Ediție provizorie
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
6 decembrie 2018(*)
„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare și proceduri de predare între state membre – Mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate – Conținut și formă – Articolul 8 alineatul (1) litera (f) – Lipsa menționării pedepsei complementare – Validitate – Consecințe – Efecte asupra detenției”
În cauza C‑551/18 PPU,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Hof van Cassatie (Curtea de Casație, Belgia), prin decizia din 29 august 2018, primită de Curte la 29 august 2018, în procedura privind executarea unui mandat european de arestare emis împotriva
IK,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din doamna R. Silva de Lapuerta, vicepreședintă a Curții, îndeplinind funcția de președinte al Camerei întâi, domnii J.‑C. Bonichot, E. Regan (raportor), C. G. Fernlund și S. Rodin, judecători,
avocat general: doamna E. Sharpston,
grefier: doamna M. Ferreira, administratoare principală,
având în vedere cererea instanței de trimitere din 29 august 2018, primită de Curte la 29 august 2018, de a judeca trimiterea preliminară potrivit procedurii de urgență, conform articolului 107 din Regulamentul de procedură al Curții,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 22 octombrie 2018,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru IK, de P. Bekaert, advocaat;
– pentru guvernul belgian, de C. Van Lul, de C. Pochet și de J.‑C. Halleux, în calitate de agenți, asistați de J. Maggio, expert;
– pentru Irlanda, de G. Hodge, în calitate de agent, asistată de G. Mullan, BL;
– pentru guvernul neerlandez, de J. M. Hoogveld și de J. Langer, în calitate de agenți;
– pentru guvernul polonez, de J. Sawicka, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de R. Troosters, în calitate de agent,
după ascultarea concluziilor avocatei generale în ședința din 8 noiembrie 2018,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 8 alineatul (1) litera (f) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2002/584”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul executării, în Belgia, a unui mandat european de arestare emis la 27 august 2014 de o instanță belgiană împotriva lui IK pentru executarea, în acest stat membru, a unei pedepse privative de libertate însoțite de o pedeapsă complementară de punere la dispoziția strafuitvoeringsrechtbank (Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor, Belgia).
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Carta
3 Articolul 47 primul și al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) prevede:
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.
Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.”
4 Articolul 48 alineatul (2) din cartă prevede:
„Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.”
Decizia‑cadru 2002/584
5 Considerentele (5)-(7) ale Deciziei‑cadru 2002/584 prevăd:
„(5) […] [I]ntroducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexității și a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare.[…]
(6) Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare.
(7) Dat fiind faptul că obiectivul de a înlocui sistemul de extrădare multilateral întemeiat pe Convenția europeană privind extrădarea [semnată la Paris la 13 decembrie 1957] nu poate fi suficient realizat de statele membre acționând unilateral și, prin urmare, datorită dimensiunii și efectelor sale, poate fi mai bine realizat la nivelul Uniunii, Consiliul poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum se prevede la articolul 2 [UE] și la articolul 5 [CE]. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut de acest ultim articol, prezenta decizie‑cadru nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.”
6 Articolul 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede:
„(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.
(2) Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.
(3) Prezenta decizie‑cadru nu are ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”
7 Articolul 2 alineatul (1) din respectiva decizie‑cadru prevede:
„Un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni sau, atunci când s‑a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s‑a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni.”
8 Articolele 3, 4 și 4a din aceeași decizie‑cadru enumeră motivele de neexecutare obligatorie și facultativă a mandatului european de arestare.
9 În special, articolul 4 punctele 4 și 6 din Decizia‑cadru 2002/584 prevede:
„Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare:
[…]
4. atunci când s‑a prescris acțiunea penală sau pedeapsa, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, iar faptele sunt de competența acestui stat membru, în conformitate cu dreptul său penal;
[…]
6. în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern.”
10 Potrivit articolului 8 alineatul (1) din această decizie‑cadru, intitulat „Conținutul și forma mandatului european de arestare”:
„Mandatul european de arestare conține următoarele informații, prezentate în conformitate cu formularul din anexă:
(a) identitatea și cetățenia persoanei căutate;
(b) numele, adresa, numerele de telefon și de fax și adresa electronică a autorității judiciare emitente;
(c) indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2;
(d) natura și încadrarea juridică a infracțiunii, în special cu respectarea articolului 2;
(e) descrierea circumstanțelor comiterii infracțiunii, inclusiv a momentului, locului și gradului de implicare a persoanei căutate la infracțiune;
(f) pedeapsa pronunțată, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă, sau seria de pedepse prevăzute pentru infracțiune de legea statului membru emitent;
(g) în măsura posibilă, alte consecințe ale infracțiunii.”
11 Potrivit articolului 15 din respectiva decizie‑cadru, intitulat „Decizia de predare”:
„(1) Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie‑cadru, predarea persoanei.
(2) În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3–5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.
(3) Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.”
12 Intitulat „Eventuala urmărire penală pentru alte infracțiuni”, articolul 27 din aceeași decizie‑cadru are următorul cuprins:
„(1) Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relațiile sale cu alte state membre care au dat aceeași notificare, se prezumă că s‑a dat consimțământul pentru ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deținută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia, alta decât cea care a motivat predarea, cu excepția situației în care, într‑un anumit caz, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.
(2) Cu excepția cazurilor prevăzute la alineatele (1) și (3), o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa.
(3) Alineatul (2) nu se aplică în următoarele cazuri:
[…]
(4) Cererea pentru consimțământ este prezentată autorității judiciare de executare, însoțită de informațiile menționate la articolul 8 alineatul (1), precum și de o traducere, astfel cum se prevede la articolul 8 alineatul (2). Consimțământul este dat atunci când infracțiunea pentru care este solicitat implică ea însăși obligația de predare, în conformitate cu prezenta decizie‑cadru. Consimțământul este refuzat pentru motivele menționate la articolul 3 și, în caz contrar, poate fi refuzat doar pentru motivele menționate la articolul 4. Decizia este adoptată în cel mult 30 de zile de la data primirii cererii.
Pentru cazurile menționate la articolul 5, statul membru emitent trebuie să acorde garanțiile care sunt prevăzute aici.”
13 Modelul formularului mandatului european de arestare, care figurează în anexa la Decizia‑cadru 2002/584, cuprinde printre altele o literă (c), intitulată „Indicații privind durata pedepsei”, care la punctul 2 impune autorității judiciare emitente să indice „[d]urata pedepsei sau [a] măsur[ii] de siguranță privative de libertate aplicate”.
Dreptul belgian
14 Potrivit articolului 95/2 din wet betreffende de externe rechtspositie van de veroordeelden tot een vrijheidsstraf en de aan het slachtoffer toegekende rechten in het raam van de strafuitvoeringsmodaliteiten (Legea privind statutul juridic extern al persoanelor condamnate la o pedeapsă privativă de libertate și drepturile recunoscute victimei în cadrul modalităților de executare a pedepsei) din 17 mai 2006 (Moniteur belge din 15 iunie 2006, p. 30455), astfel cum a fost modificată prin wet betreffende de terbeschikkingstelling van de strafuitvoeringsrechtbank (Legea privind punerea la dispoziția Tribunalului pentru Aplicarea Pedepselor) din 6 aprilie 2007 (Moniteur belge din 13 iulie 2007, p. 38299):
„§ 1 Punerea la dispoziția Tribunalului pentru Aplicarea Pedepselor pronunțată față de condamnat […] începe odată cu expirarea pedepsei principale.
§ 2. Înainte de expirarea pedepsei principale, Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor decide, în conformitate cu procedura stabilită în secțiunea 2, fie privarea de libertate, fie liberarea sub supraveghere a condamnatului pus la dispoziție.
[…]
§ 3. Condamnatul pus la dispoziție este privat de libertate dacă prezintă vreun risc de a comite infracțiuni grave care să aducă atingere integrității fizice sau psihice a terților, risc care nu poate fi contracarat prin impunerea unor condiții speciale în cadrul unei liberări sub supraveghere.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
15 Prin hotărârea hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen, Belgia) din 1 februarie 2013, pronunțată în cadrul unei proceduri contradictorii, IK, resortisant belgian, a fost condamnat la o pedeapsă principală de trei ani de închisoare pentru atentat la pudoare, fără violență sau amenințări, asupra unui minor cu vârsta sub 16 ani (denumită în continuare „pedeapsa principală”). De asemenea, prin aceeași hotărâre și pentru aceeași infracțiune, IK a fost pus la dispoziția strafuitvoeringsrechtbank (Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor), ca pedeapsă complementară, pentru o perioadă de zece ani (denumită în continuare „pedeapsa complementară”). În conformitate cu dreptul belgian, această pedeapsă intră în vigoare după expirarea pedepsei principale și, în vederea executării sale, strafuitvoeringsrechtbank (Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor) decide, înainte de expirarea acestei pedepse principale, fie privarea de libertate, fie liberarea sub supraveghere a condamnatului pus la dispoziție.
16 Întrucât IK a părăsit Belgia, autoritatea judiciară emitentă competentă din Belgia a emis, la 27 august 2014, un mandat european de arestare împotriva acestuia din urmă pentru executarea pedepsei. Mandatul european de arestare menționa pedeapsa principală, natura și încadrarea juridică a infracțiunilor, precum și dispozițiile legale aplicabile și conținea o expunere a faptelor. Acesta nu menționa pedeapsa complementară la care persoana interesată fusese de asemenea condamnată.
17 După arestarea lui IK în Țările de Jos, rechtbank Amsterdam, internationale rechtshulpkamer (Tribunalul din Amsterdam, Camera de asistență judiciară internațională, Țările de Jos) a încuviințat, prin decizia din 8 martie 2016, predarea solicitantului în Regatul Belgiei în vederea executării pedepsei privative de libertate pe teritoriul belgian pentru fapta pentru care s‑a solicitat predarea.
18 Ulterior, persoana interesată a fost predată autorităților belgiene și încarcerată. Această detenție era întemeiată pe condamnarea la pedeapsa principală, al cărei termen a fost stabilit la 12 august 2018, precum și pe pedeapsa complementară, respectiv punerea la dispoziție pentru o perioadă de 10 ani.
19 La 21 iunie și la 19 iulie 2018, strafuitvoeringsrechtbank Antwerpen (Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor din Antwerpen, Belgia) s‑a pronunțat cu privire la punerea la dispoziție a lui IK. În cadrul acestei proceduri, persoana interesată a susținut că predarea de către Țările de Jos nu putea avea legătură cu pedeapsa complementară și că această instanță nu putea dispune privarea de libertate în vederea executării acestei pedepse, întrucât mandatul european de arestare emis de autoritățile belgiene nu menționa această pedeapsă.
20 În acest context, la 2 iulie 2018, autoritatea judiciară emitentă competentă din Belgia a adresat autorităților neerlandeze o cerere pentru consimțământ suplimentar cu privire la pedeapsa complementară, în temeiul articolului 27 din Decizia‑cadru 2002/584. Considerând că consimțământul putea fi dat doar pentru a permite ca persoana vizată să fie condamnată sau urmărită penal pentru altă infracțiune decât cea care a motivat autorizarea predării și că această situație nu se regăsea în speță, autoritățile neerlandeze nu au dat curs acestei cereri adiționale.
21 Printr‑o hotărâre din 31 iulie 2018, strafuitvoeringsrechtbank te Antwerpen (Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor din Antwerpen) a respins argumentația lui IK și a decis să mențină privarea sa de libertate. La 3 august 2018, IK a formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața instanței de trimitere, Hof van Cassatie (Curtea de Casație, Belgia).
22 Potrivit acestei instanțe, în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, un mandat european de arestare poate fi emis în scopul executării unei pedepse atunci când s‑a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s‑a pronunțat o măsură de siguranță cu o durată de cel puțin patru luni.
23 Potrivit articolului 8 alineatul (1) din această decizie‑cadru, mandatul european de arestare ar trebui să fie stabilit în conformitate cu formularul din anexa la aceasta și ar trebui să conțină între altele următoarele informații, și anume indicarea existenței unei hotărâri executorii, natura și încadrarea juridică a infracțiunii, descrierea circumstanțelor comiterii infracțiunii, precum și pedeapsa pronunțată.
24 Aceste informații ar trebui să permită autorității judiciare de executare să verifice dacă au fost îndeplinite condițiile de formă și de fond pentru predarea în temeiul unui mandat european de arestare și dacă există, după caz, temeiuri pentru a lua în considerare un motiv de refuz, precum respectarea drepturilor fundamentale și a principiilor generale prevăzute la articolul 6 TUE, conform articolului 1 alineatul (3) din aceeași decizie‑cadru.
25 În plus, articolul 27 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 ar prevedea că, în afară de cazurile prevăzute la alineatele (1) și (3) ale acestui articol, o persoană care a fost predată nu ar putea fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat această predare.
26 În aceste condiții, Hof van Cassatie (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 8 alineatul (1) litera (f) din [Decizia‑cadru 2002/584] trebuie interpretat în sensul că este suficient ca o autoritate judiciară emitentă să menționeze în mandatul european de arestare doar pedeapsa privativă de libertate executorie aplicată, deci nu și pedeapsa complementară aplicată pentru aceeași infracțiune și prin aceeași hotărâre judecătorească, precum punerea la dispoziție, care va conduce la privarea efectivă de libertate doar după executarea primei pedepse privative de libertate și doar după o decizie expresă în acest sens a strafuitvoeringsrechtbank (Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor)?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, articolul 8 alineatul (1) litera (f) din [Decizia‑cadru 2002/584] trebuie interpretat în sensul că predarea de către statul membru al autorității judiciare de executare pe baza unui mandat european de arestare care menționează doar pedeapsa privativă de libertate executorie aplicată, deci nu și pedeapsa complementară a punerii la dispoziție, aplicată pentru aceeași infracțiune și prin aceeași hotărâre judecătorească, are drept consecință faptul că, în statul membru al autorității judiciare emitente, se poate proceda la privarea efectivă de libertate în vederea executării pedepsei complementare?
3) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, articolul 8 alineatul (1) litera (f) din [Decizia‑cadru 2002/584] trebuie interpretat în sensul că neincluderea pedepsei complementare a punerii la dispoziție în mandatul european de arestare de către autoritatea judiciară emitentă are drept consecință că pedeapsa complementară aplicată, despre care se poate presupune că autoritatea judiciară de executare nu are cunoștință, nu poate conduce la privarea efectivă de libertate în statul membru emitent?”
Cu privire la procedura de urgență
27 Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.
28 În susținerea cererii sale, această instanță a invocat faptul că IK este în prezent privat de libertate în Belgia în temeiul pedepsei sale de punere la dispoziție, ca urmare a executării mandatului european de arestare emis la 27 august 2014. Potrivit instanței menționate, răspunsul la întrebările adresate va fi determinant pentru situația de detenție a lui IK și pentru menținerea acesteia.
29 În această privință, trebuie să se constate, în primul rând, că prezenta trimitere preliminară privește interpretarea Deciziei‑cadru 2002/584, care face parte din domeniile prevăzute în titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. În consecință, această trimitere poate fi judecată potrivit procedurii preliminare de urgență.
30 În al doilea rând, în ceea ce privește criteriul referitor la urgență, este necesar, conform unei jurisprudențe constante a Curții, să se ia în considerare împrejurarea că persoana în cauză este în prezent privată de libertate și că menținerea sa în detenție depinde de soluționarea litigiului principal. Pe de altă parte, situația acestei persoane trebuie apreciată astfel cum se prezintă la data examinării cererii privind judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii de urgență (Hotărârea din 19 septembrie 2018, RO, C‑327/18 PPU, EU:C:2018:733, punctul 30 și jurisprudența citată).
31 Or, în speță, pe de o parte, este cert că, la data respectivă, IK era privat de libertate în Belgia. Pe de altă parte, rezultă din explicațiile furnizate de instanța de trimitere că menținerea în detenție a acestei persoane depinde de soluționarea cauzei principale, întrucât măsura de detenție care o vizează a fost dispusă în cadrul executării mandatului european de arestare emis împotriva acesteia, iar menținerea în detenție a lui IK pentru executarea pedepsei complementare depinde de răspunsurile pe care Curtea le va da prezentelor întrebări preliminare.
32 În aceste condiții, Camera întâi a Curții a decis, la 10 septembrie 2018, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatei generale, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.
Cu privire la întrebările preliminare
33 Prin intermediul celor trei întrebări formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 alineatul (1) litera (f) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că omiterea, în mandatul european de arestare în temeiul căruia a avut loc predarea persoanei în cauză, a pedepsei complementare a punerii la dispoziție la care a fost condamnată pentru aceeași infracțiune și prin aceeași hotărâre judecătorească precum cea referitoare la pedeapsa privativă de libertate principală se opune ca executarea acestei pedepse complementare, după expirarea pedepsei principale și după o decizie formală dată în acest sens de instanța națională competentă în materia aplicării pedepselor, să conducă la privarea de libertate.
34 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că dreptul Uniunii se întemeiază pe premisa fundamentală potrivit căreia fiecare stat membru împărtășește cu toate celelalte state membre și recunoaște că acestea împărtășesc cu el o serie de valori comune pe care se întemeiază Uniunea, după cum se precizează la articolul 2 TUE. Această premisă implică și justifică existența încrederii reciproce dintre statele membre în recunoașterea acestor valori și, așadar, în respectarea dreptului Uniunii care le pune în aplicare [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 35 și jurisprudența citată].
35 Atât principiul încrederii reciproce între statele membre, cât și principiul recunoașterii reciproce, care are la bază el însuși încrederea reciprocă dintre acestea din urmă, au, în dreptul Uniunii, o importanță fundamentală, având în vedere că permit crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Mai concret, principiul încrederii reciproce impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 36 și jurisprudența citată].
36 Reiese din considerentul (6) al Deciziei‑cadru 2002/584 că mandatul european de arestare prevăzut în această decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce.
37 Astfel cum reiese mai ales din articolul 1 alineatele (1) și (2) și din considerentele (5) și (7) ale deciziei‑cadru menționate, aceasta are ca obiect înlocuirea sistemului multilateral de extrădare întemeiat pe Convenția europeană privind extrădarea semnată la Paris la 13 decembrie 1957 cu un sistem de predare între autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite în scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, acest din urmă sistem fiind bazat pe principiul recunoașterii reciproce [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 39 și jurisprudența citată].
38 Decizia‑cadru 2002/584 vizează astfel, prin introducerea unui nou sistem simplificat și mai eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 40 și jurisprudența citată].
39 Astfel, conform articolului 1 alineatul (1) din această decizie‑cadru, obiectul mecanismului mandatului european de arestare este să permită arestarea și predarea unei persoane căutate pentru ca, având în vedere obiectivul urmărit de respectiva decizie‑cadru, infracțiunea săvârșită să nu rămână nepedepsită, iar această persoană să fie urmărită penal sau să execute pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva sa.
40 În această privință, principiul recunoașterii reciproce, care constituie, astfel cum reiese în special din considerentul (6) al Deciziei‑cadru 2002/584, „piatra de temelie” a cooperării judiciare în cadrul Uniunii în materie penală, își găsește aplicarea la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, care consacră regula potrivit căreia statele membre sunt obligate să execute orice mandat european de arestare pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile respectivei decizii‑cadru [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 41 și jurisprudența citată].
41 Autoritățile judiciare de executare nu pot refuza, așadar, în principiu, să execute un asemenea mandat decât pentru motivele de neexecutare, enumerate în mod exhaustiv, prevăzute de Decizia‑cadru 2002/584, iar executarea mandatului european de arestare nu poate fi subordonată decât uneia dintre condițiile prevăzute limitativ la articolul 5 din această decizie‑cadru. În consecință, în timp ce executarea mandatului european de arestare constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție, care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 41 și jurisprudența citată].
42 Astfel, Decizia‑cadru 2002/584 prevede explicit, la articolul 3, motivele de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare, la articolele 4 și 4a, motivele de neexecutare facultativă a acestuia, precum și, la articolul 5, garanțiile pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale.
43 În plus, Curtea a statuat că aceste dispoziții pornesc de la premisa că mandatul european de arestare în cauză îndeplinește cerințele de legalitate prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din decizia‑cadru respectivă și că nerespectarea uneia dintre aceste cerințe de legalitate, a cărei respectare constituie o condiție pentru validitatea mandatului european de arestare, trebuie, în principiu, să determine autoritatea judiciară de executare să nu dea curs acestui mandat de arestare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iunie 2016, Bob‑Dogi, C‑241/15, EU:C:2016:385, punctele 63 și 64).
44 Nu poate fi exclus de la bun început ca o condamnare la o pedeapsă complementară care nu a fost menționată în mandatul european de arestare să poată constitui, în anumite împrejurări, unul dintre motivele care pot justifica refuzul de executare a unui astfel de mandat.
45 În lumina acestor considerații trebuie stabilit dacă, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, omiterea pedepsei complementare în mandatul european de arestare a avut drept consecință faptul că exercitarea competențelor pe care autoritatea judiciară de executare le are în temeiul articolelor 3-5 din Decizia‑cadru 2002/584 a fost afectată sau că cerința de legalitate prevăzută la articolul 8 alineatul (1) litera (f) din aceasta a fost încălcată.
46 În primul rând, trebuie să se arate că, în cauza principală, autoritatea judiciară de executare nu a fost privată de posibilitatea de a se prevala de dispozițiile articolelor 3-5 din această decizie‑cadru.
47 În al doilea rând, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, trebuie să se stabilească dacă omiterea pedepsei complementare în mandatul european de arestare încalcă cerința de legalitate prevăzută la articolul 8 alineatul (1) litera (f) din decizia‑cadru menționată.
48 Această dispoziție impune indicarea „pedepsei pronunțate, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă”.
49 Pe de altă parte, pentru a simplifica și a accelera procedura de predare în conformitate cu termenele prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584, aceasta prevede în anexă un formular specific pe care autoritățile judiciare emitente trebuie să îl completeze, furnizând informațiile solicitate în mod expres (Hotărârea din 23 ianuarie 2018, Piotrowski, C‑367/16, EU:C:2018:27, punctul 57). Litera (c) punctul 2 din formularul menționat face referire la „[d]urata pedepsei sau [a] măsur[ii] de siguranță privative de libertate aplicate”.
50 Cerința de legalitate prevăzută la articolul 8 alineatul (1) litera (f) din Decizia‑cadru 2002/584 urmărește să aducă la cunoștința autorităților judiciare de executare durata pedepsei privative de libertate pentru care este solicitată predarea persoanei căutate, în temeiul informațiilor destinate să furnizeze datele formale minime necesare pentru a permite acestor din urmă autorități să dea curs rapid mandatului european de arestare, adoptând în regim de urgență decizia referitoare la predare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 ianuarie 2018, Piotrowski, C‑367/16, EU:C:2018:27, punctele 58 și 59).
51 Această cerință urmărește să permită autorității judiciare de executare, astfel cum a arătat avocata generală la punctul 66 din concluziile sale, să se asigure că mandatul european de arestare intră în domeniul de aplicare al acestei decizii‑cadru și în special să verifice că acesta a fost emis pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate a căror durată depășește pragul de patru luni stabilit la articolul 2 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată.
52 În speță, pedeapsa principală de trei ani de închisoare la care IK a fost condamnat depășește respectivul prag. În consecință, menționarea acesteia era suficientă pentru a asigura că mandatul european de arestare îndeplinește cerința de legalitate prevăzută la articolul 8 alineatul (1) litera (f) din aceeași decizie‑cadru.
53 În aceste condiții, autoritatea judiciară de executare avea obligația să predea persoana vizată de mandatul european de arestare pentru ca infracțiunea săvârșită să nu rămână nepedepsită, iar condamnarea pronunțată împotriva acesteia din urmă să fie executată.
54 Prin urmare, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, faptul că mandatul european de arestare nu menționa pedeapsa complementară nu poate avea vreo incidență asupra executării acestei pedepse în statul membru emitent în urma predării.
55 Această concluzie nu poate fi pusă în discuție, în primul rând, de argumentul formulat de IK, precum și de guvernul neerlandez potrivit căruia, în esență, decizia autorității judiciare de executare constituie titlul pe care se întemeiază privarea de libertate în statul membru emitent, cu consecința că nu s‑ar putea proceda la executarea unei pedepse care nu a făcut obiectul deciziei autorității judiciare de executare și pentru care predarea nu a fost autorizată.
56 Astfel, decizia autorității judiciare de executare nu are ca obiect să autorizeze, în speță, executarea unei pedepse privative de libertate în statul membru emitent. Astfel cum a arătat avocata generală la punctul 81 din concluzii și astfel cum s‑a amintit la punctul 39 din prezenta hotărâre, această decizie se limitează la a permite predarea persoanei în cauză, în conformitate cu prevederile Deciziei‑cadru 2002/584, pentru ca infracțiunea săvârșită să nu rămână nepedepsită. Fundamentul executării pedepsei privative de libertate este reprezentat de hotărârea executorie pronunțată în statul membru emitent, a cărei menționare este impusă de articolul 8 alineatul (1) litera (c) din această decizie‑cadru.
57 În al doilea rând, deși a precizat în ședința în fața Curții că nu pune în discuție validitatea mandatului european de arestare în cauză în litigiul principal, guvernul neerlandez susține că executarea unei pedepse care nu a fost adusă la cunoștința autorității judiciare de executare ar încălca totuși principiul specialității. O asemenea interpretare nu poate fi reținută.
58 Astfel, trebuie să se observe, pe de o parte, că articolul 27 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Eventuala urmărire penală pentru alte infracțiuni”, prevede la alineatul (2) că o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa. Pe de altă parte, alineatul (3) litera (g) al acestui articol prevede posibilitatea de a solicita, în acest scop, consimțământul autorității judiciare de executare după predare. Or, astfel cum a recunoscut guvernul neerlandez în observațiile sale scrise, consimțământul suplimentar poate privi doar o altă infracțiune decât cea care a motivat predarea, iar nu o pedeapsă aplicată pentru aceeași infracțiune.
59 Din aceasta reiese că principiul specialității, astfel cum este vizat la articolul 27 din Decizia‑cadru 2002/584, după cum a amintit avocata generală la punctele 53 și 54 din concluzii, se referă doar la alte infracțiuni decât cele care au motivat predarea.
60 În această privință, este necesar să se precizeze că, astfel cum reiese din decizia de trimitere, în speță, pedeapsa complementară nu a fost adăugată după predarea persoanei interesate. Aceasta a fost pronunțată pentru aceeași infracțiune și prin aceeași hotărâre judecătorească precum condamnarea la pedeapsa principală de trei ani de închisoare.
61 În consecință, întrucât IK a fost condamnat la această pedeapsă complementară pentru infracțiunea în considerarea căreia mandatul european de arestare a fost emis și executat, întrebarea dacă pedeapsa menționată poate face obiectul unei executări care conduce la o privare de libertate, deși autoritatea judiciară de executare nu a avut cunoștință de aceasta, nu intră sub incidența principiului specialității.
62 În al treilea rând, nu este necesar să se considere, contrar susținerilor Comisiei Europene, că, întrucât pedeapsa complementară nu a fost menționată în mandatul european de arestare, având în vedere principiul încrederii reciproce, executarea sa nu poate conduce la o măsură privativă de libertate decât cu condiția ca autoritatea judiciară de executare să fi fost informată în prealabil despre aceasta, în temeiul articolului 15 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, și ca aceasta să nu decidă, în ceea ce privește respectiva pedeapsă complementară, să invoce unul dintre motivele de refuz sau să subordoneze executarea mandatului european de arestare anumitor garanții pe care trebuie să le ofere statul membru emitent, în temeiul articolelor 3-5 din această decizie‑cadru.
63 Desigur, Curtea a statuat deja că, în vederea unei cooperări judiciare eficiente în materie penală, autoritățile judiciare emitente și de executare trebuie să utilizeze pe deplin instrumentele prevăzute în special la articolul 8 alineatul (1) și la articolul 15 din respectiva decizie‑cadru astfel încât să favorizeze încrederea reciprocă care stă la baza acestei cooperări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2017, Ardic, C‑571/17 PPU, EU:C:2017:1026, punctele 90 și 91).
64 În speță, astfel cum a recunoscut guvernul belgian în cadrul ședinței din fața Curții, pedeapsa complementară ar fi trebuit menționată în mandatul european de arestare. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că, mai întâi, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 46 din prezenta hotărâre, omiterea pedepsei complementare în mandatul european de arestare nu a avut drept consecință că exercitarea competențelor pe care autoritatea judiciară de executare le are în temeiul articolelor 3-5 din această Decizie‑cadru 2002/584 a fost afectată.
65 În continuare, astfel cum a arătat avocata generală la punctul 109 din concluzii, din dosarul supus Curții reiese că IK, deși avea cunoștință atât despre existența, cât și despre durata pedepsei sale, nu a evocat în fața autorității judiciare de executare lipsa menționării pedepsei complementare în mandatul european de arestare.
66 În sfârșit, după cum Curtea a statuat deja, în cazul unei proceduri referitoare la un mandat european de arestare, sarcina garantării respectării drepturilor persoanei a cărei predare este solicitată revine în primul rând statului membru emitent, despre care trebuie să se prezume că respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de aceasta din urmă (Hotărârea din 23 ianuarie 2018, Piotrowski, C‑367/16, EU:C:2018:27, punctul 50).
67 Astfel, decizia autorității judiciare de executare nu aduce atingere posibilității persoanei interesate, odată predată, de a recurge, în ordinea juridică a statului membru emitent, la căile de atac care îi permit să conteste, dacă este cazul, legalitatea condițiilor detenției sale într‑un penitenciar al acestui stat membru, între altele, după cum reiese din litigiul principal, cu privire la mandatul european de arestare în temeiul căruia a fost autorizată predarea sa. Respectiva persoană poate, cu această ocazie, să invoce în special respectarea dreptului la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, precum și a dreptului la apărare, de care beneficiază în temeiul articolului 47 și al articolului 48 alineatul (2) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2018, RO, C‑327/18 PPU, EU:C:2018:733, punctul 50).
68 Prin urmare, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, articolul 15 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 nu poate fi interpretat în sensul că impune autorității judiciare emitente să informeze autoritatea judiciară de executare, după ce această autoritate a dat curs cererii de predare, cu privire la existența pedepsei complementare, pentru ca autoritatea menționată să adopte o decizie referitoare la posibilitatea de executare a acestei pedepse în statul membru emitent.
69 Astfel cum a arătat avocata generală la punctul 116 din concluzii, faptul de a supune executarea pedepsei complementare unei asemenea obligații, în condițiile în care autoritatea judiciară de executare nu poate refuza să dea curs mandatului european de arestare, ar fi incompatibil cu obiectivul de a facilita și de a accelera cooperarea judiciară urmărită prin această decizie‑cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 ianuarie 2018, Piotrowski, C‑367/16, EU:C:2018:27, punctul 53 și jurisprudența citată).
70 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 8 alineatul (1) litera (f) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că omiterea, în mandatul european de arestare în temeiul căruia a avut loc predarea persoanei în cauză, a pedepsei complementare a punerii la dispoziție la care aceasta a fost condamnată pentru aceeași infracțiune și prin aceeași hotărâre judecătorească precum cea referitoare la pedeapsa privativă de libertate principală nu se opune, în împrejurările în discuție în litigiul principal, ca executarea acestei pedepse complementare, după expirarea pedepsei principale și după o decizie formală dată în acest sens de instanța națională competentă în materia aplicării pedepselor, să conducă la privarea de libertate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
71 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
Articolul 8 alineatul (1) litera (f) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între state membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că omiterea, în mandatul european de arestare în temeiul căruia a avut loc predarea persoanei în cauză, a pedepsei complementare a punerii la dispoziție la care aceasta a fost condamnată pentru aceeași infracțiune și prin aceeași hotărâre judecătorească precum cea referitoare la pedeapsa privativă de libertate principală nu se opune, în împrejurările în discuție în litigiul principal, ca executarea acestei pedepse complementare, după expirarea pedepsei principale și după o decizie formală dată în acest sens de instanța națională competentă în materia aplicării pedepselor, să conducă la privarea de libertate.
Semnături