Language of document : ECLI:EU:C:2012:177

LUARE DE POZIȚIE A AVOCATULUI GENERAL

JULIANE KOKOTT

prezentată la 28 martie 2012(1)

Cauza C‑92/12 PPU

Health Service Executive

împotriva

S. C.

și

A. C.

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare
formulată de High Court of Ireland (Irlanda)]

„Procedura preliminară de urgență — Cooperare judiciară în materie civilă — Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 — Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești — Plasarea unui copil într‑un centru de plasament dintr‑un alt stat membru cu privare de libertate — Acordul statului membru solicitat — Încuviințarea executării”





I —    Introducere

1.        În cadrul unei proceduri preliminare de urgență, obiectul prezentei cauze îl reprezintă interpretarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000(2).

2.        Articolul 56 din acest regulament prevede plasarea copiilor într‑un centru de plasament sau într‑o familie substitutivă din alt stat membru. High Court din Irlanda a dispus plasarea copilului(3) în vârstă de 17 ani (S. C.) într‑un centru cu regim închis situat în Anglia. În Irlanda nu era disponibilă o instituție adecvată. Din rațiuni legate de interesul superior al copilului, situația nu suferea amânare, astfel încât S. C. a fost plasată imediat în centrul de plasament.

3.        În acest context, High Court solicită, mai întâi, să se stabilească dacă măsura plasamentului cu privare de libertate luată în vederea protecției copilului intră într‑adevăr în domeniul de aplicare ratione materiae al regulamentului. Având în vedere urgența plasamentului, prin celelalte întrebări adresate de instanța de trimitere se urmărește, în esență, să se stabilească dacă o hotărâre judecătorească prin care se dispune acest tip de plasament al unui copil necesită încuviințarea executării conform articolului 28 din regulament, precum și care sunt efectele juridice care survin într‑un alt stat membru înainte de încuviințarea executării. În plus, instanța de trimitere întreabă care sunt cerințele pentru procedura de aprobare în sensul articolului 56 alineatul (2) din regulament.

II — Cadrul juridic

4.        În prezenta cauză, sunt relevante în special următoarele dispoziții ale Regulamentului nr. 2201/2003:

Articolul 1

Domeniul de aplicare


(1)      Prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind:

[…]

(b)      atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești.

(2)      Materiile prevăzute la alineatul (1) litera (b) cuprind în special:

[…]

(d)      plasarea copilului într‑o familie substitutivă sau într‑un centru de plasament; 

[…]”

Articolul 28

Hotărâri judecătorești executorii


(1)      Hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru cu privire la exercitarea răspunderii părintești față de un copil, care sunt executorii în acel stat și care au fost notificate sau comunicate, se execută într‑un alt stat membru după ce s‑a încuviințat executarea la cererea oricărei părți interesate.

(2)      Cu toate acestea, în Regatul Unit, aceste hotărâri judecătorești se execută în Anglia și Țara Galilor, în Scoția sau Irlanda de Nord numai după ce au fost înregistrate în vederea executării, la cererea oricărei părți interesate, în acea parte a Regatului Unit, după caz.”

Articolul 56

Plasarea copilului într‑un alt stat membru


(1)      În cazul în care instanța judecătorească competentă în temeiul articolelor 8‑15 preconizează plasarea copilului într‑un centru de plasament sau într‑o familie substitutivă și respectiva plasare va avea loc într‑un alt stat membru, aceasta consultă în prealabil autoritatea centrală sau o altă autoritate competentă din acest din urmă stat membru în cazul în care intervenția unei autorități publice este prevăzută în acest stat membru pentru cazurile interne de plasare a copiilor.

(2)      Hotărârea judecătorească privind plasarea prevăzută la alineatul (1) nu poate fi luată în statul membru solicitant decât în cazul în care autoritatea competentă a statului membru solicitat a aprobat acest plasament.

(3)      Modalitățile de consultare sau de aprobare menționate la alineatele (1) și (2) sunt reglementate de dreptul intern al statului solicitat.”

III — Situația de fapt, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

5.        S. C. este cetățean irlandez și a trăit în trecut în Irlanda. High Court este instanța competentă în materie de încredințare. În anul 2000, S. C. a fost încredințată spre îngrijire Health Service Executive (autoritatea legală responsabilă de copiii aflați în îngrijirea statului în Irlanda, denumită în continuare „HSE”). De atunci, S. C. a fost plasată atât în familii substitutive, cât și în centre de plasament din Irlanda. Printr‑o cerere de măsuri provizorii(4), HSE a solicitat instanței de trimitere plasamentul într‑o instituție din Anglia care oferă îngrijire terapeutică și educațională în regim de supraveghere, măsură care presupune privarea de libertate(5). Anterior, S. C. fusese plasată într‑un centru cu regim închis din Irlanda. În trecutul apropiat, S. C. a încercat în repetate rânduri să se sinucidă. În Irlanda, nu exista un centru adecvat. Pârâtele din acțiunea principală sunt S. C. și A. C., mama copilului.

6.        La 2 decembrie 2011, instanța de trimitere a încuviințat cererea formulată de HSE și a dispus plasarea lui S. C. într‑un centru privat cu regim închis din Anglia pentru propria protecție a copilului. Cu excepția lui S. C., celelalte părți la procedură susțin plasamentul în centrul din Anglia, întrucât această măsură corespunde cel mai bine interesului superior al copilului. Inițial, plasamentul a fost dispus pentru o durată de o lună. Măsura urmează să fie reanalizată lunar și, după caz, prelungită.

7.        Întrucât, în opinia instanței de trimitere, interesul superior al copilului dicta luarea fără întârziere a unor măsuri, S. C. a fost trimisă imediat după dispunerea măsurii judecătorești în centrul de plasament din Anglia. În prezent, acțiunea principală are ca obiect aspecte privind legalitatea măsurii de plasament și a menținerii acesteia. Prin decizia din 16 februarie 2012, primită de Curte la 22 februarie 2012, High Court a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      O hotărâre prin care se dispune detenția unui copil pentru o perioadă determinată în cadrul unei instituții care oferă îngrijire terapeutică și educațională dintr‑un alt stat membru intră în domeniul de aplicare ratione materiae al Regulamentului nr. 2201/2003 al Consiliului?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, ce obligații rezultă, dacă este cazul, din articolul 56 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului cu privire la natura consultării și la mecanismul de aprobare pentru a se asigura protecția efectivă a unui copil care trebuie să fie deținut în aceste condiții?

3)      În cazul în care o instanță a unui stat membru a prevăzut plasamentul unui copil pentru o perioadă determinată în cadrul unei instituții de îngrijire de tip rezidențial dintr‑un alt stat membru și a obținut aprobarea acestui stat membru în conformitate cu articolul 56 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, hotărârea instanței prin care se dispune plasamentul unui copil pentru o perioadă determinată în cadrul unei instituții de îngrijire de tip rezidențial situată în alt stat membru trebuie să fie recunoscută și/sau să i se încuviințeze executarea în acest alt stat membru ca o condiție preliminară pentru ca plasamentul să fie realizat?

4)      Hotărârea unei instanțe prin care se dispune plasamentul unui copil pentru o perioadă determinată într‑o instituție de îngrijire de tip rezidențial situată într‑un alt stat membru, care a fost aprobată de acest alt stat membru în conformitate cu articolul 56 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, produce efecte juridice în acest alt stat membru înainte de recunoașterea și/sau încuviințarea executării hotărârii la capătul unei proceduri desfășurate în acest scop?

5)      În cazul în care hotărârea unei instanțe prin care se dispune, în temeiul articolului 56 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, plasamentul copilului pentru o perioadă determinată într‑o instituție de îngrijire de tip rezidențial situată într‑un alt stat membru este reînnoită pentru o altă perioadă determinată, este necesar ca la fiecare reînnoire să se obțină din partea acestui alt stat membru aprobarea prevăzută la articolul 56?

6)      În cazul în care hotărârea unei instanțe prin care se dispune, în temeiul articolului 56 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, plasamentul copilului pentru o perioadă determinată într‑o instituție de îngrijire de tip rezidențial situată într‑un alt stat membru este reînnoită pentru o altă perioadă determinată, este necesar ca la fiecare reînnoire hotărârea să fie recunoscută și/sau să i se încuviințeze executarea în acest alt stat membru?”

8.        Printr‑o altă cerere formulată în aceeași zi, instanța de trimitere a solicitat în temeiul articolului 104b din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție soluționarea cauzei potrivit procedurii de urgență. La 29 februarie 2012, Camera a doua a Curții a decis soluționarea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare potrivit procedurii de urgență.

9.        În cadrul procedurii scrise în fața Curții, au prezentat observații scrise HSE, S. C., reprezentată de tutorele desemnat în cauză, A. C., guvernul irlandez, precum și Comisia. La ședința din 26 martie 2012 au participat persoanele amintite anterior, precum și guvernul german și guvernul Regatului Unit.

IV — Apreciere juridică

A —    Prima întrebare preliminară: domeniul de aplicare ratione materiae al Regulamentului nr. 2201/2003

10.      High Court of Ireland solicită, în primul rând, să se stabilească dacă în domeniul de aplicare ratione materiae al Regulamentului nr. 2201/2003 intră și o hotărâre judecătorească prin care se dispune plasarea unui copil, în vederea protecției împotriva riscurilor la care se expune în mod deliberat, într‑o instituție care oferă îngrijire terapeutică și educațională, plasament care presupune privarea de libertate.

11.      Domeniul de aplicare ratione materiae este prevăzut la articolul 1 din regulament. Conform articolului 1 alineatul (1) litera (b), regulamentul se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești.

12.      Conform articolului 2 punctul 7, „răspunderea părintească” cuprinde în special încredințarea prevăzută la articolul 7 punctul 9, care, la rândul său, cuprinde dreptul de a decide asupra locului de reședință al copilului. Conform articolului 2 punctul 8, „titular al răspunderii părintești înseamnă orice persoană care exercită răspunderea părintească față de un copil”. Prin urmare, nu este relevant – precum în speță – dacă copilul este încredințat altei persoane decât părinții.

13.      Conform articolului 1 alineatul (2) litera (d), materiile civile privind răspunderea părintească cuprind în special plasarea copilului într‑o familie substitutivă sau într‑un centru de plasament.

14.      Curtea a statuat deja că, pe de o parte, noțiunea „materii civile” trebuie interpretată în sensul că aceasta poate cuprinde inclusiv măsurile care, din punctul de vedere al dreptului unui stat membru, intră în sfera dreptului public(6). Pe de altă parte, Curtea a constatat că – deși în regulament nu se prevede în mod expres – luarea în îngrijire a unui copil ca măsură de protecție a acestuia intră în domeniul de aplicare al regulamentului(7). În această privință, Curtea a amintit în mod expres opinia unui stat membru conform căreia o hotărâre prin care se dispune luarea în îngrijire a unui copil poate fi, în anumite condiții, să îl priveze de libertate(8). Curtea nu a fost sesizată anterior cu problema dacă plasamentul privativ de libertate intră sau nu intră în domeniul de aplicare al regulamentului.

15.      Prin noțiunea „centru de plasament” utilizată la articolul 1 alineatul (2) litera (d) din regulament trebuie să se înțeleagă o instituție care asigură copiilor și adolescenților condiții de locuit și o supraveghere educativă. În accepțiunea sa obișnuită, noțiunea poate cuprinde și centrele în care copiii sunt plasați în vederea protecției lor, cu privare de libertate.

16.      Excepțiile de la domeniul de aplicare al regulamentului sunt enumerate la articolul 1 alineatul (3). Conform literei (g), acesta nu se aplică măsurilor luate ca urmare a faptelor penale săvârșite de copii. Per a contrario, această excepție indică faptul că autorii regulamentului au considerat că plasamentul într‑un centru cu regim închis este inclus, în principiu, în domeniul de aplicare al regulamentului. Numai astfel se poate explica motivul pentru care acești autori au considerat că este necesar să se precizeze că regulamentul nu cuprinde sancțiunile aplicate faptelor penale săvârșite de minori, în special privarea de libertate.

17.      În același sens este redactat și raportul explicativ întocmit de Paul Lagarde(9) cu privire la Convenția de la Haga din 19 octombrie 1996 asupra competenței, legii aplicabile, recunoașterii, executării și cooperării privind răspunderea părintească și măsurile de protecție a copiilor (denumită în continuare „Convenția privind protecția copiilor”)(10). În cadrul interpretării istorice și sistematice a Regulamentului nr. 2201/2003, acest raport poate avea valoare de indiciu pentru interpretarea dispozițiilor corespunzătoare ale regulamentului, întrucât dispozițiile acestuia cu privire la încredințare se întemeiază pe lucrările pregătitoare ale Convenției privind protecția copiilor și corespund acestora în cea mai mare parte(11), inclusiv în ceea ce privește dispozițiile referitoare la domeniul de aplicare care trebuie interpretate în speță(12). De aceea, dispozițiile regulamentului și dispozițiile corespunzătoare ale convenției trebuie, în măsura în care este posibil, interpretate în același mod, pentru a evita rezultate diferite după cum este vorba despre un alt stat membru, respectiv despre o țară terță(13).

18.      În raportul Lagarde, măsurile de plasament al unui copil într‑o familie substitutivă sau într‑un centru de plasament sunt considerate măsuri de protecție clasice. Acestea intră, bineînțeles, în domeniul de aplicare al convenției, în măsura în care nu au fost exceptate în mod expres, precum plasamentul în urma săvârșirii unei fapte penale de către copil(14). Obiectul convenției este protecția copiilor, motiv pentru care trebuie excluse numai măsurile de drept penal luate împotriva minorilor(15).

19.      Și în cadrul regulamentului ar trebui ca fiecare decizie care vizează răspunderea părintească să intre în domeniul de aplicare al regulamentului, cu excepția cazurilor în care operează o excepție conform articolului 1 alineatul (3)(16). Potrivit economiei, genezei și modului de redactare a regulamentului, plasamentul privativ de libertate dispus în vederea protecției copilului împotriva riscurilor la care se expune în mod deliberat sau a riscului de sinucidere și care permite consilierea educativă și terapeutică intră, așadar, în domeniul de aplicare al regulamentului.

20.      Această interpretare corespunde de asemenea obiectivelor regulamentului exprimate în cuprinsul considerentului (5) al acestuia(17). Conform acestuia, în vederea garantării egalității tuturor copiilor, regulamentul reglementează toate hotărârile judecătorești în materia răspunderii părintești, inclusiv măsurile de protecție a copilului.

21.      În cazul în care protecția copilului poate impune plasamentul în regim închis și dacă prin regulament se urmărește asigurarea egalității tuturor copiilor în privința hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești, nu se explică motivul pentru care ar fi excluse din domeniul de aplicare al regulamentului tocmai hotărârile judecătorești care vizează plasamentul în regim închis. Astfel, acest tip de plasament aduce cel mai puternic atingere drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză. Tocmai în acest domeniu sensibil este important ca prin regulament să se stabilească în mod unitar competența judecătorească, prin care regulamentul urmărește interesul superior al copilului(18), precum și recunoașterea și executarea unor astfel de hotărâri judecătorești.

22.      Prin aplicarea regulamentului se evită, în final, și problemele de delimitare din fiecare caz în parte. Diferitele forme de plasament se completează, fiind puternic interconectate. Măsura plasamentului în regim închis reprezintă întotdeauna ultima soluție și va putea fi dispusă numai pentru o perioadă în care este absolut necesară. După expirarea perioadei de plasament în regim închis, copilul ar rămâne în plasament, după caz, în același centru, însă fără a fi privat de libertate. Această situație se regăsește și în acțiunea principală: S. C. ar trebui să fie plasată în regim privativ de libertate numai atât cât este necesar, însă după această perioadă ar rămâne în aceeași instituție. Numai o reglementare care prevede că hotărârile judecătorești privind orice tip de plasament sunt supuse unei reguli unitare privind competența și recunoașterea poate servi în speță interesului superior al copilului. În cazul în care s‑ar prevedea că plasamentul privativ de libertate într‑un centru de plasament nu intră în domeniul de aplicare al regulamentului, situația ar putea avea drept rezultat competențe judecătorești divergente, în funcție de forma plasamentului. Acest lucru nu ar fi oportun.

23.      Prin urmare, la prima întrebare preliminară trebuie să se răspundă că în domeniul de aplicare ratione materiae al Regulamentului nr. 2201/2003 intră și o hotărâre judecătorească prin care se dispune plasarea unui copil într‑un centru de plasament situat în alt stat membru în vederea protecției sale și cu privare de libertate.

B —    A doua întrebare preliminară: necesitatea unei aprobări prealabile din partea autorității competente

24.      Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească care sunt obligațiile care rezultă din prevederile articolului 56 din Regulamentul nr. 2201/2003 în legătură cu un astfel de plasament în ceea ce privește natura consultării și mecanismul de aprobare.

25.      Contextul în care se integrează aceste întrebări poate fi dedus pe baza informațiilor din decizia de trimitere.

26.      Potrivit informațiilor oferite de instanța de trimitere, aceasta nu a putut identifica în mod cert care este autoritatea din Regatul Unit competentă să acorde aprobarea în sensul articolului 56 alineatul (2) din regulament. Official Solicitor, respectiv Central Authority for England and Wales(19), a transmis inițial confirmarea din partea „instituției private” că este în măsură să o primească pe S. C. Într‑o declarație sub jurământ făcută ulterior în fața High Court, un funcționar al autorității centrale a explicat că aceasta nu este autoritatea competentă în sensul articolului 56 și că nu există nicio altă autoritate autonomă competentă în sensul regulamentului. Prin urmare, instanța de trimitere s‑a aflat sub impresia că a existat numai aprobarea „instituției private” în care urma să fie plasată S. C. și că această instituție este considerată autoritatea competentă.

27.      La întrebarea instanței adresată în timpul ședinței, guvernul Regatului Unit a precizat în schimb că instituția în care a fost plasat copilul nu este o instituție privată. Dimpotrivă, centrul de plasament aparține orașului Peterborough, se află în administrarea acestuia și, prin urmare, reprezintă o instituție de stat. În principiu, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare se soluționează pe baza constatărilor de fapt reținute de instanța de trimitere în decizia preliminară. Având în vedere informațiile oferite de guvernul Regatului Unit, pentru a răspunde în mod util la cea de a doua întrebare formulată de instanța de trimitere, trebuie să clarifice de asemenea problema dacă acordul centrului de plasament aflat sub autoritatea statului îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 56 alineatul (2).

1.      Centrul de plasament ca autoritate competentă

28.      Conform articolului 56 alineatul (2), hotărârea judecătorească privind plasarea copilului în alt stat membru poate fi luată numai după ce autoritatea competentă a statului membru solicitat a aprobat acest plasament. Articolul 56 alineatul (1) reglementează procedura consultării prealabile: în cazul în care o instanță judecătorească consideră necesară plasarea copilului într‑un alt stat membru, aceasta consultă în prealabil autoritatea centrală sau o altă autoritate competentă din statul solicitat.

29.      Noțiunea „autoritate competentă” prevăzută la articolul 56 alineatul (2) trebuie înțeleasă ca o noțiune generală care cuprinde în sfera sa noțiunile „autoritate centrală” și „autoritate competentă” prevăzute la alineatul (1). Astfel, din formularea „sau o altă autoritate competentă” rezultă că autoritatea centrală este considerată de asemenea autoritate competentă.

30.      Această interpretare este confirmată și de geneza normei. În versiunile anterioare ale proiectului de regulament, la alineatul (2), paralel cu noțiunile utilizate la alineatul (1), era vorba despre autoritatea centrală sau despre o altă autoritate competentă(20). Menționarea la alineatul (2) a autorității centrale a fost eliminată numai într‑un stadiu ulterior al procesului legislativ(21). Din documentele de negociere de la nivelul Consiliului nu rezultă că prin eliminarea autorității centrale de la alineatul (2) s‑a urmărit o modificare de conținut.

31.      În consecință, conform articolului 56, trebuie să își exprime acordul fie autoritatea centrală, fie o altă autoritate competentă ratione materiae. Întrucât, conform articolului 53, fiecare stat membru desemnează una sau mai multe autorități centrale, potrivit economiei regulamentului, este exclusă situația în care să nu existe o autoritate competentă în sensul articolului 56 alineatul (2)(22). Articolul 53 obligă o autoritate centrală necompetentă să transmită o comunicare către autoritatea (centrală) competentă.

32.      Astfel, trebuie să se verifice în continuare dacă prin noțiunea „autoritate competentă” în sensul articolului 56 alineatul (2) se poate înțelege de asemenea instituția privată sau de stat în care urmează să fie plasat copilul.

33.      Articolul 56 alineatul (3) prevede astfel că modalitățile de consultare sau de aprobare menționate la alineatele (1) și (2) sunt reglementate de dreptul intern al statului solicitat. Aspectul dacă instituția privată în care urmează să fie admis copilul poate fi de asemenea considerată autoritate competentă în sensul articolului 56 nu este o problemă care privește modalitățile de aprobare, ci un aspect fundamental referitor la însăși aprobarea în discuție. Acest aspect nu trebuie prevăzut de dreptul național, ci, în interesul aplicării uniforme a dreptului Uniunii, trebuie reglementat în mod autonom la nivelul Uniunii(23).

34.      Din versiunea în limba germană, în care este utilizată noțiunea „Behörde”, rezultă în mod clar că este necesară aprobarea unei autorități a statului. Și în alte versiuni lingvistice ale regulamentului sunt utilizate noțiuni care sugerează caracterul statal al autorității care urmează să își dea acordul: astfel, în versiunea în limba franceză, se utilizează noțiunea „autorité compétente”, iar în limba engleză, „competent authority”. În aceste versiuni lingvistice, necesitatea implicării unei autorități a statului rezultă în special din formularea articolului 56 alineatul (1) ultima teză, în care se vorbește despre sesizarea unei autorități publice („autorité publique”, „public authority”) în cazurile interne comparabile.

35.      Astfel, din însuși modul de redactare a articolului 56 rezultă că nu este suficientă aprobarea instituției private în care urmează să fie plasat copilul. Nu la fel de explicit este modul de redactare a articolului în privința problemei dacă acordul centrului de plasament de stat întrunește condițiile prevăzute la articolul 56 alineatul (2). Într‑o accepție largă a noțiunii „autoritate”, prin aceasta se poate înțelege și un centru de plasament de stat.

36.      Finalitatea cerinței unei aprobări confirmă faptul că acordul centrului de plasament în care urmează să fie plasat copilul – indiferent dacă centrul este privat sau de stat – nu reprezintă o aprobare valabilă în sensul articolului 56 alineatul (2). Acest aspect iese în evidență în raportul Lagarde cu privire la Convenția privind protecția copiilor, care, la articolul 33 alineatul (2), cuprinde o dispoziție privind plasarea minorilor, similară celei prevăzute la articolul 56 din Regulamentul nr. 2201/2003. Și această convenție stabilește necesitatea unui acord prealabil din partea statului solicitat(24). În această privință, în raportul Lagarde se precizează că această aprobare prealabilă are rolul de a facilita stabilirea în avans a condițiilor pentru șederea minorului în statul solicitat, și anume a condițiilor prevăzute de legile privind imigrarea(25) în vigoare în acest stat sau a condițiilor privind repartizarea costurilor aferente punerii în executare a măsurii plasamentului(26).

37.      Prin urmare, cerința aprobării asigură clarificarea prealabilă, în măsura în care este posibil, a tuturor chestiunilor care pot rezulta din plasamentul într‑o instituție din statul solicitat, înainte ca plasamentul propriu‑zis să aibă loc. Prin aceasta se urmărește, și din punctul de vedere al interesului superior al copilului, garantarea faptului că dificultățile de ordin administrativ sau de altă natură nu vor fi cunoscute decât abia la un moment ulterior, după plasarea copilului, și care, în cel mai rău caz, pot duce la repatrierea copilului.

38.      O nouă examinare de către statul membru solicitat a problemei dacă măsura plasamentului corespunde interesului superior al copilului nu ar fi conformă cu economia regulamentului. Această examinare a fost realizată deja de instanța care a dispus măsura în calitate de instanță considerată competentă potrivit regulamentului. Autoritățile statului membru solicitat ar putea însă arăta că, în opinia lor, s‑ar crea dificultăți în privința ordinii publice din acest stat, care, în conformitate cu articolul 23, ar putea fi invocate împotriva recunoașterii, respectiv încuviințării executării hotărârii judecătorești prin care se dispune măsura plasamentului. În final, procedura de consultare și de aprobare oferă autorității din statul membru solicitat posibilitatea de a sesiza problemele legate de instituția concretă aleasă. Astfel, autoritatea din statul membru solicitat cunoaște, în general, mai bine centrele de plasament din țară decât instanța din statul solicitant. Nu în ultimul rând, cerința aprobării are rolul de a asigura că autoritățile competente vor fi înștiințate din timp asupra faptului că un copil va intra sub sfera lor de competență, pentru ca acest lucru să nu aibă loc fără posibilitatea unui control din partea autorităților statului.

39.      Finalitatea cerinței aprobării nu este îndeplinită în cazul în care este exprimat acordul instituției private în care urmează să fie plasat copilul. Astfel, instituția privată nu poate lua decizii obligatorii în privința aspectelor administrative ale plasamentului pe care statul membru solicitat trebuie să le respecte ulterior. În schimb, un centru de plasament de stat poate adopta astfel de decizii. Din perspectiva unui control al problemelor legate de instituția de plasament concret selectată, nici acordul unui centru de plasament de stat nu este considerat suficient. Prin urmare, finalitatea cerinței aprobării impune ca aprobarea să fi fost dată de o autoritate de stat, alta decât centrul de plasament însuși. Este irelevant faptul că un centru de plasament este administrat sau condus de o autoritate competentă. Totuși, trebuie să se asigure faptul că decizia de aprobare este o decizie autonomă a autorității competente. Bineînțeles, la luarea deciziei, această autoritate de stat poate și trebuie să țină seama de aprecierea centrului de plasament în care urmează să fie plasat copilul. Totuși, aprecierea acestuia nu poate suplini aprobarea autorității.

40.      În procedura în fața Curții, Regatul Unit a precizat că în Anglia autoritatea competentă în sensul articolului 56 alineatul (2) este autoritatea locală în a cărei subordine se află centrul de plasament în care urmează să fie plasat copilul(27). În speță, această autoritate este Peterborough City Council.

41.      Din dosarul înaintat Curții rezultă că, după ce instanța de trimitere a solicitat aprobarea conform articolului 56 alineatul (2), autoritatea centrală a transmis, mai întâi, o scrisoare din partea conducerii centrului de plasament în care urma să fie plasat copilul. În antetul acestei scrisori figurau atât City Council, cât și numele centrului de plasament(28). Regatul Unit a explicat această dublă mențiune din antet prin aceea că centrul de plasament se află în administrarea Peterborough City Council. Din dosar rezultă că autoritatea centrală a transmis ulterior autorității irlandeze competente o altă scrisoare explicativă din partea centrului de plasament al cărei antet cuprindea numai denumirea centrului(29).

42.      Instanța de trimitere are sarcina de a clarifica în mod definitiv dacă în speță a existat o decizie a Peterborough City Council sau numai o decizie a centrului de plasament în care urma să fie plasat copilul.

2.      Consecințele în cazul lipsei aprobării autorității competente

43.      Prin urmare, în continuare, trebuie să se examineze care sunt consecințele în cazul în care s‑ar dovedi că în acțiunea principală autoritatea competentă nu a dat aprobarea.

44.      Conform articolului 56 alineatul (2), hotărârea judecătorească privind plasarea copilului poate fi adoptată numai în cazul în care autoritatea competentă din statul solicitat a aprobat această măsură. Astfel, aprobarea trebuie să existe înainte ca instanța din statul solicitant să fi dispus plasarea copilului. Caracterul obligatoriu al aprobării este subliniat de faptul că articolul 23 litera (g) prevede că o hotărâre judecătorească pronunțată în materia răspunderii părintești nu poate fi recunoscută, respectiv încuviințată spre executare în cazul în care nu a fost respectată procedura prevăzută la articolul 56.

45.      Prin urmare, împărtășim, în principiu, opinia Comisiei conform căreia aprobarea reprezintă o condiție sine qua non pentru hotărârea instanței prin care se dispune măsura plasamentului. Acest lucru reiese în mod imperativ și din finalitatea cerinței aprobării, menționată anterior. Clarificarea prealabilă a motivelor care împiedică plasamentul are rolul de a evita situația în care, ulterior, ar putea fi necesară repatrierea copilului.

46.      Cu toate acestea, într‑un caz de excepție precum cel din speță, caracterizat prin afirmații contradictorii ale autorității competente, trebuie să se considere că, în mod excepțional, aprobarea poate fi solicitată și ulterior. Astfel, instanța de trimitere a depus eforturi foarte mari pentru obținerea aprobării. Pe de altă parte, situația nu se caracterizează prin lipsa totală a aprobării – autoritatea centrală din Regatul Unit a transmis, mai întâi, un acord, iar ulterior a precizat că nu este autoritatea competentă. Autoritatea centrală nu s‑a opus însă plasamentului. În aceste împrejurări, ar fi contrar interesului superior al copilului să se reia întreaga procedură prin care se dispune măsura plasamentului, pentru ca ulterior – după obținerea unei aprobări valabile și după un interval de timp considerabil – să se dispună din nou măsura plasamentului.

47.      Prin urmare, într‑un astfel de caz de excepție în care instanța care trebuie să se pronunțe asupra plasării copilului nu a obținut, în pofida eforturilor depuse, decât o aprobare care ulterior s‑a dovedit a fi insuficientă în sensul articolului 56 alineatul (2), pare a fi justificat să se permită obținerea posterioară a aprobării(30). Pericolul de a eluda obligativitatea aprobării nu există în cazul în care se permite obținerea ulterioară a aprobării în astfel de condiții bine definite.

48.      Cu ocazia analizării cererii de aprobare ulterioară, autoritatea competentă din Regatul Unit trebuie să ia în considerare, la rândul său, faptul că s‑a ajuns la situația de a plasa minorul în Regatul Unit fără a avea aprobarea necesară și din cauza afirmațiilor neclare ale autorității centrale din Regatul Unit care, conform articolului 53, avea obligația de a transmite cererea autorității competente în vederea plasării în Regatul Unit. În această situație, luarea în considerare a interesului superior al copilului ar avea drept consecință, în speță, că aprobarea în sensul articolului 56 din Regulamentul nr. 2201/2003 ar putea fi refuzată numai în cazul în care există motive extrem de serioase care s‑ar opune plasamentului.

3.      Alte cerințe impuse în privința procedurii de aprobare

49.      În decizia preliminară, instanța de trimitere tratează problema privind informațiile pe care instanța din statul solicitant trebuie să le transmită autorității competente din statul solicitat pentru ca aceasta să poată examina aprobarea. De asemenea, unele dintre părțile la procedură și‑au exprimat punctul de vedere cu privire la celelalte condiții suplimentare care trebuie stabilite pentru procedura de aprobare.

50.      În acest sens, trebuie precizat că, în conformitate cu articolul 56 alineatul (3) din regulament, modalitățile de aprobare sunt reglementate de dreptul intern al statului solicitat. Din principiul efectivității rezultă totuși că, în vederea garantării securității juridice și a celerității, statele membre au obligația de a prevedea norme și proceduri clare pentru aprobarea conformă cu articolul 56. Potrivit articolului 53, autoritatea centrală necompetentă trebuie să transmită comunicarea autorității competente. Astfel, în cazul în care o autoritate centrală necompetentă se mulțumește să comunice instanței dintr‑un alt stat membru care solicită o aprobare faptul că nu este autoritatea competentă, fără a indica autoritatea propriu‑zis competentă, se încalcă obligațiile stabilite de regulament, întrucât pierderile de timp și neclaritățile apărute în demersul de a identifica autoritatea competentă tergiversează în mod inutil punerea în aplicare a măsurii plasamentului și contravin astfel interesului superior al copilului care trebuie protejat în temeiul regulamentului.

51.      Alte observații cu privire la problema dacă din dreptul Uniunii mai rezultă și alte cerințe privind procedura aprobării, de exemplu, legate de documentele care trebuie depuse, nu sunt, în opinia noastră, pertinente în prezenta procedură, întrucât nu există niciun element care să susțină că acestea au fost într‑adevăr abordate în acțiunea principală. Potrivit celorlalte informații din decizia de trimitere, singurul aspect contestat a fost acela dacă o instituție privată poate fi considerată de asemenea autoritate competentă în sensul articolului 56 alineatul (2). Tocmai în cadrul procedurii preliminare de urgență, în care statele membre(31) au posibilitatea de a prezenta observații numai în timpul ședinței, Curtea ar trebui să aprecieze cu prudență pertinența întrebărilor preliminare pentru soluționarea litigiului.

52.      De asemenea, în cadrul prezentei proceduri, nu trebuie să se clarifice nici problema privind situațiile în care în conformitate cu articolul 56 alineatul (1) ultima teză se poate renunța la aprobarea prevăzută la articolul 56 alineatul (2). Conform articolului 56 alineatul (1), consultarea prealabilă nu se impune în cazul în care în statul membru solicitat nu este prevăzută intervenția unei autorități publice pentru cazuri interne de plasament similare. La articolul 56 alineatul (2) nu este însă prevăzută nicio excepție de la obligativitatea aprobării. Din textul regulamentului nu se poate deduce în mod clar dacă – în special în cazul plasamentului într‑un centru de plasament – nu mai este necesară nicio aprobare, la fel ca în privința consultării prevăzute la alineatul (1) în situația în care nu este prevăzută intervenția unei autorități pentru cazurile interne de plasament al copiilor. Totuși, în ceea ce privește plasarea într‑un centru de plasament, presupunând că potrivit legislației unui stat membru o astfel de plasare ar fi posibilă fără intervenția unei autorități publice, considerăm că, în orice caz, renunțarea la cerința aprobării este inacceptabilă. Cu siguranță, nu aceasta a fost intenția legiuitorului Uniunii, întrucât, în caz contrar, acesta ar fi prevăzut și pentru această situație, la fel ca pentru plasarea într‑o familie substitutivă prevăzută la alineatul (4), cel puțin o obligație de notificare a autorității competente.

53.      Or, în speță – astfel cum a rezultat în urma răspunsului Regatului Unit și cum era de așteptat în contextul unui plasament în regim închis – legislația Regatului Unit prevede intervenția unei autorități, respectiv a instanței și în cazurile interne de plasament, comparabile cu plasamentul contestat în speță.

4.      Concluzie intermediară

54.      Prin urmare, la cea de a doua întrebare preliminară trebuie să se răspundă că aprobarea prevăzută la articolul 56 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie dată de autoritatea competentă înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești privind plasarea copilului. Simpla aprobare a instituției în care urmează să fie plasat copilul nu este suficientă. În cazul în care, ulterior, se dovedește că, în pofida eforturilor depuse, instanța care trebuie să se pronunțe asupra plasării copilului nu a putut obține aprobarea autorității competente, iar acest viciu este cauzat de declarațiile imprecise sau lacunare ale autorității centrale, trebuie să se permită obținerea ulterioară a aprobării, fără a fi necesar să se dispună din nou măsura plasamentului.

C —    A treia și a patra întrebare preliminară

55.      Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă executarea hotărârii prin care se dispune plasarea unui copil împotriva voinței sale într‑un centru cu regim închis din alt stat membru trebuie încuviințată în statul solicitat înainte de plasarea propriu‑zisă a copilului. Prin intermediul celei de a patra întrebări preliminare, instanța dorește să știe care sunt efectele juridice ale unei astfel de hotărâri prin care se dispune măsura plasamentului în statul solicitat înainte de încuviințarea executării.

1.      Admisibilitatea întrebărilor preliminare

56.      Din decizia preliminară rezultă că S. C. a fost plasată într‑un centru cu regim închis în Anglia, deși nu se încuviințase încă executarea hotărârii prin care s‑a dispus plasamentul. Întrucât copilul a fost deja plasat, în acțiunea principală nu mai este relevant, în cadrul celei de a treia întrebări, aspectul dacă trebuie să se încuviințeze executarea hotărârii înainte ca plasamentul propriu‑zis să aibă loc. Din informațiile prezentate de Regatul Unit în cadrul procedurii în fața Curții rezultă că, între timp, la 8 martie 2012, la cererea HSE, hotărârea prin care s‑a dispus măsura plasamentului adoptată în Irlanda a fost înregistrată și astfel s‑a încuviințat executarea ei în Anglia. În consecință, relevanța acestui aspect pentru soluționarea acțiunii principale și astfel admisibilitatea celor două întrebări sunt discutabile.

57.      Totuși, nu a expirat încă termenul pentru formularea unei căi de atac împotriva încuviințării executării. Astfel, cea de a patra întrebare este, în orice caz, relevantă pentru soluționarea acțiunii principale până la expirarea termenului respectiv. Întrucât instanța de trimitere a arătat că a dispus măsura plasamentului cu titlu provizoriu pentru perioade de câte patru săptămâni, problema privind efectele juridice ale unei astfel de hotărâri pe întreaga perioadă a plasamentului lui S. C. înainte de încheierea procedurii de exequatur cu privire la hotărârile ulterioare este relevantă pentru soluționarea acțiunii principale. În cazul în care S. C. evadează din centrul de plasament, instanța de trimitere se întreabă dacă, în lipsa încuviințării executării, hotărârea sa poate reprezenta temei juridic pentru a fi luate măsuri de către organele de stat prin care copilul să fie readus în centrul de plasament. Prin urmare, întrebarea dacă pentru o hotărâre prin care se dispune măsura plasamentului, precum cea din acțiunea principală, este necesară încuviințarea executării este în continuare relevantă pentru instanța de trimitere și, prin urmare, admisibilă. Vom examina acest aspect în cele ce urmează.

2.      Necesitatea încuviințării executării

58.      Articolul 21 din Regulamentul nr. 2201/2003 instituie principiul conform căruia hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru sunt recunoscute automat în celelalte state membre.

59.      Încuviințarea executării este reglementată la articolul 28 din regulament. Conform acestui articol, hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru cu privire la exercitarea răspunderii părintești față de un copil, care sunt executorii în acel stat și care au fost notificate sau comunicate, se execută într‑un alt stat membru după ce s‑a încuviințat executarea la cererea oricărei părți interesate. Conform articolului 28 alineatul (2), în ceea ce privește Regatul Unit, în locul încuviințării executării, hotărârile judecătorești se înregistrează în Anglia și în Țara Galilor, în Scoția sau în Irlanda de Nord, în funcție de locul unde trebuie să fie pusă în executare hotărârea. Din acest articol nu rezultă nicio diferență de conținut față de încuviințarea executării.

60.      Astfel cum am menționat anterior, hotărârile judecătorești prin care se dispune măsura plasamentului într‑un centru cu regim închis constituie o hotărâre cu privire la răspunderea părintească. Caracterul provizoriu al măsurii plasamentului contestate în speță(32) nu modifică natura hotărârii. Aceasta este executorie în sensul că conținutul său poate fi pus în executare(33), întrucât prin hotărârea pronunțată instanța de trimitere a dispus ca S. C. să fie plasată într‑o instituție cu regim închis(34).

61.      Procedura de învestire cu formulă executorie („procedura de exequatur”) este procedura prin care se încuviințează executarea silită a titlurilor executorii din străinătate(35). Prin urmare, este necesară încuviințarea executării, respectiv înregistrarea, iar nu recunoașterea automată conform articolului 21 din regulament în cazurile în care trebuie executată o hotărâre. Prin executare se înțelege punerea în aplicare a conținutului unei hotărâri prin intermediul constrângerii statului.

62.      În acțiunea principală, copilul se opune hotărârii judecătorești prin care s‑a dispus plasamentul său în regim închis. Astfel, în vederea punerii în aplicare a măsurii plasamentului, va fi necesară luarea măsurilor de executare silită. Acest lucru este confirmat de condițiile efective în care s‑a efectuat transferul lui S. C. din Irlanda într‑un centru de plasament englez: funcționari ai autorităților competente și ai poliției irlandeze au însoțit‑o în avion pe S. C. spre Londra, unde aceasta a fost preluată de funcționari din cadrul poliției engleze care i‑au asigurat transportul prin intermediul unei întreprinderi de transport private spre instituția de plasament. De atunci, S. C. este reținută în centrul de plasament împotriva voinței sale, ceea ce presupune privarea de libertate.

63.      În plus, instanța de trimitere subliniază că, în cazul în care S. C. ar evada din instituția cu regim închis, va fi necesară intervenția coercitivă a autorităților din Regatul Unit pentru a o readuce, împotriva voinței sale, în vederea propriei protecții, în instituția respectivă. În această privință, instanța de trimitere precizează că imediat ce va fi posibil din punct de vedere pedagogic S. C. va lua parte la excursiile organizate de instituție. Participarea la aceste excursii este deosebit de importantă pentru succesul programului, cu toate că există un risc de evadare ridicat.

64.      Toate aceste măsuri total sau parțial privative de libertate impun utilizarea nemijlocită a constrângerii în vederea punerii în aplicare a hotărârii judecătorești prin care s‑a dispus măsura plasamentului.

65.      În acest context, este posibil ca nu în toate ordinile juridice naționale să fie vorba despre mijloace de executare clasice de drept procesual civil. Cu toate acestea, la fel ca în cazul interpretării extensive a domeniului de aplicare al regulamentului, care include și măsurile de drept public(36), Curtea trebuie, pentru identitate de rațiune, să aibă în vedere o accepțiune largă atunci când definește măsurile de executare, care necesită încuviințarea executării. Nici articolul 47 alineatul (1) din regulament, care prevede că procedura de executare se stabilește prin dreptul statului membru în care are loc executarea, nu se opune unei definiții autonome a noțiunii de executare în dreptul Uniunii. Astfel, nu este vorba despre probleme privind procedura de executare, ci despre a stabili situațiile de fapt care fac necesară procedura de încuviințare a executării. Aceste aspecte trebuie stabilite în mod uniform pe tot teritoriul Uniunii.

66.      În acest sens, prin executare se înțelege orice punere în aplicare de către stat sau de către o autoritate legitimată de puterea suverană a unei hotărâri judecătorești cu privire la răspunderea părintească.

67.      Având în vedere aceste considerații, în principiu, este necesară încuviințarea executării și pentru executarea silită a unei hotărâri judecătorești cu privire la un copil prin care se dispune măsura plasamentului într‑un centru cu regim închis.

68.      Instanța de trimitere și părțile din acțiunea principală își exprimă totuși îngrijorarea privind timpul care se pierde în mod inevitabil cu procedura de exequatur. Acestea subliniază urgența specială care caracterizează acțiunea principală. În lipsa posibilităților alternative de plasament în Irlanda, nu exista decât varianta plasamentului în Anglia, care, din cauza pericolului acut de autovătămare, nu mai putea fi amânat. Prin urmare, argumentația se bazează, în esență, pe ideea că, având în vedere urgența și rațiunile legate de interesul superior al copilului, încuviințarea executării nu ar trebui să fie o condiție pentru punerea în aplicare a măsurii plasamentului în străinătate. Efectivitatea plasamentului transfrontalier ar fi afectată de obligativitatea de a încuviința executarea.

69.      Într‑adevăr, au existat problemele de ordin practic prezentate de instanța de trimitere legate de punerea în aplicare a unui astfel de plasament transfrontalier urgent al unui copil. Prin urmare, împărtășim rezervele manifestate de părțile la procedură. De asemenea, este evidentă urgența specială care caracterizează adesea cazurile de plasare transfrontalieră a copiilor într‑un centru din altă țară.

70.      Articolul 31 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că hotărârea judecătorească trebuie pronunțată într‑un termen scurt. Întrebat fiind cu privire la acest aspect, guvernul Regatului Unit a precizat că această hotărâre poate fi pronunțată și în mai puțin de o săptămână. Pe de altă parte, articolul 33 alineatul (5) prevede că acțiunea împotriva încuviințării executării poate fi introdusă în termen de o lună sau chiar de două luni.

71.      Motivele legate de urgența specială nu pot constitui, în sine, o justificare suficientă pentru ca măsurile de executare dintr‑un stat membru să se întemeieze pe o hotărâre prin care s‑a dispus măsura plasamentului în regim închis pentru care nu s‑a încuviințat executarea.

72.      Din rațiuni legate de celeritate, Regulamentul nr. 2201/2003 prevede astfel, în mod expres, că încuviințarea executării nu este obligatorie în cazul a două tipuri de hotărâri, și anume pentru hotărârile privind dreptul de vizită(37), pe de o parte, și pentru hotărârile privind înapoierea unui copil(38), pe de altă parte. În aceste cazuri, încuviințarea executării este înlocuită printr‑un certificat care trebuie să însoțească hotărârea judecătorească pentru ca astfel să nu mai fie necesară procedura de exequatur. Prin acest certificat, instanța care pronunță hotărârea dovedește că au fost respectate cerințele impuse prin regulament, în special cele cu privire la ascultarea copilului.

73.      Din faptul că în cazul ultimelor tipuri de hotărâri amintite este eliminată procedura de exequatur și din înlocuirea acesteia cu un certificat, rezultă că pentru celelalte hotărâri judecătorești privind răspunderea părintească procedura de exequatur trebuie îndeplinită fără excepție, chiar și în cauzele urgente. Dacă, din motive de urgență, se dorește eliminarea acestei proceduri și în privința hotărârilor judecătorești prin care se dispune măsura plasamentului, în aceste cazuri nu există posibilitatea de substituire a procedurii cu un certificat.

74.      Executarea hotărârii în afara statului în care a fost pronunțată fără să fie încuviințată ar crea probleme practice considerabile. Organele de executare naționale nu ar putea aprecia în niciun mod hotărârea judecătorească străină prezentată și, în mod special, nu ar putea verifica condițiile impuse pentru recunoașterea caracterului executoriu al acesteia și nici nu ar putea deduce tipul și întinderea executării pe care ar trebui să o realizeze. Tocmai pentru a evita astfel de incertitudini, regulamentul prevede procedura de încuviințare a executării. Este posibil ca aceste dificultăți practice legate de executare în lipsa unei încuviințări de executare să nu se întâlnească în acțiunea principală, dată fiind similitudinea dintre ordinile juridice în discuție și faptul că se utilizează aceeași limbă. Totuși, aceeași problemă privind obligativitatea încuviințării executării poate să apară, desigur, și într‑o situație în care organele de executare s‑ar confrunta cu executarea unui titlu care le este complet străin.

75.      Prin urmare, motivele legate de urgență nu pot justifica o excepție de la caracterul obligatoriu al încuviințării executării.

76.      Tutorele desemnat în cauză al minorei S. C. a mai prezentat încă un argument împotriva încuviințării executării hotărârii în litigiu. În opinia sa, regulamentul nu prevede la modul general faptul că pentru o măsură coercitivă luată împotriva unui copil este necesară încuviințarea executării; încuviințarea este necesară numai pentru executarea silită a unei hotărâri care privește un adult. În acțiunea principală însă, atât HSE, cât și mama lui S. C., care este parte la procedură, sunt de acord cu plasamentul. În mod similar a argumentat și guvernul german în cadrul ședinței; în opinia acestuia, măsurile luate în vederea punerii în aplicare a unei hotărâri judecătorești împotriva voinței copilului nu reprezintă o executare.

77.      Cu siguranță, cazul clasic de executare a hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești este acela în care unul dintre părinți dorește să execute o hotărâre pronunțată împotriva celuilalt părinte. Totuși, regulamentul include în domeniul său de aplicare și hotărârile judecătorești privind plasamentul copiilor. În cuprinsul regulamentului nu pot fi identificate elemente care să susțină faptul că aceste hotărâri judecătorești, în măsura în care trebuie puse în aplicare, în pofida opoziției copilului, sunt exceptate de la obligativitatea unei încuviințări a executării.

78.      Astfel, în certificatul emis conform articolului 39 din regulament, instanța de trimitere indică autoritatea centrală și Peterborough City Council drept părți împotriva cărora se cere executarea. În consecință, tutorele desemnat al lui S. C. consideră că hotărârea nu cuprinde nicio obligație de a face sau de a nu face îndreptată împotriva copilului și că, dimpotrivă, aceasta privește numai centrul de plasament care trebuie să pună în aplicare măsura. Cu toate acestea, hotărârea judecătorească privind măsura plasamentului cuprinde o dispoziție în sarcina lui S. C. de a se supune transferării în centrul de plasament și de a rămâne în acest centru.

79.      În plus, executarea silită a hotărârii prin care s‑a dispus măsura plasamentului în regim închis aduce atingere dreptului fundamental garantat la libertate, care este recunoscut „tuturor persoanelor”, prin urmare, și minorilor(39), în temeiul articolului 6 din Carta drepturilor fundamentale. Opinia conform căreia pentru executarea silită a măsurii de plasament împotriva unui copil nu este necesară o încuviințare ar conduce în cele din urmă la aceea că măsurile de executare împotriva copilului nu ar necesita un temei juridic prevăzut, în principiu, sub forma încuviințării executării și care justifică atingerea adusă dreptului la libertate, temei necesar pentru a accepta o hotărâre judecătorească pronunțată în străinătate în ordinea juridică a statului în care are loc executarea. Astfel, copilul nu ar fi decât un simplu obiect al constrângerii statale.

80.      O astfel de viziune nu ar fi compatibilă cu drepturile fundamentale ale copilului. Din considerentul (33) al regulamentului rezultă că acesta recunoaște drepturile fundamentale și respectă principiile consacrate de cartă, asigurându‑se în special că sunt respectate drepturile fundamentale ale copilului, astfel cum sunt prevăzute la articolul 24 din aceasta(40).

81.      O măsură de plasament care presupune privarea de libertate, precum cea care face obiectul hotărârii judecătorești cu privire la răspunderea părintească din speță, precum și executarea silită a acesteia reprezintă o ingerință deosebit de gravă în drepturile unui copil. În cazul în care s‑ar pleca de la premisa că, în speță, nu este necesară o încuviințare a executării, măsurile coercitive pentru executarea hotărârii prin care s‑a dispus măsura plasamentului s‑ar întemeia exclusiv pe recunoașterea hotărârii în sensul articolului 21 din regulament. Astfel cum în mod întemeiat a susținut Comisia, acest lucru ar impune, în plus, copilului, respectiv tutorelui desemnat, obligația de a solicita în temeiul articolului 21 alineatul (3) pronunțarea unei hotărâri de refuz al recunoașterii hotărârii prin care s‑a dispus măsura plasamentului, pentru ca astfel actele de executare să fie lipsite de temei juridic. Într‑o asemenea situație însă nu s‑ar ține seama în mod suficient de interesele copilului.

82.      În sfârșit, la articolul 20 din Convenția Națiunilor Unite privind drepturile copilului se subliniază că orice copil care este separat în mod temporar sau definitiv de mediul său familial are dreptul la protecție și la ajutor special din partea statului.

83.      În procedura de încuviințare a executării, în contextul acordării de către o instanță a exequaturului, aceasta va verifica din oficiu dacă există un motiv de refuz al recunoașterii în sensul articolului 23 din regulament. Printre aceste motive, pe lângă respectarea procedurii prevăzute la articolul 56, figurează situația în care se contravine ordinii publice prevăzută la articolul 23 litera (a), care ia în considerare în mod explicit interesul superior al copilului. De asemenea, în acest context, trebuie subliniat în special motivul de refuz întemeiat pe neîndeplinirea cerinței de ascultare a copilului prevăzute la articolul 23 litera (b).

84.      Prin adoptarea Regulamentului nr. 2201/2003 s‑au convenit anumite standarde de procedură uniforme, ca de exemplu, menținerea de principiu a cerinței unei încuviințări a executării. Acest lucru s‑a realizat și pentru protecția părților la procedură. Ar fi contrar spiritului regulamentului să se refuze aplicarea acestor standarde de procedură în cazul persoanelor minore care se opun hotărârii privind o măsură de plasament în regim închis în considerarea faptului că sunt minore.

85.      Procedura de aprobare prevăzută la articolul 56 alineatul (2) din regulament nu poate înlocui încuviințarea executării. Acest lucru rezultă, în primul rând, din poziția articolului 56 în cadrul regulamentului. Acest articol se regăsește în capitolul privind cooperarea dintre autoritățile centrale, iar nu în capitolul privind recunoașterea și executarea. În plus, cele două proceduri urmăresc scopuri diferite. Astfel cum am prezentat mai sus, scopul aprobării este acela de a clarifica dificultățile de ordin administrativ care ar putea apărea în cazul unui plasament transfrontalier, înainte de a dispune măsura plasamentului. În schimb, încuviințarea executării are rolul de a facilita executarea silită a măsurii plasamentului dispuse prin hotărârea judecătorească. Regulamentul nu prevede dispoziții cu privire la forma concretă a procedurii de aprobare; în mod contrar, la articolul 56 alineatul (3), regulamentul face trimitere la dreptul național. Și pentru acest motiv, aprobarea nu poate reprezenta un substituent suficient al procedurii de exequatur care este reglementată în detaliu în regulament.

86.      În consecință, o hotărâre judecătorească prin care se dispune măsura plasamentului în regim închis al unui copil necesită încuviințarea executării și în cazul în care aceasta trebuie executată împotriva copilului.

3.      Concluzie intermediară

87.      La a treia și a patra întrebare preliminară trebuie să se răspundă că o hotărâre judecătorească prin care se dispune măsura plasamentului în regim închis al unui copil necesită încuviințarea executării conform articolului 28 din Regulamentul nr. 2201/2003, în cazul în care măsurile luate de autoritățile publice dintr‑un alt stat membru în vederea punerii în aplicare a conținutului acesteia se întemeiază pe respectiva hotărâre.

4.      Considerații privind urgența neobișnuită

88.      Situația din speță se caracterizează printr‑o urgență neobișnuită, din cauza riscurilor la care copilul se expune în mod deliberat, precum și a lipsei unor alternative de plasament adecvate în Irlanda. De aceea, în continuare, dorim să facem câteva observații cu privire la problemele discutate în ședință, și anume care sunt posibilitățile care ar permite să se poată ajunge la rezultate pragmatice în cazul unui plasament transfrontalier caracterizat de o urgență specială.

89.      Una dintre posibilități ar fi aceea ca în speță, până la finalizarea procedurii de exequatur, instanțele engleze să adopte în temeiul articolului 20 alineatul (1) din regulament măsuri provizorii în vederea punerii în aplicare a plasamentului. High Court din Anglia a optat de asemenea pentru acest mod de abordare.

90.      Articolul 20 din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că trebuie îndeplinite cumulativ 3 condiții: în primul rând, conform alineatului (1) respectivele măsuri trebuie să aibă caracter urgent, în al doilea rând, aceste măsuri trebuie să privească o persoană care se găsește în statul membru în care își au sediul instanțele care intenționează să se întemeieze pe articolul 20, în al treilea rând, măsurile trebuie să aibă caracter provizoriu în sensul alineatului (2), adică măsurile vor înceta să producă efecte atunci când instanța competentă să soluționeze cauza pe fond a „luat măsurile pe care le consideră corespunzătoare”(41).

91.      În speță, condiția privind urgența este îndeplinită fără îndoială. Este îndeplinită de asemenea și cea de a doua condiție conform căreia persoana trebuie să se afle în statul membru al instanței. În opinia noastră, într‑un caz caracterizat de o urgență specială, prin măsurile privind punerea în aplicare a plasamentului dispuse în țară copilul ar trebui adus, mai întâi, într‑un alt stat membru, pentru a crea aici condițiile prevăzute la articolul 20 privind plasamentul provizoriu, până la finalizarea procedurii de exequatur. Pentru a asigura complementaritatea măsurilor privind protecția copilului, într‑un astfel de caz, instanțele ar putea și ar trebui să ajungă la o înțelegere prealabilă în sensul articolului 55 litera (c).

92.      Cele mai multe dintre părțile la procedură s‑au exprimat în defavoarea unui demers în sensul articolului 20, arătând că în acest context nu instanța competentă potrivit regulamentului ar fi cea care ia decizia. Articolul 20 alineatul (2) prevede că măsurile provizorii își încetează efectele de îndată ce instanța competentă pentru soluționarea cauzei pe fond a luat măsurile pe care le consideră necesare. În speță însă, instanța de fond a pronunțat deja o hotărâre, astfel încât problema care rămâne este aceea dacă această hotărâre mai produce în continuare efecte.

93.      În consecință, în cadrul ședinței, ca alternativă la o acțiune în sensul articolului 20 din regulament, s‑a ridicat problema dacă actele de executare se pot întemeia pe decizia privind încuviințarea executării înainte să fi expirat termenul pentru formularea unei căi de atac împotriva procedurii de exequatur, respectiv înainte de a se fi încheiat procedura din calea de atac. Aceasta ar însemna că de îndată ce instanța competentă conform articolului 31 alineatul (1) a acordat exequaturul, actele de executare se pot întemeia pe aceasta. Introducerea unei căi de atac nu ar avea în acest caz un efect suspensiv de executare. Conform articolului 31 alineatul (1) din regulament, hotărârea prin care se încuviințează executarea se pronunță într‑un termen scurt; în Anglia, pronunțarea trebuie să aibă loc în câteva zile.

94.      Din prevederile legale prezentate de guvernul Regatului Unit și din răspunsul scris acordat de acesta la o întrebare adresată de Curte rezultă totuși că, în conformitate cu dreptul englez, până la expirarea termenelor prevăzute de regulament pentru introducerea unei căi de atac împotriva deciziei privind încuviințarea executării, actele de executare nu pot avea ca temei hotărârea pronunțată în străinătate(42).

95.      Astfel, se ridică întrebarea dacă într‑un caz precum cel din speță regulamentul impune ca actele de executare să fie admisibile în anumite împrejurări, chiar dacă, conform dreptului național, încuviințarea executării nu a rămas încă definitivă.

96.      În această privință, Regulamentul nr. 2201/2003 nu cuprinde nicio dispoziție similară celei a articolului 47 din Regulamentul nr. 44/2001 („Regulamentul Bruxelles I”)(43). Acest articol admite în mod expres executarea măsurilor de conservare înainte de încheierea procedurii de exequatur.

97.      Totuși, textul regulamentului nu se opune unei interpretări conform căreia actele de executare sunt posibile imediat după ce a fost acordat exequaturul, întrucât articolul 28 alineatul (1) din regulament prevede că hotărârile judecătorești cu privire la exercitarea răspunderii părintești se execută după ce s‑a încuviințat executarea. Odată cu pronunțarea hotărârii de către instanță în conformitate cu articolul 31 există încuviințarea executării. Conform textului regulamentului, acest lucru nu este afectat nici de aspectul dacă împotriva încuviințării executării se introduce o cale de atac în temeiul articolului 33.

98.      Având în vedere articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale, la interpretarea și la aplicarea regulamentului trebuie să se țină seama, în primul rând, de interesul superior al copilului. Interesul superior al copilului poate impune ca, în cazurile de plasament transfrontalier caracterizat de o urgență neobișnuită, pentru perioada în care se desfășoară procedura de exequatur, să se permită adoptarea unei soluții flexibile, dacă, în caz contrar, din cauza trecerii timpului, măsura de plasament transfrontalier nu își mai poate atinge scopul.

99.      Având în vedere că este necesar să se țină seama de interesul superior al copilului și să se asigure realizarea acestuia, posibilitatea de executare din momentul în care a fost acordat exequaturul este susținută de faptul că aceasta contribuie la punerea în aplicare a hotărârii pronunțate de o instanță competentă în conformitate cu economia regulamentului, în loc să se apeleze, pentru perioada în cauză, la măsuri de urgență dispuse de o instanță a cărei competență este numai una subsidiară. Astfel, regulamentul prevede că prevalează competența instanței de la reședința obișnuită a copilului, întrucât se pleacă de la premisa că, dată fiind proximitatea față de copil, această instanță va pronunța hotărârea cea mai adecvată situației de fapt(44). De asemenea, prin încuviințarea executării, instanța a hotărât deja că executarea titlului este admisibilă în statul solicitat.

100. Astfel, executarea imediată a hotărârii ar conduce la un fapt împlinit pe durata procedurii căii de atac prevăzute la articolul 33 din regulament, întrucât măsura dispusă de instanța competentă ar putea fi, cel puțin pentru această perioadă, iremediabil aplicată. Totuși, în speță, se are în vedere interesul superior al copilului. În cazul în care nu s‑ar asigura plasamentul în timpul procedurii privind calea de atac, ar exista riscul unui fapt împlinit, cu urmări mult mai grave, și anume vătămarea sănătății sau chiar a vieții copilului. În acest context, instanța competentă a dispus că măsura plasamentului este cea mai indicată, după aprecierea tuturor elementelor pertinente. Ar contraveni sistemului de competențe stabilit de regulament, precum și principiului încrederii reciproce să se permită unei instanțe din statul solicitat să efectueze o nouă examinare a acestei aprecieri, în mod indirect, în cadrul adoptării propriilor măsuri de urgență.

101. Prin urmare, ne exprimăm opinia în favoarea acestei soluții, prin intermediul căreia, în cazurile de plasament transfrontalier caracterizat de o urgență specială, în care urgența rezultă din însăși hotărârea judecătorească, hotărârea instanței competente poate fi pusă în aplicare înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de exequatur.

102. În cazul în care, dimpotrivă, s‑ar admite numai un demers întemeiat pe articolul 20 din regulament, considerațiile precedente ar implica, în opinia noastră, necesitatea ca măsurile de protecție dispuse până la încheierea procedurii de exequatur să aibă ca obiect, în măsura în care este posibil, conținutul hotărârii instanței competente.

103. Aceste măsuri provizorii și de protecție reprezintă măsuri prevăzute de legislația națională a acestui stat membru. Prin urmare, în principiu, este de competența legiuitorului național să prevadă măsurile pe care autoritățile naționale trebuie să le adopte în vederea ocrotirii interesului superior al copilului și să stabilească modalitățile procedurale pentru punerea lor în aplicare(45).

104. Într‑un caz precum cel din speță, în care este vorba despre perioada de până la rămânerea definitivă a hotărârii de exequatur, instanțele din statul solicitat ar trebui să utilizeze totuși posibilitățile prevăzute de legislația națională aflate la dispoziția lor pentru ca prin măsurile de urgență să pună în aplicare conținutul hotărârii instanței competente. Acest lucru rezultă, nu în ultimul rând, din efectele recunoașterii hotărârii de plasament în sensul articolului 21 din regulament.

D —    A cincea și a șasea întrebare preliminară

105. Prin intermediul celei de a cincea și al celei de a șasea întrebări preliminare se urmărește să se stabilească dacă, în cazul unei noi hotărâri judecătorești de prelungire a duratei măsurii plasamentului, sunt necesare o nouă aprobare în sensul articolului 56 alineatul (2) și o nouă încuviințare a executării conform articolului 28. Instanța de trimitere formulează aceste întrebări în contextul în care dorește să dispună în mod repetat măsura plasamentului, însă numai pentru perioade scurte – patru săptămâni – pentru ca ulterior, în cazul în care se dovedește necesar, să reînnoiască măsura pentru perioade scurte. În opinia instanței, repetarea procedurii de aprobare și de exequatur nu este o soluție viabilă.

106. Pentru a atinge scopul amintit mai sus, perioada pentru care se dispune plasamentul trebuie să aibă ca temei o aprobare în sensul articolului 56 alineatul (2). O aprobare dată pentru o perioadă de o lună nu poate produce efecte pentru viitor, fără o limitare în timp, cu excepția cazului în care a fost dată în mod expres astfel încât să se aplice și pentru eventualele prelungiri ale măsurii de plasament sau dacă a fost dată pentru o perioadă nedeterminată.

107. Actele de executare pot avea ca temei o hotărâre a cărei executare a fost încuviințată, însă numai în limitele prevăzute în cuprinsul acestei hotărâri. În cazul în care, prin această hotărâre, măsura plasamentului s‑a dispus numai pentru o anumită perioadă, nici chiar o hotărâre a cărei executare a fost încuviințată nu ar putea reprezenta astfel temeiul legal pentru executarea silită a măsurii plasamentului care depășește perioada prevăzută în hotărâre. Pentru această perioadă suplimentară nu există o încuviințare a executării. Dincolo de perioada pentru care s‑a dispus măsura plasamentului, în statul în care se pronunță hotărârea privind exequaturul nu este întrunită condiția încuviințării de executare a hotărârii(46). Astfel, pentru cazurile în care se reînnoiește măsura plasamentului, va fi necesară o nouă încuviințare a executării. Având în vedere faptul că plasamentul în regim închis trebuie să reprezinte întotdeauna ultima soluție, este evident că această măsură trebuie pronunțată numai pentru o perioadă în care măsura este absolut necesară. Eventual, instanța va aprecia aspectul dacă, mai întâi, va dispune plasamentul pentru o perioadă mai lungă (și se încuviințează executarea acesteia), iar ulterior va verifica la intervale scurte dacă se impune anularea măsurii.

108. În ceea ce privește a cincea și a șasea întrebare, trebuie să se rețină faptul că aprobarea în sensul articolului 56 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 care a fost dată pentru o perioadă concretă nu este valabilă și pentru hotărârile judecătorești prin care se dispune prelungirea măsurii plasamentului – dimpotrivă, trebuie solicitată o nouă aprobare. Actele de executare pot avea ca temei o hotărâre a cărei executare a fost deja încuviințată, însă numai în limitele perioadei pentru care s‑a dispus măsura plasamentului prin intermediul hotărârii.

V —    Concluzie

109. Având în vedere aceste considerații, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare formulate de High Court of Ireland după cum urmează:

„1)      În domeniul de aplicare ratione materiae al Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 intră și o hotărâre judecătorească prin care se dispune plasarea unui copil într‑un centru de plasament situat în alt stat membru în vederea protecției sale și cu privare de libertate.

2)      Aprobarea prevăzută la articolul 56 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie dată de autoritatea competentă înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești privind plasarea copilului. Simpla aprobare a instituției în care urmează să fie plasat copilul nu este suficientă. În cazul în care, ulterior, se dovedește că, în pofida eforturilor depuse, instanța care trebuie să se pronunțe asupra plasării copilului nu a putut obține aprobarea autorității competente, iar acest viciu este cauzat de declarațiile imprecise sau lacunare ale autorității centrale, trebuie să se permită obținerea ulterioară a aprobării, fără a fi necesar să se dispună din nou măsura plasamentului.

3)      O hotărâre judecătorească prin care se dispune măsura plasamentului în regim închis al unui copil necesită încuviințarea executării conform articolului 28 din Regulamentul nr. 2201/2003, în cazul în care măsurile luate de autoritățile publice dintr‑un alt stat membru în vederea punerii în aplicare a conținutului acesteia se întemeiază pe respectiva hotărâre.

4)      Aprobarea în sensul articolului 56 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 care a fost dată pentru o perioadă concretă nu este valabilă și pentru hotărârile judecătorești prin care se dispune prelungirea măsurii plasamentului – dimpotrivă, trebuie solicitată o nouă aprobare. Actele de executare pot avea ca temei o hotărâre a cărei executare a fost deja încuviințată, însă numai în limitele perioadei pentru care s‑a dispus măsura plasamentului prin intermediul hotărârii.”


1 — Limba originală: germana.


2 — JO L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2116/2004 al Consiliului din 2 decembrie 2004 (JO L 367, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 90), cunoscut și sub denumirea „Regulamentul Bruxelles IIa” (denumit în continuare „Regulamentul nr. 2201/2003” sau, simplu, „regulamentul”).


3 — Având în vedere vârsta persoanei interesate, denumirea de adolescent ar fi cea corectă. Totuși, în continuare, vom utiliza terminologia din regulament, care vorbește numai despre copii. Spre deosebire de Convenția de la Haga din 19 octombrie 1996 asupra competenței, legii aplicabile, recunoașterii, executării și cooperării privind răspunderea părintească și măsurile de protecție a copiilor (citată la nota de subsol 10), regulamentul nu cuprinde o definiție a noțiunii „copil”. În prezenta cauză, nu sunt necesare explicații referitoare la această noțiune, întrucât domeniul de aplicare personal al regulamentului nu face obiectul prezentei proceduri, iar acest aspect nu a fost invocat de niciuna dintre părțile la procedură.


4 — „Interlocutory application”.


5 — În legislația irlandeză, un astfel de plasament poartă denumirea de „secure care” (îngrijire în regim de supraveghere).


6 — Hotărârea din 27 noiembrie 2007, C (C‑435/06, Rep., p. I‑10141, punctul 53), și Hotărârea din 2 aprilie 2009, A (C‑523/07, Rep., p. I‑2805, punctul 27).


7 — Hotărârea C (citată la nota de subsol 6, punctele 25‑36).


8 — Hotărârea C (citată la nota de subsol 6, punctul 43).


9 — Denumit în continuare „raportul Lagarde”, care poate fi accesat la adresa
http://hcch.e-vision.nl/upload/expl34d.pdf


10 — Textul convenției poate fi accesat pe pagina de internet a Conferinței de la Haga:
http://hcch.e-vision.nl/upload/text34d.pdf


11 — În acest sens, a se vedea Pirrung, J., „Auslegung der Brüssel IIa‑Verordnung in Sorgerechtssachen”, în Festschrift für Jan Kropholler, 2008, p. 399, 407.


12 — Conform articolului 3 litera (e) din Convenția privind protecția copiilor, aceasta se referă la plasamentul copilului la familia substitutivă, într‑o formă de protecție instituționalizată, protecție prin „kafalah” ori o instituție similară. Conform articolului 4 litera (i) din convenție, sunt excluse măsurile luate ca urmare a unor infracțiuni săvârșite de copil.


13 — Sau în legătură cu Danemarca, în cazul căreia nu se aplică Regulamentul nr. 2201/2003. În acest sens, a se vedea Concluziile prezentate la 20 septembrie 2007 în cauza C (C‑435/06, Rep., p. I‑10141, punctul 50).


14 — Raportul Lagarde (citat la nota de subsol 9, punctul 23).


15 — Raportul Lagarde (citat la nota de subsol 9, punctul 35).


16 — A se vedea în acest sens și concluziile noastre prezentate în cauza C (citate la nota de subsol 13, punctul 43).


17 — A se vedea în acest sens Hotărârea C (citată la nota de subsol 6, punctul 48 și următoarele).


18 — A se vedea considerentul (12) al regulamentului.


19 — Este vorba despre Lord Chancellor, care a delegat această sarcină International Child Abduction and Contact Unit (ICACU). Pe pagina de internet a Comisiei Europene, ICACU este enumerată ca fiind autoritatea competentă pentru Anglia și Wales; a se vedea http://ec.europa.eu/justice_home/judicialatlascivil/html/rc_jmm_centralauthorities_uk_en.htm. Potrivit sarcinilor enumerate pe pagina de internet din Regatul Unit, ICACU funcționează la sediul Official Solicitor.


20 — A se vedea Documentul nr. 8281/03 al Consiliului din 30 aprilie 2003, p. 29.


21 — Documentul nr. 12992/03 al Consiliului din 29 septembrie 2003, p. 37. În versiunea în limba italiană este amintită încă autoritatea centrală: „l’autorità centrale o un’altra autorità competente dello Stato richiesto”.


22 — În afară de excepția prevăzută la alineatul (1) ultima teză, pe care o vom examina la punctul 48 din prezentele concluzii.


23 — A se vedea Hotărârea din 17 iulie 2008, Kozłowski (C‑66/08, Rep., p. I‑6041, punctul 42), și Hotărârea din 14 februarie 2012, Flachglas Torgau (C‑204/09, punctul 37).


24 — Articolul 33 alineatul (2) din Convenția privind protecția copiilor prevede: „Decizia privind plasamentul sau măsurile de ocrotire poate fi luată în statul solicitant numai dacă autoritatea centrală sau altă autoritate competentă a statului solicitat a consimțit la plasament sau la măsurile de ocrotire, ținând seama de interesul superior al copilului.”


25 — În contextul regulamentului, acest lucru este valabil sub rezerva unui drept de ședere rezultat din calitatea de cetățean al Uniunii.


26 — Raportul Lagarde (citat la nota de subsol 9, punctul 143).


27 — Este vorba despre „relevant local authority”. În cazul plasamentului în regim închis al copiilor sub 13 ani, aprobarea trebuie avizată de Secretary of State for Education.


28 — Scrisoarea din 21 octombrie 2011.


29 — Scrisoarea din 7 noiembrie 2011.


30 — A se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2010, Purrucker (C‑296/10, Rep., p. I‑11163, punctele 82 și 86).


31 — Cu excepția statului membru a cărui instanță a formulat cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare.


32 — A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Sharpston din 20 mai 2010 prezentate în cauza Purrucker (C‑256/09, Rep., p. I‑7353, punctul 132 și urm.)


33 — În literatura de specialitate se susține și opinia conform căreia, după caz, trebuie învestite cu formulă executorie și acele hotărâri judecătorești cu privire la încredințare care nu pot face obiectul executării silite, pentru a nu permite părților să execute în mod autonom măsurile de încredințare prin deplasarea copilului într‑un alt stat membru fără încuviințarea executării; a se vedea Rauscher, Th., în Rauscher, Th., (ed.), Europäisches Zivilprozess- und Kollisionsrecht, Kommentar Brüssel IIa‑VO, München, 2010, articolul 28, punctul 8.


34 — Formularea originală: Orders „that S. C., a Minor, be detained in the custody of the Director of […].”


35 — Cu privire la Convenția de la Bruxelles, a se vedea Hotărârea din 29 aprilie 1999, Coursier (C‑267/97, Rec., p. I‑2543, punctul 28).


36 — Hotărârile C și A (citate la nota de subsol 6).


37 — Articolul 40 alineatul (1) litera (a), articolul 41 din regulament.


38 — Articolul 40 alineatul (1) litera (b), articolul 42 din regulament.


39 — Pentru drepturile fundamentale ale minorilor în special în privința dreptului la libertate conferit de CEDO, a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 28 noiembrie 1988, Nielsen împotriva Danemarcei, seria A, nr. 144, punctul 58.


40 — Hotărârea din 23 decembrie 2009, Detiček (C‑403/09 PPU, Rep., p. I‑12193, punctele 53‑55).


41 —      Hotărârile A (citată la nota de subsol 6, punctul 47), Detiček (citată la nota de subsol 40, punctul 39) și Purrucker (citată la nota de subsol 30, punctul 77).


42 — A se vedea articolul 31.17 din Family Procedure Rules 2010.


43 — Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).


44 — Nu se justifică să se transfere competența instanțelor engleze conform articolului 15 din regulament pentru că mama lui S. C. locuiește în Londra, întrucât, în pofida acestui fapt, nu se poate afirma că instanțele engleze sunt cele mai bine plasate pentru a soluționa cauza.


45 — Hotărârea A (citată la nota de subsol 6, punctul 51).


46 — În acest sens, a se vedea Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza Purrucker (citate la nota de subsol 32, punctul 148 și următoarele).