CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 22 ianuarie 2019(1)
Cauza C‑694/17
Pillar Securitisation Sàrl
împotriva
Hildur Arnadottir
[cerere de decizie preliminară formulată de Cour de cassation (Curtea de Casație, Luxemburg)]
„Trimitere preliminară – Competență judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială – Convenția de la Lugano II – Directiva 2008/48/CE – Contract de credit – Noțiunile «consumator» și «scop care se situează în afara activității profesionale»”
I. Introducere
1. Prezenta cerere de decizie preliminară privește relația dintre definițiile noțiunii „consumator” care figurează în două acte juridice diferite, care țin de competența interpretativă a Curții.
2. Mai precis, în prezenta cauză, Cour de cassation (Curtea de Casație, Luxemburg) solicită Curții să stabilească dacă ar trebui să se considere în mod automat că o persoană care a încheiat un contract de credit care, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2008/48/CE(2), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive pentru motivul că valoarea totală a creditului acordat în temeiul acestui contract este mai mare de 75 000 de euro nu este un consumator în sensul articolului 15 din Convenția privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială(3).
3. Astfel, prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă o noțiune consacrată de Directiva 2008/48, care armonizează anumite norme materiale referitoare la contractele de credit pentru consumatori, are o influență decisivă asupra interpretării unei norme de competență prevăzute de legiuitor pentru a proteja consumatorii în litigiile lor transfrontaliere cu profesioniști. Astfel, prezenta cauză va permite Curții să își dezvolte jurisprudența recentă, cristalizată în Hotărârile Vapenik(4) și Kainz(5), referitoare la urmărirea coerenței dintre noțiunile din dreptul internațional privat în cadrul sistemului de drept al Uniunii.
II. Cadrul juridic
A. Convenția de la Lugano II
4. Titlul II din Convenția de la Lugano II, denumit „Competența judiciară”, include în secțiunea 4, intitulată „Competența judiciară în materia contractelor încheiate de consumatori”, articolul 15, care prevede la alineatul (1):
„În ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într‑un scop care se poate considera că se situează în afara activității sale comerciale sau profesionale, competența judiciară se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune, fără a se aduce atingere articolului 4 și articolului 5 alineatul (5), în cazul în care:
(a) contractul are ca obiect vânzarea de bunuri în rate egale, fixe și eșalonate; sau
(b) contractul are ca obiect un împrumut rambursabil în rate egale, fixe și eșalonate, sau orice altă formă de credit, încheiat în scopul vânzării de bunuri; sau
(c) în toate celelalte cazuri, contractul a fost încheiat cu o persoană care desfășoară activități comerciale sau profesionale în statul obligat prin prezenta convenție pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau, prin orice mijloace, își direcționează aceste activități spre acel stat sau spre mai multe state, inclusiv spre statul obligat prin prezenta convenție în cauză, iar contractul intră în sfera de acțiune a acestor activități.”
5. Potrivit articolului 16 alineatul (2) din această convenție:
„Acțiunea poate fi introdusă împotriva unui consumator de către cealaltă parte la contract numai la instanțele din statul obligat prin prezenta convenție pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul.”
6. Articolul 23 din Convenția de la Lugano II permite părților să confere, prin intermediul unei convenții, competența judiciară în soluționarea litigiilor care au survenit sau pot surveni în legătură cu un raport juridic determinat unei instanțe sau instanțelor dintr‑un stat obligat prin această convenție. Totuși, în ceea ce privește procedurile în materia contractelor încheiate de consumatori, prevăzute în secțiunea 4 din convenția menționată, articolul 17 prevede:
„De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții:
1. ulterioare nașterii litigiului; sau
2. care permit consumatorului să sesizeze alte instanțe decât cele prevăzute în cadrul prezentei secțiuni; sau
3. încheiate între consumator și cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reședința obișnuită în același stat obligat prin prezenta convenție, și care au ca efect atribuirea de competență instanțelor din statul respectiv, cu condiția ca aceste convenții să nu fie interzise de legislația statului în cauză.”
B. Directiva 2008/48
7. Potrivit considerentului (10) al Directivei 2008/48:
„Definițiile cuprinse în prezenta directivă stabilesc domeniul de aplicare al armonizării. În consecință, obligația impusă statelor membre de a pune în aplicare dispozițiile prezentei directive ar trebui să fie limitată la domeniul de aplicare al acesteia, conform definițiilor menționate. Cu toate acestea, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere punerii în aplicare de către statele membre, în conformitate cu legislația comunitară, a dispozițiilor prezentei directive în domenii care nu intră în sfera de aplicare a acesteia. Astfel, un stat membru ar putea să mențină sau să introducă dispoziții legale naționale corespunzătoare celor din prezenta directivă sau anumitor prevederi privind contractele de credit din aceasta, care nu intră în sfera de aplicare a prezentei directive, cum ar fi dispozițiile privind contractele de credit pentru sume mai mici de 200 EUR sau mai mari de 75 000 EUR. […]”
8. Articolul 2 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede:
„(1) Prezenta directivă se aplică contractelor de credit.
(2) Prezenta directivă nu se aplică următoarelor contracte:
[…]
(c) contracte de credit care implică o sumă totală a creditului mai mică de 200 EUR sau mai mare de 75 000 EUR;
[…]”
9. Articolul 3 litera (a) din Directiva 2008/48 definește noțiunea „consumator” ca fiind „o persoană fizică care, în cadrul operațiunilor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale sau profesionale”.
III. Situația de fapt din litigiul principal
10. Pârâta din litigiul principal, doamna Hildur Arnadottir, având reședința în Islanda, a contractat în luna martie 2005 un împrumut cu o valoare de peste un milion de euro de la societatea Kaupthing Bank Luxemburg (denumită în continuare „KBL”). Acest împrumut avea ca obiect să permită pârâtei din litigiul principal să achiziționeze acțiuni de la societatea islandeză Bakkavör Group hf, la care avea o funcție de conducere. Împrumutul menționat era rambursabil printr‑o plată unică cel târziu la 1 martie 2010.
11. Plata creditului a fost garantată printr‑o garanție a Bakkavör Group, semnată de pârâta din litigiul principal și de un alt director al acestei societăți.
12. Kaupthing Bank Luxembourg a fost ulterior divizată în două entități. Una dintre acestea, reclamanta din litigiul principal, societatea Pillar Securitisation Sàrl, a solicitat rambursarea împrumutului contractat de pârâta din litigiul principal în fața instanțelor luxemburgheze, întemeindu‑se pe clauza din contractul de împrumut care atribuia competența acestora din urmă.
13. În primă instanță, Tribunal d’arrondissement de Luxemburg (Tribunalul Districtual din Luxemburg, Luxemburg) s‑a declarat necompetent să soluționeze litigiul pentru motivul că pârâta din litigiul principal trebuia să fie considerată consumator în sensul articolului 15 din Convenția de la Lugano II. În consecință, potrivit acestei instanțe, clauza atributivă de competență care desemna instanțele din Luxemburg trebuia înlăturată întrucât nu corespundea dispozițiilor derogatorii ale articolului 17 din Convenția de la Lugano II.
14. În apel, Cour d’appel (Curtea de Apel, Luxemburg) a confirmat necompetența instanțelor luxemburgheze de a se pronunța cu privire la cerere.
15. Reclamanta din litigiul principal a formulat recurs, în care a formulat trei motive diferite.
16. Reiese din cererea de decizie preliminară, pe de o parte, că instanța de trimitere consideră că primul motiv este neîntemeiat și, pe de altă parte, că al doilea și al treilea motiv nu au făcut încă obiectul unei hotărâri definitive a acestei instanțe.
17. Prin intermediul celui de al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 15 din Convenția de la Lugano II, reclamanta din litigiul principal reproșează Curții de Apel faptul că a considerat că investiția efectuată de pârâta din litigiul principal în urma contractului de împrumut fusese realizată în scopuri neprofesionale.
18. Prin intermediul celui de al treilea motiv, întemeiat de asemenea pe încălcarea aceleiași dispoziții, reclamanta din litigiul principal reproșează Curții de Apel că nu a ținut seama de faptul că contractul de împrumut încheiat de pârâtă nu intră sub incidența Directivei 2008/48, care exclude din domeniul său de aplicare contractele de credit a căror valoare totală este mai mare de 75 000 de euro. În consecință, potrivit reclamantei din litigiul principal, deși noțiunea „consumator” în sensul articolului 15 din Convenția de la Lugano II este o noțiune autonomă, un contract de împrumut a cărui valoare totală este mai mare de 75 000 de euro nu poate fi considerat un contract de consum în scopul aplicării acestei dispoziții.
19. Având în vedere aceste motive, Cour de cassation (Curtea de Casație) ridică problema dacă domeniul de aplicare al Directivei 2008/48 are un efect asupra definiției noțiunii „consumator” în sensul articolului 15 din Convenția de la Lugano II.
IV. Întrebarea preliminară și procedura în fața Curții
20. În aceste împrejurări, Cour de cassation du Luxembourg (Curtea de Casație din Luxemburg, Luxemburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„În cadrul unui contrat de credit care, având în vedere valoarea totală a creditului, nu intră în domeniul de aplicare al Directivei [2008/48], o persoană poate fi considerată «consumator», în sensul articolului 15 din [Convenția de la Lugano II], în lipsa unei dispoziții naționale de punere în aplicare a dispozițiilor directivei menționate în domenii care nu intră sub incidența sa, pentru motivul că contractul a fost încheiat într‑un scop care se poate considera că se situează în afara activității sale profesionale?”
21. Cererea de decizie preliminară a fost primită la grefa Curții la 11 decembrie 2017.
22. Părțile din procedura principală, guvernele luxemburghez, portughez și elvețian, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise la Curte.
V. Apreciere
A. Observație introductivă
23. Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere urmărește să afle dacă, în lipsa unei dispoziții naționale de punere în aplicare a dispozițiilor Directivei 2008/48 în domenii care nu intră sub incidența sa, o persoană care a încheiat în scopuri private un contract de credit care, având în vedere valoarea sa totală, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive ar putea fi totuși considerată consumator în sensul articolului 15 din Convenția de la Lugano II.
24. În cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere precizează că al doilea și al treilea motiv de recurs formulate de reclamanta din litigiul principal sunt cele care au determinat‑o să solicite Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 15 din Convenția de la Lugano II. Totuși, al doilea motiv nu privește coerența dintre această convenție și Directiva 2008/48. S‑ar părea că, prin acest motiv, reclamanta din litigiul principal contestă de fapt aprecierea instanței de apel potrivit căreia pârâta din litigiul principal ar fi acționat în scopuri private cu ocazia încheierii contractului în discuție.
25. În aceeași ordine de idei, Comisia, în observațiile sale scrise, arată că are îndoieli în ceea ce privește această apreciere a instanței de trimitere. Guvernul luxemburghez, fără a pune în discuție această calificare a faptelor, se limitează să formuleze, în mod abstract, observații referitoare la natura și la finalitatea contractelor încheiate de consumatori.
26. În aceste condiții, considerăm că al doilea motiv de recurs, precum și considerațiile Comisiei au în vedere premisa pe care s‑a întemeiat instanța de trimitere. Astfel, Curții nu i se solicită să stabilească dacă, cu excepția valorii totale a creditului, alte fapte din cauza principală permit susținerea tezei potrivit căreia pârâta din litigiul principal nu ar trebui să fie considerată consumator.
27. În orice caz, cererea de decizie preliminară nu conține informații care ar putea permite ca această problemă să fie analizată din oficiu în mod aprofundat. Toate informațiile puse la dispoziția Curții provin de la reclamanta din litigiul principal, care contestă necompetența instanțelor luxemburgheze de a se pronunța cu privire la cererea sa. Prin urmare, indiferent de îndoielile care ar putea exista în această privință, ținând seama de repartizarea competențelor între Curte și instanțele naționale, nu vom examina aspectul dacă pârâta din litigiul principal a acționat în scopuri private cu ocazia încheierii contractului de credit. În consecință, vom limita prezentele concluzii la analiza problematicii juridice reflectate în întrebarea preliminară, astfel cum a fost formulată de instanța de trimitere.
B. Pozițiile părților
28. Numai reclamanta din litigiul principal consideră că articolul 15 din Convenția de la Lugano II se opune ca împrumutatul care a încheiat un contract de credit care, având în vedere valoarea sa, nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48 să fie considerat consumator. În primul rând, întemeindu‑se pe Raportul explicativ privind Convenția de la Lugano II, elaborat de profesorul Fausto Pocar(6), reclamanta din litigiul principal susține că interpretarea articolului 15 din această convenție trebuie efectuată în lumina legislației Uniunii, în special a Directivei 2008/48(7). În al doilea rând, reclamanta din litigiul principal apreciază în esență că, prin excluderea din domeniul de aplicare al acestei directive a contractelor de credit cu o valoare de peste 75 000 de euro, legiuitorul a considerat că persoanele care încheie contracte de credit peste această valoare nu necesită o protecție specială. Or, beneficiul normelor de competență precum articolul 15 din Convenția de la Lugano II nu ar trebui extins la persoane pentru care nu se justifică o protecție specială.
29. În schimb, pârâta din litigiul principal, guvernele portughez și elvețian, precum și Comisia apreciază că interpretarea articolului 15 din Convenția de la Lugano II nu depinde de Directiva 2008/48. Acestea consideră, în esență, că noțiunea „consumator” care figurează în această dispoziție trebuie să facă obiectul unei interpretări autonome și, ca urmare a acestui fapt, independente de limitele referitoare la suma totală a creditului, menționate la articolul 2 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2008/48.
C. Analiză
30. Întrebarea preliminară, astfel cum a fost formulată de instanța de trimitere, privește noțiunea „consumator” în sensul Convenției de la Lugano II și al Directivei 2008/48. În aceste condiții, problema juridică reală ridicată de prezenta cauză nu privește în mod direct definițiile noțiunii „consumator” care figurează în Convenția de la Lugano II și în Directiva 2008/48, ci pe cele ale noțiunilor „contract” și „operațiuni” care figurează la articolul 15 din convenția menționată și la articolul 3 din directiva menționată.
31. Astfel, în cadrul acestor două acte juridice, nucleul definiției noțiunii „consumator” este în mare măsură identic.
32. Potrivit articolului 3 litera (a) din Directiva 2008/48, „consumator” înseamnă o persoană fizică care, în cadrul operațiunilor reglementate de această directivă, acționează „în scopuri care se află în afara activității sale comerciale sau profesionale”.
33. De asemenea, potrivit articolului 15 din Convenția de la Lugano II, consumatorul este o persoană care a încheiat un contract „într‑un scop care se poate considera că se situează în afara activității sale comerciale sau profesionale”.
34. Astfel, cel puțin în contextul prezentei cauze, principala diferență dintre dispoziția menționată mai sus din Directiva 2008/48 și cea din Convenția de la Lugano II privește faptul că un consumator intervine într‑un „contract încheiat de [acesta]” și, respectiv, în „operațiuni reglementate de [Directiva 2008/48]”.
35. Deși Directiva 2008/48 nu definește noțiunea „operațiune”, aceasta specifică totuși, la articolul 2, intitulat „Domeniul de aplicare”, la alineatul (2), contractele cărora nu li se aplică. Printre altele, reiese din articolul 2 alineatul (2) litera (c) din această directivă că ea nu se aplică contractelor de credit care implică o sumă totală a creditului mai mică de 200 de euro sau mai mare de 75 000 de euro.
36. În schimb, cea de a doua parte a articolului 15 alineatul (1) din Convenția de la Lugano II precizează căror contracte încheiate de un consumator în sensul menționat anterior li se aplică dispozițiile titlului II secțiunea 4 din această convenție. Or, Convenția de la Lugano II nu limitează domeniul de aplicare al dispozițiilor acestei secțiuni la contractele a căror valoare este inferioară sau superioară unei anumite sume.
37. Apreciem, în consecință, pentru a încheia această parte a analizei noastre, că noțiunea „contract” în sensul articolului 15 din Convenția de la Lugano II și noțiunea „operațiune” în sensul Directivei 2008/48 sunt independente una de cealaltă atunci când este vorba despre valoarea totală a creditului acordat unui împrumutat. Pe de altă parte, noțiunea „operațiune” în sensul articolului 3 litera (a) din Directiva 2008/48 coroborat cu articolul 2 alineatul (2) litera (c) din această directivă determină domeniul de aplicare al directivei menționate și nu are vocație să se aplice în afara cadrului directivei menționate. În consecință, apreciem că definițiile noțiunii „consumator” care figurează în Convenția de la Lugano II și în Directiva 2008/48, care caracterizează un consumator raportându‑se la un „contract” și, respectiv, la o „operațiune”, sunt de asemenea independente una față de cealaltă, cel puțin în ceea ce privește valoarea totală a creditului acordat în temeiul unui contract în cauză.
38. Vom confrunta în continuare, ținând seama de argumentele invocate de părți, interpretarea prezentată mai sus în primul rând cu jurisprudența Curții și cu ideea de coerență a noțiunilor din dreptul Uniunii enunțată în aceasta și, în al doilea rând, cu explicațiile din raportul Pocar referitoare la articolul 15 din Convenția de la Lugano II. În sfârșit, în al treilea rând, ținând seama de formularea întrebării preliminare, vom analiza eventualele implicații ale opțiunii legislative privind transpunerea Directivei 2008/48 în dreptul național asupra răspunsului care trebuie dat la această întrebare.
1. Coerența noțiunilor în dreptul Uniunii
39. Suntem sensibili la argumentul invocat de unele părți potrivit căruia Curtea a considerat în Hotărârea Vapenik(8) că, pentru a asigura respectarea obiectivelor urmărite de legiuitorul Uniunii în domeniul contractelor încheiate de consumatori, precum și coerența dreptului Uniunii, trebuie în special să se țină seama de noțiunea „consumator” cuprinsă în alte reglementări din dreptul Uniunii.
40. Ni se pare evident că mesajul principal al acestui fragment din Hotărârea Vapenik(9) privește nu doar interpretarea noțiunii „consumator”, ci toate noțiunile din dreptul Uniunii. Totuși, ideea potrivit căreia noțiunea „contract” în sensul articolului 15 din Convenția de la Lugano II ar trebui interpretată în lumina noțiunii „operațiune” în sensul articolului 3 litera (a) din Directiva 2008/48 coroborat cu articolul 2 alineatul (2) litera (c) din această directivă nu ni se pare convingătoare.
41. Este adevărat că Convenția de la Lugano II nu este obligatorie doar pentru state membre ale Uniunii. Totuși, deși domeniul de aplicare teritorial al Convenției de la Lugano II este mai extins decât cel al Regulamentului (CE) nr. 44/2001(10) și decât cel al succesorului său, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012(11), pertinența mesajului principal din Hotărârea Vapenik(12) în contextul prezentei cauze ține de faptul că această convenție și aceste regulamente au același scop, același sistem și aceleași reguli de competență(13). Pe de altă parte, instanțele chemate să aplice și să interpreteze Convenția de la Lugano II sunt ținute să asigure o interpretare convergentă a dispozițiilor echivalente din instrumentele menționate(14). În consecință, în primul rând, Convenția de la Lugano II trebuie examinată pe fondul unei interacțiuni constante între regimul Bruxelles și regimul Lugano(15). În al doilea rând, la fel ca dispozițiile regulamentelor menționate, noțiunile care figurează la articolul 15 din Convenția de la Lugano II trebuie interpretate în mod autonom, prin referire în principal la sistemul și la obiectivele acestei convenții, pentru a se asigura aplicarea uniformă a convenției menționate în toate statele obligate prin aceasta(16).
42. În aceste condiții, nu considerăm că este posibil să se deducă din Hotărârea Vapenik(17) concluzii care să permită să se pledeze în favoarea unui răspuns negativ la întrebarea preliminară adresată în prezenta cauză.
43. În primul rând, în această hotărâre, Curtea a interpretat dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 805/2004(18), care face parte din cadrul juridic prin care Uniunea urmărește să dezvolte o cooperare judiciară în materie civilă cu implicații transfrontaliere. În acest mod, Curtea a constatat că, având în vedere caracterul complementar al normelor instituite prin Regulamentul nr. 805/2004 în raport cu cele cuprinse în Regulamentul nr. 44/2001, dispozițiile acestuia din urmă sunt deosebit de relevante(19). În continuare, tot în contextul coerenței instrumentelor juridice ale dreptului Uniunii, Curtea a invocat(20) Directiva 93/13/CEE(21) și Regulamentul (CE) nr. 593/2008(22). Alegerea acestor două instrumente juridice ale dreptului Uniunii în contextul avut în vedere în Hotărârea Vapenik(23) ni se pare evidentă. Regulamentul nr. 593/2008 instituie norme conflictuale care sunt, la rândul lor, complementare cu normele de competență internațională din Regulamentul nr. 44/2001(24), în timp ce Directiva 93/13, chiar dacă armonizează, precum Directiva 2008/48, dispoziții de drept material, se aplică, în principiu, în privința tuturor contractelor încheiate de consumatori și, ca urmare a acestui fapt, stabilește un standard universal(25) de protecție a consumatorilor în cadrul Uniunii(26).
44. Astfel, în lumina Hotărârii Vapenik(27), alegerea instrumentelor juridice ale dreptului Uniunii luată în considerare în cadrul interpretării noțiunilor dintr‑un alt act nu este aleatorie. Este semnificativ faptul că, deși cauza în care s‑a pronunțat această Hotărâre privea plata sumei datorate în temeiul unui contract de împrumut, Curtea nu a făcut referire în aceasta la Directiva 2008/48. În această ordine de idei, având în vedere împrejurările din prezenta cauză, nu considerăm că Directiva 2008/48 ar putea avea o influență decisivă asupra interpretării articolului 15 din Convenția de la Lugano II.
45. În al doilea rând, în Hotărârea Vapenik(28), Curtea a dedus din cele trei instrumente juridice ale dreptului Uniunii menționate mai sus o concluzie unică, având aplicabilitate destul de generală, potrivit căreia obiectivul privind protecția consumatorului prevăzut de dreptul Uniunii, care vizează să restabilească egalitatea între părți în contractele încheiate între un consumator și un profesionist, exclude aplicarea acestor dispoziții la persoanele în privința cărora protecția respectivă nu se justifică(29). Or, ideea potrivit căreia, ca urmare a unei modalități a unui contract precum valoarea totală a creditului, partea la acest contract nu ar trebui considerată consumator în sensul unei directive nu poate fi considerată o astfel de concluzie cu aplicabilitate generală, comparabilă cu cea avută în vedere în Hotărârea Vapenik(30).
46. În sfârșit, în al treilea rând, chiar în contextul reglementărilor care, astfel cum enunță considerentele lor, urmăresc în mod explicit concordanța(31), și anume Regulamentele nr. 864/2007 și nr. 44/2001, Curtea a indicat, în Hotărârea Kainz(32), care este ulterioară Hotărârii Vapenik(33), că „coerența urmărită nu poate în niciun caz să ducă la o interpretare a dispozițiilor Regulamentului nr. 44/2001 care să nu țină seama de sistemul și de obiectivele acestuia”.
47. Astfel, obiectivele Directivei 2008/48 și ale Convenției de la Lugano II variază considerabil. Directiva 2008/48 urmărește să armonizeze anumite aspecte ale reglementării privind contractele de credit de consum, în special condițiile referitoare la informarea consumatorului/împrumutat, în timp ce Convenția de la Lugano II urmărește să stabilească normele care permit să se determine instanța competentă să se pronunțe cu privire la un litigiu în materie civilă și comercială. În ceea ce privește această convenție, dispozițiile titlului său II secțiunea 4 au fost inspirate de preocuparea de a proteja consumatorul ca parte la contract considerată mai slabă din punct de vedere economic și mai puțin experimentată din punct de vedere juridic decât cocontractantul său.
48. Paralela avută în vedere de instanța de trimitere în întrebarea preliminară, și anume că pragurile referitoare la valoarea totală a creditului prevăzute de Directiva 2008/48 delimitează domeniul de aplicare al articolului 15 din Convenția de la Lugano II, ar avea drept rezultat situația în care persoane care au încheiat un contract de credit a cărui valoare ar fi mai mică de 200 de euro nu ar fi considerate „consumatori” și nu s‑ar putea prevala de această dispoziție a Convenției de la Lugano II. Or, în opinia noastră, o asemenea situație nu ar fi conformă cu obiectivele Convenției de la Lugano II. Este evident că nu există o diferență substanțială în ceea ce privește slăbiciunea prezumată a unei persoane care a încheiat un contract de credit de 100 de euro în raport cu cea care a încheiat unul de 200 de euro.
49. Pentru a rezuma, este posibil ca interpretarea dispozițiilor Convenției de la Lugano II să se inspire din alte instrumente juridice ale dreptului Uniunii sau din cele ale dreptului internațional privat al Uniunii în general. Aceste instrumente pot constitui, așadar, indicii cu privire la interpretarea care trebuie dată noțiunilor care figurează în astfel de dispoziții.
50. Totuși, în cadrul unei asemenea interpretări, care se inspiră din alte instrumente juridice ale dreptului Uniunii, se impune prudență în raport cu pericolul de a deduce concluzii excesive. Astfel, în primul rând, aceste instrumente juridice trebuie să fie selectate cu grijă, în funcție de raportul lor cu actul interpretat și de rolul lor în sistemul dreptului Uniunii. În al doilea rând, deși din asemenea surse de inspirație se pot deduce concluzii cu aplicabilitate generală, aceste concluzii nu pot privi totuși cele mai mici detalii prin care legiuitorul Uniunii determină domeniile de aplicare ale instrumentelor juridice având o aplicabilitate specifică și limitată. În sfârșit, în al treilea rând, o interpretare coerentă a noțiunilor care figurează în acte ale dreptului internațional privat al Uniunii nu poate duce la o interpretare a dispozițiilor acestor acte care să nu țină seama de sistemul și de obiectivele lor.
51. Astfel, în lumina acestor trei considerații, paralela avută în vedere în întrebarea preliminară în ceea ce privește noțiunile din Convenția de la Lugano II și din Directiva 2008/48 nu poate fi reținută.
2. Raportul Pocar
52. Astfel cum arată mai multe părți în observațiile lor scrise, din cuprinsul punctului 81 din raportul Pocar reiese că definiția largă a noțiunii de contracte încheiate cu consumatorii reținută în cadrul articolului 15 din Convenția de la Lugano II cuprinde toate contractele considerate contracte încheiate de consumatori de către directivele Uniunii, inclusiv contractele în care un creditor acordă sau promite să acorde unui consumator un credit sub formă de plată amânată, un împrumut sau alte facilități de plată similare, în măsura în care sunt reglementate de Directiva 87/102/CEE(34), care, amintim, a fost abrogată și înlocuită prin Directiva 2008/48(35).
53. Totuși, concluzia dedusă de reclamanta din litigiul principal din acest fragment din raportul Pocar, potrivit căreia ar trebui dat un răspuns negativ la întrebarea preliminară, pare să nu corespundă intenției autorului acestui raport.
54. Asemenea Comisiei, considerăm că, pentru a înțelege punctul 81 din raportul Pocar, rolul articolului 15 din Convenția de la Lugano II trebuie bine situat în sistemul normelor de competență instituit de această convenție.
55. Sub imperiul predecesoarei Convenției de la Lugano II, respectiv prima Convenție de la Lugano(36), dispozițiile titlului II secțiunea 4 erau aplicabile, potrivit articolului 13 din această convenție, unor categorii limitate de contracte. Articolul 15 din Convenția de la Lugano II a extins în mod considerabil gama contractelor reglementate de dispozițiile acestei secțiuni.
56. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctului 81 din raportul Pocar, în timp ce articolul 13 primul paragraf punctul 3 din Convenția de la Lugano menționează „orice alt contract pentru furnizarea de mărfuri sau contract pentru prestarea de servicii”, articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Convenția de la Lugano II vizează „toate celelalte cazuri”, fără precizări limitative referitoare la obiectul unui contract avut în vedere. Pentru a ilustra reformarea domeniului de aplicare al dispozițiilor titlului II secțiunea 4 din Convenția de la Lugano, raportul Pocar face referire la mai multe directive din dreptul Uniunii. Or, aceste referiri nu pot fi înțelese în sensul că domeniile de aplicare ale acestor directive, pe de o parte, și cele ale Convenției de la Lugano, pe de altă parte, au fost coordonate în cele mai mici detalii. În schimb, referirile menționate servesc ca exemplu pentru contractele care, ținând seama de obiectul lor, sunt reglementate de dispozițiile titlului II secțiunea 4 din Convenția de la Lugano II.
57. Astfel, lectura raportului Pocar nu permite să se concluzioneze că un contract care, ținând seama de obiectivul său, intră în general în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48, dar care, ca urmare a valorii totale a creditului, este exclus din acest domeniu de aplicare nu este reglementat în mod automat de dispozițiile titlului II secțiunea 4 din Convenția de la Lugano II.
3. Efectul opțiunii legislative referitoare la transpunerea Directivei 2008/48 asupra răspunsului care trebuie dat la întrebarea preliminară
58. Formularea întrebării preliminare invită la verificarea aspectului dacă răspunsul la această întrebare depinde de opțiunea legiuitorului național de a aplica sau nu dispoziții care transpun Directiva 2008/48 în domenii care nu intră în sfera de aplicare a acestei directive. O astfel de facultate a statelor membre este recunoscută în mod explicit în considerentul (10) al Directivei 2008/48, potrivit căruia „un stat membru ar putea să mențină sau să introducă dispoziții legale naționale corespunzătoare celor din prezenta directivă sau anumitor prevederi privind contractele de credit din aceasta, care nu intră în sfera de aplicare a prezentei directive, cum ar fi dispozițiile privind contractele de credit pentru sume mai mici de 200 EUR sau mai mari de 75 000 EUR”.
59. Totuși, în lumina considerațiilor care precedă și în special ținând seama de faptul că noțiunile prevăzute la articolul 15 din Convenția de la Lugano II trebuie interpretate în mod autonom, simpla constatare la care se poate ajunge este aceea că opțiunea legiuitorului național în ceea ce privește domeniul de aplicare al dispozițiilor adoptate în cadrul transpunerii Directivei 2008/48 este lipsită de pertinență în contextul problemei juridice ridicate prin întrebarea preliminară.
60. În plus, după cum observă guvernul elvețian, trebuie să se țină seama de faptul că unele dintre statele obligate prin Convenția de la Lugano II nu aplică Directiva 2008/48. Astfel, independent de interpretarea dată întrebării preliminare, s‑ar putea întâmpla ca, eventual, dreptul statului în cauză să nu conțină nicio transpunere a Directivei 2008/48.
61. În urma analizei prezentate mai sus, considerăm că o persoană care a încheiat un contract de credit în scopuri private nu își pierde calitatea de consumator în sensul articolului 15 alineatul (1) din Convenția de la Lugano II în cazul în care contractul respectiv, având în vedere valoarea totală a creditului, nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48. Pe de altă parte, în lumina jurisprudența Curții, pragurile referitoare la valoarea totală a creditului, prevăzute la articolul 2 alineatul (2) litera (c) din această directivă, nu pot fi transpuse în privința articolului 15 alineatul (1) din Convenția de la Lugano II(37). Această considerație nu este repusă în discuție de explicațiile care figurează în raportul Pocar(38). În sfârșit, o instanță care are în vedere aplicarea articolului 15 din Convenția de la Lugano II nu este obligată să respecte dispozițiile detaliate ale dreptului material adoptate cu ocazia transpunerii Directivei 2008/48. Paralela avută în vedere în cadrul întrebării preliminare nu se impune(39).
VI. Concluzie
62. În lumina ansamblului considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Cour de cassation du Luxembourg (Curtea de Casație din Luxemburg, Luxemburg) după cum urmează:
„Articolul 15 din Convenția privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la 30 octombrie 2007, a cărei încheiere a fost aprobată în numele Comunității prin Decizia 2009/430/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2008, trebuie interpretat în sensul că o persoană care a încheiat un contract de credit în scopuri private nu își pierde calitatea de consumator în sensul acestui articol în cazul în care contractul respectiv, având în vedere valoarea totală a creditului, nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului.”