HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera întâi)
30 noiembrie 2009
Cauza F‑3/09
Roberto Ridolfi
împotriva
Comisiei Comunităților Europene
„Funcție publică — Funcționari — Funcționari repartizați într‑o țară terță — Alocație școlară majorată — Reafectare la sediul instituției — Reutilizare — Perioadă normală de repartizare — Articolele 3 și 15 din anexa X la statut”
Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care domnul Ridolfi solicită în special anularea, pe de o parte, a deciziei Comisiei din 5 martie 2008 de a i se refuza recunoașterea, cu începere de la 24 octombrie 2007, a datei reafectării sale la sediul instituției după o perioadă de serviciu într‑o țară terță, a beneficiului „reutilizării” prevăzut la articolul 3 din anexa X la Statutul funcționarilor Comunităților Europene și, pe de altă parte, a notei Comisiei din 12 decembrie 2008 prin care s‑a procedat la recuperarea majorării alocației școlare acordate reclamantului în conformitate cu articolul 15 din anexa X la statut pentru perioada cuprinsă între 24 octombrie 2007 și 31 decembrie 2007
Decizia: Respinge acțiunea. Obligă reclamantul la plata cheltuielilor de judecată.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari — Repartizare — Transfer intern
(Statutul funcționarilor, art. 7 alin. (1)
2. Funcționari — Egalitate de tratament — Avantaje acordate cu ocazia reafectării la sediul Comisiei după efectuarea unei perioade normale de repartizare într‑o țară terță
(Statutul funcționarilor, anexa X, art. 3 și 15)
1. Un transfer în interesul serviciului nu exclude faptul ca autoritățile competente să țină seama de dorințele personale ale persoanelor interesate, în special pentru a le permite acestora din urmă să își surmonteze dificultățile personale. În măsura în care eficiența oricărui funcționar depinde de împlinirea sa pe plan personal și în temeiul obligației de solicitudine a Comunităților Europene față de funcționarii acestora, interesul serviciului implică în mod necesar luarea în considerare a problemelor personale invocate de funcționari. A permite unui funcționar, care a beneficiat de o schimbare a repartizării la cererea sa expresă și pentru motive de ordin personal, să ignore acest fapt și să atribuie schimbarea repartizării sale numai nevoilor serviciului ar echivala cu a disocia în mod eronat interesul serviciului de situația personală a funcționarului, or aceste două elemente sunt indisolubil legate.
(a se vedea punctul 47)
Trimitere la:
Curte: 9 noiembrie 1978, Verhaaf/Comisia, 140/77, Rec., p. 2117, punctele 11 și 12
2. Principiul egalității de tratament interzice în special ca situații comparabile să fie tratate în mod diferit sau ca situații diferite să fie tratate în mod identic, cu excepția cazului în care un astfel de tratament, diferit sau identic după caz, este justificat în mod obiectiv. Aceeași este situația principiului nediscriminării, care nu este decât expresia specifică a principiului general al egalității și constituie, împreună cu acesta din urmă, unul dintre drepturile fundamentale de drept comunitar a căror respectare este asigurată de Curte. În ceea ce privește principiul proporționalității, acesta impune ca actele instituțiilor comunitare să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru atingerea scopului urmărit.
Cu toate acestea, deși este adevărat că tocmai în cadrul puterii sale discreționare legiuitorul comunitar a decis să instituie acordarea beneficiului „reutilizării”, cu alte cuvinte al schimbării temporare a repartizării, în cadrul postului său, a funcționarului repartizat într‑o țară terță la sediul Comisiei sau în orice loc de repartizare în cadrul Comunității, nu este mai puțin adevărat că legiuitorul comunitar dispune, a fortiori, de o largă putere de apreciere la stabilirea condițiilor și a modalităților de acordare a unui astfel de beneficiu. În consecință, principiile menționate mai sus trebuie interpretate din perspectiva acestei largi puteri de apreciere, ținând seama în același timp de necesitatea de a pune în aplicare opțiunile legiuitorului în domeniul politicii de personal.
Într‑un astfel de domeniu, instanța comunitară se limitează să verifice, în privința principiului egalității, precum și a principiului nediscriminării, că instituția în cauză nu a procedat la o diferențiere arbitrară sau vădit inadecvată în raport cu obiectivul urmărit și, în ceea ce privește principiul proporționalității, că măsura adoptată nu are un caracter vădit inadecvat în raport cu obiectivul urmărit.
Or, având în vedere dezavantajele și constrângerile de ordin personal sau familial pe care le poate implica, în cazul funcționarilor, repartizarea într‑o țară terță, nu se poate susține că situația funcționarilor care efectuează o perioadă normală de repartizare într‑o țară terță este comparabilă cu aceea a funcționarilor care părăsesc țara terță înainte de sfârșitul unei astfel de perioade, în special dacă aceasta se întâmplă la propria cerere. Același lucru este valabil și în cazul în care situația funcționarilor se ia în considerare și se apreciază ținând seama de nevoile serviciului public comunitar, în special de necesitatea perenității și a continuității în serviciu, precum și de imperativele bugetare; se impune să se admită faptul că astfel de nevoi pot fi satisfăcute în mai bune condiții în cazul efectuării unei perioade normale de repartizare într‑o țară terță decât în cazul unei plecări anticipate.
Întrucât situația funcționarilor care efectuează o perioadă normală de repartizare într‑o țară terță nu este, așadar, comparabilă cu aceea a funcționarilor care nu efectuează o astfel de perioadă, rezultă că, cu excepția cazului în care există o justificare contrară obiectivă, diferențierea dintre aceste două categorii de funcționari nu numai că este justificată, dar se și impune.
În acest context, legiuitorul comunitar este liber să rezerve anumite avantaje funcționarilor care efectuează o perioadă normală de repartizare într‑o țară terță și este de asemenea liber ca, sub rezerva principiului proporționalității, să stabilească aceste avantaje, astfel cum a procedat atunci când a instituit perioadele determinate de „reutilizare” și plata în continuare a alocației școlare majorate. Având în vedere că funcționarul reafectat la sediul instituției care nu beneficiază de „reutilizare” nu pierde decât majorarea alocației școlare ce este atribuită funcționarilor reafectați care beneficiază de „reutilizare”, iar nu dreptul la alocație școlară, această diferențiere nu este deloc disproporționată în raport cu finalitatea sa.
(a se vedea punctele 50, 51 și 53-57)
Trimitere la:
Curte: 20 februarie 1979, Buitoni, 122/78, Rec., p. 677, punctele 16 și 20; 23 februarie 1983, Fromançais, 66/82, Rec., p. 395, punctul 8; 17 mai 1984, Denkavit Nederland, 15/83, Rec., p. 2171, punctul 25; 11 martie 1987, Rau Lebensmittelwerke și alții/Comisia, 279/84, 280/84, 285/84 și 286/84, Rec., p. 1069, punctul 34; 11 iulie 1989, Schräder HS Kraftfutter, 265/87, Rec., p. 2237, punctul 22; 26 iunie 1990, Zardi, C‑8/89, Rec., p. I‑2515, punctul 10; 5 mai 1998, National Farmers’ Union și alții, C‑157/96, Rec., p. I‑2211, punctul 60
Tribunalul de Primă Instanță: 30 septembrie 1998, Losch/Curtea de Justiție, T‑13/97, RecFP, p. I‑A‑543 și II‑1633, punctele 113, 121 și 122; 30 septembrie 1998, Busacca și alții/Curtea de Conturi, T‑164/97, RecFP, p. I‑A‑565 și II‑1699, punctele 49, 58 și 59; 6 iulie 1999, Séché/Comisia, T‑112/96 și T‑115/96, RecFP, p. I‑A‑115 și II‑623, punctele 127 și 132; 27 septembrie 2002, Tideland Signal/Comisia, T‑211/02, Rec., p. II‑3781, punctul 39; 8 ianuarie 2003, Hirsch și alții/BCE, T‑94/01, T‑152/01 și T‑286/01, RecFP, p. I‑A‑1 și II‑27, punctul 51; 13 aprilie 2005, Verein für Konsumenteninformation/Comisia, T‑2/03, Rec., p. II‑1121, punctul 99; 13 septembrie 2006, Sinaga/Comisia, T‑217/99, T‑321/00 și T‑222/01, nepublicată în Recueil, punctul 144
Tribunalul Funcției Publice: 23 ianuarie 2007, Chassagne/Comisia, F‑43/05, RepFP, p. I‑A‑1‑0000 și II‑A‑1‑0000, punctul 55, punctul 59 și jurisprudența citată și punctul 61; 28 aprilie 2009, Balieu‑Steinmetz și Noworyta/Parlamentul European, F‑115/07, RepFP, p. I‑A‑1‑0000 și II‑A‑1‑0000, punctul 26 și jurisprudența citată