Language of document :

Cerere de decizie preliminară introdusă de Visoki trgovački sud Republike Hrvatske (Croația) la 11 aprilie 2019 – Obala i lučice d.o.o./NLB Leasing d.o.o.

(Cauza C-307/19)

Limba de procedură: croata

Instanța de trimitere

Visoki trgovački sud Republike Hrvatske

Părțile din procedura principală

Apelantă: Obala i lučice d.o.o.

Intimată: NLB Leasing d.o.o.

Întrebările preliminare

Notarii sunt autorizați să realizeze notificarea sau comunicarea actelor în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială1 , atunci când notifică deciziile adoptate în cauze în care nu este aplicabil Regulamentul nr. 1215/20122 , având în vedere că, în Croația, notarii, atunci când acționează în cadrul competențelor care le sunt conferite de dreptul național în procedurile de executare silită în temeiul unui „act autentic”, nu se încadrează în sfera noțiunii de „instanță” în sensul acestui din urmă regulament? Cu alte cuvinte, având în vedere că notarii nu se încadrează în sfera noțiunii de „instanță”, la care face referire Regulamentul nr. 1215/2012, aceștia, atunci când acționează în cadrul competențelor care le sunt conferite de dreptul național în procedurile de executare silită în temeiul unui „act autentic”, au posibilitatea să aplice normele privind notificarea și comunicarea actelor, stabilite de Regulamentul (CE) nr. 1393/2007?

Parcarea stradală și pe drumul public, atunci când dreptul de a percepe o taxă de parcare este prevăzut de Legea privind siguranța rutieră și de normele privind realizarea activităților municipale cu titlu de activități specifice autorităților publice, poate fi considerată ca ținând de materia civilă în sensul Regulamentului nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (reformare), care reglementează aspectele privind competența instanțelor, precum și recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, în special având în vedere că, atunci când se constată prezența unui vehicul care nu deține tichet de parcare sau cu un tichet de parcare invalid, vehiculul respectiv este supus imediat obligației de a plăti un tichet zilnic, ca și cum ar fi fost parcat întreaga zi, indiferent de durata exactă a utilizării locului de parcare, astfel încât perceperea sumei aferente tichetului zilnic are caracter sancționator, precizându-se că, în anumite state membre, parcarea respectivă este considerată o încălcare a normelor de circulație?

În litigiile judiciare menționate anterior, referitoare la parcarea stradală și pe drumul public, atunci când dreptul de a percepe o taxă de parcare este prevăzut de Legea privind siguranța rutieră și de normele privind realizarea activităților municipale cu titlu de activități specifice autorităților publice, instanțele au posibilitatea să realizeze notificarea sau comunicarea unui act către pârâți într-un alt stat membru, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială?

În cazul în care, pe baza întrebărilor preliminare menționate anterior, se constată că acest tip de parcare ținând de materia civilă, se adresează următoarele întrebări suplimentare:

În prezenta cauză, este aplicabilă prezumția potrivit căreia se încheie un contract pentru respectiva parcare stradală într-un loc identificat printr-un marcaj rutier orizontal și/sau vertical, cu alte cuvinte se consideră că, prin intermediul parcării se încheie un contract și că, în cazul în care nu se achită prețul conform tarifului orar de parcare, trebuie să se plătească tichetul zilnic. Prin urmare, se adresează întrebarea dacă această prezumție privind încheierea unui contract pentru parcarea respectivă și consimțământul privind plata prețului tichetului zilnic, atunci când tichetul nu se achiziționează conform tarifului orar de parcare sau când expiră durata tichetului cumpărat, sunt contrare dispozițiilor fundamentale în materia prestării de servicii, prevăzute la articolul 56 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și de celelalte dispoziții ale acquis-ului Uniunii Europene.

Parcarea din prezenta cauză a avut loc în Zadar și, prin urmare, există o legătură între contractul respectiv și instanțele croate, însă parcarea menționată reprezintă un „serviciu” în sensul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, având în vedere că noțiunea de serviciu implică faptul că partea care îl prestează realizează o activitate determinată, cu alte cuvinte realizează activitatea respectivă în schimbul unei remunerații și, prin urmare, se adresează întrebarea dacă activitatea apelantei este suficientă pentru a putea fi considerată drept serviciu. În cazul în care nu există o competență specială a instanțelor croate în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, instanța de la domiciliul intimatei ar fi competentă să soluționeze procedura?

Parcarea stradală și pe drumul public, atunci când dreptul de a percepe o taxă de parcare este stabilit prin Legea privind siguranța rutieră și de normele privind realizarea activităților municipale cu titlu de activități specifice autorităților publice și atunci când taxa se percepe numai într-o anumită perioadă a zilei, poate fi considerată drept contract de închiriere a unui imobil, în sensul articolului 24 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012?

În cazul în care, în prezenta cauză, nu s-ar putea aplica prezumția menționată anterior, potrivit căreia parcarea respectivă a implicat încheierea unui contract (a patra întrebare preliminară), acest tip de parcare, pe baza căruia competența în materie de percepere a taxei de parcare rezultă din Legea privind siguranța rutieră și care presupune plata tichetului zilnic în cazul în care nu se plătește în prealabil pentru fiecare oră de utilizare a locului de parcare sau dacă durata pentru care s-a plătit a expirat, poate fi considerat ca făcând parte din materia delictuală sau cvasidelictuală în sensul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012?

În prezenta cauză, parcarea a avut loc înaintea aderării Republicii Croația la Uniunea Europeană, concret, la 30 iunie 2012, la ora 13:02. Prin urmare, se adresează întrebarea dacă, în prezenta cauză, sunt aplicabile regulamentele privind legea aplicabilă, și anume Regulamentul nr. 593/20083 sau Regulamentul nr. 864/20074 , având în vedere valabilitatea lor temporală.

În cazul în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să răspundă cu privire la aplicarea dreptului material, se adresează următoarea întrebare:

Prezumția privind încheierea unui contract pentru parcarea respectivă și consimțământul la plata prețului tichetului zilnic, atunci când nu se achiziționează tichetul conform tarifului orar de parcare sau când expiră durata pentru care acesta a fost cumpărat, sunt contrare dispozițiilor fundamentale în materia prestării de servicii, prevăzute la articolul 56 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, și celorlalte dispoziții ale acquis-ul Uniunii, indiferent dacă proprietarul autovehiculului este o persoană fizică sau juridică? Cu alte cuvinte, în ceea ce privește determinarea dreptului material, se pot aplica dispozițiile articolului 4 din Regulamentul nr. 593/2008 în prezenta cauză (având în vedere că dosarul nu conține nicio dovadă din care să reiasă că părțile au ajuns la un acord privind legea aplicabilă)?

Dacă se consideră că este vorba despre un contract, în prezenta cauză ar fi vorba despre un contract de prestări servicii, cu alte cuvinte contractul de parcare respectiv poate fi considerat un serviciu în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 593/2008?

Cu titlu subsidiar, s-ar putea considera că parcarea respectivă reprezintă un contract de locațiune în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 593/2008?

Cu titlu subsidiar, dacă în privința parcării respective sunt aplicabile dispozițiile articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 593/2008, se ridică problema care este prestația caracteristică în prezenta cauză, având în vedere că apelanta, în esență, doar marchează suprafața străzii destinată parcării și procedează la perceperea contravalorii tichetului de parcare, în timp ce intimata staționează și plătește parcarea. Astfel, dacă s-ar considera că prestația caracteristică este cea realizată de apelantă, s-ar aplica dreptul croat, însă dacă prestația respectivă ar fi cea a intimatei, s-ar aplica dreptul sloven. Cu toate acestea, având în vedere că dreptul de a percepe o taxă de parcare este reglementat în acest caz de legislația croată, cu care contractul are, așadar, o legătură mai strânsă, în prezenta cauză se pot aplica totuși, în mod suplimentar, dispozițiile articolului 4 alineatul [(3)] din Regulamentul nr. 593/2008?

Dacă se consideră că este vorba despre o obligație necontractuală în sensul Regulamentului nr. 864/2007, obligația necontractuală respectivă ar putea fi considerată drept prejudiciu, astfel încât dreptul aplicabil s-ar determina în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 864/2007?

Cu titlu subsidiar, tipul de parcare respectiv ar putea fi considerat drept o îmbogățire fără justă cauză, astfel încât legea aplicabilă s-ar determina în conformitate cu articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 864/2007?

Cu titlu subsidiar, tipul de parcare respectiv ar putea fi considerat drept negotiorum gestio (gestiune de afaceri), astfel încât legea aplicabilă s-ar determina în conformitate cu articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 864/2007?

Cu titlu subsidiar, tipul de parcare respectiv ar putea fi considerat ca angajând o răspundere a intimatei pentru culpa in contrahendo, astfel încât legea aplicabilă s-ar determina în conformitate cu articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 864/2007?

____________

1 Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului (JO 2007, L 324, p. 79).

2 Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1).

3 Regulamentul (CE) nr, 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO 2008, L 177, p. 6).

4 Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale („Roma II”) (JO 2007, L 199, p. 40).