiunea „poluare gravă” prevăzută la articolul 220 alineatul (5) din această convenție.
92 Prin urmare, este necesar să se răspundă la a șasea întrebare în sensul că nu trebuie, în principiu, să se țină seama de noțiunea „poluare gravă”, prevăzută la articolul 220 alineatul (5) din Convenția de la Montego Bay, cu ocazia aplicării articolului 220 alineatul (6) din această convenție și a articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35 și în special cu ocazia aprecierii consecințelor unei încălcări, astfel cum sunt definite în dispozițiile respective.
Cu privire la a cincea întrebare, la a șaptea întrebare și la ultimele două teze ale celei de a zecea întrebări
93 Prin intermediul celei de a cincea și al celei de a șaptea întrebări, precum și al ultimelor două teze ale celei de a zecea întrebări, care trebuie analizate împreună și în al cincilea rând, instanța de trimitere urmărește în esență să afle în ce mod trebuie apreciate consecințele unei încălcări, astfel cum sunt definite la articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay și la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35.
94 După cum rezultă din cuprinsul punctului 65 din prezenta hotărâre, articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay trebuie să fie interpretat în sensul că vizează nu numai probele obiective clare privind săvârșirea unei încălcări, ci și pe cele privind consecințele acestei încălcări.
95 Această dispoziție prevede de asemenea că, în scopul aplicării sale, încălcarea săvârșită de o navă trebuie să fi avut ca rezultat deversări care au cauzat sau riscă să cauzeze, după cum s‑a arătat la punctul 59 din prezenta hotărâre, prejudicii grave anumitor bunuri și interese conexe ale statului de coastă.
96 Aceasta presupune, într‑o situație determinată, să fie luate în considerare toate indiciile care permit să se demonstreze că a fost cauzat sau riscă să fie cauzat un prejudiciu acestor bunuri și acestor interese, precum și să fie evaluată gravitatea prejudiciului cauzat sau care riscă să fie cauzat bunurilor sau intereselor menționate, fără a acorda preferință a priori unui anumit tip de probe.
97 În acest context, trebuie arătat că bunurile și interesele conexe ale statului de coastă, protejate prin articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay, conțin elemente eterogene.
98 Prin urmare, este necesar să se identifice bunurile și interesele afectate și să se evalueze gravitatea atingerii aduse unuia sau altuia dintre elementele respective sau chiar ansamblului acestora.
99 Trebuie să se țină seama de asemenea de caracterul specific al bunului sau al interesului conex vizat de prejudiciu. În fapt, vulnerabilitatea statului de coastă în fața acțiunii cauzatoare de prejudicii a deversărilor diferă în funcție de natura bunurilor sau a intereselor conexe în discuție. Astfel, printre altele, un pericol pentru sănătatea populației din zona de coastă afectează, în principiu, un stat de coastă mai mult decât un prejudiciu pur economic.
100 În plus, trebuie să se stabilească consecințele deversărilor în discuție asupra bunurilor și a intereselor conexe ale statului de coastă.
101 În această privință, având în vedere, pe de o parte, urgența pe care o poate prezenta adoptarea unei măsuri de protecție și, pe de altă parte, pertinența – astfel cum rezultă din modul de redactare a articolului 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay – unui simplu risc de prejudiciu, este suficient, pentru abilitarea statului de coastă să ia o asemenea măsură, să se stabilească, cu luarea în considerare a datelor științifice disponibile, caracterul și întinderea prejudiciului care poate fi provocat prin deversările menționate asupra diferitor bunuri și interese conexe ale statului de coastă. În acest scop, trebuie să se ia în considerare printre altele, în cea mai mare măsură posibilă, natura substanței sau a substanțelor nocive pe care le conțin deversările în discuție, precum și volumul, sensul, viteza și durata de propagare a deversărilor menționate.
102 Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că este necesar să se răspundă la a cincea întrebare, la a șaptea întrebare și la ultimele două teze ale celei de a zecea întrebări că, pentru a se aprecia consecințele unei încălcări, astfel cum sunt definite la articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay și la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35, trebuie să se ia în considerare toate indiciile care permit să se demonstreze că a fost cauzat sau riscă să fie cauzat un prejudiciu bunurilor și intereselor conexe ale statului de coastă, precum și să se evalueze gravitatea prejudiciului cauzat sau care riscă să fie cauzat acestor bunuri sau acestor interese, ținându‑se seama printre altele:
– de caracterul cumulativ al atingerii aduse mai multor sau chiar tuturor acestor bunuri și tuturor acestor interese conexe, precum și de diferențele de vulnerabilitate a statului de coastă în ceea ce privește atingerile aduse diverselor bunuri și interese conexe;
– de consecințele negative previzibile ale deversărilor asupra bunurilor și a intereselor conexe menționate nu numai pe baza dovezilor științifice disponibile, ci și pe baza naturii substanței sau a substanțelor nocive pe care le conțin deversările în discuție, precum și a volumului, a sensului, a vitezei și a duratei de propagare a deversărilor menționate.
Cu privire la a noua întrebare
103 Prin intermediul celei de a noua întrebări, care trebuie analizată în al șaselea rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă și, eventual, în ce mod caracteristicile geografice și ecologice speciale și vulnerabilitatea zonei Mării Baltice influențează condițiile de aplicare a articolului 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay și a articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35.
104 În această privință, după cum a arătat avocatul general la punctul 105 din concluzii, Marea Baltică este recunoscută la nivel internațional ca fiind o zonă specială din punctul de vedere al particularităților geografice și un ecosistem deosebit de vulnerabil, care are nevoie de o protecție specială.
105 Or, astfel de particularități se repercutează în mod direct asupra definirii și a calificării încălcării, în sensul articolului 220 alineatul (3) din Convenția de la Montego Bay și, pe cale de consecință, asupra aplicării articolului 220 alineatul (6) din această convenție. Astfel, regula 15 punctul B din partea C din capitolul 3 din anexa I la Convenția Marpol 73/78 determină încălcarea săvârșită într‑o zonă specială în mod mai strict decât în caz de deversare în afara zonei speciale.
106 În aceste condiții, trebuie amintit că obiectivul specific al articolului 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay nu este de a asigura o protecție specială unei zone speciale, ci de a proteja anumite bunuri și interese ale statului de coastă indiferent dacă marea adiacentă acestui stat constituie sau nu constituie o zonă specială.
107 Astfel, chiar dacă particularitățile Mării Baltice ar putea fi eventual luate în considerare, cu ocazia aprecierii întinderii prejudiciului cauzat statului de coastă, aceste particularități nu pot influența, în mod automat, aprecierea respectivă.
108 Rezultă din aceste considerații că este necesar să se răspundă la a noua întrebare că trăsăturile geografice și ecologice speciale și vulnerabilitatea zonei Mării Baltice influențează condițiile de aplicare a articolului 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay și a articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35 în ceea ce privește definirea și calificarea încălcării, precum și – însă în mod neautomat – în ceea ce privește aprecierea întinderii prejudiciului pe care l‑a cauzat această încălcare bunurilor și intereselor conexe ale statului de coastă.
Cu privire la a opta întrebare
109 Prin intermediul celei de a opta întrebări, care trebuie analizată în ultimul rând, instanța de trimitere urmărește să afle dacă articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2005/35 trebuie să fie interpretat în sensul că permite statelor membre să impună măsuri mai stricte, conforme cu dreptul internațional, decât cele enunțate la articolul 7 alineatul (2) din această directivă atunci când acesta este aplicabil.
110 În această privință, după cum rezultă chiar din modul de redactare a articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2005/35, aceasta nu împiedică statele membre să adopte măsuri mai stricte împotriva poluării cauzate de nave, în conformitate cu dreptul internațional.
111 Trebuie de asemenea să se arate că nu reiese din nicio dispoziție a directivei menționate că facultatea conferită statelor membre prin articolul 1 alineatul (2) trebuie să fie limitată la anumite dispoziții ale acesteia.
112 În consecință, o asemenea facultate trebuie să se aplice în principiu și articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35, care reglementează competența unui stat riveran de a intenta o acțiune împotriva unei nave în tranzit.
113 Cu toate acestea, articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2005/35 precizează că aceste eventuale măsuri mai stricte trebuie să fie conforme cu dreptul internațional.
114 În această privință, trebuie arătat, după cum reiese din cuprinsul punctului 49 din prezenta hotărâre, că articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35 trebuie să fie interpretat în conformitate cu articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay.
115 Or, potrivit punctului 63 din prezenta hotărâre, acest articol 220 alineatul (6) reflectă intenția, urmărită prin Convenția de la Montego Bay, de a se stabili, pentru toate spațiile marine, un echilibru just între interesele statelor în calitate de state de coastă și interesele statelor în calitate de state de pavilion.
116 Prin urmare, nu se poate considera că articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35 autorizează statul de coastă să ia măsuri mai stricte decât cele prevăzute la acest articol, cu riscul de a rupe justul echilibru dintre interesele statului de coastă și cele ale statului de pavilion, urmărit prin articolul 220 alineatul (6) din Convenția de la Montego Bay.
117 În aceste condiții, o asemenea interpretare nu poate împiedica statul de coastă să ia măsuri echivalente cu cele prevăzute la articolul 220 alineatul (6), din moment ce articolul menționat nu prevede o listă exhaustivă a măsurilor autorizate, după cum reiese din utilizarea termenului „inclusiv”.
118 Rezultă din considerațiile care precedă că este necesar să se răspundă la a opta întrebare că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2005/35 trebuie să fie interpretat în sensul că nu permite statelor membre să impună măsuri mai stricte, conforme cu dreptul internațional, decât cele enunțate la articolul 7 alineatul (2) din această directivă atunci când acesta este aplicabil, statele de coastă fiind însă abilitate să ia alte măsuri echivalente cu cele prevăzute la articolul 220 alineatul (6) menționat.
Cu privire la cheltuielile de judecată
119 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:
1) Articolul 220 alineatul (6) din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării, semnată la Montego Bay la 10 decembrie 1982, și articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind poluarea cauzată de nave și introducerea unor sancțiuni, inclusiv sancțiuni penale, pentru infracțiunile de poluare, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 octombrie 2009, trebuie să fie interpretate în sensul că expresia „probe obiective clare”, în sensul acestor dispoziții, se referă nu numai la săvârșirea unei încălcări, ci și la dovada consecințelor acestei încălcări.
2) Expresia „litoralului sau intereselor conexe”, care figurează la articolul 220 alineatul (6) din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării și la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/123, trebuie să fie interpretată în sensul că, în principiu, are aceeași semnificație ca expresia „zona de coastă sau […] interesele conexe”, prevăzută la articolul I alineatul (1) și la articolul II alineatul (4) din Convenția internațională privind intervenția în largul mării în cazurile de accidente însoțite de poluarea cu petrol, încheiată la Bruxelles la 29 noiembrie 1969, acest articol 220 alineatul (6) aplicându‑se de asemenea resurselor neregenerabile ale mării teritoriale ale statului de coastă și oricăror resurse ale zonei economice exclusive a acestuia.
3) Articolul 220 alineatul (6) din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării și articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/123, trebuie să fie interpretate în sensul că resursele mării teritoriale sau ale zonei economice exclusive a unui stat de coastă, în sensul acestor dispoziții, vizează speciile exploatate, dar și speciile vii asociate cu speciile exploatate sau dependente de acestea, cum ar fi speciile de animale și de plante cu care se hrănesc speciile exploatate.
4) Nu trebuie, în principiu, să se țină seama de noțiunea „poluare gravă”, prevăzută la articolul 220 alineatul (5) din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării, cu ocazia aplicării articolului 220 alineatul (6) din această convenție și a articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/123, și în special cu ocazia aprecierii consecințelor unei încălcări, astfel cum sunt definite în dispozițiile respective.
5) Pentru a se aprecia consecințele unei încălcări, astfel cum sunt definite la articolul 220 alineatul (6) din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării și la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/123, trebuie să se ia în considerare toate indiciile care permit să se demonstreze că a fost cauzat sau riscă să fie cauzat un prejudiciu bunurilor și intereselor conexe ale statului de coastă, precum și să se evalueze gravitatea prejudiciului cauzat sau care riscă să fie cauzat acestor bunuri sau acestor interese, ținându‑se seama printre altele:
– de caracterul cumulativ al atingerii aduse mai multor sau chiar tuturor acestor bunuri și tuturor acestor interese conexe, precum și de diferențele de vulnerabilitate a statului de coastă în ceea ce privește atingerile aduse diverselor bunuri și interese conexe;
– de consecințele negative previzibile ale deversărilor asupra bunurilor și a intereselor conexe menționate nu numai pe baza dovezilor științifice disponibile, ci și pe baza naturii substanței sau a substanțelor nocive pe care le conțin deversările în discuție, precum și a volumului, a sensului, a vitezei și a duratei de propagare a deversărilor menționate.
6) Caracteristicile geografice și ecologice speciale și vulnerabilitatea zonei Mării Baltice influențează condițiile de aplicare a articolului 220 alineatul (6) din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării și a articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2005/35, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/123, în ceea ce privește definirea și calificarea încălcării, precum și – însă în mod neautomat – în ceea ce privește aprecierea întinderii prejudiciului pe care l‑a cauzat această încălcare bunurilor și intereselor conexe ale statului de coastă.
7) Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2005/35, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/123, trebuie să fie interpretat în sensul că nu permite statelor membre să impună măsuri mai stricte, conforme cu dreptul internațional, decât cele enunțate la articolul 7 alineatul (2) din această directivă atunci când acesta este aplicabil, statele de coastă fiind însă abilitate să ia alte măsuri echivalente cu cele prevăzute la articolul 220 alineatul (6) menționat.
Semnături