HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)
26 iunie 2019(*)
„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Articolul 258 TFUE – Articolul 49 TFUE – Directiva 2006/123/CE – Articolul 15 alineatele (2) și (3) – Directiva 2005/36/CE – Articolele 13, 14 și 50 și anexa VII – Libertatea de stabilire – Recunoașterea calificărilor profesionale – Norme naționale privind prestatorii de formare a mediatorilor”
În cauza C‑729/17,
având ca obiect o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulată în temeiul articolului 258 TFUE, introdusă la 22 decembrie 2017,
Comisia Europeană, reprezentată de H. Tserepa‑Lacombe și de H. Støvlbæk, în calitate de agenți,
reclamantă,
împotriva
Republicii Elene, reprezentată de M. Tassopoulou, de D. Tsagkaraki și de C. Machairas, în calitate de agenți,
pârâtă,
CURTEA (Camera a patra),
compusă din domnul M. Vilaras, președinte de cameră, doamna K. Jürimäe și domnii D. Šváby, S. Rodin (raportor) și N. Piçarra, judecători,
avocat general: domnul H. Saugmandsgaard Øe,
grefier: domnul R. Schiano, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 6 decembrie 2018,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 28 februarie 2019,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin cererea introductivă, Comisia Europeană solicită Curții să constate că, prin limitarea formei juridice a organismelor de formare a mediatorilor la societăți fără scop lucrativ, care trebuie să fie constituite din cel puțin o asociație de avocați și din cel puțin o cameră profesională din Grecia, Republica Elenă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 49 TFUE și al articolului 15 alineatul (2) literele (b) și (c) și alineatul (3) din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne (JO 2006, L 376, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 58, p. 50). În plus, această instituție solicită Curții să constate că, prin condiționarea procedurii de recunoaștere a calificărilor academice de cerințe suplimentare privind conținutul certificatelor și de măsuri compensatorii fără o evaluare prealabilă a diferențelor semnificative și prin menținerea în vigoare a unor dispoziții discriminatorii care îi obligă pe solicitanții unei acreditări de mediator care dețin titluri de acreditare obținute în străinătate sau eliberate de un organism de formare recunoscut din străinătate la finalizarea unei formări efectuate în Grecia să justifice o experiență de cel puțin trei participări la o procedură de mediere, Republica Elenă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 49 TFUE, precum și în temeiul articolelor 13 și 14, al articolului 50 alineatul (1) și al anexei VII din Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale (JO 2005, L 255, p. 22, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2013/55/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 noiembrie 2013 (JO 2013, L 354, p. 132) (denumită în continuare „Directiva 2005/36”).
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 2006/123
2 Considerentul (6) al Directivei 2006/123 are următorul cuprins:
„[Barierele din calea libertății de stabilire și din calea liberei circulații a serviciilor între statele membre] nu pot fi eliminate numai prin aplicarea directă a articolelor [49] și [56] din tratat, întrucât, pe de o parte, soluționarea lor caz cu caz prin proceduri privind încălcarea dreptului comunitar împotriva statului membru în cauză ar fi, în special după extindere, extrem de complicată pentru instituțiile naționale și comunitare și, pe de altă parte, ridicarea mai multor bariere necesită o coordonare prealabilă a sistemelor juridice naționale, inclusiv instituirea cooperării administrative. Astfel cum a fost recunoscut de către Parlamentul European și Consiliu, un instrument legislativ comunitar face posibilă obținerea unei autentice piețe interne pentru servicii.”
3 Considerentul (73) al acestei directive are următorul cuprins:
„Cerințele care trebuie examinate includ normele naționale care, din alte motive decât cele legate de calificările profesionale, rezervă accesul la anumite activități anumitor prestatori. Aceste cerințe includ, de asemenea, și obligația ca un prestator să adopte o anumită formă juridică, în special să fie persoană juridică, o societate de persoane, o entitate fără scop lucrativ sau o societate deținută exclusiv de către persoane fizice și cerințe referitoare la deținerea capitalului unei societăți, în special obligația de a deține o sumă minimă de capital pentru anumite activități de servicii sau de a avea o anumită calificare pentru a deține acțiuni sau pentru a administra anumite societăți. Evaluarea compatibilității tarifelor fixe minime și/sau maxime cu libertatea de stabilire vizează doar tarifele impuse de autoritățile competente pentru prestarea anumitor servicii, însă nu vizează, de exemplu, regulile generale de stabilire a prețurilor, cum ar fi prețurile de închiriere a imobilelor.”
4 Articolul 15 alineatele (1)-(3) din directiva menționată prevede:
„(1) Statele membre examinează dacă în cadrul sistemului lor juridic se impune oricare dintre cerințele menționate la alineatul (2) și se asigură că oricare astfel de cerințe sunt compatibile cu condițiile stabilite la alineatul (3). Statele membre își adaptează actele cu putere de lege și actele administrative în așa fel încât acestea să fie compatibile cu aceste condiții.
(2) Statele membre examinează dacă sistemul lor juridic condiționează accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia de oricare dintre următoarele cerințe nediscriminatorii:
[…]
(b) obligația unui prestator de a adopta o formă juridică specifică;
(c) cerințe referitoare la deținerea capitalului unei societăți;
[…]
(3) Statele membre verifică dacă cerințele menționate la alineatul (2) îndeplinesc următoarele condiții:
(a) nediscriminare: cerințele nu trebuie să fie direct sau indirect discriminatorii în funcție de cetățenie sau naționalitate sau, în ceea ce privește societățile, în funcție de situarea sediului social;
(b) necesitate: cerințele trebuie să fie justificate printr‑un motiv imperativ de interes general;
(c) proporționalitate: cerințele trebuie să fie adecvate pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit; acestea nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit și nu trebuie să fie posibilă înlocuirea acestor cerințe cu alte măsuri mai puțin restrictive care permit atingerea aceluiași rezultat.”
Directiva 2005/36
5 Potrivit articolului 1 din aceasta, Directiva 2005/36 stabilește normele conform cărora un stat membru care condiționează accesul la o profesie reglementată sau la exercitarea acesteia, pe teritoriul său, de deținerea anumitor calificări profesionale, denumit în continuare „stat membru gazdă”, recunoaște, pentru accesul la această profesie și la exercitarea acesteia, calificările profesionale obținute în unul sau mai multe dintre celelalte state membre și care permit titularului respectivelor calificări să exercite aceeași profesie în respectivul sau în respectivele state membre.
6 Rezultă din articolul 2 alineatul (1) din această directivă că ea se aplică oricărui resortisant al unui stat membru, inclusiv membrilor profesiilor liberale, care dorește să exercite o profesie reglementată într‑un stat membru, altul decât cel în care și‑a obținut calificările profesionale, fie cu titlu independent, fie cu titlu salariat.
7 Articolul 3 alineatul (1) literele (a)-(c) și (e) din Directiva 2005/36 prevede:
„(1) În sensul prezentei directive, se înțelege prin:
(a) «profesie reglementată»: o activitate sau un ansamblu de activități profesionale al căror acces, exercitare sau una dintre modalitățile de exercitare este condiționată, direct sau indirect, în temeiul unor acte cu putere de lege și acte administrative, de posesia anumitor calificări profesionale; utilizarea unui titlu profesional limitată prin acte cu putere de lege și acte administrative la titularii unei anumite calificări profesionale constituie în special o modalitate de exercitare. Atunci când prima teză nu se aplică, o profesie menționată la alineatul (2) este considerată profesie reglementată;
(b) «calificări profesionale»: calificările atestate printr‑un titlu de calificare, un atestat de competență prevăzut la articolul 11 litera (a) punctul (i) și/sau experiență profesională;
(c) «titlu de calificare»: diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare eliberate de o autoritate a unui stat membru desemnată în temeiul actelor cu putere de lege și al actelor administrative ale respectivului stat membru și care certifică formarea profesională în special în Comunitate. În cazul în care prima teză nu se aplică, un titlu menționat la alineatul (3) este considerat titlu de calificare;
[…]
(e) «formare profesională reglementată»: orice formare profesională care urmărește în special exercitarea unei anumite profesii și care constă într‑un ciclu de studii completat, după caz, de o formare profesională, un stagiu profesional sau o practică profesională.
Structura și nivelul formării profesionale, ale stagiului profesional sau ale practicii profesionale sunt stabilite prin actele cu putere de lege și actele administrative din statul membru în cauză sau sunt monitorizate sau aprobate de autoritatea desemnată în acest scop;
[…]”
8 Articolul 13 alineatele (1) și (2) din această directivă prevede:
„(1) Atunci când, într‑un stat membru gazdă, accesul la o profesie reglementată sau exercitarea acesteia este condiționat(ă) de deținerea unor calificări profesionale determinate, autoritatea competentă a respectivului stat membru acordă solicitanților accesul la respectiva profesie și dreptul de exercitare a acesteia, în aceleași condiții ca cele pentru resortisanții săi, dacă aceștia dețin un atestat de competență sau titlul de calificare menționat la articolul 11, prevăzut de un alt stat membru pentru a avea acces la aceeași profesie sau pentru a o exercita pe teritoriul său.
Atestatele de competență sau titlurile de calificare se eliberează de o autoritate competentă dintr‑un stat membru, desemnată în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative ale respectivului stat membru.
(2) Accesul la profesie și exercitarea acesteia, astfel cum se precizează la alineatul (1) se acordă, de asemenea, solicitanților care au exercitat profesia respectivă cu normă întreagă timp de un an sau durată globală echivalentă cu normă redusă în cei zece ani anteriori într‑un alt stat membru ce nu reglementează respectiva profesie și care dețin unul sau mai multe atestate de competență sau titluri de calificare emise de un alt stat membru care nu reglementează profesia respectivă.
Atestatele de competență sau titlurile de calificare îndeplinesc următoarele condiții:
(a) au fost eliberate de o autoritate competentă dintr‑un stat membru, desemnată în conformitate cu actele cu putere de lege sau actele administrative ale respectivului stat membru;
(b) atestă pregătirea titularului pentru exercitarea profesiei în cauză.
Experiența profesională de un an menționată la primul paragraf nu poate fi solicitată în cazul în care titlurile de calificare deținute de solicitant fac dovada educației și formării reglementate.
[…]”
9 Articolul 14 alineatele (1), (4) și (5) din directiva menționată prevede:
„(1) Articolul 13 nu aduce atingere dreptului statului membru gazdă de a impune solicitantului să urmeze un stagiu de adaptare de cel mult trei ani sau să susțină o probă de aptitudini în unul dintre următoarele cazuri:
(a) formarea pe care a urmat‑o solicitantul acoperă discipline semnificativ diferite de cele cuprinse în titlul de calificare necesar în statul membru gazdă;
(b) profesia reglementată în statul membru gazdă cuprinde una sau mai multe activități profesionale reglementate care nu există în profesia similară în statul membru de origine al solicitantului, iar formarea care este necesară în statul membru gazdă include discipline semnificativ diferite de cele cuprinse în atestatul de competență sau de titlul de calificare pe care îl posedă solicitantul.
[…]
(4) În sensul alineatelor (1) și (5), prin «discipline semnificativ diferite» se înțeleg disciplinele a căror cunoaștere, abilități și competențe dobândite sunt esențiale pentru exercitarea profesiei și în cazul cărora formarea urmată de migrant prezintă diferențe importante, în ceea ce privește conținutul, în raport cu formarea necesară în statul membru gazdă.
(5) Alineatul (1) se aplică respectându‑se principiul proporționalității. În special, în cazul în care statul membru gazdă preconizează să îi impună solicitantului finalizarea unui stagiu de adaptare sau promovarea unei probe de aptitudini, trebuie să verifice în prealabil dacă cunoștințele, abilitățile și competențele dobândite de solicitant în decursul experienței sale profesionale sau prin învățare pe tot parcursul vieții, validată în mod formal în acest scop de un organism relevant, în orice stat membru sau într‑o țară terță, sunt de natură să acopere, total sau parțial, disciplinele semnificativ diferite definite la alineatul (4).”
10 Articolul 50 alineatul (1) din Directiva 2005/36 prevede:
„Atunci când hotărăsc asupra unei cereri de obținere a autorizației de exercitare a profesiei reglementate în cauză în aplicarea prezentului titlu, autoritățile competente ale statului membru gazdă pot solicita documentele și certificatele enumerate în anexa VII.
[…]”
11 Articolul 56 alineatul (3) din această directivă prevede că fiecare stat membru desemnează, până la 20 octombrie 2007, autoritățile și organismele competente autorizate să elibereze sau să primească titlurile de calificare și alte documente sau informații, precum și pe cele autorizate să primească cererile și să ia deciziile prevăzute în prezenta directivă și informează de îndată celelalte state membre și Comisia cu privire la aceasta.
12 Punctul 1 literele (a)-(c) din anexa VII la această directivă prevede:
„1. Documente
(a) Dovada naționalității persoanei în cauză.
(b) Copie după atestatele de competență profesională sau după titlul de calificare care asigură accesul la profesia în cauză și, după caz, atestarea experienței profesionale a persoanei în cauză.
Autoritățile competente ale statului membru gazdă pot invita solicitantul să furnizeze informații privind formarea sa astfel încât să poată stabili o eventuală diferență semnificativă față de formarea națională necesară, astfel cum este cea menționată la articolul 14. În cazul în care solicitantul nu este în măsură să furnizeze respectivele informații, autoritatea competentă a statului membru gazdă se adresează punctului de contact, autorității competente sau oricărui alt organism competent al statului membru de origine.
(c) În cazurile prevăzute la articolul 16, o atestare privind natura și durata activității, eliberată de autoritatea sau organismul competent al statului membru de origine sau al statului membru de proveniență.”
Directiva 2008/52
13 Considerentul (16) al Directivei 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială (JO 2008, L 136, p. 3) are următorul cuprins:
„Pentru a asigura încrederea reciprocă necesară cu privire la confidențialitate, la efectul asupra decăderii și a prescripției și la recunoașterea și executarea acordurilor rezultate în urma medierii, statele membre ar trebui să încurajeze, prin orice mijloace pe care le consideră potrivite, formarea mediatorilor și introducerea unor mecanisme eficiente de control al calității în ceea ce privește furnizarea serviciilor de mediere.”
14 Articolul 1 alineatul (1) din această directivă prevede:
„Obiectivul prezentei directive este de a facilita accesul la soluționarea alternativă a litigiilor și de a promova soluționarea pe cale amiabilă a acestora prin încurajarea utilizării medierii și asigurarea unei relații echilibrate între mediere și procedurile judiciare.”
15 Articolul 3 alineatul (1) litera (b) din Directiva menționată prevede:
„În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții:
[…]
(b) «mediator» înseamnă orice terț chemat să conducă procesul de mediere într‑o manieră eficace, imparțială și competentă, indiferent de denumirea sau de profesia terțului în statul membru respectiv și de modul în care terțul a fost numit sau i s‑a solicitat să efectueze medierea.”
16 Articolul 4 alineatele (1) și (2) din aceeași directivă prevede:
„(1) Statele membre încurajează, prin orice mijloace pe care le consideră potrivite, elaborarea unor coduri voluntare de conduită și acceptarea acestora de către mediatori și organizațiile care furnizează servicii de mediere, precum și a altor mecanisme eficace de control al calității privind furnizarea serviciilor de mediere.
(2) Statele membre încurajează formarea inițială și continuă a mediatorilor pentru a asigura efectuarea unei medieri eficace, imparțiale și competente față de părți.”
Dreptul elen
Legea 3898/2010
17 Articolul 5 alineatele 1 și 2 din Legea 3898/2010 (FEK A’ 211/16.2.2010) care a transpus Directiva 2008/52 are următorul cuprins:
„1. Organismele de formare a mediatorilor pot fi societăți civile fără scop lucrativ constituite în comun din cel puțin o asociație de avocați și din cel puțin una dintre camerele profesionale din țară, care funcționează în temeiul unei autorizații eliberate de serviciul prevăzut la articolul 7.
2. Un decret prezidențial, publicat la propunerea ministrului justiției, transparenței și drepturilor omului, a ministrului economiei, concurenței și marinei comerciale și a ministrului educației, învățării pe tot parcursul vieții și cultelor, stabilește în special condițiile de autorizare și de funcționare a organismelor de formare a mediatorilor, conținutul programelor de învățământ de bază, de formare și de formare continuă, durata acestora, locul în care sunt efectuate cursurile, calificările formatorilor, numărul participanților, precum și sancțiunile impuse organismelor de formare a mediatorilor în cazul nerespectării obligațiilor lor. Aceste sancțiuni constau într‑o amendă sau într‑o revocare provizorie sau definitivă a autorizației lor de exercitare. Criteriile de selecție și calculul sancțiunilor vor fi stabilite prin decretul prezidențial citat anterior.
[…]”
18 Articolul 6 alineatele 1 și 3 din legea menționată prevede:
„1. O «comisie de acreditare a mediatorilor» este constituită sub supravegherea Ministerului Justiției, Transparenței și Drepturilor Omului. Intră printre altele în competența comisiei de acreditare a candidaților mediatori controlul respectării obligațiilor care incumbă organismelor de formare a mediatorilor și controlul respectării, de către mediatorii autorizați, a codului deontologic. Comisia are de asemenea misiunea de a transmite un raport ministrului justiției, transparenței și drepturilor omului în vederea impunerii sancțiunilor prevăzute la articolele 5 și 7. Comisia este compusă din președintele său și din patru (4) membri, precum și din același număr de supleanți. Durata mandatului lor este de trei ani.
[…]
3. Acreditarea candidaților mediatori este supusă unor examene desfășurate în fața unei comisii de evaluare la care participă doi membri ai comisiei menționate la alineatul 1, desemnați de președintele acesteia, și un magistrat, desemnat în conformitate cu dispoziția cuprinsă la articolul 41 alineatul 2 din Legea 1756/1988 și care prezidează comisia de evaluare menționată. Comisia de evaluare verifică dacă candidatul deține cunoștințele, competențele și o formare suficientă asigurată de organismele de formare prevăzute la articolul 5 pentru a furniza servicii de mediere; decizia acesteia este scrisă și motivată în mod corespunzător. Pentru secretariatul comisiei menționate la alineatul 1 și al comisiei de evaluare, adunarea plenară a asociațiilor de avocați are obligația de a pune la dispoziție personalul prevăzut de regulamentul menționat la alineatul 5 al prezentului articol. Prin decizie comună, ministrul finanțelor și ministrul justiției, transparenței și drepturilor omului stabilesc:
a) modalitățile și valoarea remunerației membrilor comisiei de evaluare, remunerație care este în sarcina Casei de finanțare a clădirilor instanțelor judecătorești,
b) taxele de examinare pe care candidații trebuie să le plătească în prealabil comisiei de evaluare.
[…]”
19 Articolul 7 alineatul 2 din aceeași lege prevede:
„Prin decret, ministrul justiției, transparenței și drepturilor omului:
a) definește condițiile specifice pentru acreditarea mediatorilor, precum și procedura de recunoaștere a titlului de acreditare, obținut de mediatori într‑un alt stat membru al Uniunii Europene. Această recunoaștere, precum și revocarea provizorie sau definitivă a acreditării sunt subordonate acordului prealabil al comisiei prevăzute la articolul 6 alineatul 1,
b) stabilește un cod deontologic pentru mediatorii autorizați,
c) prevede condițiile speciale privind aplicarea de sancțiuni în caz de încălcare a dispozițiilor codului citat anterior. Aceste sancțiuni, care sunt impuse cu acordul comisiei prevăzute la articolul 6 alineatul 1, constau în revocarea provizorie sau definitivă a acreditării; și
d) reglementează orice chestiune conexă.”
20 Articolul 14 din Legea 3898/2010 a fost modificat prin Actul legislativ din 4 decembrie 2012 privind reglementarea aspectelor urgente aflate în competența Ministerului Finanțelor, a Ministerului Dezvoltării, Concurenței, Infrastructurilor, Transporturilor și Rețelelor, a Ministerului Educației și Cultelor, a Ministerului Culturii și Sporturilor, a Ministerului Mediului, Energiei și Schimbărilor Climatice, a Ministerului Muncii, Securității Sociale și Asistenței Sociale, a Ministerului Justiției, Transparenței și Drepturilor Omului, a Ministerului Reformei Administrative și E‑guvernării, și alte dispoziții (FEK A’ 237/5.12.2012), care a adăugat la acesta un alineat 2, potrivit căruia „este permisă recunoașterea unui titlu de acreditare a unui mediator eliberat de un organism de formare din străinătate la finalizarea unei formări efectuate în Grecia, în cazul în care acest titlu a fost obținut până la data autorizării și a începerii funcționării unui organism sau a unor organisme de formare prevăzute la articolul 5 din Legea 3898/2010 și, în orice caz, până la 31 decembrie 2012”.
Legea 4512/2018
21 Articolul 205 din Legea 4512/2018 din 17 ianuarie 2018 privind normele de aplicare a reformelor structurale ale programului de adaptare economică și alte dispoziții (FEK A’ 5/17.1.2018) are următorul cuprins:
„Începând de la data intrării în vigoare a prezentei legi, orice dispoziție contrară care ar reglementa în mod diferit orice aspect referitor la mediere este abrogată. Dispozițiile articolului 1 din Legea 3898/2010 rămân în vigoare.”
Decretul prezidențial 123/2011
22 Articolul 1 alineatul 1 din Decretul prezidențial 123/2011 privind stabilirea condițiilor de autorizare și de funcționare a organismelor de formare a mediatorilor în materie civilă și comercială (FEK A’ 255/9.12.2011) prevede:
„Un organism de formare a mediatorilor, denumit în continuare «organism», poate fi o societate civilă fără scop lucrativ constituită în comun din cel puțin o asociație de avocați și din cel puțin una dintre camerele profesionale din țară, care funcționează în temeiul unei autorizații eliberate de Serviciul profesiei de avocat și al executorilor judecătorești, care aparține Direcției Generale a Administrației Judiciare a Ministerului Justiției, Transparenței și Drepturilor Omului (articolul 5 alineatul 1 din Legea 3898/2010).”
Decretul ministerial 109088 modificat
23 Capitolul A articolul unic alineatele 1, 2 și 5 din Decretul ministerial 109088 din 12 decembrie 2011, astfel cum a fost modificat prin Decretul 107309 din 20 decembrie 2012 (denumit în continuare „Decretul ministerial 109088 modificat”) prevede:
„A. Procedura de recunoaștere a titlurilor de acreditare a mediatorilor eliberate de un organism de formare din străinătate este definită după cum urmează:
Titlurile de mediator autorizat eliberate de un organism de formare din străinătate sunt recunoscute ca fiind echivalente de către Comisia de acreditare a mediatorilor, potrivit următoarei proceduri:
1. Persoanele interesate depun o cerere de recunoaștere a titlului de mediator autorizat.
[…]
2. Formularul de cerere este însoțit de următoarele documente justificative:
[…]
c) un certificat al organismului de formare, adresat Comisiei de acreditare a mediatorilor, prevăzut la articolul 6 alineatul 1 din Legea 3898/2010, care atestă:
aa) numărul total de ore de formare,
bb) disciplinele predate,
cc) locul formării,
dd) numărul de participanți,
ee) numărul și calificările formatorilor,
ff) procedura de examinare și de evaluare a candidaților și modalitățile de garantare a integrității acesteia.
[…]
5. Comisia de acreditare a mediatorilor acceptă echivalența titlului de acreditare, cu condiția ca acest titlu să provină de la un organism recunoscut din străinătate și ca persoana interesată să poată dovedi o experiență de cel puțin trei participări la proceduri de mediere în calitate de mediator, asistent de mediator sau consilier al uneia dintre părți. Comisia poate solicita, în mod discreționar, persoanei interesate să se supună unui examen suplimentar, în special în cazul în care formarea sa a fost asigurată în Grecia de un organism de origine străină.
În ceea ce privește recunoașterea echivalenței unui titlu de acreditare obținut în străinătate sau eliberat de un organism de formare recunoscut din străinătate la finalizarea unei formări efectuate în Grecia, Comisia de acreditare a mediatorilor poate accepta echivalența titlului de acreditare chiar dacă persoana interesată nu dovedește o experiență de cel puțin trei participări la proceduri de mediere în calitate de mediator, asistent de mediator sau consilier al uneia dintre părți, în cazul în care din ansamblul elementelor dosarului persoanei interesate reiese în mod vădit formarea sa continuă și practica sa sistematică în domeniul medierii și în cazul în care acest titlu a fost obținut până la 31 decembrie 2012.”
Procedura precontencioasă
24 În urma unei plângeri primite de serviciile sale, Comisia, având îndoieli cu privire la compatibilitatea Legii 3898/2010 și a Decretului ministerial 109088 modificat cu Directivele 2006/123 și 2005/36, a solicitat Republicii Elene, la 11 iulie 2013, informații privind formarea mediatorilor în Grecia.
25 Republica Elenă a răspuns solicitării menționate prin scrisoarea din 16 septembrie 2013.
26 La 11 iulie 2014, Comisia a trimis o scrisoare de punere în întârziere Republicii Elene prin care a invitat‑o să își prezinte observațiile cu privire la posibila incompatibilitate a legii menționate și a decretului menționat cu articolul 15 alineatul (2) literele (b) și (c) din Directiva 2006/123, precum și cu articolele 13 și 14 din Directiva 2005/36. Republica Elenă a răspuns la scrisoarea menționată la 12 septembrie 2014.
27 La 29 mai 2015, Comisia a trimis o scrisoare de punere în întârziere suplimentară prin care își reitera poziția și își exprima de asemenea preocuparea cu privire la incompatibilitatea legislației elene cu articolul 50 alineatul (1) din Directiva 2005/36 și cu anexa VII la aceasta, în măsura în care recunoașterea titlurilor mediatorilor obținute în alte state membre ale Uniunii este supusă unor condiții care depășesc ceea ce permite această directivă. Comisia a considerat de asemenea că legislația elenă contravine principiului nediscriminării, astfel cum este acesta prevăzut la articolele 45 și 49 TFUE.
28 Republica Elenă a răspuns la scrisoarea de punere în întârziere suplimentară menționată la 23 noiembrie 2015.
29 Întrucât a considerat răspunsurile Republicii Elene neconvingătoare, Comisia a emis, la 25 februarie 2016, un aviz motivat, notificat la 26 februarie acestui stat membru, prin care a susținut că, pe de o parte, prin limitarea formei organismelor de formare a mediatorilor la societăți fără scop lucrativ, care trebuie să fie constituite din cel puțin o asociație de avocați și din cel puțin o cameră profesională din Grecia, aceasta din urmă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 49 TFUE, al articolului 15 alineatul (2) literele (b) și (c), precum și al articolului 15 alineatul (3) din Directiva 2006/123.
30 Pe de altă parte, potrivit avizului motivat, prin condiționarea procedurii de recunoaștere a calificărilor academice de cerințe suplimentare privind conținutul certificatelor și de măsuri compensatorii fără o evaluare prealabilă a diferențelor substanțiale și prin menținerea în vigoare a unor dispoziții discriminatorii care îi obligă pe solicitanți să dovedească o experiență de cel puțin trei participări la o procedură de mediere, Republica Elenă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 45 și 49 TFUE, precum și în temeiul articolelor 13, 14 și al articolului 50 alineatul (1) din Directiva 2005/36, precum și în temeiul anexei VII la aceasta.
31 Prin răspunsul său din 10 mai 2016, Republica Elenă a contestat neîndeplinirea obligațiilor imputată, susținând că, pe de o parte, activitatea de mediere intră sub incidența excepției prevăzute la articolul 51 primul paragraf TFUE, întrucât constituie o activitate asociată exercitării autorității publice. În orice caz, interesul general referitor la administrarea justiției ar putea fi admis ca justificare a restricțiilor privind libera prestare a serviciilor. Pe de altă parte, în ceea ce privește recunoașterea calificărilor profesionale, acest stat membru a susținut că dispozițiile naționale în cauză nu îl privau pe mediatorul care a dobândit calificări profesionale similare în alt stat membru de dreptul de exercitare a acestei profesii. De asemenea, rezulta din dispozițiile naționale în cauză că este posibil să se stabilească competența unui mediator pe baza elementelor din dosarul privind formarea sa continuă în locul criteriului experienței, care impune trei participări la o procedură de mediere.
32 Întrucât nu a fost de acord cu opinia Republicii Elene, Comisia a introdus prezenta acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.
Cu privire la acțiune
Cu privire la conținutul acțiunii
Argumentația părților
33 În cadrul cererii sale introductive, Comisia a formulat două motive. Pe de o parte, ea a susținut că articolul 5 alineatul 1 din Legea 3898/2010 și articolul 1 alineatul 1 din Decretul prezidențial 123/2011 introduc o restricție privind libertatea de stabilire, astfel cum este definită la articolul 49 TFUE, și încalcă articolul 15 alineatul (2) literele (b) și (c) și alineatul (3) din Directiva 2006/123. Pe de altă parte, ea a arătat că Decretul ministerial 109088 modificat încalcă articolele 13, 14 și 50 din Directiva 2005/36, precum și anexa VII la aceasta.
34 În apărarea sa, fără a contesta motivele Comisiei cu privire la Legea 3898/2010 și la Decretul ministerial 109088 modificat, Republica Elenă a afirmat că Legea 3898/2010, precum și Decretul prezidențial 123/2011 au fost abrogate de la data publicării în Jurnalul Oficial al Republicii Elene, la 17 ianuarie 2018, a Legii 4512/2018. Rezultă, potrivit Republicii Elene, că motivele invocate de Comisie în acțiunea sa nu mai au sens.
35 În cadrul memoriului în replică, precum și în ședință, Comisia a susținut că prezenta acțiune vizează și situația creată de aceste modificări legislative introduse de Legea 4512/2018, în măsura în care, conform jurisprudenței Curții, sistemul instituit de legislația contestată în cursul procedurii precontencioase a fost, în ansamblul său, menținut de noile măsuri adoptate de statul membru ulterior avizului motivat.
Aprecierea Curții
36 Pentru a determina domeniul de aplicare al prezentei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, este necesar să se arate că existența unei neîndepliniri a obligațiilor trebuie apreciată în funcție de situația statului membru astfel cum se prezenta aceasta la momentul expirării termenului stabilit în avizul motivat, iar schimbările eventuale intervenite ulterior nu pot fi luate în considerare de Curte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 aprilie 2017, Comisia/Grecia, C‑202/16, nepublicată, EU:C:2017:318, punctul 37, precum și jurisprudența citată).
37 În caz de modificare ulterioară a reglementării naționale puse în discuție în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, Comisia nu își modifică obiectul acțiunii prin imputarea motivelor formulate împotriva reglementării anterioare asupra celei care rezultă din modificarea adoptată, atunci când cele două versiuni ale reglementării naționale au un conținut identic (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, Comisia/Franța, C‑197/12, nepublicată, EU:C:2013:202, punctul 26, precum și jurisprudența citată).
38 În schimb, obiectul litigiului nu poate fi extins la obligații ce rezultă din noi dispoziții care nu au echivalent în versiunea inițială a actului în cauză, în caz contrar existând riscul unei încălcări a normelor fundamentale de procedură aplicabile în cadrul constatării neîndeplinirii obligațiilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2017, Comisia/Bulgaria, C‑488/15, EU:C:2017:267, punctul 52, precum și jurisprudența citată).
39 În măsura în care, astfel cum s‑a indicat, Comisia a imputat, în memoriul său în replică, primul motiv invocat în cererea introductivă și cu privire la Legea 4512/2018, este necesar să se stabilească dacă această imputare implică o modificare a obiectului acțiunii.
40 În speță, nu reiese nici din lectura dispozițiilor relevante ale Legii 4512/2018, nici din argumentația Comisiei aferentă acestora că dispozițiile ultimei legi menționate au un conținut identic celor ale reglementării în vigoare anterior.
41 Prin urmare, în măsura în care primul motiv al Comisiei se referă și la dispozițiile Legii 4512/2018, acesta modifică obiectul litigiului, astfel încât este necesar să se examineze motivele astfel cum au fost invocate în cererea introductivă a Comisiei, fără a ține cont de extinderea primului motiv efectuată în memoriul în replică.
42 În aceste condiții, trebuie să se respingă ca inadmisibile motivele referitoare la încălcarea dispozițiilor articolului 49 TFUE, ale articolului 15 alineatul (2) literele (b) și (c) și alineatul (3) din Directiva 2006/123, ale articolelor 13 și 14, ale articolului 50 alineatul (1), precum și ale anexei VII la Directiva 2005/36, în măsura în care aceste motive vizează Legea 4512/2018.
Cu privire la fond
Cu privire la motivul referitor la încălcarea articolului 49 TFUE și a articolului 15 alineatul (2) literele (b) și (c) și alineatul (3) din Directiva 2006/123
– Argumentația părților
43 Potrivit Comisiei, reiese, pe de o parte, din cuprinsul articolului 5 alineatul 1 din Legea 3898/2010 și, pe de altă parte, din cuprinsul articolului 1 alineatul 1 din Decretul prezidențial 123/2011 că societățile care furnizează servicii de formare pentru mediatori, care se pot prezenta, în acest temei, la examenul pentru obținerea acreditării ca mediator în Grecia, trebuie să aibă în mod exclusiv forma juridică de societăți fără scop lucrativ constituite în comun din cel puțin o asociație de avocați și din cel puțin o cameră profesională din Grecia și trebuie să funcționeze în temeiul unei autorizații eliberate de autoritatea prevăzută la articolul 7 din această lege.
44 Comisia susține că cerința referitoare la compunerea impusă organismului de formare, precum și cerința referitoare la forma juridică necesară a acestuia ar descuraja atât organismele de formare din străinătate care ar dori să se stabilească pentru prima dată în Grecia, cât și pe cele care ar dori să creeze în aceasta un sediu secundar, astfel încât cerințele respective ar restrânge libertatea de stabilire prevăzută la articolul 49 TFUE și la articolul 15 alineatul (2) literele (b) și (c) și alineatul (3) din Directiva 2006/123.
45 Potrivit Comisiei, reiese din Legea 3898/2010 că formările propuse de organismele care nu îndeplinesc cerințele enunțate de această lege nu pot permite accesul la examenul impus, în temeiul articolului 6 din legea menționată, și, in fine, la obținerea acreditării necesare exercitării profesiei de mediator în Grecia.
46 În plus, Comisia arată că aceste cerințe nu sunt nici justificate de un motiv imperativ de interes general, nici nu sunt de natură să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmăresc și depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv. Mai mult, ele ar putea fi aplicate într‑un mod care poate fi discriminatoriu.
47 De altfel, Comisia consideră că, în mod contrar argumentelor susținute de Republica Elenă în cadrul procedurii precontencioase, excepția prevăzută la articolul 51 TFUE nu este aplicabilă în speță. Pe de o parte, nu se poate deduce din Ordonanța din 17 februarie 2005, Mauri (C‑250/03, EU:C:2005:96), care se referă la participarea avocaților în comisia de examinare menționată, că norma națională în cauză este compatibilă cu dreptul Uniunii, în măsura în care articolul 5 din Legea 3898/2010 ar privi compunerea și forma juridică a organismelor de formare a mediatorilor. Pe de altă parte, neîndeplinirea obligațiilor imputată nu ar privi serviciul de mediere în sine, ci serviciul de formare a mediatorilor, care nu ar intra în domeniul de aplicare al exercitării autorității publice, care include administrarea justiției.
48 În ceea ce privește motivele imperative de interes general care pot justifica restricțiile în cauză, Comisia arată, în primul rând, că obiectivul de asigurare a calității medierii s‑ar putea întemeia pe articolul 4 din Directiva 2008/52. Cu toate acestea, ea consideră că respectivul articol 4, citit în lumina considerentului (16) al acestei directive, vizează, pe de o parte, controlul calității furnizării de servicii de formare prin intermediul unor mecanisme precum codurile de bună conduită și, pe de altă parte, că acest articol 4 nu abordează normele referitoare la organizarea organismelor de formare a mediatorilor cum sunt cele care reglementează forma juridică necesară și cele referitoare la deținerea capitalului.
49 În al doilea rând, Comisia susține că, deși, conform jurisprudenței Curții, protecția destinatarilor serviciilor de mediere și necesitatea de a asigura un învățământ de nivel ridicat pot constitui motive imperative de interes general, Republica Elenă nu reușește să demonstreze că cerințele referitoare la forma juridică și la deținerea de capital al unei societăți ar permite atingerea acestor obiective.
50 În orice caz, Comisia consideră că restricțiile în cauză nu sunt proporționale cu obiectivele urmărite, în măsura în care, pe de o parte, există măsuri mai puțin restrictive precum introducerea unui program de studii adecvat, definirea unor criterii privind formatorii și materialul utilizat, precum și stabilirea unor criterii privind examenele obligatorii care permit accesul la profesie. Pe de altă parte, Comisia arată că Republica Elenă aplică deja alte măsuri mai puțin restrictive pentru a asigura un nivel ridicat de formare precum cerința potrivit căreia formarea este asigurată de mediatori experimentați, desfășurarea examenelor în fața unei comisii de evaluare de stat sau definirea prin lege a conținutului și a duratei programului de formare.
51 Republica Elenă se limitează să arate că, în urma adoptării Legii 4512/2018, prezentul motiv nu mai are sens.
– Aprecierea Curții
52 Cu titlu introductiv, trebuie arătat că primul motiv al prezentei acțiuni se întemeiază pe o încălcare a articolului 49 TFUE, precum și pe o încălcare a articolului 15 alineatul (2) literele (b) și (c) și alineatul (3) din Directiva 2006/123.
53 În această privință, trebuie să se amintească în primul rând că reiese din cuprinsul considerentului (6) al Directivei 2006/123 că eliminarea barierelor din calea libertății de stabilire nu se poate face numai prin aplicarea directă a articolului 49 TFUE, în special din cauza extremei complexități a soluționării de la caz la caz a barierelor din calea acestei libertăți (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2015, Rina Services și alții, C‑593/13, EU:C:2015:399, punctul 38), și că, în consecință, ar fi necesară adoptarea unei directive în materie.
54 Rezultă că, atunci când o restricție privind libertatea de stabilire intră în domeniul de aplicare al Directivei 2006/123, nu este necesar ca aceasta să fie examinată și în raport cu articolul 49 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 februarie 2016, Comisia/Ungaria, C‑179/14, EU:C:2016:108, punctul 118, precum și Hotărârea din 30 ianuarie 2018, X și Visser, C‑360/15 și C‑31/16, EU:C:2018:44, punctul 137).
55 În consecință, este necesar să se examineze dacă motivul care se întemeiază pe o încălcare a articolului 15 alineatul (2) literele (b) și (c) și alineatul (3) din Directiva 2006/123 este fondat.
56 În această privință, reiese din cuprinsul articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2006/123 că statele membre trebuie să examineze dacă sistemul lor juridic prevede cerințe cum sunt cele menționate la alineatul (2) al acestui articol 15 și să se asigure că acestea sunt compatibile cu condițiile stabilite la alineatul (3) al articolului 15 menționat.
57 Condițiile cumulative enumerate la articolul 15 alineatul (3) menționat se referă, în primul rând, la caracterul nediscriminatoriu al cerințelor în discuție, care nu pot fi direct sau indirect discriminatorii în funcție de cetățenie sau naționalitate sau, în ceea ce privește societățile, în funcție de situarea sediului lor social, în al doilea rând, la caracterul lor necesar, și anume că trebuie să fie justificate printr‑un motiv imperativ de interes general și, în al treilea rând, la proporționalitatea lor, cerințele menționate trebuind să fie adecvate pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv, iar înlocuirea acestor cerințe cu alte măsuri mai puțin restrictive care permit atingerea aceluiași rezultat netrebuind să fie posibilă.
58 În speță, motivele invocate de Comisie urmăresc constatarea faptului că dispozițiile naționale pe care această instituție le identifică în acțiunea sa instituie cerințe de tipul celor prevăzute la articolul 15 alineatul (2) literele (b) și (c) din Directiva 2006/123 și că, în lipsa îndeplinirii de către aceste cerințe a condițiilor menționate la alineatul (3) al acestui articol 15, dispozițiile naționale respective încalcă alineatele (1)-(3) ale articolului menționat.
59 Este necesar, în primul rând, să se verifice dacă cerințele care decurg din articolul 5 din Legea 3898/2010 intră, astfel cum susține Comisia, sub incidența articolului 15 alineatul (2) literele (b) și (c) din directiva menționată.
60 În această privință, trebuie să se arate că articolul 15 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2006/123, citit în lumina considerentului (73), vizează o categorie de cerințe care impun prestatorului să fie constituit într‑o anumită formă juridică, ceea ce include în special cerința de a fi o persoană juridică sau o entitate fără scop lucrativ.
61 Or, trebuie să se constate că cerința referitoare la forma juridică a organismului de formare a mediatorilor impusă la articolul 5 din Legea 3898/2010, potrivit căreia organismele de formare a mediatorilor trebuie să fie constituite ca societăți fără scop lucrativ, intră în mod expres sub incidența articolului 15 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2006/123 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 februarie 2016, Comisia/Ungaria, C‑179/14, EU:C:2016:108, punctele 61 și 62).
62 În plus, trebuie să se arate că articolul 15 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2006/123, citit în lumina considerentului (73), vizează o altă categorie de cerințe, care se referă la deținerea capitalului unei societăți.
63 Or, cerința referitoare la compunerea organismului de formare, în temeiul căreia organismele de formare a mediatorilor trebuie să fie constituite în comun din cel puțin o asociație de avocați și din cel puțin o cameră profesională din Grecia, impusă la articolul 5 din Legea 3898/2010, intră sub incidența articolului 15 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2006/123.
64 În al doilea rând, trebuie să se verifice dacă normele naționale în cauză intră sub incidența articolului 15 alineatul (3) din Directiva 2006/123.
65 În această privință, primo, potrivit articolului 15 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2006/123, cerințele menționate la alineatul (2) al acestui articol nu sunt incompatibile cu dispozițiile respectivei directive cu condiția, printre altele, ca acestea să nu fie direct sau indirect discriminatorii în funcție de cetățenie sau naționalitate sau, în ceea ce privește societățile, de situarea sediului lor social.
66 În speță, reiese din cuprinsul articolului 5 din Legea 3898/2010 că cerințele referitoare la forma juridică, la deținerea de capital și la compunerea organismului de formare a mediatorilor se aplică atât organismelor de formare stabilite în Grecia, cât și celor stabilite în alte state membre. În consecință, aceste cerințe nu au caracter discriminatoriu, în sensul articolului 15 alineatul (3) litera (a) din această directivă.
67 Secundo, în ceea ce privește necesitatea normelor naționale în cauză, deși Republica Elenă nu invocă justificări specifice articolului 5 din Legea 3898/2010, reiese din argumentația sa, exprimată în ședința din fața Curții, că această reglementare este aptă, conform articolului 15 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2006/123, să asigure un nivel ridicat al calității serviciilor de formare a mediatorilor, precum și să faciliteze instalarea organismelor de formare în regiunile periferice.
68 Or, deși astfel de motive pot constitui motive imperative de interes general, nu este mai puțin adevărat că Republica Elenă nu a susținut nicio argumentație care să poată demonstra că normele referitoare la forma juridică a unei societăți de formare și la deținerea capitalului acesteia constituie măsuri necesare pentru atingerea unor astfel de obiective.
69 Dat fiind că cele trei condiții prevăzute la articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2006/123 sunt cumulative, trebuie să se constate că normele naționale în cauză nu respectă a doua dintre aceste condiții, fără a fi necesar să se verifice a treia cerință prevăzută la alineatul (3) al acestuia.
70 Reiese din ansamblul considerațiilor care precedă că, prin limitarea formei juridice a organismelor de formare a mediatorilor la societăți fără scop lucrativ, care trebuie să fie constituite în comun din cel puțin o asociație de avocați și din cel puțin o cameră profesională din Grecia, Republica Elenă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 15 alineatul (2) literele (b) și (c) și alineatul (3) din Directiva 2006/123.
Cu privire la motivul referitor la articolele 13 și 14, precum și la articolul 50 alineatul (1) și la anexa VII la Directiva 2005/36
– Argumentația părților
71 Comisia consideră că dispozițiile Legii 3898/2010 și ale Decretului ministerial 109088 modificat încalcă articolele 13 și 14, articolul 50 alineatul (1), precum și anexa VII la Directiva 2005/36. Aceste dispoziții ar încălca de asemenea principiul nediscriminării.
72 Cu titlu introductiv, această instituție susține, amintind definiția „profesiei reglementate” prevăzută la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2005/36, că această directivă nu impune un anumit titlu de calificare pentru accesul la profesia de mediator, nici nu limitează aplicarea sa la „exercitarea” unei profesii reglementate. Potrivit acestei instituții, deși, în lipsa armonizării, statele membre rămân competente să reglementeze respectiva profesie și să definească condițiile de acces la aceasta, nu este mai puțin adevărat că dispozițiile legislației naționale nu pot constitui un obstacol nejustificat în calea exercitării libertăților fundamentale garantate de tratate.
73 Dat fiind că accesul la profesia de mediator ar fi condiționat, în Grecia, atât de o formare specifică, cât și de o acreditare, acordată unui candidat care a promovat examenul menționat, Comisia consideră că profesia mediatorilor intră în domeniul de aplicare al Directivei 2005/36.
74 Comisia consideră că omisiunea desemnării de către Republica Elenă a autorităților și a organismelor competente autorizate să elibereze sau să primească titlurile de calificare și alte documente sau informații, conform articolului 56 alineatul (3) din această directivă, nu poate fi invocată pentru a justifica nerespectarea celorlalte dispoziții ale directivei menționate.
75 În ceea ce privește, în primul rând, conținutul certificatului organismului de formare pe care trebuie să îl furnizeze un mediator migrant pentru a obține acreditarea pentru a exercita această profesie în Grecia, Comisia arată că rezultă din Decretul ministerial 109088 modificat că o cerere de recunoaștere în Grecia a titlului de calificare al unui mediator din străinătate trebuie să fie însoțită, printre altele, de un certificat al organismului de formare care atestă metoda de predare, numărul de participanți, numărul și calificările formatorilor, procedura de examinare și de evaluare a candidaților și modalitățile de garantare a integrității acesteia. Astfel de condiții ar depăși ceea ce este necesar pentru a evalua nivelul cunoștințelor și al calificărilor profesionale pe care se prezumă că le deține titularul. În consecință, condițiile menționate mai sus ar fi contrare articolelor 13 și 14, articolului 50 alineatul (1), precum și anexei VII la Directiva 2005/36.
76 În această privință, Comisia arată că reiese din cuprinsul articolului 13 din Directiva 2005/36 că autoritatea competentă a statului membru gazdă acordă accesul la profesia reglementată solicitanților care posedă un atestat de competență sau un titlu de calificare prevăzut de un alt stat membru pentru a avea acces la aceeași profesie sau pentru a avea dreptul de a o exercita pe teritoriul său. Deși astfel de atestate trebuie să fie eliberate de o autoritate competentă într‑un stat membru și să demonstreze un anumit nivel de calificare profesională, nu este mai puțin adevărat, potrivit Comisiei, că Directiva 2005/36 nu impune ca diplomele eliberate în alte state membre să ateste un sistem de învățământ și o formare echivalente sau comparabile celor impuse în statul membru gazdă.
77 Potrivit Comisiei, articolul 14 din Directiva 2005/36 prevede că autoritățile competente ale statului membru gazdă pot invita solicitantul să furnizeze informații privind formarea sa doar pentru a se putea stabili o eventuală diferență semnificativă față de formarea națională impusă de reglementarea din Republica Elenă. Or, potrivit acestei instituții, condițiile impuse de legislația națională nu permit să se examineze dacă formarea urmată de persoana interesată cuprinde materii semnificativ diferite de cele atestate de titlul de calificare necesar pe teritoriul elen.
78 Pe de altă parte, rezultă din cuprinsul articolului 50 alineatul (1) din Directiva 2005/36 că autoritățile competente ale statului membru gazdă pot solicita, în cadrul procedurii de recunoaștere, documentele și certificatele enumerate în anexa VII la această directivă, precum copii după atestatele de competențe sau după titlul de calificare care asigură accesul la profesia în cauză.
79 Or, Comisia susține că reiese din cuprinsul punctului 1 litera (b) al doilea paragraf din anexa VII menționată că autoritățile competente ale statului membru gazdă pot invita solicitantul să furnizeze astfel de informații privind formarea sa doar în măsura necesară pentru a putea stabili o eventuală diferență semnificativă față de formarea națională necesară. Prin urmare, potrivit acestei instituții, condițiile enunțate de reglementarea elenă încalcă atât articolul 14 alineatul (1), cât și articolul 50 alineatul (1) și anexa VII la Directiva 2005/36.
80 În ceea ce privește, în al doilea rând, măsurile compensatorii prevăzute de Republica Elenă, Comisia amintește că capitolul A articolul unic alineatul 5 din Decretul ministerial 109088 modificat prevede că comisia de acreditare a mediatorilor poate solicita, în mod discreționar, persoanei interesate să se supună unui examen suplimentar, în special în cazul în care formarea sa a fost asigurată în Grecia de un organism de origine străină.
81 Deși Comisia admite că Directiva 2005/36 nu impune enunțarea criteriilor unor astfel de examene, ea arată totuși că, în lipsa unor norme naționale care guvernează procedura de examinare, aceasta din urmă se poate dovedi arbitrară, chiar discriminatorie. Prin urmare, ea consideră că o procedură de examinare fără o evaluare prealabilă a diferențelor semnificative față de formarea națională necesară încalcă cerințele prevăzute la articolul 14 din Directiva 2005/36.
82 În plus, Comisia susține că una dintre condițiile de recunoaștere a echivalenței titlului în reglementarea națională este cea a dovedirii unei experiențe de cel puțin trei participări la proceduri de mediere în calitate de mediator, asistent de mediator sau consilier al uneia dintre părți. Or, o astfel de condiție nu ar fi impusă mediatorilor formați în Grecia. Potrivit Comisiei, această condiție este discriminatorie și contravine articolului 13 din Directiva 2005/36.
83 În ceea ce privește practica administrației elene de a nu aplica condiția citată anterior dacă elementele unui dosar vizat permit să se dovedească o formare continuă și o practică sistematică a medierii, Comisia arată că incompatibilitatea legislației naționale cu dispozițiile din dreptul Uniunii nu poate fi definitiv eliminată decât prin intermediul unor dispoziții cu caracter obligatoriu, având aceeași valoare juridică cu cele care trebuie să fie modificate, astfel încât o practică administrativă nu ar fi suficientă pentru a fi considerată o executare valabilă a obligațiilor rezultate din Tratatul FUE. În orice caz, această instituție susține că, potrivit legislației elene, posibilitatea de a nu aplica criteriul experienței privește doar persoanele interesate care au obținut un titlu de acreditare de mediator până la 31 decembrie 2012.
84 Republica Elenă subliniază că Decretul ministerial 109088 modificat a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii 4512/2018 și consideră, în consecință, că prezentul motiv nu mai are sens.
– Aprecierea Curții
85 Cu titlu introductiv, în ceea ce privește delimitarea domeniului de aplicare al Directivei 2005/36 față de Directiva 2008/52, trebuie arătat, la fel cum a făcut domnul avocat general la punctul 46 din concluziile sale, că această din urmă directivă nu poate afecta, în prezentul caz, aplicabilitatea Directivei 2005/36. Astfel, deși Directiva 2008/52 privește anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială, nu este mai puțin adevărat că aceasta nu face o armonizare a condițiilor de acces la profesia de mediator.
86 Acestea fiind precizate, în ceea ce privește întrebarea dacă profesia de mediator constituie o „profesie reglementată”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2005/36, trebuie amintit că reprezintă o „profesie reglementată” o activitate sau un ansamblu de activități profesionale al căror acces, exercitare sau una dintre modalitățile de exercitare este condiționată, direct sau indirect, în temeiul unor acte cu putere de lege și acte administrative, de deținerea anumitor calificări profesionale (Hotărârea din 21 septembrie 2017, Malta Dental Technologists Association și Reynaud, C‑125/16, EU:C:2017:707, punctul 34, precum și jurisprudența citată).
87 Astfel, rezultă din cuprinsul articolului 3 alineatul (1) literele (b), (c) și (e) din Directiva 2005/36 că noțiunea de anumite „calificări profesionale” care figurează la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din această directivă vizează orice calificare care corespunde unui titlu de calificare ce urmărește în mod specific pregătirea titularilor săi pentru exercitarea unei anumite profesii (Hotărârea din 21 septembrie 2017, Malta Dental Technologists Association și Reynaud, C‑125/16, EU:C:2017:707, punctul 35, precum și jurisprudența citată).
88 Este necesar să se constate, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 43 din concluziile sale, că profesia de mediator, astfel cum este reglementată în Grecia, îndeplinește criteriile enunțate la punctele 86 și 87 din prezenta hotărâre, întrucât accesul la aceasta este condiționat de urmarea unei formări corespunzătoare în vederea obținerii unei calificări profesionale și a unui titlu care permite în mod specific exercitarea acestei profesii, în special în temeiul articolului 6 alineatele 1 și 3 din Legea 3898/2010.
89 În ceea ce privește compatibilitatea reglementării în cauză cu dispozițiile Directivei 2005/36, trebuie arătat că recunoașterea titlurilor de calificare a mediatorilor este reglementată de articolele 10-14 din această directivă.
90 În temeiul articolului 13 alineatul (1) din directiva menționată, autoritatea competentă a statului membru gazdă trebuie să permită solicitanților accesul la o profesie reglementată și dreptul de exercitare a acesteia în aceleași condiții ca cele pentru cetățenii săi, dacă aceștia dețin un atestat de competență sau un titlu de calificare, astfel cum prevede articolul 11 din aceeași directivă, eliberat de autoritatea competentă dintr‑un alt stat membru în același scop.
91 Deși articolul 14 din Directiva 2005/36 prevede că articolul 13 din aceasta nu aduce atingere dreptului statului membru gazdă de a impune „măsuri compensatorii” constând într‑un stagiu de adaptare sau o probă de aptitudini în cazul persoanelor care doresc accesul la o profesie reglementată și exercitarea acesteia, nu este mai puțin adevărat, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 56 din concluziile sale, că același articol 14 limitează această posibilitate la situațiile enumerate la alineatul (1).
92 Reiese din cuprinsul articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2005/36, mai întâi, că statele membre pot impune măsuri compensatorii în cazul în care formarea pe care solicitantul a urmat‑o acoperă discipline semnificativ diferite de cele incluse de titlul de calificare necesar în statul membru gazdă. În continuare, în temeiul alineatului (4) al aceluiași articol, prin noțiunea de „materii semnificativ diferite” trebuie să se înțeleagă materii a căror cunoaștere, aptitudini și competențe dobândite sunt esențiale pentru exercitarea profesiei și în cazul cărora formarea urmată de migrant prezintă diferențe importante, în ceea ce privește conținutul, în raport cu formarea necesară în statul membru gazdă. În sfârșit, alineatul (5) al articolului 14 menționat condiționează posibilitatea de impunere a măsurilor compensatorii de respectarea principiului proporționalității.
93 În plus, reiese din cuprinsul articolului 50 alineatul (1) din Directiva 2005/36 că autoritatea competentă a statului membru gazdă poate solicita documentele și certificatele enumerate în anexa VII la această directivă. Punctul 1 literele (b) și (c) din această anexă arată că furnizarea atestatelor prevăzute poate fi solicitată în condițiile stabilite în temeiul acestor din urmă dispoziții.
94 În lumina acestor observații trebuie analizată compatibilitatea reglementării elene cu Directiva 2005/36.
95 În ceea ce privește, în primul rând, procedura de recunoaștere a calificărilor academice, condiționată de cerințe suplimentare referitoare la conținutul certificatului organismului de formare pe care trebuie să îl furnizeze un mediator migrant pentru a obține acreditarea pentru exercitarea acestei profesii în Grecia, reiese din capitolul A articolul unic alineatul 2 litera c) din Decretul ministerial 109088 modificat că reglementarea elenă impune ca certificatul organismului de formare adresat comisiei de acreditare să conțină o serie de informații, printre care figurează de asemenea cele referitoare la locul formării, precum și la procedura de examinare și de evaluare a candidaților și la modalitățile de garantare a integrității acesteia.
96 Or, este necesar să se constate că, pe de o parte, condițiile enunțate în reglementarea elenă nu figurează în Directiva 2005/36 și, pe de altă parte, contrar cerințelor care rezultă din articolul 14, din articolul 50 alineatul (1) și din anexa VII punctul 1 din această directivă, ele nu sunt, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 60 din concluzii, adecvate pentru a evalua, în mod proporțional, conținutul formării urmate de solicitanți.
97 În ceea ce privește, în al doilea rând, măsurile compensatorii impuse de Republica Elenă solicitanților unei acreditări de mediator care dețin titluri de acreditare obținute în străinătate sau eliberate de un organism de formare recunoscut din străinătate la finalizarea unei formări efectuate în Grecia, trebuie să se arate că reiese din cuprinsul articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2005/36 că impunerea măsurilor compensatorii presupune o examinare prin care autoritatea competentă a statului membru gazdă urmărește să determine existența eventuală a diferențelor semnificative între formarea pe care solicitantul a urmat‑o și formarea națională.
98 În speță, reiese din capitolul A articolul unic alineatul 5 din Decretul ministerial 109088 modificat că, în ceea ce privește recunoașterea echivalenței unui titlu de acreditare obținut în străinătate sau eliberat de un organism de formare din străinătate la finalizarea unei formări efectuate în Grecia, comisia de acreditare a mediatorilor are posibilitatea de a accepta această echivalare dacă solicitantul poate dovedi o experiență de cel puțin trei participări la proceduri de mediere în calitate de mediator, asistent de mediator sau consilier al uneia dintre părți. În plus, această comisie poate, în mod discreționar, să impună solicitantului un examen suplimentar, în special în cazul în care formarea a fost efectuată în Grecia.
99 În această privință, trebuie să se constate, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 63 din concluziile sale, că astfel de condiții nu corespund tipurilor de criterii prevăzute de Directiva 2005/36 și depășesc marja de apreciere pe care aceasta din urmă o lasă autorităților competente ale statelor membre în acest domeniu.
100 Astfel, în măsura în care reglementarea națională în cauză nu prevede o evaluare prealabilă vizând să stabilească faptul că solicitantul a urmat o formare care acoperă discipline semnificativ diferite de cele incluse de titlul de calificare necesar în statul membru gazdă, această evaluare prealabilă fiind necesară, în temeiul articolului 14 din Directiva 2005/36, pentru ca o comisie de acreditare să poată impune măsuri compensatorii, nu se poate susține că această reglementare națională este conformă cu Directiva 2005/36.
101 Pe de altă parte, trebuie să se constate că capitolul A articolul unic alineatul 5 din Decretul ministerial 109088 modificat încalcă de asemenea obligațiile prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2005/36, în măsura în care impune persoanelor care solicită o acreditare de mediator după ce au obținut un titlu de acreditare de la un organism de formare din străinătate să dovedească o experiență de cel puțin trei participări la proceduri de mediere, în timp ce o astfel de condiție de acreditare nu se aplică persoanelor care au obținut un titlu de acreditare de la un organism de formare național.
102 Aceste considerații nu pot fi repuse în discuție de argumentul potrivit căruia practica administrativă poate lăsa neaplicată o astfel de condiție, în măsura în care este cert că, chiar dacă, în practică, autoritățile unui stat membru nu aplică o dispoziție națională contrară dreptului Uniunii, securitatea juridică impune totuși ca această dispoziție să fie modificată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2007, Comisia/Belgia, C‑522/04, EU:C:2007:405, punctul 70, precum și jurisprudența citată).
103 Reiese din observațiile care precedă că, prin condiționarea procedurii de recunoaștere a calificărilor academice de cerințe suplimentare privind conținutul certificatelor necesare și de măsuri compensatorii fără o evaluare prealabilă a existenței eventuale a unor diferențe semnificative față de formarea națională, Republica Elenă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 13 și 14, al articolului 50 alineatul (1), precum și al anexei VII la Directiva 2005/36.
104 În consecință, trebuie să se constate că:
– prin limitarea formei juridice a organismelor de formare a mediatorilor la societăți fără scop lucrativ, care trebuie să fie constituite în comun din cel puțin o asociație de avocați și din cel puțin o cameră profesională din Grecia, Republica Elenă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 15 alineatul (2) literele (b) și (c) și alineatul (3) din Directiva 2006/123;
– prin condiționarea procedurii de recunoaștere a calificărilor academice de cerințe suplimentare privind conținutul certificatelor necesare și de măsuri compensatorii, fără o evaluare prealabilă a existenței eventuale a unor diferențe semnificative față de formarea națională, și prin menținerea în vigoare a unor dispoziții discriminatorii care îi obligă pe solicitanții unei acreditări de mediator care dețin titluri de acreditare obținute în străinătate sau eliberate de un organism de formare recunoscut din străinătate la finalizarea unei formări efectuate în Grecia să justifice o experiență de cel puțin trei participări la o procedură de mediere, Republica Elenă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 13 și 14, al articolului 50 alineatul (1), precum și al anexei VII la Directiva 2005/36.
Cu privire la cheltuielile de judecată
105 Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Elene la plata cheltuielilor de judecată, iar Republica Elenă a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară și hotărăște:
1) – Prin limitarea formei juridice a organismelor de formare a mediatorilor la societăți fără scop lucrativ, care trebuie să fie constituite în comun din cel puțin o asociație de avocați și din cel puțin o cameră profesională din Grecia, Republica Elenă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 15 alineatul (2) literele (b) și (c), precum și al articolului 15 alineatul (3) din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne;
– prin condiționarea procedurii de recunoaștere a calificărilor academice de cerințe suplimentare privind conținutul certificatelor necesare și de măsuri compensatorii, fără o evaluare prealabilă a existenței eventuale a unor diferențe semnificative față de formarea națională, și prin menținerea în vigoare a unor dispoziții discriminatorii care îi obligă pe solicitanții unei acreditări de mediator care dețin titluri de acreditare obținute în străinătate sau eliberate de un organism de formare recunoscut din străinătate la finalizarea unei formări efectuate în Grecia să justifice o experiență de cel puțin trei participări la o procedură de mediere, Republica Elenă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 13 și 14, al articolului 50 alineatul (1), precum și al anexei VII la Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2013/55/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 noiembrie 2013.
2) Obligă Republica Elenă la plata cheltuielilor de judecată.
Semnături