Cauza C‑619/18 R

Comisia Europeană

împotriva

Republicii Polone

„Măsuri provizorii – Articolul 279 TFUE – Cerere de măsuri provizorii – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 47 – Protecție jurisdicțională efectivă – Independența judecătorilor”

Sumar – Ordonanța Curții (Marea Cameră) din 17 decembrie 2018

1.        Procedură de măsuri provizorii – Suspendarea executării – Măsuri provizorii –Condiții de dispunere – Fumus boni iuris – Urgență – Prejudiciu grav și ireparabil – Caracter cumulativ – Evaluare comparativă a intereselor în cauză – Putere de apreciere a judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii

[art. 278 și art. 279 TFUE; Regulamentul de procedură al Curții, art. 160 alin. (3)]

2.        Procedură de măsuri provizorii – Suspendarea executării – Măsuri provizorii –Condiții de dispunere – Fumus boni iuris – Examinare prima facie a motivelor invocate în susținerea acțiunii principale – Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor – Dispoziții naționale prin care se reduce vârsta de pensionare a judecătorilor Curții Supreme și se acordă președintelui statului membru puterea discreționară de a prelungi funcția judiciară activă a judecătorilor menționați – Motive prin care se ridică problema domeniului de aplicare exact al dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în contextul exercitării de către un stat membru a competenței sale de organizare a sistemului său judiciar – Motive care indică existența unor probleme juridice complexe – Motive care nu sunt neîntemeiate la prima vedere

[art. 19 alin. (1) TUE; art. 278 și art. 279 TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47)

3.        Procedură de măsuri provizorii – Suspendarea executării – Măsuri provizorii –Condiții de dispunere – Urgență – Prejudiciu grav și ireparabil – Noțiune – Risc de a aduce atingere independenței instanței judiciare supreme a unui stat membru – Includere

[art. 2 și art. 19 alin. (1) TUE; art. 278 și art. 279 TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47]

4.        Procedură de măsuri provizorii – Suspendarea executării – Măsuri provizorii –Condiții de dispunere – Evaluare comparativă a tuturor intereselor în cauză – Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor – Dispoziții naționale prin care se reduce vârsta de pensionare a judecătorilor Curții Supreme și se acordă președintelui statului membru puterea discreționară de a prelungi funcția judiciară activă a judecătorilor menționați – Risc de a aduce atingere independenței instanței judiciare supreme a unui stat membru – Interesul statului membru în cauză în ceea ce privește buna funcționare a instanței judiciare supreme – Supremația interesului general al Uniunii

[art. 19 alin. (1) TUE; art. 278 și art. 279 TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47]

5.        State membre – Obligații – Neîndeplinirea obligațiilor – Justificare întemeiată pe ordinea juridică internă – Inadmisibilitate

(art. 258 TFUE)

1.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 29)

2.      Condiția privind fumus boni juris este îndeplinită atunci când cel puțin unul dintre motivele invocate de partea care solicită măsurile provizorii în susținerea acțiunii pe fond nu este, la prima vedere, lipsit de un temei serios. Această situație se regăsește printre altele atunci când unul dintre aceste motive evidențiază existența unor probleme juridice complexe a căror soluție nu este evidentă de la bun început și care necesită, prin urmare, o examinare aprofundată, care nu poate fi efectuată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, ci trebuie să facă obiectul procedurii pe fond, sau atunci când dezbaterea dintre părți evidențiază existența unei controverse juridice importante a cărei soluție nu este evidentă.

În cadrul unei cereri de măsuri provizorii introduse în contextul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor prin care urmărește să se constate că, pe de o parte, prin reducerea vârstei de pensionare a judecătorilor Curții Supreme și prin aplicarea acestei măsuri judecătorilor în exercițiu numiți la această instanță anterior unei anumite date și, pe de altă parte, prin acordarea președintelui statului membru a puterii discreționare de a prelungi funcția judiciară activă a judecătorilor acestei instanțe dincolo de vârsta de pensionare nou stabilită, statul membru respectiv nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, motivele invocate de Comisie ridicând problema domeniului de aplicare exact al dispozițiilor menționate anterior în contextul exercitării de către un stat membru a competenței sale de organizare a sistemului său judiciar, este vorba despre o chestiune juridică complexă, care face obiectul discuțiilor între părți și al cărei răspuns nu este evident de la bun început și necesită, așadar, o examinare aprofundată, care nu poate fi efectuată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii.

Pe de altă parte, având în vedere între altele jurisprudența Curții, în special Hotărârea din 27 februarie 2018, Associação Sindical dos Juízes Portugueses (C‑64/16, EU:C:2018:117), și Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar) (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586), motivele invocate de Comisie nu sunt, la prima vedere, lipsite de un temei serios.

Astfel, potrivit acestei jurisprudențe, orice stat membru trebuie să se asigure că organismele care, în calitate de „instanță” în sensul definit de dreptul Uniunii, fac parte din sistemul său de căi de atac în „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective.

Or, pentru ca această protecție să fie garantată, prezervarea independenței organismelor menționate este primordială, astfel cum se confirmă la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, care menționează accesul la o instanță judecătorească „independentă” printre cerințele legate de dreptul fundamental la o cale de atac efectivă.

Având în vedere cele ce precedă, nu se poate exclude la prima vedere că dispozițiile naționale în litigiu încalcă obligația care revine statului membru de a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din cartă.

(a se vedea punctele 30, 39-42 și 44)

3.      În cadrul unei cereri de măsuri provizorii introduse în contextul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor prin care urmărește să se constate că, pe de o parte, prin reducerea vârstei de pensionare a judecătorilor Curții Supreme și prin aplicarea acestei măsuri judecătorilor în exercițiu numiți la această instanță anterior unei anumite date și, pe de altă parte, prin acordarea președintelui statului membru a puterii discreționare de a prelungi funcția judiciară activă a judecătorilor acestei instanțe dincolo de vârsta de pensionare nou stabilită, statul membru respectiv nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, faptul că este posibil ca independența Curții Supreme să nu fie garantată până la pronunțarea hotărârii definitive poate conduce la un prejudiciu grav în raport cu ordinea juridică a Uniunii și, în consecință, cu drepturile conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, precum și cu valorile enunțate la articolul 2 TUE, pe care se întemeiază această Uniune, în special cea a statului de drept. Pe de altă parte, instanțele supreme naționale au, în cadrul sistemelor judiciare ale statelor membre din care fac parte, un rol esențial în punerea în aplicare, la nivel național, a dreptului Uniunii, astfel încât o eventuală atingere adusă independenței unei instanțe supreme naționale este susceptibilă să afecteze ansamblul sistemului judiciar al statului membru în cauză.

În plus, prejudiciul grav menționat anterior poate fi de asemenea ireparabil.

Astfel, pe de o parte, în calitate de instanță de ultim grad, Curtea Supremă pronunță decizii, inclusiv în cauzele care conduc la aplicarea dreptului Uniunii, care au autoritate de lucru judecat și sunt, pentru acest motiv, susceptibile să aibă efecte ireversibile în raport cu ordinea juridică a Uniunii.

Pe de altă parte, dată fiind autoritatea deciziilor pronunțate de Curtea Supremă în raport cu instanțele naționale inferioare, faptul că independența acestei instanțe poate să nu fie garantată până la pronunțarea hotărârii definitive este susceptibil să compromită încrederea statelor membre și a instanțelor judecătorești ale acestora în sistemul judiciar al statului membru în cauză și, în consecință, în respectarea de către acest stat membru a statului de drept.

În asemenea circumstanțe, principiile încrederii reciproce și recunoașterii reciproce între statele membre, care sunt justificate de premisa potrivit căreia statele membre împărtășesc între ele o serie de valori comune pe care se întemeiază Uniunea, precum statul de drept, riscă să fie compromise.

Or, punerea în discuție a acestor principii poate produce efecte grave și ireparabile în raport cu funcționarea regulată a ordinii juridice a Uniunii, în special în domeniul cooperării judiciare în materie civilă și penală, care are la bază un grad deosebit de ridicat de încredere între statele membre în ceea ce privește conformitatea sistemelor lor judiciare cu cerințele privind protecția jurisdicțională efectivă.

Astfel, faptul că independența Curții Supreme poate să nu fie garantată până la pronunțarea hotărârii definitive ar putea determina statele membre să refuze recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele Republicii Polone, ceea ce este de natură să genereze un prejudiciu grav și ireparabil în raport cu dreptul Uniunii.

(a se vedea punctele 68-71 și 73-76)

4.      Reiese că, în majoritatea procedurilor privind măsurile provizorii, atât dispunerea, cât și refuzul de a dispune suspendarea executării solicitată pot produce, într‑o anumită măsură, unele efecte definitive și revine judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii, sesizat cu o cerere de suspendare, sarcina de a evalua comparativ riscurile legate de fiecare dintre soluțiile posibile. În mod concret, aceasta implică în special să se examineze dacă interesul părții care solicită măsurile provizorii de a obține suspendarea executării unor dispoziții naționale prevalează sau nu prevalează asupra interesului prezentat de aplicarea imediată a acestora. În cadrul examinării respective, trebuie să se stabilească dacă eventuala abrogare a acestor dispoziții, după ce Curtea a admis acțiunea pe fond, ar permite răsturnarea situației care ar fi provocată de executarea lor imediată și, invers, în ce măsură suspendarea ar fi de natură să se opună obiectivelor urmărite de dispozițiile menționate în cazul în care acțiunea pe fond ar fi respinsă.

În cadrul unei cereri de măsuri provizorii introduse în contextul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor prin care urmărește să se constate că, pe de o parte, prin reducerea vârstei de pensionare a judecătorilor Curții Supreme și prin aplicarea acestei măsuri judecătorilor în exercițiu numiți la această instanță anterior unei anumite date și, pe de altă parte, prin acordarea președintelui statului membru a puterii discreționare de a prelungi funcția judiciară activă a judecătorilor acestei instanțe dincolo de vârsta de pensionare nou stabilită, statul membru respectiv nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, interesul general al Uniunii în ceea ce privește buna funcționare a ordinii sale juridice ar risca să fie afectat în mod grav și ireparabil, în așteptarea hotărârii definitive, în cazul în care nu ar fi dispuse măsuri provizorii, în condițiile în care acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor ar fi admisă.

În schimb, interesul statului membru în cauză în ceea ce privește buna funcționare a Curții Supreme nu poate fi afectat într‑un asemenea mod în cazul dispunerii măsurilor provizorii, în condițiile în care acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor ar fi respinsă, dat fiind că dispunerea acestora ar avea ca efect numai menținerea, pentru o perioadă limitată, a aplicării regimului juridic existent înainte de adoptarea dispozițiilor naționale menționate anterior.

(a se vedea punctele 91, 115 și 116)

5.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 108)