HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE (Camera a doua)

30 aprilie 2009(*)

„Funcție publică – Agenți auxiliari angajați pe durata sesiunilor Parlamentului European – Admisibilitate – Procedura precontencioasă – Articolul 283 CE – Articolul 78 din RAA – Excepție de nelegalitate – Egalitate de tratament – Stabilitatea locului de muncă – Directiva 1999/70 – Contracte pe perioadă determinată – Posibilitatea invocării”

În cauza F‑65/07,

având ca obiect o acțiune introdusă în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA,

Laleh Aayhan, cu domiciliul în Strasbourg (Franța), și 79 de alți foști agenți auxiliari angajați pe durata sesiunilor, ale căror nume figurează în anexă, reprezentați de R. Blindauer, avocat,

reclamanți,

împotriva

Parlamentului European, reprezentat inițial de domnul M. Mustapha-Pacha și de doamna R. Ignătescu, în calitate de agenți, ulterior de doamnele R. Ignătescu și S. Seyr, în calitate de agenți,

pârât,

TRIBUNALUL (Camera a doua),

compus din domnul H. Kanninen, președinte, doamna I. Boruta și domnul S. Van Raepenbusch (raportor), judecători,

grefier: domnul R. Schiano, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 13 noiembrie 2008,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 29 iunie 2007doamna Aayhan și 79 de alți foști agenți auxiliari angajați pe durata sesiunilor Parlamentului European solicită printre altele anularea deciziei autorității abilitate să încheie contractele de muncă (denumită în continuare „AHCC”) din 20 aprilie 2007 de respingere a pretinsei lor „reclamații” din 19 decembrie 2006 prin care urmăreau ca toate contractele succesive încheiate de fiecare dintre ei cu Parlamentul European să fie considerate un contract unic pe perioadă nedeterminată, cu normă redusă, ca persoanele interesate să fie reintegrate în acest temei în cadrul Parlamentului European și să beneficieze de o indemnizație „reprezentativă” corespunzătoare dreptului la concediu plătit pe care l‑ar fi dobândit pentru totalitatea perioadelor lucrate.

 Cadrul juridic

1.     Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Comunităților Europene

2        Potrivit articolului 52 ultima teză din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Comunităților Europene (denumit în continuare „RAA”) „[n]iciun nou agent auxiliar nu poate fi angajat în muncă după 31 decembrie 2006”.

3        Articolul 58 primul paragraf din RAA prevede:

„Agentul auxiliar beneficiază de un concediu remunerat de două zile lucrătoare pentru fiecare lună lucrată; nu se acordă dreptul la concediu pentru orice perioadă de serviciu mai mică de 15 zile sau o jumătate de lună.”

4        Articolul 78 din RAA, care face parte din titlul III „Agenții auxiliari”, prevede:

„Prin derogare de la dispozițiile prezentului titlu, agenții auxiliari angajați de către Parlamentul European […] pe durata lucrărilor sesiunilor fac obiectul condițiilor de recrutare și de remunerare prevăzute de acordul încheiat între această instituție, Consiliul Europei și Adunarea Uniunii Europei Occidentale privind încadrarea în muncă a acestui personal.

Dispozițiile acestui acord, precum și orice modificare ulterioară a acestora se aduc la cunoștința autorităților bugetare competente cu o lună înainte de intrarea lor în vigoare.

Aceleași condiții privind recrutarea și remunerarea aplicate interpreților de conferință recrutați de către Parlamentul European se aplică și agenților auxiliari angajați de către Comisia Comunităților Europene în calitate de interpreți de conferință pentru instituțiile și organismele comunitare.

Dispozițiile prezentului articol se aplică până la 31 decembrie 2006, dată de la care agenții în cauză fac obiectul condițiilor adoptate conform procedurii prevăzute la articolul 90.”

5        Articolul 90 din RAA, care face parte din titlul IV „Agenții contractuali”, capitolul 5 „Dispoziții speciale aplicabile agenților contractuali menționați la articolul 3b”, prevede:

„Prin derogare de la dispozițiile prezentului titlu, interpreții de conferință angajați de către Parlamentul European sau de către Comisie în numele instituțiilor și organismelor comunitare fac obiectul condițiilor prevăzute în convenția din 28 iulie 1999 încheiată între Parlamentul European, Comisie și Curtea de Justiție a Comunităților Europene, acționând în numele instituțiilor, pe de o parte, și asociațiile profesionale reprezentative, pe de altă parte.

Modificările convenției menționate anterior care se impun în urma intrării în vigoare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. [723/2004 al Consiliului din 22 martie 2004 de modificare a Statutului funcționarilor Comunităților Europene și a RAA, JO L 124, p. 1] se adoptă înainte de 31 decembrie 2006, conform procedurii prevăzute la articolul 78 al doilea paragraf. Orice modificare a convenției efectuată după 31 decembrie 2006 se adoptă de comun acord între instituții.”

6        Potrivit articolului 91 din RAA, care face parte de asemenea din titlul IV „Agenții contractuali”, capitolul 6 „Condiții de muncă”, „[a]rticolele 16-18 se aplică prin analogie”. Articolul 16 primul paragraf din RAA, în special, face trimitere, printre altele, în ceea ce privește durata de lucru, la „articolele 55-61 din [S]tatut[ul funcționarilor Comunităților Europene]”, articolul 55a alineatul (4) din Statutul funcționarilor Comunităților Europene (denumit în continuare „statutul”) făcând trimitere el însuși, în ceea ce privește modalitățile de activitate cu normă redusă, la anexa IVa la statut, al cărei articol 1 al treilea paragraf a treia teză prevede:

„Durata activității cu normă redusă nu poate fi mai mică decât jumătate din durata normală de activitate cu normă întreagă.”

2.     Acordul‑cadru privind munca pe durată determinată

7        Rezultă din al doilea și din al treilea paragraf al preambulului, precum și de la punctele 6-8 din considerațiile generale ale Acordului‑cadru privind munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999 (denumit în continuare „acordul‑cadru”), care figurează ca anexă la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129), în esență, că:

–        părțile la acordul‑cadru recunosc, pe de o parte, faptul că forma generală de raport de muncă între angajatori și lucrători este și va continua să fie contractul pe durată nedeterminată, din moment ce contribuie la calitatea vieții lucrătorilor implicați și îmbunătățește performanța acestora, dar că, pe de altă parte, în anumite împrejurări, contractele de muncă pe durată determinată răspund nevoilor angajatorilor și ale lucrătorilor;

–        acordul‑cadru stabilește principiile generale și cerințele minime legate de munca pe durată determinată, stabilind, printre altele, un cadru general pentru asigurarea egalității de tratament pentru lucrătorii cu contract de muncă pe durată determinată, protejându‑i împotriva discriminării și stabilind un cadru pentru a preveni abuzurile care rezultă din folosirea unor raporturi de muncă sau contracte pe durată determinată succesive, făcând trimitere la statele membre și la partenerii sociali pentru definirea modalităților detaliate de aplicare a principiilor și a cerințelor menționate, pentru a ține seama de realitățile situațiilor naționale, sectoriale și sezoniere specifice;

–        potrivit părților semnatare ale acordului‑cadru, folosirea, din motive obiective, a contractelor de muncă pe durată determinată constituie un mod de a împiedica abuzurile în detrimentul lucrătorilor.

8        Potrivit clauzei 1 din acordul‑cadru, acesta are ca obiectiv:

„(a)      îmbunătățirea calității muncii pe durată determinată, asigurând aplicarea principiului nediscriminării;

(b)      stabilirea unui cadru pentru împiedicarea abuzurilor care pot rezulta din folosirea raporturilor sau a contractelor de muncă pe durată determinată succesive.”

9        Clauza 5 din acordul‑cadru prevede:

„(1) Pentru a preveni abuzurile care rezultă din folosirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, statele membre, după consultarea partenerilor sociali, în conformitate cu legislația, convențiile colective și practicile naționale, și partenerii sociali introduc, acolo unde nu există măsuri legale echivalente de prevenire a abuzului, într‑un mod care să ia în considerare nevoile unor sectoare și categorii specifice de lucrători, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

(a)      motive obiective care să justifice reînnoirea unor asemenea contracte sau raporturi de muncă;

(b)      durata totală maximă a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive;

(c)      numărul de reînnoiri ale unor asemenea contracte sau raporturi de muncă.

(2) Statele membre, după consultarea partenerilor sociali, și partenerii sociali stabilesc, acolo unde este cazul, în ce condiții contractele sau raporturile de muncă [a se citi «raporturile de muncă pe durată determinată»]:

(a)      sunt considerate «succesive»;

(b)      sunt considerate contracte sau raporturi de muncă pe durată nedeterminată.”

 Situația de fapt

10      Toți reclamanții sunt foști agenți auxiliari angajați în mai multe rânduri de Parlamentul European, de fiecare dată pentru un contract pe perioadă determinată, pe durata lucrărilor sesiunilor, în conformitate cu articolul 78 din RAA, pentru exercitarea atribuțiilor de îngrijitor pentru creșă, infirmieră, dactilograf, tehnician, bucătar, profesor de limbi străine, supraveghetor de vestiar, operator de mutări, curier, operator multiplicator, asistent și altele.

11      În perspectiva faptului că, începând cu 1 ianuarie 2007, Parlamentul European urma să recurgă la un personal interimar pentru a răspunde la necesitățile sale de resurse umane în perioadele de sesiune, la 18 septembrie 2006, consilierul reclamanților a adresat o scrisoare directorului general al Direcției Generale (DG) „Personal”, cuprinzând un număr de critici referitoare la regimul aplicabil până atunci agenților auxiliari angajați pe durata sesiunilor, în special în ceea ce privește durata contractelor lor și dreptul la concediu remunerat, precum și împotriva intenției Parlamentului European de a transforma, începând cu 1 ianuarie 2007, fostele contracte de agenți auxiliari angajați pe durata sesiunilor în contracte de muncă temporară. În concluzie, consilierul reclamanților solicita ca respectivele contracte de agenți auxiliari angajați pe durata sesiunilor, încheiate pe perioadă determinată, să fie transformate în contracte de agent contractual pe perioadă nedeterminată, cu normă redusă (mai precis, cu un sfert de normă), în temeiul articolului 3a sau 3b din RAA, ca clienții săi să beneficieze de o chemare din concediu plătită și ca orice raporturi contractuale cu societatea care asigură muncă temporară la care Parlamentul European intenționa să recurgă să înceteze.

12      După întâlnirea cu consilierul reclamanților din 9 octombrie 2006, directorul general al DG „Personal” a răspuns, în esență, prin scrisoarea din 26 octombrie 2006, că era imposibil să recruteze agenți auxiliari angajați pe durata sesiunilor ca agenți contractuali, în temeiul articolului 3a sau 3b din RAA, și că utilizarea de lucrători temporari pentru asigurarea bunei desfășurări a sesiunilor Parlamentului European la Strasbourg (Franța) era permisă, atât în raport cu RAA, cât și cu dreptul francez.

13      Prin scrisoarea din 19 decembrie 2006, reclamanții au introdus o pretinsă reclamație împotriva deciziei din 26 octombrie 2006 de respingere a cererii din 18 septembrie 2006, solicitând AHCC revocarea deciziei menționate și, „în consecință, [considerarea] ansamblului [c]ontractelor pe [p]erioadă [d]eterminată încheiate între reclamanți și Parlamentul European […] drept […] un singur [c]ontract pe [p]erioadă [n]edeterminată care se prelungește după 1 ianuarie 2007, [reintegrarea] tuturor [acestor] agenți] [prin] [c]ontracte pe [p]erioadă [n]edeterminată […] [și acordarea] pentru fiecare agent reclamant a unei indemnizații pentru toate perioadele lucrate de la începutul încadrării sale, echivalentă dreptului la concedii plătite pe care l‑a dobândit prin munca sa”.

14      La 20 aprilie 2007, directorul general al DG „Personal” a răspuns, după ce a recalificat scrisoarea din 19 decembrie drept „cerere” în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, că nu o poate soluționa favorabil.

15      La 21 iunie 2007, reclamanții au introdus o reclamație împotriva deciziei de respingere din 20 aprilie 2007.

16      Prin decizia din 25 octombrie 2007, AHCC a respins această ultimă reclamație.

 Procedura și concluziile părților

17      Prin act separat depus la grefa Tribunalului la 29 noiembrie 2007, Parlamentul European a ridicat o excepție de inadmisibilitate a acțiunii, în temeiul, în opinia sa, al articolului 114 din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene, aplicabil mutatis mutandis Tribunalului, în temeiul articolului 3 alineatul (4) din Decizia 2004/752/CE, Euratom a Consiliului din 2 noiembrie 2004 de instituire a Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (JO L 333, p. 7, Ediție specială, 01/vol. 5, p. 142), până la intrarea în vigoare a Regulamentului de procedură al acestuia.

18      Prin scrisoarea primită prin fax la grefa Tribunalului la 21 ianuarie 2008 (depunerea originalului având loc la 24 ianuarie 2004), reclamanții au depus observații cu privire la excepția de inadmisibilitate.

19      Prin ordonanța din 13 martie 2008, Tribunalul a dispus unirea cu fondul a excepției de inadmisibilitate invocate de Parlamentul European, potrivit articolului 78 alineatul (3) al treilea paragraf din Regulamentul de procedură, aplicabil de la 1 noiembrie 2007, și anume de la o dată anterioară ridicării excepției de inadmisibilitate menționate.

20      Reclamanții solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei de respingere din 20 aprilie 2007 adoptate de Parlamentul European ca urmare a reclamației din 19 decembrie 2006.

În consecință:

–        recalificarea ansamblului contractelor pe perioadă determinată încheiate între aceștia și Parlamentul European drept un singur contract pe perioadă nedeterminată;

–        declararea faptului că Parlamentul European va fi obligat să îi reintegreze printr‑un contract pe perioadă nedeterminată;

–        declararea faptului că agenții Parlamentului European numiți auxiliari angajați pe perioada sesiunilor au dreptul, pentru toate perioadele lucrate de la începutul încadrării, la o indemnizație reprezentativă pentru dreptul la concediu plătit pe care l‑au dobândit prin munca lor;

–        obligarea Parlamentului European la plata către fiecare dintre aceștia a sumei de 2 000 de euro pentru cheltuielile lor nerecuperabile ocazionate de procedură;

–        obligarea Parlamentului European la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri.

21      Parlamentul European solicită Tribunalului:

–        declararea presupusei acțiuni în constatarea abținerii de a acționa ca fiind vădit inadmisibilă;

–        declararea acțiunii în anulare ca fiind nefondată;

–        respingerea ca inadmisibilă a cererii reclamanților de recalificare a ansamblului contractelor pe perioadă determinată încheiate între aceștia și Parlamentul European ca un singur contract pe perioadă nedeterminată;

–        respingerea ca inadmisibilă a cererii de reintegrare a tuturor acestor agenți printr‑un contract pe perioadă nedeterminată;

–        respingerea ca nefondată a cererii de acordare în favoarea reclamanților a unei indemnizații reprezentative pentru dreptul la concediu remunerat;

–        declararea cererii de plată către fiecare reclamant a sumei de 2 000 de euro pentru „cheltuielile lor nerecuperabile ocazionate de procedură” drept inadmisibilă;

–        pronunțarea asupra cheltuielilor de judecată potrivit legii.

22      Prin cerere primită prin fax la grefa Tribunalului la 21 ianuarie 2008 (depunerea originalului având loc la 28 ianuarie 2008), reclamanții solicită în special anularea deciziei din 25 octombrie 2007 de respingere a reclamației lor din 27 iunie 2007 (cauză înregistrată sub numărul F‑10/08).

23      În cursul ședinței, reclamanții au fost invitați de Tribunal să depună ultimul lor contract de agent auxiliar angajat pe durata sesiunilor încheiat cu Parlamentul European înainte de introducerea pretinsei lor reclamații din data de 19 decembrie 2006. S‑a dat curs acestei solicitări prin trimiterea primită prin fax la grefa Tribunalului la 26 noiembrie 2008 (depunerea originalului având loc la 1 decembrie 2008). Parlamentul European a depus observații referitoare la această trimitere la 12 decembrie 2008, dată la care a fost încheiată procedura orală și în prezenta cauză au început deliberările.

 Cu privire la admisibilitatea acțiunii

1.     Argumentele părților

24      Parlamentul European apreciază că acțiunea este vădit inadmisibilă.

25      Astfel, potrivit Parlamentului European, prima scrisoare a consilierului reclamanților din data de 18 septembrie 2006 nu constituie decât un ansamblu de reflecții referitoare în special la legalitatea articolului 78 din RAA, la situația juridică a agenților auxiliari angajați pe durata sesiunilor și la soluția reținută de Parlamentul European de a face apel la lucrători temporari începând cu 1 ianuarie 2007.

26      Această scrisoare nu ar fi cuprins nicio invitație precisă și oficială adresată AHCC de a lua o decizie în privința reclamanților și se încheia cu o propunere de întâlnire cu directorul general al DG „Personal” pentru discutarea dosarului. O astfel de întâlnire ar fi avut loc de altfel la 9 octombrie 2006.

27      Răspunsul directorului general al DG „Personal” din 26 octombrie 2006 ar fi lipsit de orice caracter decizional și nu ar fi avut ca obiect decât rezumarea poziției Parlamentului European cu privire la principalele puncte evocate în cadrul acestei întâlniri.

28      În schimb, scrisoarea reclamanților din 19 decembrie 2006 ar fi cuprins cereri precise și ar trebui calificată drept cerere în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, iar nu ca reclamație, în lipsa, la această dată, a vreunei decizii adoptate de Parlamentul European care să îi lezeze pe reclamanți.

29      În consecință, Parlamentul European observă că reclamanții au putut introduce în mod valabil la 21 iunie 2007 o reclamație împotriva deciziei AHCC din 20 aprilie 2007 de respingere a cererii menționate. Această reclamație a fost respinsă prin decizia AHCC din 25 octombrie 2007.

30      În aceste condiții, acțiunea, introdusă la 29 iunie 2007, trebuie considerată prematură, din moment ce la această dată procedura precontencioasă nu era finalizată, și, prin urmare, inadmisibilă.

31      În continuare, Parlamentul European contestă admisibilitatea concluziilor din cererea introductivă prin care se urmărește, pe de o parte, ca toate contractele pe perioadă determinată încheiate de reclamanți cu Parlamentul European să fie recalificate drept contracte unice pe perioadă nedeterminată și, pe de altă parte, ca Tribunalul să declare că Parlamentul European este obligat să reintegreze toți agenții respectivi prin contracte pe durată nedeterminată.

32      Potrivit Parlamentului European, numai AHCC are dreptul de a angaja un agent temporar sau auxiliar. În plus, în cadrul competenței de anulare care îi este conferită de articolul 230 CE, instanța comunitară nu ar fi abilitată să adreseze somații instituțiilor. Parlamentul European adaugă că articolul 233 CE prevede o repartizare a competențelor între autoritatea judiciară și autoritatea administrativă, în sensul că instituția emitentă a actului anulat are sarcina să determine măsurile necesare pentru executarea unei hotărâri de anulare, exercitând, sub controlul instanței comunitare, puterea de apreciere de care dispune în acest scop și respectând atât dispozitivul și motivele hotărârii pe care trebuie să o execute, cât și prevederile dreptului comunitar.

33      În fine, în ședință, Parlamentul European a considerat că acțiunea era inadmisibilă și deoarece contractele de agent temporar pe perioadă determinată încheiate între reclamanți și Parlamentul European nu fuseseră niciodată atacate în termenele prevăzute la articolele 90 și 91 din statut.

34      Dimpotrivă, reclamanții apreciază că scrisoarea din 18 septembrie 2006 constituie o cerere în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut. Cu toate acestea, ei declară că au introdus o nouă acțiune împotriva deciziei din 25 octombrie 2007 pentru cazul în care scrisoarea din 18 septembrie 2006 ar trebui calificată drept cerere.

2.     Aprecierea Tribunalului

35      În primul rând, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, calificarea unei scrisori sau a unei note drept cerere în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut ține numai de aprecierea Tribunalului, și nu de voința părților (a se vedea, spre exemplu, Ordonanța Tribunalului de Primă Instanță din 15 iulie 1993, Hogan/Parlamentul European, T‑115/92, Rec., p. II‑895, punctul 36, și Ordonanța Tribunalului de Primă Instanță din 20 august 1998, Collins/Comitetul Regiunilor, T‑132/97, RecFP, p. I‑A‑469 și II‑1379, punctele 12-16).

36      În speță, este clar că reclamanții au solicitat prin scrisoarea din 18 septembrie 2006 ca, pentru fiecare dintre ei, toate contractele de agent auxiliar angajat pe durata sesiunilor să fie recalificate într‑un contract de agent contractual pe perioadă nedeterminată, cu normă redusă, în temeiul articolului 3a sau 3b din RAA, precum și plata unei indemnizații compensatorii pentru concediile remunerate corespunzătoare perioadelor lucrate și încetarea oricăror raporturi contractuale cu întreprinderea care asigură muncă temporară la care Parlamentul European intenționa să recurgă. O astfel de scrisoare trebuie calificată drept cerere în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut.

37      Împrejurarea că această cerere cuprindea o invitație la „dezbaterea” dosarului cu „directorul departamentului de resurse umane” al Parlamentului European nu este de natură să repună în discuție calificarea sa juridică.

38      În aceste condiții, scrisoarea din 19 decembrie 2006 trebuie calificată drept reclamație împotriva deciziei din 26 octombrie 2006 de respingere a cererii din 18 septembrie 2006, această reclamație făcând obiectul unei decizii de respingere de către AIPN din data de 20 aprilie 2007.

39      În al doilea rând, trebuie să se examineze dacă, introducând o astfel de cerere, în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, reclamanții au aplicat corect procedura administrativă prealabilă, astfel cum este reglementată la articolele 90 și 91 din statut, la care face trimitere articolul 46 din RAA.

40      În această privință, potrivit jurisprudenței constante, în prezența unei decizii adoptate de AIPN care constituie un act care lezează un funcționar, acesta, în cazul în care intenționează să solicite anularea, reformarea sau retragerea acestui act, nu trebuie să introducă o cerere, în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, ci să utilizeze procedura reclamației, prevăzută la articolul 90 alineatul (2) (a se vedea în acest sens Ordonanța Tribunalului de Primă Instanță din 7 iunie 1991, Weyrich/Comisia, T‑14/91, Rec., p. II‑235, punctele 32 și 34, Ordonanța Tribunalului de Primă Instanță din 1 aprilie 2003, Mascetti/Comisia, T‑11/01, RecFP, p. I‑A‑117 și II‑579, punctul 33, Hotărârea Tribunalului din 28 iunie 2006, Le Maire/Comisia, F‑27/05, RecFP, p. I‑A‑47 și II‑159, punctul 36).

41      În speță, astfel cum rezultă de la punctul 36 din prezenta hotărâre, prin cererea din 18 septembrie 2006, reclamanții urmăreau să obțină de la administrație, pe de o parte, transformarea contractelor succesive de agent auxiliar angajat pe perioada sesiunilor în contracte unice de agent contractual pe perioadă nedeterminată, în temeiul articolului 3a sau 3b din RAA, și, pe de altă parte, plata unei indemnizații pentru repararea prejudiciului suferit din cauza neacordării de concedii remunerate pentru perioadele lucrate în trecut.

42      În ceea ce privește primul aspect, Parlamentul European a susținut în esență, în ședință, că reclamanții trebuiau să utilizeze, în termenele prevăzute, procedura reclamației prevăzută la articolul 90 alineatul (2) din statut, cel puțin împotriva ultimului contract de agent auxiliar angajat pe durata sesiunii, în măsura în care nu fusese încheiat pe perioadă nedeterminată.

43      Este adevărat că, în mod normal, un contract începe să producă efecte de la semnarea sa. Prin urmare, de la data semnării trebuie să se calculeze termenul pentru introducerea unei reclamații în timp util în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 11 iulie 2002, Martínez Páramo și alții/Comisia, T‑137/99 și T‑18/00, RecFP, p. I‑A‑119 și II‑639, punctul 56). În speță, s‑ar fi putut admite astfel că reclamanții au introdus oficial o reclamație împotriva unuia dintre ultimele lor contracte de agent auxiliar angajat pe durata sesiunii întrucât nu era încheiat pe perioadă nedeterminată și nici în temeiul articolului 3a sau 3b din RAA.

44      Cu toate acestea, ținând cont de natura criticilor formulate de reclamanți și de argumentele invocate în susținerea acestora, precum și de perioadele de activitate în ansamblu efectuate în cadrul Parlamentului European în calitate de agenți auxiliari angajați pe durata sesiunilor, era la fel de admisibil pentru aceștia, având în vedere sistemul căilor de atac astfel cum este organizat la articolele 90 și 91 din statut, să invite întâi Parlamentul European, prin intermediul unei cereri în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, să își exercite puterea de apreciere cunoscând pe deplin criticile și argumentele avansate în acest sens și să adopte în mod oficial o decizie referitoare la posibilitatea de a califica toate contractele în litigiu drept contracte pe perioadă nedeterminată, decizie care poate fi ulterior atacată prin intermediul unei reclamații și apoi, dacă este cazul, al unei acțiuni.

45      În orice caz, dacă trebuia primită, cu privire la acest aspect, teza Parlamentului European, trebuie să se constate că reclamația introdusă la 19 decembrie 2006 de reclamanți poate, în raport cu obiectul și cu conținutul său, să fie cu ușurință interpretată ca fiind îndreptată împotriva ultimelor contracte de agent auxiliar angajat pe durata sesiunii încheiate în cursul celor trei luni anterioare între Parlamentul European și reclamanți, o copie a acestor contracte fiind depusă de reclamanți la solicitarea Tribunalului. Împrejurarea că aceste contracte au fost depuse în ultimul stadiu al procedurii orale, fără de altfel ca pârâtul să formuleze obiecții în această privință, nu este de natură să determine inadmisibilitatea formală a cererii introductive.

46      În ceea ce privește al doilea aspect al cererii din 18 septembrie 2006, din moment ce pretențiile de despăgubiri ale reclamanților își au originea în pretinsul comportament culpabil al Parlamentului European, întrucât timp de mulți ani i‑ar fi privat pe reclamanți de orice drept la concediu remunerat din cauza încheierii de contracte de agent auxiliar angajat pe durata sesiunii pentru perioade foarte scurte, reclamanților le revenea sarcina să solicite AHCC, prin introducerea unei cereri în conformitate cu articolul 90 alineatul (1) din statut, să repare pretinsul prejudiciu și să continue procedura, dacă este cazul, printr‑o reclamație îndreptată împotriva deciziei de respingere a cererii. Or, este exact ceea ce s‑a petrecut în speță, astfel cum rezultă de la punctele 41-44 din prezenta hotărâre.

47      Prin urmare, trebuie să se considere că prezenta acțiune este îndreptată împotriva deciziei din 26 octombrie 2006 de respingere a cererii din 18 septembrie 2006 (denumită în continuare „decizia atacată”), atât în ceea ce privește cererea de recalificare pentru fiecare dintre reclamanți a contractelor succesive de agent auxiliar angajat pe durata sesiunii pe perioadă determinată drept un contract de agent contractual pe perioadă nedeterminată, în temeiul articolului 3a sau 3b din RAA, cât și în ceea ce privește cererea de despăgubiri.

48      În al treilea și ultimul rând, trebuie să se statueze asupra întinderii sau admisibilității anumitor concluzii din acțiune.

49      Reclamanții solicită Tribunalului în special:

„–      [anularea] deciziei explicite din 20 aprilie 2007 adoptate de Parlamentul European […] în privința reclamației [lor] din 19 decembrie 2006 […].

În consecință:

–        [recalificarea] ansamblului [c]ontractelor pe [p]erioadă [d]eterminată încheiate între [reclamanți] și Parlamentul European […] drept un singur [c]ontract pe [p]erioadă [n]edeterminată;

–        [declararea] faptului că Parlamentul European […] va fi obligat să [îi] reintegreze […] printr‑un [c]ontract pe [p]erioadă [n]edeterminată;

–        [declararea] faptului că agenții Parlamentului European […] numiți [a]uxiliari angajați pe perioada sesiunilor au dreptul, pentru toate perioadele lucrate de la începutul încadrării, la o indemnizație reprezentativă pentru dreptul la concediu plătit pe care l‑au dobândit prin munca lor.”

50      Prin prima concluzie menționată mai sus, reclamanții solicită anularea deciziei din 20 aprilie 2007 de respingere a reclamației lor. În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, reclamația administrativă și respingerea sa explicită sau implicită de către administrație fac parte dintr‑o procedură complexă. În aceste condiții, acțiunea introdusă la Tribunal, chiar dacă este îndreptată formal împotriva respingerii reclamației, are ca efect sesizarea Tribunalului cu privire la actul care lezează, împotriva căruia a fost formulată reclamația (Hotărârea Curții din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul European, 293/87, Rec., p. 23, punctul 8, și Hotărârea Curții din 7 februarie 1990, Culin/Comisia, C‑343/87, Rec., p. I‑225, punctul 7, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 16 octombrie 1996, Capitanio/Comisia, T‑36/94, RecFP, p. I‑A‑449 și II‑1279, punctul 33, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 7 iunie 2005, Cavallaro/Comisia, T‑375/02, RecFP, p. I‑A‑151 și II‑673, punctul 59). Prin urmare, în speță acțiunea trebuie considerată ca fiind îndreptată împotriva deciziei din 26 octombrie 2006 de respingere a cererii reclamanților din 18 septembrie 2006.

51      Prin a doua și a treia concluzie menționate mai sus, reclamanții solicită în realitate Tribunalului să adreseze somații instituției vizate sau să pronunțe declarații.

52      Or, în cadrul unei acțiuni în temeiul articolului 91 din statut, instanța comunitară nu poate, fără a aduce atingere prerogativelor autorității administrative, să pronunțe declarații sau constatări de principiu, nici să adreseze somații instituțiilor comunitare (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 27 iunie 1991, Valverde Mordt/Curtea de Justiție, T‑156/89, Rec., p. II‑407, punctul 150, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 8 iunie 1995, P/Comisia, T‑583/93, RecFP, p. I‑A‑137 și II‑433, punctele 17 și 18, Ordonanța Tribunalului din 16 mai 2006, Voigt/Comisia F‑55/05, RecFP, p. I‑A‑15 și II‑51, punctul 25).

53      Prin urmare, trebuie respinse a doua și a treia concluzie menționate mai sus ca inadmisibile.

54      În fine, în ceea ce privește a patra concluzie, trebuie să se constate că ea nu face decât să reitereze conținutul celui de al doilea aspect al cererii din 18 septembrie 2006, menționat la punctele 36 și 46 din prezenta hotărâre, astfel cum a fost respins prin decizia din 26 octombrie 2006, împotriva căreia este îndreptată prezenta acțiune. Astfel, a patra concluzie se confundă cu prima, așa cum a fost precizată mai sus.

 Cu privire la cererea de anulare

1.     Argumentele părților

55      Argumentația reclamanților în susținerea acțiunii lor în anulare trebuie înțeleasă ca fiind întemeiată pe o excepție de nelegalitate a articolului 78 din RAA.

56      Reclamanții apreciază că, din cauză că agenții auxiliari angajați pe durata sesiunilor sunt supuși unor condiții de recrutare și de remunerare prevăzute într‑un acord încheiat între Parlamentul European, Consiliul Europei și Adunarea Uniunii Europei Occidentale (UEO) (denumit în continuare „acordul”), articolul 78 din RAA a avut ca efect excluderea acestei categorii de agenți din domeniul de aplicare al reglementării comunitare aplicabile funcționarilor, precum și agenților contractuali și auxiliari și chiar excluderea de sub incidența oricărui izvor de drept, fie acesta statal sau comunitar.

57      În opinia reclamanților, rezultă de aici că timp de mulți ani, agenții auxiliari angajați pe durata sesiunilor au lucrat într‑o situație nereglementată juridic.

58      Or, ar fi revenit Consiliului Uniunii Europene, potrivit articolului 283 CE, sarcina de a supune agenții vizați unui statut, chiar adaptat la condițiile speciale ale activității lor, mai degrabă decât excluderea lor din orice statut, astfel cum decurge din aplicarea articolului 78 din RAA.

59      Reclamanții adaugă că faptul că soarta a aproximativ 300 de agenți este supusă numai voinței a trei angajatori, chiar dacă sunt publici, este o aberație juridică, acordul dintre Parlamentul European, Consiliul Europei și Adunarea UEO nereprezentând un izvor de drept. Acest acord nu ar constitui un izvor de drept contractual decât în privința raporturilor dintre aceste trei instituții, dar nu în ceea ce privește raporturile lor cu propriii agenți. Acordul nu ar avea nici valoare de reglementare, nici valoare statutară, nici valoare contractuală.

60      În consecință, ar trebui înlăturate prevederile articolului 78 din RAA și, în lipsa unei legislații naționale aplicabile, ar trebui aplicate principiile fondatoare ale Uniunii Europene.

61      În această privință, reclamanții invocă în primul rând Carta socială europeană, semnată la Torino la 18 octombrie 1961, care garantează condiții de muncă echitabile în ceea ce privește remunerația și durata muncii și care interzice orice discriminare.

62      Ei susțin în această privință că singura diferență obiectivă care ar putea fi făcută între agenții auxiliari angajați pe durata sesiunilor și alte categorii de agenți angajați cu contract pe perioadă nedeterminată ar fi cea care decurge din modul de funcționare special al sesiunilor plenare ale Parlamentului European la Strasbourg. Astfel, Parlamentul European ar avea dreptul să angajeze agenți auxiliari pe durata sesiunilor numai pentru cinci zile pe lună, din cauza caracterului specific al activității lor. Cu toate acestea, Parlamentul European nu ar putea să le acorde un statut incert și să îi supună numai voinței, chiar conjugate, a trei angajatori publici.

63      Prin urmare, Parlamentul European ar fi operat o discriminare între agenți care exercită același tip de atribuții, cu toate că nimic nu ar justifica din punct de vedere obiectiv această discriminare și că articolul 283 CE nu ar permite excluderea unei categorii de agenți de la beneficiul dreptului de a fi supus unui statut.

64      Reclamanții adaugă că agenții auxiliari angajați pe durata sesiunilor sunt recrutați pe posturi permanente potrivit unui ciclu special de muncă, iar nu pe posturi temporare.

65      În al doilea rând, reclamanții invocă Convenția nr. 111 a Organizației Internaționale a Muncii (OIM) privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, adoptată la 25 iunie 1958, și Convenția nr. 158 a OIM privind încetarea raporturilor de muncă la inițiativa angajatorului, adoptată la 22 iunie 1982, în special articolul 4 din aceasta, potrivit căruia „[u]n lucrător nu trebuie concediat fără a exista un motiv valabil de concediere legat de aptitudinile sau de conduita lucrătorului sau întemeiat pe necesitățile de funcționare ale întreprinderii, ale unității sau ale serviciului”.

66      Or, în speță, Parlamentul European, prin sistemul pe care l‑a pus în aplicare în privința agenților auxiliari angajați pe durata sesiunilor, s‑ar afla cel puțin într‑o poziție potențială de a se debarasa de acești agenți la încheierea fiecărui contract de cinci zile, fără ca persoanele interesate să beneficieze de căi de atac efective în justiție. În plus, externalizarea atribuțiilor lor în favoarea unei agenții care asigură muncă temporară, în măsura în care determină încetarea contractului de muncă încheiat cu Parlamentul European, ar constitui tocmai o concediere fără un motiv exprimat.

67      În al treilea rând, reclamanții invocă acordul‑cadru din care rezultă, din al doilea paragraf al preambulului, că forma generală de raport de muncă între angajatori și lucrători este contractul pe durată nedeterminată. Reclamanții subliniază că numai munca pe durată nedeterminată garantează lucrătorului un real statut juridic, o stabilitate a locului de muncă și garanția drepturilor sale fundamentale.

68      În fine, reclamanții apreciază că Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 16 iulie 1998, Gebhard/Parlamentul European (T‑109/96, Rec., p. II‑2785), este anterioară Directivei 1999/70 și nu are ca obiect statutul agenților auxiliari angajați pe durata sesiunii. În plus, contrar celor ce rezultă de la punctul 41 din hotărârea menționată, posturile de agenți auxiliari angajați pe durata sesiunilor nu ar răspunde unor necesități punctuale.

69      Parlamentul European arată că, prin acțiunea lor, reclamanții urmăresc să susțină că legiuitorul comunitar nu și‑a îndeplinit obligația, prevăzută la articolul 283 CE, de a crea un statut propriu agenților auxiliari angajați pe durata sesiunilor. Astfel, acțiunea ar trebui considerată o acțiune în constatarea abținerii de a acționa. Or, potrivit Parlamentului European, o astfel de acțiune trebuie respinsă ca inadmisibilă pentru motivele expuse în continuare.

70      În primul rând, acțiunea ar fi trebuit, cel puțin, să fie îndreptată împotriva Consiliului, care, potrivit articolului 283 CE, este legiuitorul în materia vizată.

71      În al doilea rând, potrivit unei jurisprudențe constante, introducerea unei acțiuni în constatarea abținerii de a acționa nu ar fi posibilă decât dacă abținerea instituției vizate subzistă după solicitarea de a acționa și, prin urmare, dacă instituția păstrează tăcerea sau formulează un răspuns provizoriu. O acțiune în constatarea abținerii de a acționa ar fi exclusă în cazul în care instituția adoptă altă poziție decât cea care i‑a fost solicitată, caz în care persoana interesată ar dispune de calea de atac a acțiunii în anulare.

72      Or, în speță, din moment ce Parlamentul European, ca urmare a trimiterii scrisorii din 19 decembrie 2006 și a introducerii reclamației din 21 iunie 2007, nici nu a păstrat tăcerea, nici nu a dat un răspuns provizoriu, singura acțiune pe care reclamanții aveau dreptul să o introducă era o acțiune în anulare.

73      În al treilea rând, o acțiune în constatarea abținerii de a acționa nu ar fi admisibilă, potrivit articolului 230 al patrulea paragraf CE, decât dacă reclamantul este destinatar al actului. Prin urmare, ar trebui, astfel cum decurge dintr‑o jurisprudență constantă, să se respingă ca inadmisibilă o acțiune în constatarea abținerii de a acționa prin care s‑ar urmări obținerea unei dispoziții cu caracter general și normativ, iar nu un act care privește reclamantul în mod direct și individual.

74      Or, în speță, acțiunea ar urmări adoptarea unui nou regim aplicabil tuturor agenților auxiliari angajați pe durata sesiunilor.

75      În al patrulea rând, Parlamentul European își exprimă îndoiala cu privire la posibilitatea introducerii la Tribunal a unei acțiuni în constatarea abținerii de a acționa. Potrivit articolului 3 alineatul (1) litera (c) din Decizia 88/591/CECO, CEE, Euratom a Consiliului din 24 octombrie 1988 de instituire a Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene (JO L 319, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 67), competența de a soluționa acțiuni în constatarea abținerii de a acționa formulate împotriva unei instituții de către persoane fizice sau juridice ar aparține Tribunalului de Primă Instanță. Or, această repartizare a competențelor nu pare să fi fost modificată cu ocazia instituirii Tribunalului.

76      Primul motiv trebuie, așadar, respins ca nefondat. În subsidiar, în ipoteza în care acțiunea în constatarea abținerii de a acționa ar fi declarată admisibilă de către Tribunal, Parlamentul European apreciază că nu a existat nicio abținere din partea legiuitorului și că acțiunea trebuie, prin urmare, respinsă ca nefondată. Astfel, articolul 283 CE ar fi fost pus în aplicare prin adoptarea de către Consiliu a RAA, care cuprinde articolul 78, ce vizează în mod precis situația agenților auxiliari angajați pe durata sesiunilor.

77      Susținerea reclamanților potrivit căreia agenții auxiliari angajați pe durata sesiunilor ar fi plasați într‑o zonă nereglementată juridic ar fi dezmințită de realitate. Potrivit Parlamentului European, acești agenți fac parte din categoria agenților auxiliari care intră sub incidența titlului III al RAA și, în absența unor dispoziții derogatorii privind recrutarea și remunerarea lor, s‑ar fi bucurat de toate drepturile și ar fi fost supuși tuturor obligațiilor agenților auxiliari: astfel, ar fi beneficiat de asigurare în sistemul de asigurări sociale, ar fi plătit impozite și, dacă doreau, ar fi putut să se înscrie în sistemul de asigurări de șomaj, la fel ca și ceilalți agenți auxiliari.

78      Pe de altă parte, în ceea ce privește excepția de nelegalitate ridicată de reclamanți și întemeiată pe incompatibilitatea articolului 78 din RAA cu anumite instrumente internaționale, Parlamentul European își exprimă îndoiala cu privire la admisibilitatea acestei excepții, în absența unei relații juridice între deciziile individuale atacate și actul general a cărui nelegalitate este invocată. Astfel, deciziile individuale care fac obiectul acțiunii ar fi reprezentate de refuzul AHCC din data de 20 aprilie 2007 de a recalifica contractele reclamanților. Or, în acest moment, nu ar mai exista nicio relație între această decizie a administrației și articolul 78 din RAA, care nu mai este aplicabil de la 1 ianuarie 2007.

79      În plus, RAA, ca regulament adoptat de legiuitorul comunitar, s‑ar impune tuturor subiectelor de drept, printre care și instituțiile. Prin urmare, Parlamentul European ar fi fost obligat să pună în aplicare prevederile RAA în cadrul recrutării agenților auxiliari angajați pe durata sesiunii, fiind amintit faptul că, potrivit jurisprudenței, actele comunitare beneficiază de o prezumție de validitate până la anularea lor de către o instanță comunitară sau până în momentul în care aceasta a constatat nelegalitatea lor.

80      În orice caz, Parlamentul European arată că respectarea Cartei sociale europene, semnată la Torino la 18 octombrie 1961, este supusă controlului Comitetului european pentru drepturi sociale al Consiliului Europei și că respectivele convenții ale OIM, care intră în sfera dreptului internațional general, nu constituie un izvor de drept comunitar, deoarece aceste convenții nu ar fi fost încheiate la nivel comunitar. Întrucât Comunitatea nu ar fi ținută de acestea, reclamanții nu ar avea dreptul de a invoca incompatibilitatea articolului 78 din RAA cu prevederile acestora. În plus, deoarece convențiile invocate nu aparțin ordinii juridice comunitare, ele nu ar fi apte să confere drepturi reclamanților în relațiile cu Parlamentul European.

81      În fine, Parlamentul European se prevalează de Hotărârea Gebhard/Parlamentul European, citată anterior, din care rezultă că „[a]rticolul 78 din RAA urmărește astfel să permită instituției parlamentare a Comunităților Europene să răspundă la necesitățile punctuale și masive de resurse umane suplimentare pe care le implică buna desfășurare a sesiunilor diferitelor sale organe de deliberare” (punctul 41). Parlamentul European subliniază că în această hotărâre, Tribunalul a concluzionat că nu rezultă „că Parlamentul European a depășit limitele derogării care i‑a fost acordată de Consiliu la articolul 78 din RAA stabilind, în temeiul acestei prevederi, reglementarea internă aplicabilă interpreților pentru sesiuni” (punctul 43).

82      O astfel de concluzie ar fi aplicabilă și reglementării privind în general agenții auxiliari angajați pe durata sesiunilor, în măsura în care derogarea prevăzută la articolul 78 din RAA ar viza toți agenții auxiliari angajați de Parlamentul European pe durata sesiunilor.

83      Parlamentul European adaugă că Hotărârea Gebhard/Parlamentul European, citată anterior, a fost confirmată printr‑o jurisprudență ulterioară Directivei 1999/70 (Hotărârile Tribunalului de Primă Instanță din 10 iunie 2004, Alvarez Moreno/Parlamentul European, T‑275/01, RecFP, p. I‑A‑171 și II‑765, precum și Garroni/Parlamentul European, T‑276/01, RecFP, p. I‑A‑177 și II‑795, Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2006, André/Comisia, F‑10/06, RecFP, p. I‑A‑183 și II‑755).

2.     Aprecierea Tribunalului

84      În susținerea acțiunii lor în anulare împotriva deciziei atacate, întrucât contractele în litigiu nu au fost recalificate drept contracte încheiate pe perioadă nedeterminată, cu normă redusă, nici întemeiate pe articolul 3a sau 3b din RAA, reclamanții ridică o excepție de nelegalitate a articolului 78 din RAA.

85      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 78 din RAA permite o excepție de la regimul agenților auxiliari, astfel cum sunt definiți în titlul III din RAA, permițând Parlamentului European să limiteze la durata lucrărilor sesiunilor sale perioada de angajare a agenților auxiliari necesari pentru organizarea acestora. Astfel, după cum a arătat Curtea în Hotărârea din 11 iulie 1985 (Maag/Comisia, 43/84, Rec., p. 2581, punctul 19), în legătură cu interpreții „free‑lance” recrutați de Comisie, regimul agenților auxiliari nu poate fi în principiu aplicat unor contracte care sunt, fiecare, de scurtă durată, dar care se repetă în mod frecvent în fiecare an. Situația ar fi aceeași, în absența derogării cuprinse în articolul 78 din RAA, pentru angajarea unor persoane numai pe durata sesiunilor Parlamentului European.

86      Astfel cum a subliniat și Tribunalul de Primă Instanță în Hotărârea Gebhard/Parlamentul European (citată anterior, punctele 40 și 41), articolul 78 din RAA urmărește să permită Parlamentului European să răspundă necesităților punctuale și masive de resurse umane suplimentare pe care le implică buna desfășurare a sesiunilor diferitelor sale organe de deliberare. În acest scop, prevederea în cauză face trimitere la condițiile de recrutare convenite anterior, în privința personalului suplimentar necesar pentru asistarea activităților parlamentare, între trei instituții sau organizații europene interesate în mod special în această privință. Articolul 78 al doilea paragraf precizează că dispozițiile acordului, precum și orice modificare ulterioară a acestora se aduc la cunoștința autorităților bugetare cu o lună înainte de punerea lor în aplicare.

 Cu privire la admisibilitatea excepției de nelegalitate

87      În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, pentru ca o excepție de nelegalitate să fie admisibilă, trebuie să existe o legătură suficient de strânsă între actul individual care face obiectul litigiului și prevederea împotriva căreia este ridicată excepția, astfel încât inaplicabilitatea uneia va avea în mod necesar o incidență asupra legalității celuilalt (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 13 iulie 1966, Italia/Consiliul și Comisia, 32/65, Rec., p. 563, 594, și Hotărârea Curții din 5 octombrie 2000, Consiliul/Chvatal și alții, C‑432/98 P și C‑433/98 P, Rec., p. I‑8535, punctul 33).

88      În speță, întrucât acțiunea este îndreptată împotriva respingerii cererii reclamanților din 18 septembrie 2006, prin care urmăreau ca respectivele lor contracte succesive de agent auxiliar angajat pe durata sesiunilor pe perioadă determinată să fie recalificate drept un singur contract de agent contractual pe perioadă nedeterminată și cu normă redusă, în temeiul articolului 3a sau 3b din RAA, trebuie să se constate că decizia atacată se prezintă ca fiind adoptată în temeiul articolului 78 din RAA, astfel încât nelegalitatea acestui articol, presupunând că este stabilită pentru orice motiv posibil, ar trebui să aibă în mod necesar o incidență asupra respingerii cererii reclamanților.

89      Cu toate acestea, în ipoteza în care articolul 78 din RAA ar fi nelegal și ar trebui declarat inaplicabil în speță, excepția de nelegalitate ridicată de reclamanți nu ar putea totuși să conducă la anularea deciziei atacate dacă s‑ar dovedi că RAA nu cuprinde prevederi specifice care ar putea constitui un temei juridic adecvat pentru a da curs cererii reclamanților de obținere a unui contract pe perioadă nedeterminată și cu normă redusă. În speță, reclamanții și‑au întemeiat în această privință cererea pe articolul 3a sau 3b din RAA. Prin urmare, chiar dacă această problemă are legătură mai mult cu caracterul operant și, așadar, cu temeinicia excepției de nelegalitate ridicate de reclamanți decât cu admisibilitatea acesteia, este util, încă din stadiul examinării acesteia, să se analizeze dacă articolele 3a și 3b pot constitui, la prima vedere, temeiul juridic adecvat sus‑menționat pentru a se distinge adevărata miză a prezentului litigiu.

90      Potrivit RAA, numai un contract de agent temporar, în sensul articolului 2 litera (a) sau (c), sau de agent contractual, în sensul articolului 3a, poate fi încheiat pe perioadă nedeterminată, în funcție de condițiile prevăzute la articolele 8 și, respectiv, 85 din RAA. Or, în mod evident, reclamanții nu pot pretinde să obțină un contract în sensul articolului 2 litera (c) din RAA, care se referă la angajarea unui agent temporar în vederea exercitării unor atribuții pe lângă o persoană care îndeplinește un mandat prevăzut de tratate. Cu atât mai mult, ei nu ar putea, din cauza naturii prestațiilor lor, care răspund unor necesități intermitente și de foarte scurtă durată, care se repetă în fiecare lună, să revendice calitatea de agent temporar în sensul articolului 2 litera (a) din RAA, care ocupă, în serviciul administrației comunitare, un post permanent „inclus în schema de personal anexată la secțiunea din buget aferentă fiecărei instituții” și, astfel cum a subliniat Curtea în Hotărârea Maag/Comisia (citată anterior, punctul 17), inconciliabilă cu sarcinile unui personal suplimentar.

91      Articolul 3a din RAA, care permite de asemenea încheierea de contracte pe perioadă nedeterminată și cu normă redusă, prevede, în schimb, angajarea unui agent fără să fie repartizat într‑un post „inclus în schema de personal anexată la secțiunea din buget aferentă instituției respective”, printre altele în vederea „îndeplinirii unor sarcini manuale sau de sprijin administrativ”. Nu se poate exclude la prima vedere, în ipoteza în care ar trebui înlăturată aplicarea articolului 78 din RAA pentru motive de nelegalitate, că recurgerea la articolul 3a din RAA ar putea să satisfacă cererea reclamanților de a li se atribui un contract pe perioadă nedeterminată și cu un sfert de normă.

92      Cu toate acestea, Parlamentul European susține că, în temeiul articolului 1 al treilea paragraf din anexa IVa la statut, la care face trimitere articolul 55a alineatul (4) din statut, aplicabil prin analogie agenților contractuali (ca și agenților temporari, de altfel), în conformitate cu articolul 16 coroborat cu articolul 91 din RAA, durata activității cu normă redusă a unui agent contractual nu poate fi mai mică decât jumătate din durata normală de activitate cu normă întreagă. Așadar, această prevedere ar exclude, în orice caz, posibilitatea Parlamentului European de a încheia contracte de agent contractual cu un sfert de normă cu personalul repartizat numai pentru lucrările din perioadele de sesiune.

93      Această interpretare a articolului 1 al treilea paragraf din anexa IVa la statut nu poate fi reținută. Astfel, articolul 55a din statut, ale cărui modalități de punere în aplicare sunt definite în anexa menționată, vizează numai soluționarea unei cereri a unui funcționar prin care urmărește să obțină autorizația de a‑și exercita activitatea cu normă redusă. Acesta nu reglementează condițiile în care o instituție ar putea lua inițiativa de a încheia un contract cu normă redusă din cauza naturii înseși a activității care face obiectul acestuia.

94      Rezultă din cele ce precedă că excepția de nelegalitate ridicată de reclamanți ar avea ca obiect nu numai să pună în discuție legalitatea articolului 78 din RAA, ci ar putea și să aibă consecința, din cauza inaplicabilității acestui articol, de a determina Parlamentul European, pentru a răspunde la necesitățile sale intermitente și masive de resurse umane pe durata sesiunilor, să recurgă la alte soluții de natură contractuală, dintre care nu se poate exclude, la prima vedere, recurgerea la articolul 3a din RAA.

95      În prezența unei legături suficient de strânse între decizia atacată, pe de o parte, și articolul 78 din RAA, pe de altă parte, împotriva căruia este ridicată excepția, trebuie, așadar, să se considere că este admisibilă contestarea de către reclamanți pe cale incidentală a legalității articolului 78 din RAA.

 Cu privire la temeinicia excepției de nelegalitate

96      În cadrul excepției de nelegalitate a articolului 78 din RAA, reclamanții critică legiuitorul comunitar întrucât nu a stabilit pentru agenții auxiliari angajați pe durata sesiunilor o reglementare specifică, adaptată condițiilor particulare ale atribuțiilor lor, și a renunțat la edictarea unor norme statutare, făcând trimitere la un acord de natură contractuală încheiat între Parlamentul European, Consiliul Europei și Adunarea UEO. Reclamanții ar fi fost astfel menținuți într‑o situație nereglementată juridic și într‑un raport de muncă incert, cu toate că erau recrutați pentru a răspunde unor necesități, cu siguranță intermitente, dar permanente. În acest sens, articolul 78 din RAA ar fi nelegal pentru diferite motive:

–        în primul rând, legiuitorul comunitar ar fi abdicat în acest mod de la responsabilitățile sale în materie statutară, cu încălcarea articolului 283 CE;

–        în al doilea rând, s‑ar fi operat o discriminare între, pe de o parte, agenții care beneficiază de un regim de reglementare complet și stabil și, pe de altă parte, agenții auxiliari angajați pe durata sesiunilor, cu încălcarea Cartei sociale europene, semnată la Torino la 18 octombrie 1961, și a Convenției nr. 111 a OIM și

–        în al treilea rând, s‑ar fi adus atingere stabilității locului de muncă pe care ar fi putut să o pretindă reclamanții, cu încălcarea Convenției nr. 158 a OIM și a Directivei 1999/70.

 Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 283 CE

97      În această privință, trebuie să se arate că agenții auxiliari angajați pe durata sesiunilor intră în domeniul de aplicare al titlului III al RAA, referitor la agenții auxiliari, de la care se derogă numai în ceea ce privește condițiile de recrutare și de remunerare a acestora, care sunt prevăzute în acord. Aceasta înseamnă că celelalte prevederi din titlul III, referitoare în special la condițiile de muncă și la asigurările sociale, rămân aplicabile, indiferent de normele interne specifice, adoptate de Birou sau de secretarul general al Parlamentului European și destinate să pună în aplicare sau să completeze normele din RAA.

98      Astfel, rezultă că până la 31 decembrie 2006, personalul angajat de Parlamentul European pentru a răspunde necesităților sale de resurse umane pe durata sesiunilor intra cu siguranță în domeniul de aplicare al normelor din RAA. Prin urmare, este inexact să se pretindă că legiuitorul comunitar a renunțat la a asigura responsabilitățile sale legislative în materie statutară.

99      Împrejurarea că legiuitorul, în ceea ce privește condițiile de recrutare și de remunerare a agenților auxiliari angajați pe durata sesiunilor, a făcut trimitere la acord nu poate echivala cu o renunțare a acestuia de a‑și exercita competența conferită de articolul 283 CE de a adopta statutul și RAA. Dimpotrivă, tocmai în exercitarea acestei competențe, Consiliul, luând în considerare interesele și necesitățile comune a trei organizații europene în ceea ce privește buna desfășurare a sesiunilor organelor lor de deliberare, a apreciat că trebuie să alinieze condițiile de recrutare și de remunerare ale agenților recrutați pentru durata lucrărilor sesiunilor Parlamentului European la cele convenite între cele trei instituții sau organizații în cauză, sub rezerva controlului bugetar prevăzut la articolul 78 al doilea paragraf din RAA. În plus, trebuie ca însuși acordul, la care face trimitere articolul 78 din RAA, să nu încalce o normă de drept comunitar superioară, ceea ce va fi examinat în continuare, în raport cu celelalte critici formulate de reclamanți.

100    Astfel, trebuie să se considere că această critică ce are la bază încălcarea articolului 283 CE nu este întemeiată și, în consecință, trebuie respinsă.

 Cu privire la pretinsa încălcare a principiului nediscriminării

101    În ceea ce privește critica întemeiată pe încălcarea principiului nediscriminării, astfel cum este garantat de Carta socială europeană, semnată la Torino la 18 octombrie 1961, și de Convenția nr. 111 a OIM, trebuie amintit, fără a fi necesar să se statueze asupra aplicabilității și sferei celor două instrumente internaționale invocate de reclamanți, că principiile egalității de tratament și nediscriminării constituie principii fundamentale ale ordinii juridice comunitare.

102    Potrivit unei jurisprudențe constante, se încalcă principiul egalității de tratament în special atunci când două categorii de persoane, ale căror situații de fapt și de drept nu prezintă diferențe esențiale, beneficiază de un tratament diferit și când o astfel de diferențiere nu este justificată în mod obiectiv (Hotărârea Curții din 11 ianuarie 2001, Gevaert/Comisia, C‑389/98 P, Rec., p. I‑65, punctul 54, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 15 martie 1994, La Pietra/Comisia, T‑100/92, RecFP, p. I‑A‑83 și II‑275, punctul 50, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 16 aprilie 1997, Kuchlenz-Winter/Comisia, T‑66/95, Rec., p. II‑637, punctul 55, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 21 iulie 1998, Mellett/Curtea de Justiție, T‑66/96 și T‑221/97, RecFP, p. I‑A‑449 și II‑1305, punctul 129, Ordonanța Tribunalului de Primă Instanță din 9 iulie 2007, De Smedt/Comisia, T‑415/06 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 52).

103    Or, situația agenților recrutați pentru a răspunde unor necesități intermitente și masive de resurse umane suplimentare, cu care se confruntă Parlamentul European numai pe durata sesiunilor, nu este comparabilă cu cea a agenților recrutați pentru a răspunde unor necesități continue și cotidiene, care impun prezența unui personal alcătuit din funcționari și, dacă este cazul, din agenți temporari sau agenți contractuali în sensul articolului 3a sau 3b din RAA.

104    Trebuie să se adauge că nu pot fi repuse în discuție diferențele de statut existente între diverse categorii de persoane angajate de Comunități, în măsura în care anumite categorii se bucură de avantaje care nu sunt acordate altora. Astfel, definirea fiecăreia dintre categoriile de agenți corespunde unor necesități legitime ale administrației comunitare și naturii sarcinilor pe care aceasta are misiunea să le îndeplinească (Hotărârea Curții din 6 octombrie 1983, Celant și alții/Comisia, 118/82-123/82, Rec., p. 2995, punctul 22, Ordonanța De Smedt/Comisia, citată anterior, punctul 55).

105    Mai exact, instituind categoria specifică a agenților auxiliari angajați pe durata sesiunilor, Consiliul a făcut uz de libertatea sa de a reglementa într‑o manieră specifică această categorie de agenți în raport cu necesitățile speciale ale Parlamentului European și cu natura atribuțiilor pe care trebuie să le îndeplinească, în același mod în care s‑a folosit de această libertate în privința categoriei specifice a interpreților de conferință, care pot fi de asemenea nevoiți să lucreze pe perioade scurte, pentru a satisface necesități cu caracter intermitent și chiar ocazional.

106    Prin urmare, critica întemeiată pe o încălcare a principiului nediscriminării trebuie respinsă.

 Cu privire la stabilitatea locului de muncă

107    Mai întâi trebuie să se arate că critica întemeiată pe atingerea adusă stabilității locului de muncă, prin faptul că articolul 78 din RAA ar permite Parlamentului European să se debaraseze de un agent auxiliar angajat pe durata sesiunii la încetarea fiecărui contract, privându‑l de forma generală de raport de muncă între angajatori și lucrători care ar fi constituită de contractele pe perioadă nedeterminată, conduce în realitate la întrebarea dacă o normă sau un principiu superior de drept ar obliga Parlamentul European, atunci când stabilește condițiile de recrutare a agenților auxiliari angajați pe durata sesiunilor, să recurgă la raporturi de muncă pe perioadă nedeterminată, dar cu normă redusă.

108    În această privință, reclamanții invocă în esență:

–        pe de o parte, articolul 4 din Convenția nr. 158 a OIM, potrivit căruia „[u]n lucrător nu trebuie concediat fără a exista un motiv valabil de concediere legat de aptitudinile sau de conduita lucrătorului sau întemeiat pe necesitățile de funcționare ale întreprinderii, ale unității sau ale serviciului”;

–        pe de altă parte, acordul‑cadru, și în special al doilea paragraf din preambul și punctul 6 din considerațiile generale, din care rezultă că „forma generală de raport de muncă între angajatori și lucrători” este contractul pe durată nedeterminată, care se caracterizează prin stabilitatea locului de muncă, în timp ce numai în anumite împrejurări contractele de muncă pe durată determinată pot răspunde atât nevoilor angajatorilor, cât și ale lucrătorilor.

109    Articolul 4 din Convenția nr. 158 a OIM, ca atare, nu poate avea relevanță în speță, din moment ce numai acest articol nu permite să se soluționeze problema dacă Parlamentul European are sau nu are dreptul de a încheia un contract de agent auxiliar numai pentru durata unei sesiuni parlamentare. Astfel, dacă răspunsul la această problemă ar fi afirmativ, expirarea duratei fiecărui contract pe perioadă determinată nu poate fi totuși analizată ca o concediere, care ar trebui motivată în mod special în raport cu aptitudinile sau cu conduita agentului sau, în plus, cu necesitățile de funcționare ale Parlamentului European, pentru că ne‑am afla în prezența încetării unui contract ca urmare a ajungerii la termen.

110    În ceea ce privește argumentul întemeiat pe încălcarea acordului‑cadru, examinarea sa presupune examinarea prealabilă a problemei posibilității de invocare a Directivei 1999/70 în raport cu o instituție comunitară.

–       Posibilitatea invocării Directivei 1999/70 de către un funcționar sau un agent împotriva unei instituții comunitare

111    Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că directivele se adresează statelor membre, iar nu instituțiilor Comunității. Prevederile Directivei 1999/70 și ale acordului‑cadru care îi este anexat nu pot fi considerate, în consecință, că impun ca atare obligații în sarcina instituțiilor în raporturile lor cu propriul personal (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 9 septembrie 2003, Rinke, C‑25/02, Rec., p. I‑8349, punctul 24, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 21 mai 2008, Belfass/Consiliul, T‑495/04, Rep., p. II‑781, punctul 43).

112    Totuși, această considerație nu poate exclude orice posibilitate de invocare a unei directive în raporturile dintre instituții și funcționarii sau agenții lor.

113    Astfel, prevederile unei directive ar putea, în primul rând, să se impună indirect unei instituții în cazul în care constituie expresia unui principiu general de drept comunitar pe care îi revine obligația să îl aplice ca atare (a se vedea în acest sens Hotărârea Rinke, citată anterior, punctele 25-28, în legătură cu Directiva 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă, JO L 39, p. 40, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 164).

114    În speță, stabilitatea locului de muncă, deși este concepută ca un element major al protecției lucrătorilor (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 22 noiembrie 2005, Mangold, C‑144/04, Rec., p. I‑9981, punctul 64, și Hotărârea Curții din 15 aprilie 2008, Impact, C‑268/06, Rep., p. I‑2483, punctul 87), totuși nu constituie un principiu general de drept în lumina căruia ar putea fi apreciată legalitatea unui act al unei instituții. În special, nu rezultă în niciun mod din Directiva 1999/70 și din acordul‑cadru că stabilitatea locului de muncă s‑ar fi ridicat la nivelul de normă de drept obligatorie. De altfel, considerentele (6) și (7) ale directivei, precum și primul paragraf din preambul și considerentul (5) al acordului‑cadru însuși pun accentul pe necesitatea de a se ajunge la un echilibru între flexibilitate și securitate.

115    Stabilitatea locului de muncă reprezintă, în schimb, o finalitate urmărită de părțile semnatare ale acordului‑cadru, a cărui clauză 1 litera (b) prevede că acesta are ca obiect „stabilirea unui cadru pentru împiedicarea abuzurilor care pot rezulta din folosirea raporturilor sau contractelor de muncă pe durată determinată succesive”.

116    În al doilea rând, o directivă ar putea de asemenea să dea naștere unor obligații în sarcina unei instituții atunci când aceasta, în cadrul autonomiei sale organizatorice și în limitele statutului, a intenționat să execute o anumită obligație prevăzută de o directivă sau în cazul în care un act de aplicabilitate generală internă face trimitere el însuși în mod expres la măsurile adoptate de legiuitorul comunitar în temeiul tratatelor. Astfel, articolul 1e alineatul (2) din statut prevede că funcționarii „beneficiază de condiții de muncă ce respectă normele de sănătate și de siguranță corespunzătoare, cel puțin echivalente cu cerințele minime aplicabile în temeiul măsurilor adoptate în aceste domenii în temeiul tratatelor”. Această ultimă prevedere este aplicabilă prin analogie agenților temporari și agenților contractuali potrivit articolului 10 primul paragraf și articolului 80 alineatul (4) din RAA.

117    Cu toate acestea, trebuie să se constate că Directiva 1999/70 nu are ca obiect ameliorarea mediului de lucru prin consolidarea propriu‑zisă a protecției sănătății și a securității lucrătorilor, ci apropierea legislațiilor și practicilor naționale în domeniul condițiilor de muncă referitoare la durata raporturilor profesionale.

118    În al treilea rând, în orice caz, trebuie amintit că principiul cooperării loiale, prevăzut la articolul 10 CE, obligă nu numai statele membre să ia toate măsurile necesare pentru a asigura aplicabilitatea și eficacitatea dreptului comunitar (Hotărârea Curții din 26 septembrie 2000, Engelbrecht, C‑262/97, Rec., p. I‑7321, punctul 38), ci impune și instituțiilor comunitare obligații reciproce de cooperare loială cu statele membre (Hotărârea Curții din 10 februarie 1983, Luxemburg/Parlamentul European, 230/81, Rec., p. 255, punctul 3, Hotărârea Curții din 14 mai 2002, Comisia/Germania, C‑383/00, Rec., p. I‑4219, punctul 18, Hotărârea Curții din 26 noiembrie 2002, First și Franex, C‑275/00, Rec., p. I‑10943, punctul 49, Hotărârea Curții din 4 martie 2004, Germania/Comisia, C‑344/01, Rec., p. I‑2081, punctul 79, și Hotărârea Curții din 20 octombrie 2005, Ten Kate Holding Musselkanaal și alții, C‑511/03, Rec., p. I‑8979, punctul 28) și între instituții (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 30 martie 1995, Parlamentul European/Consiliul, C‑65/93, Rec., p. I‑643, punctul 23).

119    În acest sens, instituțiilor le revine sarcina să asigure, în cea mai mare măsură posibilă, coerența între propria politică internă și acțiunea lor legislativă desfășurată la scară comunitară, în special având ca destinatari statele membre. Astfel, instituțiile trebuie să țină cont, în conduita lor în calitate de angajator, de prevederile legislative care impun în special cerințe minime destinate ameliorării condițiilor de viață și de muncă ale lucrătorilor în statele membre prin intermediul unei apropieri a legislațiilor și a practicilor naționale și, în special, de voința legiuitorului comunitar de a face din stabilitatea locului de muncă un obiectiv preeminent în domeniul raporturilor de muncă din cadrul Uniunii Europene. Această obligație se impune cu atât mai mult cu cât reforma administrativă realizată prin Regulamentul nr. 723/2004 a accentuat o tendință spre contractualizarea funcției publice europene.

120    În ceea ce privește în mod special acordul‑cadru, care urmărește apropierea legislațiilor și practicilor naționale prevăzând norme minime referitoare la munca pe perioadă determinată, Parlamentului European îi revine, prin urmare, în conformitate cu obligația de loialitate care îi incumbă, sarcina de a interpreta, în măsura posibilului, prevederile RAA în lumina textului și a finalității acordului‑cadru, pentru atingerea rezultatului urmărit de acesta.

121    În ultimul rând, consecințele sintetizate mai sus din obligația de loialitate decurg de asemenea, în speță, dintr‑o jurisprudență constantă potrivit căreia, în vederea interpretării unei dispoziții de drept comunitar, trebuie să se țină seama nu numai de termenii utilizați, ci și de contextul în care apare și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție, precum și de toate dispozițiile de drept comunitar (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 6 octombrie 1982, Cilfit și alții, 283/81, Rec., p. 3415, punctul 20, și Hotărârea Curții din 17 noiembrie 1983, Merck, 292/82, Rec., p. 3781, punctul 12, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 octombrie 2005, Sumitomo Chemical și Sumika Fine Chemicals/Comisia, T‑22/02 și T‑23/02, Rec., p. II‑4065, punctul 47). Prin urmare, este exclus ca o instituție, în aplicarea și în interpretarea prevederilor RAA referitoare la durata contractelor, să facă abstracție de normele minime referitoare la munca pe durată determinată adoptate la scară comunitară.

122    Ținând cont de cele ce precedă, trebuie respinsă excepția de nelegalitate a articolului 78 din RAA ridicată de reclamanți, Directiva 1999/70 neputând, ea însăși, să constituie temeiul unei excepții de nelegalitate a unei prevederi din regulamentul Consiliului care cuprinde statutul și RAA care s‑ar dovedi contrară acordului‑cadru.

123    Cu toate acestea, directiva menționată și acordul‑cadru pe care urmărește să îl pună în aplicare pot fi invocate de către reclamanți, în împrejurările din speță și în limitele stabilite la punctele 118-121 de mai sus, împotriva Parlamentului European, în scopul unei interpretări, în măsura posibilului, a normelor din statut și din RAA care să fie conformă cu cerințele prevăzute de acordul‑cadru.

124    Or, examinarea prevederilor acordului‑cadru invocate de reclamanți, efectuată în continuare, nu permite în niciun caz să se concluzioneze că Parlamentul European a încălcat articolul 78 din RAA, interpretat în lumina finalităților și a normelor minime pe care le cuprind aceste prevederi.

–       Cu privire la conținutul acordului‑cadru

125    În primul rând, trebuie să se arate că Directiva 1999/70 și acordul‑cadru se pot aplica contractelor și raporturilor de muncă pe durată determinată încheiate cu autorități publice și alte organe ale sectorului public (Hotărârea Curții din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, Rec., p. I‑6057, punctul 54, și Hotărârile Curții din 7 septembrie 2006, Marrosu și Sardino, C‑53/04, Rec., p. I‑7213, punctul 39, și Vassallo, C‑180/04, Rec., p. I‑7251, punctul 32).

126    În această privință, acordul‑cadru pornește de la premisa potrivit căreia contractele de muncă pe durată nedeterminată reprezintă forma generală pentru raporturile de muncă, recunoscând în același timp că contractele de muncă pe durată determinată reprezintă o caracteristică a ocupării forței de muncă în anumite sectoare sau pentru anumite ocupații și activități (a se vedea punctele 6 și 8 din considerațiile generale ale acordului‑cadru și Hotărârea Adeneler și alții, citată anterior, punctul 61).

127    În consecință, beneficiul stabilității locului de muncă este conceput ca un element major al protecției lucrătorilor (a se vedea Hotărârea Mangold, citată anterior, punctul 64), în timp ce doar în anumite împrejurări contractele de muncă pe durată determinată pot răspunde atât nevoilor angajatorilor, cât și celor ale lucrătorilor (a se vedea al doilea paragraf al preambulului și punctul 8 din considerațiile generale ale acordului‑cadru și Hotărârea Adeneler și alții, citată anterior, punctul 62).

128    Din această perspectivă, prin prevederea unui anumit număr de dispoziții minime de protecție destinate să evite incertitudinea situației salariaților, acordul‑cadru are drept scop să limiteze recurgerea succesivă la această din urmă categorie de raporturi de muncă, considerată o sursă potențială de abuz în defavoarea lucrătorilor (a se vedea Hotărârea Adeneler și alții, citată anterior, punctul 63).

129    Astfel, clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru urmărește în mod special „preveni[rea] abuzuril[or] care rezultă din folosirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive”.

130    În acest scop, clauza menționată impune statelor membre obligația de a introduce în ordinea lor juridică una sau mai multe dintre măsurile enumerate la punctul (1) literele (a)-(c), atunci când nu există deja în statul membru respectiv dispoziții legale echivalente destinate să prevină în mod efectiv folosirea abuzivă a contractelor de muncă pe perioadă determinată succesive (Hotărârea Adeneler și alții, citată anterior, punctul 65). În schimb, acordul‑cadru nu stabilește o obligație generală a statelor membre de a prevedea, după un anumit număr de reînnoiri ale contractelor pe perioadă determinată sau după împlinirea unei anumite perioade de muncă, transformarea raportului de muncă în contract pe perioadă nedeterminată și, cu atât mai puțin, nu prevede condițiile exacte în care pot fi folosite acestea (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Adeneler și alții, punctul 91, și Marrosu și Sardino, punctul 47).

131    Printre măsurile menționate în clauza 5 punctul (1) figurează, la litera (a), „motive obiective care să justifice reînnoirea unor asemenea contracte sau raporturi de muncă”.

132    Părțile semnatare ale acordului‑cadru au considerat astfel că folosirea, din motive obiective, a contractelor de muncă pe durată determinată constituie un mod de a împiedica abuzurile (a se vedea punctul 7 din considerațiile generale ale acordului‑cadru).

133    Or, în speță, rezultă din întregul dosar că tocmai „motive obiective” sunt invocate în esență de Parlamentul European pentru a justifica reînnoirea, cu ocazia organizării fiecărei sesiuni parlamentare, a contractelor de agent auxiliar angajat pe durata sesiunilor.

134    În această privință, Curtea a apreciat, în Hotărârea Adeneler și alții (citată anterior, punctul 69), că noțiunea „motive obiective”, în sensul clauzei 5 punctul (1) litera (a) din acordul‑cadru, trebuie înțeleasă ca având în vedere împrejurări precise și concrete ce caracterizează o activitate determinată și care, astfel, sunt în măsură să justifice, în acel context specific, utilizarea contractelor de muncă pe perioadă determinată succesive. Aceste împrejurări pot rezulta cu precădere din natura specifică a atribuțiilor pentru îndeplinirea cărora au fost încheiate aceste contracte, din caracteristicile inerente ale acestor atribuții sau, dacă este cazul, din urmărirea de către un stat membru a unui obiectiv legitim de politică socială (Hotărârea Adeneler și alții, citată anterior, punctul 70).

135    În speță, Parlamentul European a susținut în mod întemeiat că reînnoirea contractelor pe perioadă determinată în litigiu răspundea unei nevoi reale, în sensul că era necesară pentru continuarea misiunilor care i‑au fost încredințate. Astfel, recurgerea la articolul 78 din RAA, până la 1 ianuarie 2007, i‑a permis să răspundă necesităților intermitente și masive de resurse umane numai pe durata sesiunilor. Nu se contestă că creșterea considerabilă a activității desfășurate la Strasbourg de Parlamentul European pe o perioadă limitată de patru sau cinci zile pe lună determină o schimbare notabilă a necesităților sale de resurse umane, repartizate pentru îndeplinirea unor atribuții atât precise, cât și diverse, precum îngrijitor pentru creșă, infirmieră, dactilograf, tehnician, bucătar, profesor de limbi străine, traducător, curier, operator de mutări și altele. Cu toate că aceste necesități erau previzibile, creșterea activității nu era totuși durabilă și permanentă. Astfel de împrejurări au putut justifica în mod valabil, în raport cu clauza 5 punctul (1) litera (a) din acordul‑cadru, recurgerea la contracte de agent auxiliar pe perioadă determinată succesive.

136    Cu siguranță, astfel cum au arătat reclamanții, potrivit articolului 58 primul paragraf din RAA, agentul auxiliar începe să dobândească dreptul la concediu remunerat numai cu condiția de a fi lucrat o perioadă minimă de 15 zile sau o jumătate de lună, astfel încât agenții auxiliari angajați pe durata sesiunilor sunt lipsiți de orice drept la un astfel de concediu, din cauza unor contracte de foarte scurtă durată, inferioară perioadei minime.

137    Cu toate acestea, reclamanții nu au ridicat nicio excepție de nelegalitate împotriva articolului 58 primul paragraf din RAA. Prin urmare, Tribunalul nu trebuie să examineze această problemă, pentru a nu depăși cadrul litigiului, astfel cum acesta a fost delimitat de reclamanți.

138    Ținând cont de tot ceea ce precedă, excepția de nelegalitate a articolului 78 din RAA ridicată de reclamanți nu poate fi primită, iar Parlamentul European nu a încălcat domeniul de aplicare al articolului menționat, în lumina Directivei 1999/70. Pe cale de consecință, cererea de anulare trebuie respinsă.

 Cu privire la cererea de despăgubiri

1.     Argumentele părților

139    Reclamanții solicită obligarea Parlamentului European la plata unei despăgubiri compensatorii pentru concediile remunerate corespunzătoare perioadelor lucrate, precum și plata către fiecare dintre ei a sumei de 2 000 de euro pentru cheltuielile lor „nerecuperabile” ocazionate de procedură.

140    Parlamentul European răspunde că, potrivit articolului 58 din RAA, agentul auxiliar beneficiază de un concediu remunerat de două zile lucrătoare pentru fiecare lună lucrată; nu se acordă dreptul la concediu pentru orice perioadă de serviciu mai mică de 15 zile sau o jumătate de lună. În aceste condiții, agenții auxiliari angajați pe durata sesiunii, care lucrează cel mult cinci zile pe lună, nu pot pretinde un concediu remunerat. Prin urmare, reclamanților nu trebuie să li se acorde vreo indemnizație compensatorie.

141    Pe de altă parte, Parlamentul European arată că, potrivit articolului 94 din Regulamentul de procedură, procedura în fața Tribunalului este gratuită. Acest regulament nu ar prevedea, în plus, posibilitatea obligării părții care cade în pretenții la plata unor cheltuieli „nerecuperabile” ocazionate de procedură. Cererea de plată a unor astfel de cheltuieli ar trebui, prin urmare, să fie declarată inadmisibilă.

2.     Aprecierea Tribunalului

142    Potrivit unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii Comunității, presupune întrunirea mai multor condiții referitoare la nelegalitatea comportamentului imputat instituțiilor, la caracterul real al prejudiciului și la existența unei legături de cauzalitate între conduita invocată și prejudiciul pretins (Hotărârea Curții din 16 decembrie 1987, Delauche/Comisia, 111/86, Rec., p. 5345, punctul 30, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 27 noiembrie 2003, Bories și alții/Comisia, T‑331/00 și T‑115/01, RecFP, p. I‑A‑309 și II‑1479, punctul 192, Hotărârea Tribunalului din 10 octombrie 2007, Berrisford/Comisia, F‑107/06, nepublicată încă în Repertoriu – Funcție publică, punctul 109). În cazul în care una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, acțiunea în despăgubiri este respinsă în întregime, fără a fi necesar să se examineze celelalte condiții.

143    În ceea ce privește nelegalitatea conduitei imputată Parlamentului European, reclamanții nu au dezvoltat în cadrul acțiunii nicio argumentație în afară de cea formulată în susținerea excepției de nelegalitate a articolului 78 din RAA în cadrul cererii în anulare. Astfel cum rezultă de la punctul 96 din prezenta hotărâre, această excepție se întemeiază în esență pe trei critici, și anume încălcarea articolului 283 CE, a principiului nediscriminării și atingerea adusă stabilității locului de muncă. Or, excepția de nelegalitate a fost respinsă, niciuna dintre criticile formulate în susținerea ei nefiind primită.

144    În consecință, cererea de despăgubiri trebuie respinsă, în lipsa dovedirii de către reclamanți, corespunzător cerințelor legale, a nelegalității conduitei imputate Parlamentului European.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

145    În temeiul articolului 122 din Regulamentul de procedură, prevederile capitolului VIII al titlului II din respectivul regulament, referitoare la cheltuieli, nu se aplică decât cererilor înregistrate pe rolul Tribunalului începând cu intrarea în vigoare a acestui regulament de procedură, și anume 1 noiembrie 2007. Prevederile pertinente în materie din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță continuă să se aplice mutatis mutandis cauzelor în curs de judecată înregistrate pe rolul Tribunalului înaintea acestei date.

146    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, în temeiul articolului 88 din același regulament, în litigiile dintre Comunități și agenții acestora, cheltuielile efectuate de instituții rămân în sarcina acestora. Întrucât reclamanții au căzut în pretenții, se impune ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

Kanninen Boruta Van Raepenbusch

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 30 aprilie 2009.

Grefier        Președinte

W. Hakenberg       H. Kanninen

Cuprins

Cadrul juridic

1.  Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Comunităților Europene

2.  Acordul‑cadru privind munca pe durată determinată

Situația de fapt

Procedura și concluziile părților

Cu privire la admisibilitatea acțiunii

1.  Argumentele părților

2.  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la cererea de anulare

1.  Argumentele părților

2.  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la admisibilitatea excepției de nelegalitate

Cu privire la temeinicia excepției de nelegalitate

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 283 CE

Cu privire la pretinsa încălcare a principiului nediscriminării

Cu privire la stabilitatea locului de muncă

–  Posibilitatea invocării Directivei 1999/70 de către un funcționar sau un agent împotriva unei instituții comunitare

–  Cu privire la conținutul acordului‑cadru

Cu privire la cererea de despăgubiri

1.  Argumentele părților

2.  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la cheltuielile de judecată

Textul prezentei decizii, precum și cel al deciziilor instanțelor comunitare citate în cuprinsul acesteia și nepublicate încă în Repertoriu sunt disponibile pe pagina de internet a Curții de Justiție: www.curia.europa.eu

ANEXĂ

Având în vedere numărul mare de reclamanţi din această cauză, numele lor nu sunt reluate în prezenta anexă.

* Limba de procedură: franceza.