HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE (Camera întâi)
18 septembrie 2012(*)
„Funcție publică – Obligație de asistență – Articolul 24 din statut – Hărțuire morală – Anchetă administrativă”
În cauza F‑58/10,
având ca obiect o acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA potrivit articolului 106a din acesta,
Timo Allgeier, agent temporar al Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, cu domiciliul în Viena (Austria), reprezentat de L. Levi și de M. Vandenbussche, avocați,
reclamant,
împotriva
Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA), reprezentată de M. Kjærum, în calitate de agent, asistat de B. Wägenbaur, avocat,
pârâtă,
TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera întâi),
compus din domnii H. Kreppel (raportor), președinte, E. Perillo și R. Barents, judecători,
grefier: domnul J. Tomac, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 13 decembrie 2011,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin cererea introductivă primită de grefa Tribunalului la 16 iulie 2010, domnul Allgeier solicită printre altele anularea deciziei Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „FRA” sau „Agenția”) prin care a fost respinsă cererea sa de asistență, precum și obligarea FRA la plata de daune interese.
Cadrul juridic
2 Articolul 12a alineatul (3) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”) prevede că „[p]rin hărțuire morală se înțelege orice conduită abuzivă de lungă durată, repetată sau sistematică, ce se manifestă prin comportament, limbaj, acte, gesturi și înscrisuri care sunt intenționate și care aduc atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane”.
3 Potrivit articolului 24 din statut:
„Uniunea oferă asistență funcționarului, în special în procedurile împotriva autorilor de amenințări, ultraj, insulte, acte sau declarații defăimătoare sau alte infracțiuni împotriva persoanei și a proprietății, la care funcționarul sau membrii familiei sale sunt supuși ca urmare a calității pe care o are și atribuțiilor sale.
Ele repară în mod solidar prejudiciile pe care funcționarul le suferă în astfel de cazuri, în măsura în care funcționarul, cu intenție sau printr‑o neglijență gravă, nu a fost la originea prejudiciilor în cauză și nu a putut să obțină repararea prejudiciilor din partea autorului acestora.”
Situația de fapt
4 La 1 ianuarie 2002, reclamantul a fost recrutat de Observatorul European al Fenomenelor Rasiste și Xenofobe (EUMC) pe baza unui contract de agent temporar cu o durată de patru ani, care a fost prelungit, începând cu 1 ianuarie 2006, pentru o nouă perioadă de patru ani. Reclamantul a fost repartizat inițial în cadrul unității 2, „Cercetare și rețele”, pentru a realiza în principal gestionarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice și a contractelor referitoare la rețeaua de informații europeană privind rasismul și xenofobia.
5 La 22 septembrie 2005, reclamantul a fost transferat în cadrul unității 1, „Administrație”, al cărei rol era să centralizeze toate procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice. Șeful acestei unități era la acel moment domnul M., unul dintre cei doi membri ai personalului care vor fi ulterior acuzați de reclamant de hărțuire morală. La data respectivă, domnul M. era de asemenea director adjunct al EUMC.
6 În cadrul unității 1, „Administrație”, reclamantul era responsabil de toate aspectele referitoare la atribuirea contractelor de achiziții publice, în calitate de asistent pentru atribuirea contractelor de achiziții.
7 Domnul A., celălalt membru al personalului acuzat de reclamant de hărțuire morală, a fost recrutat de EUMC în anul 2005 și a fost cooptat în unitatea 1, „Administrație”, în calitate de responsabil principal pentru atribuirea contractelor de achiziții.
8 În luna decembrie 2005, EUMC a negociat cu societatea S. un contract de furnizare a unei centrale telefonice în valoare de 34 391,43 euro. La 23 decembrie 2005, contractul semnat de EUMC a fost trimis societății S. pentru ca aceasta să îl semneze la rândul său.
9 În ianuarie 2006, deși încă nu semnase contractul, societatea S. a început executarea acestuia. EUMC a considerat că societatea respectivă acceptase condițiile contractuale și, în aceste condiții, a efectuat o reportare de credit din anul 2005 pentru anul 2006 în cuantumul stabilit de 34 391,43 euro.
10 În martie 2006, EUMC și societatea S. au decis că contractul va fi modificat printr‑un act adițional.
11 La 19 aprilie 2006, însoțit de unul dintre colegii săi, reclamantul s‑a dus la sediul societății S. și a cerut ca aceasta să semneze contractul și actul adițional și să menționeze pe acestea data de 23 decembrie 2005 și, respectiv, 15 ianuarie 2006. Potrivit reclamantului, ar fi procedat astfel la cererea expresă a domnului M., ca urmare a dorinței acestuia de a regulariza reportarea de credit deja efectuată pe baza contractului.
12 În aprilie 2006, în temeiul articolului 22a din statut, reclamantul le‑a semnalat domnilor M. și A. că reportarea de credit ar fi lipsită de bază legală, întrucât la 31 decembrie 2005 contractul nu fusese semnat de toate părțile. Reclamantul a adăugat că faptul de a fi antedatat contractul ar constitui o fraudă având drept scop remedierea ilegalității reportării de credit.
13 Întrucât avea un punct de vedere diferit față de domnii M. și A. în ceea ce privește legalitatea reportării de credit și datarea contractului, reclamantul a informat auditorul intern al EUMC cu privire la situație.
14 În cadrul unei întâlniri care a avut loc la 28 aprilie 2006, reclamantul a informat‑o de asemenea pe doamna Winkler, directoarea EUMC, cu privire la presiunile la care ar fi fost supus pentru a merge la sediul societății S. și a obține de la aceasta antedatarea contractului.
15 La 22 mai 2006, directoarea EUMC a decis să anuleze contractul cu societatea S. pentru motivul că fusese antedatat de aceasta din urmă în fața a doi agenți ai EUMC și întrucât faptul de a menționa o dată inexactă reprezenta o neregularitate.
16 Cu toate acestea, după ce a aflat că data care figura pe contract putea fi modificată, directoarea EUMC a acceptat în cele din urmă, la 6 iunie 2006, să nu anuleze contractul și a dispus să se ia măsurile necesare pentru ca datele semnării actelor care fuseseră menționate de societatea S. în contract și în actul adițional să fie modificate pentru a corespunde realității.
17 În aceeași zi, reclamantul s‑a dus din nou la sediul societății S. pentru ca aceasta să modifice datele semnării actelor. Reprezentanții societății S. au indicat atunci în contract data de 19 aprilie 2006, iar în actul adițional, data de 6 iunie 2006.
18 Reclamantul afirmă că, ulterior datei de 6 iunie 2006, relațiile sale cu domnii M. și A. s‑ar fi degradat considerabil. În opinia sa, faptul că și‑a manifestat reticența față de antedatarea contractului negociat cu societatea S și faptul că a informat‑o pe directoarea EUMC cu privire la ceea ce el considera ca fiind o practică frauduloasă i‑ar fi determinat pe domnii M. și A. să îl hărțuiască moral și, în special, să nu îi încredințeze sarcinile pentru care fusese recrutat și să îl izoleze în cadrul EUMC.
19 La 1 martie 2007, FRA i‑a succedat EUMC.
20 La 25 iunie 2007, Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a primit o scrisoare anonimă în care erau denunțate o serie de nereguli pe care domnul M. le‑ar fi comis în exercitarea atribuțiilor sale, nereguli referitoare în special la procedurile de recrutare, la semnarea antedatată a unor contracte de furnizări de servicii, la acordarea nelegală a unor alocații școlare în favoarea anumitor agenți, precum și la o gestiune financiară necorespunzătoare.
21 În luna iulie 2007, întrucât directorul FRA și‑a încetat activitatea, domnul M. a devenit director interimar al Agenției.
22 La 28 noiembrie 2007, OLAF a inițiat o investigație internă privind pretinsele nereguli denunțate în scrisoarea din 25 iunie 2007. Între 15 și 17 ianuarie 2008, OLAF a efectuat o vizită la sediul FRA.
23 La 1 iunie 2008, domnul Kjærum, care fusese până atunci directorul executiv al Institutului Danez pentru Drepturile Omului (Institut for Menneskerettigheder) (denumit în continuare „IMR”), a fost numit director al FRA.
24 Prin nota din 23 iunie 2008, reclamantul i‑a adresat domnului Kjærum o cerere de asistență în conformitate cu articolul 24 din statut. În această notă, reclamantul arăta că este victima unei hărțuiri morale din partea domnilor M. și A. și solicita ca FRA să ia măsurile necesare pentru a pune capăt acestei situații.
25 În urma acestei cereri, directorul FRA a decis, la 7 iulie 2008, să îl transfere pe reclamant din unitatea 1, „Administrație”, în unitatea 3, „Comunicare și relații externe”. Pe de altă parte, directorul s‑a întâlnit cu reclamantul, la 7, la 8 și la 11 iulie 2008, fără să fie prezenți și avocații săi, pentru a examina dacă nu exista o alternativă la procedura formală prevăzută la articolul 24 din statut. Această propunere a fost respinsă de reclamant.
26 Prin scrisoarea din 18 iulie 2008 adresată directorului FRA, avocații reclamantului au confirmat că acesta intenționa să își mențină cererea de asistență și au cerut să le fie comunitate normele de procedură și informații privind modul de desfășurare a anchetei administrative. Avocații reclamantului au solicitat de asemenea ca FRA să suporte onorariile lor.
27 Tot la 18 iulie 2008, reclamantul a fost informat de directorul FRA cu privire la decizia sa de a iniția o anchetă.
28 De la sfârșitul lunii iulie 2008, reclamantul s‑a aflat în concediu medical. Concediul s‑a prelungit până la jumătatea lunii septembrie 2009.
29 Prin scrisoarea din 22 octombrie 2008, directorul FRA i‑a informat pe avocații reclamantului cu privire la decizia sa de a‑l numi pe domnul Jensen (denumit în continuare „anchetatorul”) pentru a realiza ancheta. La acea dată, anchetatorul exercita funcția de președinte al Biroului IMR.
30 Prin scrisoarea din 18 noiembrie 2008, reclamantul s‑a referit la o serie de aspecte privind ancheta, în special în ceea ce privește anonimatul care trebuia să fie asigurat martorilor.
31 Prin scrisoarea din 16 ianuarie 2009, directorul FRA a răspuns la întrebările adresate de reclamant în scrisoarea sa din 18 noiembrie 2008. Potrivit directorului, martorii nu puteau beneficia de anonimat decât în cazul în care necesitatea acestuia ar reieși în mod clar din împrejurările cauzei.
32 La 20 februarie 2009, FRA i‑a transmis reclamantului un document intitulat „Cadrul juridic al anchetei administrative”, întocmit de director după consultarea anchetatorului.
33 Anchetatorul a organizat succesiv trei audieri, prima la 2 și la 3 martie 2009, a doua între 23 și 25 martie 2009 și a treia la 23 și la 24 aprilie 2009. Cu ocazia primei dintre acestea, anchetatorul l‑a audiat pe reclamant, precum și pe domnii M. și A. În cadrul celei de a doua, anchetatorul i‑a audiat pe reclamant și pe domnul M., trei martori ale căror nume fuseseră sugerate de domnul M., precum și alți doi agenți a căror audiere îi părea necesară. În sfârșit, în cadrul celei de a treia, au fost audiați reclamantul și domnul M., precum și alți trei agenți.
34 Printr‑un raport întocmit la 22 iunie 2009, la finalul investigației sale interne, OLAF a constatat că afirmațiile cuprinse în scrisoarea din 25 iunie 2007 nu erau întemeiate și a recomandat să nu fie inițiată nicio procedură disciplinară sau judiciară ca urmare a acestei investigații. Raportul a fost comunicat directorului FRA printr‑o scrisoare din 25 iunie 2009.
35 La 16 iulie 2009, anchetatorul a întocmit un proiect de raport de anchetă. În cadrul acestuia, anchetatorul ajungea la concluzia că nu a existat o hărțuire morală. El sugera de asemenea FRA să îi atragă atenția domnului M. cu privire la responsabilitatea sa pentru existența unei „intense atmosfere de teamă” în cadrul unității 1, „Administrație”. Proiectul de raport a fost comunicat reclamantului, precum și domnilor M. și A.
36 La 31 august 2009, reclamantul a prezentat observații scrise cu privire la proiectul de raport.
37 La 15 septembrie 2009, anchetatorul a întocmit versiunea finală a raportului de anchetă (în continuare, „raportul final”), în care confirma poziția sa privind inexistența unei hărțuiri morale.
38 La 16 septembrie 2009, raportul final a fost comunicat reclamantului pentru ca acesta să aibă posibilitatea de a prezenta observațiile pe care le consideră utile, ceea ce acesta a făcut la 22 septembrie 2009.
39 Prin decizia din 16 octombrie 2009 (denumită în continuare „decizia în litigiu”), notificată în aceeași zi reclamantului, directorul FRA a decis că nu va fi inițiată nicio procedură disciplinară împotriva domnilor M. și A. Directorul admitea că relațiile dintre reclamant, pe de o parte, și domnii M. și A., pe de altă parte, fuseseră conflictuale, în special ca urmare a unei „confruntări de personalități” și a unor „concepții diferite în ceea ce privește interacțiunile sociale”, și că domnul M. ar fi putut să încerce să aplaneze conflictul într‑un mod diferit pentru a dezamorsa tensiunile și a‑i crea reclamantului un mediu de lucru propice. În același timp, directorul sublinia însă că nu a putut fi demonstrată existența hărțuirii morale. Ținând seama de împrejurările prezentate mai sus, directorul considera, în sfârșit, că cheltuielile efectuate în mod rezonabil de reclamant în cadrul anchetei îi vor fi rambursate.
40 În înscrisurile sale, FRA afirmă că, în aceeași zi, directorul FRA ar fi avut întrevederi succesive cu domnii M. și A. pentru a le aminti principiile bunei administrări care trebuiau aplicate în cadrul serviciului și faptul că trebuiau să amelioreze modul în care respectivele principii erau aplicate în activitatea cotidiană.
41 Începând cu 1 ianuarie 2010, contractul reclamantului a fost prelungit pentru o perioadă nedeterminată.
42 Prin nota din 14 ianuarie 2010, reclamantul a formulat o reclamație împotriva deciziei în litigiu.
43 Prin decizia din 6 aprilie 2010, notificată la 7 aprilie 2010, directorul FRA a respins reclamația.
Procedura și concluziile părților
44 Prezenta acțiune a fost introdusă la 16 iulie 2010.
45 Reclamantul solicită Tribunalului:
– anularea deciziei în litigiu;
– dacă este necesar, anularea deciziei din 6 aprilie 2010 prin care a fost respinsă reclamația;
– constatarea faptului că a fost victima unei hărțuiri morale din partea domnilor M. și A., cu toate consecințele pe care le implică aceasta din punct de vedere disciplinar; sau, în subsidiar, i) inițierea unei noi anchete administrative, echitabilă, independentă și imparțială, care implică crearea unui grup de experți însărcinați cu efectuarea anchetei administrative și ii) adoptarea tuturor măsurilor necesare pentru ca ancheta să fie echitabilă și să nu fie supusă niciunei eventuale presiuni sau ingerințe;
– acordarea unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului său material, evaluat în mod provizoriu la suma de 71 823,23 euro;
– acordarea sumei de 85 000 de euro pentru repararea prejudiciului său moral, cauzat de modul în care s‑a desfășurat procedura și de adoptarea deciziei în litigiu;
– obligarea FRA la plata cheltuielilor de judecată.
46 FRA solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
47 Propunerea făcută părților de judecătorul raportor de a soluționa litigiul pe cale amiabilă nu a dat rezultate.
În drept
Cu privire la concluziile având ca obiect anularea deciziei din 6 aprilie 2010 prin care a fost respinsă reclamația
48 Potrivit unei jurisprudențe constante, concluziile în anulare îndreptate formal împotriva deciziei de respingere a unei reclamații au, în cazul în care această decizie este lipsită de conținut autonom, efectul de a sesiza Tribunalul cu privire la actul împotriva căruia a fost formulată reclamația (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul European, 293/87, punctul 8, Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2009, Hoppenbrouwers/Comisia, F‑104/07, punctul 31). În aceste condiții, întrucât decizia din 6 aprilie 2010 prin care a fost respinsă reclamația este lipsită de conținut autonom, concluziile în anulare trebuie considerate ca fiind îndreptate numai împotriva deciziei în litigiu.
Cu privire la concluziile având ca obiect constatarea de către Tribunal a faptului că reclamantul a fost victima unei hărțuiri morale
49 Întrucât prin concluziile sus‑menționate se urmărește în realitate recunoașterea de către Tribunal a temeiniciei unora dintre motivele invocate în susținerea concluziilor prin care se solicită anularea deciziei în litigiu, ele trebuie, în consecință, declarate inadmisibile (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 30 noiembrie 1993, Vienne/Parlamentul European, T‑15/93, punctul 13).
Cu privire la concluziile având ca obiect anularea deciziei în litigiu
50 În susținerea concluziilor având ca obiect anularea deciziei în litigiu, reclamantul invocă o serie de motive, întemeiate în special pe:
– lipsa de imparțialitate a anchetatorului;
– refuzul anchetatorului de a le garanta martorilor anonimatul;
– săvârșirea unei erori de drept în ceea ce privește interpretarea noțiunii juridice de hărțuire morală;
– săvârșirea de către anchetator a unei erori vădite de apreciere prin refuzul său de a constata existența unei hărțuiri morale.
51 Trebuie analizate mai întâi motivul întemeiat pe lipsa de imparțialitate a anchetatorului, precum și motivul întemeiat pe nelegalitatea refuzului acestuia de a le garanta martorilor anonimatul.
Argumentele părților
52 În ceea ce privește primul motiv, întemeiat pe pretinsa lipsă de imparțialitate a anchetatorului, reclamantul arată că acesta din urmă exercita, la momentul la care a fost desemnat să efectueze ancheta, funcția de președinte al Biroului IMR. Or, înainte de a fi numit, la 1 iunie 2008, director al FRA, domnul Kjærum fusese directorul executiv al aceluiași institut. Reclamantul adaugă că IMR ar fi încheiat cu FRA un contract important având ca obiect furnizarea de informații privind discriminarea bazată pe orientarea sexuală și că anchetatorul și domnul Kjærum ar fi coautori ai unei lucrări științifice. Astfel, potrivit reclamantului, anchetatorul ar fi avut interesul să protejeze imaginea FRA și să nege orice acuzație de hărțuire morală formulată împotriva acesteia din urmă. Reclamantul adaugă că și imparțialitatea subiectivă a anchetatorului ar putea fi pusă sub semnul întrebării, astfel cum ar dovedi în special caracterul nedetaliat al raportului final.
53 În ceea ce privește al doilea motiv, întemeiat pe nelegalitatea refuzului anchetatorului de a le garanta martorilor anonimatul, reclamantul susține că un astfel de refuz, contrar „[c]adrului juridic al anchetei administrative”, ar fi determinat anumite persoane să refuze să depună mărturie sau să depună mărturie într‑un mod insuficient de sincer de teama represaliilor.
54 În apărare, FRA solicită respingerea motivelor sus‑menționate.
55 FRA susține în primul rând că niciun înscris din dosar nu ar justifica bănuiala unei lipse de imparțialitate din partea anchetatorului atât în ceea ce privește reclamantul, cât și în ceea ce privește agenții acuzați de acesta din urmă. Mai precis, nici faptul că anchetatorul și directorul ar fi avut în trecut relații profesionale în cadrul IMR, nici existența unei relații de afaceri între FRA și acest institut nu ar putea da naștere unui dubiu în această privință.
56 FRA explică apoi că împrejurările cauzei nu ar fi impus anonimatul martorilor și adaugă că, în orice caz, ținând seama de dimensiunile reduse ale Agenției, anonimatul nu ar fi constituit o garanție pentru martori.
Aprecierea Tribunalului
57 Cu titlu introductiv, este important să se constate că, pentru a adopta decizia în litigiu, directorul s‑a bazat în esență atât pe elementele obținute de anchetator în cursul anchetei, cât și pe concluziile formulate de acesta în raportul final. Dovada acestui fapt este că, în chiar textul deciziei în litigiu, directorul a respins în mod expres motivul privind existența hărțuirii morale referindu‑se la cauză „astfel cum a fost prezentată de anchetator în raportul final”.
58 Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă, după cum pretinde reclamantul, ancheta a fost efectuată în condiții nelegale.
– Cu privire la lipsa de imparțialitate a anchetatorului
59 Reclamantul contestă atât imparțialitatea obiectivă, cât și imparțialitatea subiectivă a anchetatorului. Potrivit reclamantului, nu numai că anchetatorul, ca urmare a funcțiilor exercitate în cadrul IMR, s‑ar fi găsit într‑o situație obiectivă de natură să dea naștere unor îndoieli privind independența sa, ci și, în plus, ar fi dat dovadă de lipsă de imparțialitate și în ceea ce privește modul în care a realizat efectiv ancheta.
60 În această privință, în ceea ce privește imparțialitatea obiectivă a anchetatorului, nu reiese din niciun în scris din dosar și nici nu se afirmă de către reclamant că anchetatorul ar fi fost un apropiat al agenților direct implicați în cererea de asistență, și anume reclamantul și cei doi agenți acuzați de acesta de hărțuire morală. Pe de altă parte, simplul fapt că domnul Kjærum și anchetatorul ar fi avut în trecut relații profesionale în cadrul IMR și că ar fi coautori ai unei lucrări academice nu înseamnă implicit că modul în care anchetatorul a efectuat ancheta ar fi fost lipsit de independență sau că ar fi putut părea astfel din perspectiva terților (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 11 septembrie 2002, Willeme/Comisia, T‑89/01, punctul 58).
61 Cu toate acestea, nu se contestă că IMR, al cărui Birou era prezidat de anchetator la data la care acesta din urmă a fost desemnat să efectueze ancheta, încheiase cu FRA un contract în valoare de aproape de 500 000 de euro pentru a furniza acesteia din urmă informații referitoare la discriminarea bazată pe orientarea sexuală, în perioada 2007-2008, în Danemarca. Pe de altă parte, la momentul la care anchetatorul a efectuat ancheta, acest contract putea face obiectul unor prelungiri succesive în viitor, astfel cum a confirmat FRA în cadrul ședinței.
62 Așadar, ținând seama de aceste elemente, existența și importanța relației de afaceri dintre FRA și IMR erau de natură să dea naștere unor temeri justificate ale reclamantului în ceea ce privește imparțialitatea obiectivă a anchetatorului, reclamantul putând să se teamă în mod legitim că acesta, din dorința de a menține existența respectivei relații de afaceri, ar putea să vrea să menajeze reputația Agenției.
63 Desigur, este adevărat că anchetatorul nu exercita în cadrul IMR funcții direct executive, acestea revenind directorului și responsabililor diferitor departamente ale institutului. Cu toate acestea, înscrisurile din dosar evidențiază rolul central al Biroului – și, așadar, al președintelui său – în cadrul funcționării IMR. Dovada acestui fapt este că, într‑un editorial publicat pe site‑ul său internet în iunie 2008, IMR a indicat că Biroul, sub conducerea domnului Jensen, va continua să supervizeze „conducerea generală a [IMR]”. În plus, tot pe site‑ul IMR se sublinia în aceeași perioadă că Biroul ar fi „responsabil de toate aspectele de fond și de ordin profesional, incluzând cercetarea și strategia”.
64 Prin urmare, anchetatorul, al cărui secretariat era de altfel asigurat de una dintre asistentele directorului FRA, nu îndeplinea condițiile necesare pentru ca imparțialitatea sa obiectivă să nu poată fi pusă sub semnul întrebării.
65 Este, așadar, întemeiată afirmația reclamantului potrivit căreia, pentru acest motiv și în împrejurările specifice ale speței, a fost afectată legalitatea anchetei.
66 În ceea ce privește imparțialitatea subiectivă a anchetatorului, deși înscrisurile din dosar nu permit să se ajungă la concluzia că anchetatorul ar fi efectuat ancheta într‑un sens favorabil agenților acuzați de reclamant, Tribunalul consideră că este regretabil că, în cursul acesteia, anchetatorul le‑a comunicat domnilor M. și A. toată corespondența schimbată între FRA, pe de o parte, și reclamant și avocații săi, pe de altă parte, în condițiile în care o parte a acestei corespondențe, referitoare la o cerere de suportare de către FRA a onorariilor avocaților plătite de reclamant, nu îl privea nici pe domnul M., nici pe domnul A.
67 Tot astfel, deși reclamantul anexase la cererea sa de asistență foarte multe înscrisuri, anchetatorul a consacrat analizei temeiniciei motivelor invocate mai puțin de trei pagini pline, care de altfel nu erau prea detaliate, din cele douăsprezece pagini pe care le conține raportul final, restul acestuia limitându‑se să prezinte fapte care nu erau contestate de părți, să amintească dreptul aplicabil și să descrie procedura.
– Cu privire la refuzul de a le garanta martorilor anonimatul
68 Trebuie amintit cu titlu introductiv că, înainte de a începe operațiunile de anchetă, directorul a întocmit, în colaborare cu anchetatorul, „[c]adrul juridic al anchetei administrative”. Acest cadru, a cărui obligativitate nu este contestată de părți, cuprindea o rubrică intitulată „modalități de audiere a martorilor”, care prevedea printre altele că „martorii nu vor putea beneficia de anonimat în raport cu niciuna dintre părți, cu excepția cazului în care împrejurări speciale indică în mod clar necesitatea anonimatului”.
69 Prin urmare, este necesar să se examineze dacă existau în speță împrejurări speciale care să impună ca anchetatorul să acorde anonimatul martorilor pe care i‑a audiat, precum și celor pe care ar fi putut să îi audieze.
70 În raport cu împrejurările specifice ale speței, această întrebare urmează să primească un răspuns afirmativ din partea Tribunalului.
71 Astfel, anchetatorul însuși era pe deplin conștient de dificultățile membrilor personalului de a depune mărturie fără a beneficia de garanția că identitatea lor nu le va fi comunicată celor două persoane acuzate de hărțuire morală. Într‑adevăr, în raportul final, anchetatorul a indicat că „[fusese] în măsură să observe în numeroase cazuri că membrii personalului FRA – în special cei din unitatea 1, „Administrație” – nu erau dispuși să depună mărturie sau chiar se opuneau acestei idei de teama represaliilor” și că în special unul dintre ei, căruia i‑a fost refuzat anonimatul în pofida cererii sale, „refuzase să depună mărturie”. Anchetatorul a reținut de asemenea că, deși „alte persoane, în pofida rezervei lor inițiale, acceptaseră în final să depună mărturie, [avusese] impresia foarte clară că aceștia [fuseseră] departe de a fi spus tot ceea ce ar fi putut spune” și că, în consecință, „nu [putea] exclude posibilitatea ca prezenta anchetă să nu fi reușit să clarifice toate aspectele și ca eventuale proceduri de anchetă ulterioare să ducă la rezultate mai bune”. În sfârșit, drept concluzie a raportului final, anchetatorul a precizat că, ținând seama de dificultățile întâmpinate în a convinge agenții să depună mărturie, „mărturiile obținute fuseseră foarte limitate”.
72 Este important de reținut de asemenea că anchetatorul, pe lângă faptul că a evidențiat aceste dificultăți, a subliniat că ancheta a permis să se constate existența unei „intense atmosfere de teamă” în cadrul unității 1, „Administrație”, atmosferă care „[avusese] drept consecință faptul că membrii personalului nu au îndrăznit să își exprime punctul de vedere sau cel puțin au fost foarte reticenți să facă acest lucru”.
73 Or, în condițiile în care toate elementele evidențiate chiar de anchetator trebuiau să îl determine să le garanteze martorilor anonimatul, acesta, în mod contradictoriu, nu a luat o astfel de măsură, în pofida unei cereri în acest sens formulate de reclamant.
74 Este adevărat că, în raportul final, anchetatorul și‑a justificat refuzul de a le garanta anonimatul martorilor propuși de reclamant prin faptul că o astfel de protecție ar fi fost iluzorie întrucât, din punctul său de vedere, persoanele acuzate în cererea de asistență ar fi fost în mod necesar în măsură să descopere, cu o mare probabilitate, originea informațiilor. Cu toate acestea, nu este nicidecum demonstrat că, în cazul în care ar fi fost acordat anonimatul, anchetatorul nu ar fi putut să le asigure martorilor o protecție adecvată și în special că nu ar fi avut posibilitatea să întocmească procesele‑verbale de audiere în condiții care să împiedice identificarea persoanelor în cauză.
75 În plus, trebuie arătat că, la 6 februarie 2009, principalul agent acuzat de reclamant, și anume domnul M., i‑a trimis directorului, față de care se afla totuși în raporturi de subordonare, o notă în care i‑a indicat că „anonimatul [martorilor] nu [putea] fi în niciun caz acceptat”. Ținând seama de contextul descris chiar de anchetator, în special de „intensa atmosferă de teamă din cadrul unității 1, «Administrație»”, existența unei astfel de note și termenii folosiți în cadrul ei confirmă faptul că anonimatul martorilor constituia o necesitate pentru ca ancheta să poată fi realizată în condiții adecvate.
76 În aceste condiții, Tribunalul consideră că refuzul anchetatorului de a le garanta martorilor anonimatul nu i‑a permis acestuia din urmă să realizeze o examinare completă a împrejurărilor speței și, prin urmare, a afectat legalitatea anchetei.
77 În consecință și întrucât, astfel cum s‑a arătat, directorul s‑a bazat pe raportul final pentru a adopta decizia în litigiu, trebuie să se considere că aceasta este nelegală.
78 Ca urmare a faptului că primele două motive invocate împotriva deciziei în litigiu au fost admise, respectiva decizie trebuie să fie anulată fără să fie necesar să se examineze celelalte motive invocate în cadrul cererii introductive și în special cele întemeiate pe săvârșirea unei erori de drept în ceea ce privește interpretarea noțiunii juridice de hărțuire morală și pe existența unei hărțuiri morale.
Cu privire la concluziile referitoare la despăgubiri
Argumentele părților
79 Reclamantul solicită obligarea FRA la plata sumei totale de 71 823,23 euro pentru repararea prejudiciului material pe care l‑ar fi suferit ca urmare a hărțuirii morale.
80 Pe de altă parte, reclamantul solicită Tribunalului obligarea FRA la plata sumei de 85 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral cauzat, pe de o parte, de hărțuirea morală suferită și, pe de altă parte, de nelegalitatea deciziei în litigiu, prin care s‑ar fi refuzat constatarea respectivei hărțuiri.
81 FRA solicită respingerea concluziilor referitoare la despăgubiri.
Aprecierea Tribunalului
82 În primul rând, în ceea ce privește concluziile prin care se solicită obligarea FRA la repararea prejudiciului material și moral suferit ca urmare a hărțuirii morale, este important de amintit că articolul 24 al doilea paragraf din statut se referă la repararea prejudiciilor cauzate unui funcționar sau unui agent prin acțiunile unor terți sau ale altor funcționari menționate la primul paragraf al aceluiași articol, sub rezerva ca acesta să nu fi putut obține repararea prejudiciilor de către autorii acestora (a se vedea Ordonanța Curții din 5 octombrie 2006, Schmidt‑Brown/Comisia, C‑365/05 P, punctul 78). Admisibilitatea acțiunii în despăgubire introduse de un funcționar sau de un agent în temeiul articolului 24 al doilea paragraf din statut este astfel condiționată de epuizarea căilor de atac naționale, în măsura în care acestea asigură o protecție efectivă a persoanelor interesate și sunt de natură să conducă la repararea pretinsului prejudiciu (a se vedea Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 9 martie 2005, L/Comisia, T‑254/02, punctul 148, și Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 12 iulie 2011, Comisia/Q, T‑80/09 P, punctul 67).
83 Or, în speță, nu s‑a dovedit și nici măcar nu s‑a susținut că, pentru a obține repararea prejudiciului rezultat ca urmare a pretinsei hărțuiri morale suferite, reclamantul ar fi epuizat căile de atac naționale și nici că acestea nu i‑ar fi asigurat o protecție efectivă. Rezultă că concluziile prin care se solicită repararea prejudiciului menționat trebuie să fie respinse ca inadmisibile.
84 În al doilea rând, în ceea ce privește concluziile prin care se solicită obligarea FRA la repararea prejudiciului moral rezultat ca urmare a nelegalității deciziei în litigiu, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, anularea unui act nelegal poate constitui prin ea însăși repararea adecvată și, în principiu, suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care l‑a putut cauza acest act (Hotărârea Curții din 9 iulie 1987, Hochbaum și Rawes/Comisia, 44/85, 77/85, 294/85 și 295/85, punctul 22, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 9 noiembrie 2004, Montalto/Consiliul, T‑116/03, punctul 127, și Hotărârea Tribunalului din 8 mai 2008, Suvikas/Consiliul, F‑6/07, punctul 151), cu excepția cazului în care reclamantul demonstrează că a suferit un prejudiciu moral care poate fi separat de nelegalitatea care a determinat anularea și care nu poate fi reparat integral prin această anulare (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 7 februarie 1990, Culin/Comisia, C‑343/87, punctele 27 și 28, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 iunie 2006, Girardot/Comisia, T‑10/02, punctul 131).
85 În speță, este adevărat că decizia în litigiu nu cuprinde nicio apreciere cu privire la capacitățile sau la comportamentul reclamantului care ar putea să îl rănească. Ținând seama însă de condițiile criticabile în care a fost examinată cererea de asistență a reclamantului și în care a fost desfășurată ancheta, anularea acestei decizii nu ar fi de natură să constituie prin ea însăși o reparare adecvată și suficientă a prejudiciului moral cauzat de respectiva decizie, prejudiciu care decurge din starea de incertitudine și de neliniște determinată de nelegalitatea deciziei în litigiu. Prin urmare, trebuie ca FRA să fie obligată la plata către reclamant a sumei de 5 000 de euro.
Cu privire la cheltuielile de judecată
86 Potrivit articolului 87 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, sub rezerva altor prevederi din capitolul VIII din titlul II din respectivul regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În temeiul alineatului (2) al aceluiași articol, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să fie obligată numai la plata parțială a cheltuielilor de judecată sau chiar să nu fie obligată la plata acestora.
87 Din motivarea prezentei hotărâri rezultă că partea care a căzut în pretenții cu privire la cea mai importantă parte a capetelor de cerere este FRA. În plus, în cadrul concluziilor sale, reclamantul a solicitat în mod expres obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât împrejurările speței nu justifică aplicarea dispozițiilor articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, FRA urmează să suporte propriile cheltuieli de judecată și este obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de reclamant.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (Camera întâi)
declară și hotărăște:
1) Anulează decizia din 16 octombrie 2009 a Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene.
2) Obligă Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene la plata către domnul Allgeier a sumei de 5 000 de euro.
3) Respinge în rest acțiunea.
4) Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de domnul Allgeier.
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 18 septembrie 2012.