HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE

(Camera a doua)

15 martie 2011

Cauza F‑28/10

VE

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică — Agenți contractuali — Remunerație — Indemnizație de expatriere — Condiții prevăzute la articolul 4 din anexa VII la statut — Reședința obișnuită anterioară angajării în muncă”

Obiectul:      Acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabilă Tratatului CEEA în temeiul articolului 106a din acesta, prin care VE solicită, în esență, anularea deciziei Comisiei din 18 iunie 2009 prin care se stabilește încetarea, începând de la 1 iulie 2009, a acordării indemnizației de expatriere pe care o primea de la angajarea în muncă, la 1 iulie 2005

Decizia:      Respinge acțiunea reclamantului. Reclamantul suportă totalitatea cheltuielilor de judecată.

Sumarul hotărârii

1.      Funcționari — Remunerație — Indemnizație de expatriere — Obiect — Reședință obișnuită în statul membru de repartizare în perioada de referință — Noțiune

[Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 4 alin. (1) lit. (a)]

2.      Funcționari — Principii — Protecția încrederii legitime — Întindere

(Statutul funcționarilor, art. 85)

1.      În materia indemnizației de expatriere, reședința obișnuită la care se referă articolul 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut reprezintă locul în care funcționarul sau agentul vizat și‑a stabilit centrul permanent sau obișnuit al intereselor sale, cu intenția de a‑i conferi un caracter stabil, având în vedere faptul că, pentru determinarea reședinței obișnuite, este important să se țină seama de toate elementele de fapt care o constituie și, în special, de reședința efectivă a persoanei interesate.

Indemnizația de expatriere are ca obiect compensarea cheltuielilor și a dezavantajelor particulare care rezultă din încadrarea în muncă într‑o instituție a Uniunii a funcționarilor care sunt obligați, ca urmare a acestui fapt, să își schimbe reședința din statul de domiciliu în statul de repartizare și să se integreze într‑un mediu nou, iar noțiunea de expatriere depinde deopotrivă de poziția subiectivă a funcționarului, și anume de gradul său de integrare în noul mediu, ce rezultă, spre exemplu, din reședința obișnuită sau din exercitarea unei activități profesionale principale. În plus, acordarea indemnizației de expatriere urmărește astfel să remedieze inegalitățile de fapt existente între funcționarii integrați în societatea statului de repartizare și cei care nu sunt integrați în aceasta.

Faptul șederii într‑o țară, în special în scopul efectuării de studii, prin definiție temporare, nu prezumă, în principiu, voința de a deplasa centrul intereselor în acea țară, ci, cel mult, o perspectivă încă incertă în acest sens. Situația ar putea fi diferită dacă șederea într‑o țară în calitate de student, luată în considerare împreună cu alte aspecte pertinente, demonstra existența unor legături sociale și profesionale durabile ale persoanei interesate cu țara respectivă; în acest context, în cazul unei perioade de studii urmate de o perioadă de stagiu sau de angajare în același loc, prezența continuă a persoanei interesate în țara vizată poate crea prezumția, care poate fi, desigur, răsturnată, a unei eventuale intenții de a‑și deplasa centrul permanent sau obișnuit al intereselor și deci și reședința obișnuită, în acea țară.

(a se vedea punctele 22, 24, 31 și 32)

Trimitere la:

Curte: 29 noiembrie 2007, Salvador García/Comisia, C‑7/06 P, punctele 43 și 44

Tribunalul de Primă Instanță: 27 septembrie 2000, Lemaître/Comisia, T‑317/99, punctul 51; 3 mai 2001, Liaskou/Consiliul, T‑60/00, punctul 55; 13 septembrie 2005, Recalde Langarica/Comisia, T‑283/03, punctul 114; 25 octombrie 2005, Salvador García/Comisia, T‑205/02, punctul 72

Tribunalul Funcției Publice: 25 octombrie 2005, Dedeu i Fontcuberta/Comisia, T‑299/02, punctul 67; 26 septembrie 2007, Salvador Roldán/Comisia, F‑129/06, punctul 48; 9 martie 2010, Tzvetanova/Comisia, F‑33/09, punctul 48

2.      În primul rând, efectuarea de către administrație a unor plăți către un funcționar sau către un agent, chiar pe durata mai multor ani, nu poate fi considerată, în sine, ca fiind o asigurare precisă, necondiționată și concordantă; în caz contrar, orice decizie a administrației prin care se refuză pentru viitor, și eventual cu efect retroactiv, plata unui drept financiar plătit în mod nejustificat persoanei interesate timp de mai mulți ani ar fi anulată în mod sistematic de instanța Uniunii în temeiul încălcării principiului încrederii legitime și ar avea drept consecință pierderea, în mare parte, în special a efectului util al articolului 85 din statut privind restituirea plăților nedatorate.

(a se vedea punctul 41)

Trimitere la:

Tribunalul Funcției Publice: 1 iulie 2010, Mandt/Parlamentul European, F‑45/07, punctul 125