HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)
13 decembrie 2018(*)
„Funcție publică – Asistenți parlamentari acreditați – Articolul 24 din statut – Cerere de asistență – Articolul 12a din statut – Hărțuire morală – Comitetul consultativ privind hărțuirea și prevenirea acesteia la locul de muncă care soluționează plângerile asistenților parlamentari acreditați împotriva deputaților în Parlamentul European – Decizie de respingere a cererii de asistență – Dreptul de a fi ascultat – Principiul contradictorialității – Refuzul comunicării avizului comitetului consultativ și a proceselor‑verbale de audiere a martorilor – Refuzul instituției pârâte de a se conforma unei măsuri de cercetare judecătorească dispuse de Tribunal”
În cauza T‑83/18,
CH, fost asistent parlamentar acreditat la Parlamentul European, reprezentată de C. Bernard‑Glanz și de A. Tymen, avocați,
reclamantă,
împotriva
Parlamentului European, reprezentat de D. Boytha și de E. Taneva, în calitate de agenți,
pârât,
având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 270 TFUE prin care se solicită, pe de o parte, anularea deciziei Parlamentului din 20 martie 2017 prin care autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă din cadrul acestei instituții a respins cererea de asistență formulată de reclamantă la 22 decembrie 2011 și, pe de altă parte, repararea prejudiciului pe care aceasta pretinde că l‑ar fi suferit,
TRIBUNALUL (Camera întâi),
compus din doamna I. Pelikánová, președinte, domnii P. Nihoul și J. Svenningsen (raportor), judecători,
grefier: doamna M. Marescaux, administrator,
având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 25 octombrie 2018,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
Situația de fapt care a dus la pronunțarea Hotărârii din 12 decembrie 2013, CH/Parlamentul (F‑129/12)
1 La 1 octombrie 2004, în temeiul articolului 5 din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (denumit în continuare „RAA”), reclamanta, CH, a fost angajată de autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă (denumită în continuare „AAIC”) din cadrul Parlamentului European ca asistent parlamentar acreditat (denumit în continuare „APA”) pentru a‑l asista pe Y, deputat în Parlament, în temeiul unui contract care urma să expire la încheierea legislaturii 2004-2009.
2 În urma întreruperii mandatului parlamentar al lui Y, începând de la 1 decembrie 2007 și până la încheierea legislaturii, reclamanta a fost angajată de Parlament în calitate de APA pentru a o asista pe X, noul deputat în Parlament care i‑a succedat lui Y pentru restul mandatului în curs.
3 Începând cu 1 august 2009, reclamanta a fost angajată de Parlament în calitate de APA pentru a o asista pe X pe durata legislaturii 2009-2014. Ea a fost încadrată în gradul 14 din grupa de funcții II. Totuși, printr‑un nou contract, încheiat la 1 septembrie 2010 și care punea capăt contractului precedent, reclamanta a fost angajată să exercite aceleași funcții, dar de data aceasta în gradul 11 din grupa de funcții II (denumit în continuare „contractul de muncă” sau „contractul APA”).
4 Începând cu 27 septembrie 2011, reclamanta s‑a aflat în concediu medical, care a fost prelungit până la 19 aprilie 2012.
5 La 28 noiembrie 2011, reclamanta a informat Comitetul consultativ privind hărțuirea și prevenirea acesteia la locul de muncă (denumit în continuare „Comitetul consultativ general”), instituit prin Decizia Parlamentului din 21 februarie 2006 privind adoptarea de norme interne referitoare la Comitetul privind hărțuirea (articolul 12a din Statutul funcționarilor Uniunii Europene), despre dificultățile întâmpinate în munca sa, care rezultau, după spusele acesteia, din comportamentul doamnei X în ceea ce o privea.
6 Prin scrisoarea din 6 decembrie 2011, reclamanta a adresat membrilor Comitetului consultativ general întrebări cu privire la demersurile care trebuiau efectuate pentru „a depune o plângere”. În continuare, prin e‑mailul din 12 decembrie 2011 și pentru a ilustra hărțuirea la care considera că este supusă ca urmare a acțiunilor deputatului în Parlament pe care îl asista, reclamanta a transmis tuturor membrilor comitetului menționat, precum și secretarului general al Parlamentului, e‑mailul pe care îl adresase în aceeași zi lui X, în care descria, în atenția acestui deputat în Parlament, starea sa de sănătate. În sfârșit, prin e‑mailul din 21 decembrie 2011, reclamanta s‑a adresat președintelui Comitetului consultativ general pentru a solicita o întâlnire.
7 La 22 decembrie 2011, reclamanta a introdus la secretarul general al Parlamentului, în temeiul articolului 24 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”), o cerere de asistență (denumită în continuare „cererea de asistență”), în care a susținut că este victima unei hărțuiri morale din partea lui X și a solicitat adoptarea de măsuri de îndepărtare, precum și deschiderea unei anchete administrative.
8 La 6 ianuarie 2012, X a transmis unității „Recrutarea și transferul personalului” din cadrul direcției „Dezvoltarea resurselor umane” din cadrul Direcției Generale (DG) Personal a Parlamentului o cerere scrisă de reziliere a contractului de APA al reclamantei (denumită în continuare „cererea de reziliere”). La 18 ianuarie 2012, X a confirmat cererea de reziliere.
9 Prin decizia AAIC din 19 ianuarie 2012, contractul de APA al reclamantei a fost reziliat cu efect de la 19 martie 2012, pentru pretinsul motiv al ruperii legăturii de încredere (denumită în continuare „decizia de concediere”). Reclamanta a fost scutită de perioada de preaviz, care avea o durată de 2 luni, și anume de la 19 ianuarie 2012 până la 19 martie 2012. În susținerea motivului întemeiat pe ruperea legăturii de încredere, AAIC a invocat faptul că X o informase că reclamanta nu avea competențele necesare pentru a urmări activitatea anumitor comisii parlamentare a căror membră era și că se plânsese de asemenea de faptul că reclamanta făcea dovada unui comportament inacceptabil atât față de ea, cât și față de alți deputați în Parlament și de APA ai acestora.
10 Prin scrisoarea din 20 martie 2012, cererea de asistență a fost respinsă de directorul general al DG Personal a Parlamentului, acționând în calitate de AAIC, pentru motivul că, independent de aspectul dacă un APA putea beneficia de asistență în temeiul articolului 24 din statut, cererea de asistență a reclamantei, referitoare la adoptarea de măsuri de îndepărtare și la desfășurarea unei anchete administrative, a rămas fără obiect, întrucât, având în vedere decizia de concediere intervenită între timp, reclamanta nu mai exercita o activitate profesională în cadrul Parlamentului (denumită în continuare „prima decizie de respingere a cererii de asistență”).
11 La 30 martie 2012, reclamanta a introdus la secretarul general al Parlamentului o reclamație, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, împotriva deciziei de concediere. La 22 iunie 2012, reclamanta a introdus de asemenea o reclamație, în temeiul aceleiași dispoziții statutare, împotriva primei decizii de respingere a cererii de asistență.
12 Prin decizia din 20 iulie 2012, secretarul general al Parlamentului a admis în parte reclamația introdusă împotriva deciziei de concediere, hotărând să amâne data încetării contractului de APA al reclamantei la 20 iunie 2012, ca urmare a concediului medical al acesteia, justificat prin certificat medical, până la 19 aprilie 2012. În schimb, acesta a confirmat temeinicia deciziei de concediere, invocând imposibilitatea, recunoscută de jurisprudență, în special la punctul 149 din Hotărârea din 7 iulie 2010, Tomas/Parlamentul (F‑116/07, F‑13/08 și F‑31/08, EU:F:2010:77), de a controla existența sau pierderea unei legături de încredere, imposibilitate care se extinde în parte la controlul motivelor invocate pentru a justifica inexistența sau pierderea respectivei legături de încredere.
13 În orice caz, secretarul general al Parlamentului a considerat că reclamanta nu a făcut dovada existenței unor erori vădite care afectează aprecierea faptelor invocate pentru a justifica ruperea legăturii de încredere, deși Parlamentul avea cunoștință de mai multe abateri profesionale ale reclamantei, în special în legătură cu oportunitatea formulării unor amendamente legislative care puteau fi prezentate într‑un dosar, cu o lipsă de curtoazie de care aceasta ar fi dat dovadă în raport cu un deputat în Parlament al unui alt stat membru decât cel al lui X sau cu un comportament insolent al reclamantei față de noua APA recrutată pentru a o asista pe X și cu o lipsă de politețe manifestată față de aceasta din urmă în prezența unui șef de întreprindere. Un profesor care însoțea un grup de studenți aflat în vizită în incinta instituției s‑ar fi plâns de asemenea de o lipsă de politețe din partea reclamantei.
14 În sfârșit, potrivit secretarului general al Parlamentului, împrejurarea că reclamanta formulase cererea de asistență nu era de natură să împiedice decizia de concediere pe care deteriorarea vădită a relațiilor dintre X și reclamantă o făcea inevitabilă.
15 Pe de altă parte, prin decizia din 8 octombrie 2012, secretarul general al Parlamentului, în calitate de AAIC, a respins reclamația formulată împotriva primei decizii de respingere a cererii de asistență, subliniind că, deși „inform[ase] [reclamanta], în susținerea deciziei de concediere de către AAIC, d[espre] comportamentul [său] inacceptabil […] și despre fapte precise, verificabile și produse în prezența unor martori, [aceasta din urmă] formul[a] pretenții pe care niciun element nu le susțin[ea]”. I s‑a răspuns de asemenea reclamantei că, în general, măsurile pe care aceasta le solicita nu erau „în orice caz compatibile cu natura specifică a relațiilor apropiate și de încredere care sunt în mod necesar cele ale unui deputat cu [APA‑ul] său”, că, în particular, o măsură de îndepărtare nu ar avea niciun sens, întrucât ar însemna împiedicarea oricărui raport de muncă efectiv între deputatul în Parlament și APA‑ul său și că, pe plan practic, Parlamentul nu putea să schimbe repartizarea reclamantei la un alt deputat al instituției, deoarece numai acesta din urmă poate solicita AAIC recrutarea unui APA la alegerea sa. Secretarul general al Parlamentului sublinia de asemenea, în ceea ce privea cererea de deschidere a unei anchete administrative, că Hotărârea din 8 februarie 2011, Skareby/Comisia (F‑95/09, EU:F:2011:9), invocată în această privință de reclamantă, nu putea fi transpusă la cazul în speță, întrucât deputaților în Parlament nu le este aplicabil statutul și deci nici articolul 12a și aceștia nu pot să facă obiectul unei sancțiuni disciplinare sau să fie constrânși de AAIC să participe la o anchetă administrativă, chiar dacă o astfel de participare ar fi esențială.
16 Prin cererea introductivă primită la grefa Tribunalului Funcției Publice la 31 octombrie 2012 și înregistrată sub numărul F‑129/12, reclamanta a solicitat în esență anularea deciziei de concediere și a primei decizii de respingere a cererii de asistență, precum și obligarea Parlamentului să îi plătească suma de 120 000 de euro cu titlu de daune interese.
17 Prin Hotărârea din 12 decembrie 2013, CH/Parlamentul (F‑129/12, EU:F:2013:203), Tribunalul Funcției Publice a anulat decizia de concediere pentru motivul, printre altele, că reclamanta nu fusese ascultată în prealabil de AICC, precum și prima decizie de respingere a cererii de asistență, reținând în esență că, contrar susținerilor Parlamentului, APA puteau invoca articolul 24 din statut pentru a solicita asistență din partea AICC în legătură cu comportamente ale unui deputat în Parlament despre care se pretinde că ar constitui o hărțuire morală în sensul articolului 12a din statut. În plus, „ținând seama de condițiile deosebit de criticabile în care au fost adoptate decizia de concediere și prima decizie de respingere a cererii de asistență”, Tribunalul Funcției Publice a obligat Parlamentul să îi plătească reclamantei suma de 50 000 de euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Cu privire la măsurile de executare a Hotărârii din 12 decembrie 2013, CH/Parlamentul (F‑129/12), adoptate de Parlament, la Hotărârea din 6 octombrie 2015, CH/Parlamentul (F‑132/14), și la decizia atacată
18 Prin scrisoarea din 15 ianuarie 2014, reclamanta a solicitat Parlamentului să adopte unele măsuri pentru a asigura, în conformitate cu articolul 266 TFUE, executarea Hotărârii din 12 decembrie 2013, CH/Parlamentul (F‑129/12, EU:F:2013:203).
19 Prin scrisoarea din 3 martie 2014, Parlamentul a răspuns oficial diverselor cereri de măsuri de executare a Hotărârii din 12 decembrie 2013, CH/Parlamentul (F‑129/12, EU:F:2013:203), formulate de reclamantă.
20 În ceea ce privește cererea reclamantei prin care aceasta solicită reîncadrarea sa pe un post permanent în cadrul Parlamentului, această instituție a precizat că o asemenea măsură ar depăși în mod vădit ceea ce impunea executarea Hotărârii din 12 decembrie 2013, CH/Parlamentul (F‑129/12, EU:F:2013:203), în special pentru că, potrivit considerentului (7) al Regulamentului (CE) nr. 160/2009 al Consiliului din 23 februarie 2009 de modificare a [RAA] (JO 2009, L 55, p. 1), „nicio dispoziție a prezentului regulament nu poate fi interpretată ca oferind [APA] un acces privilegiat sau un acces direct la posturi de funcționari sau alte categorii de agenți ai [Uniunii Europene]”.
21 În aceste condiții, ținând seama de caracterul personal al raportului de muncă dintre deputați și APA ai acestora, Parlamentul a informat‑o pe reclamantă că o reîncadrare efectivă pe postul său nu era posibilă. Astfel, Parlamentul a precizat că „singura posibilitate const[a] în reîncadrarea [reclamantei] pe postul pe care aceasta îl ocupa înaintea adoptării deciziei de concediere [declarată nelegală], dar cu dispensarea sa de a presta munca aferentă, și aceasta până la încetarea [contractului său de muncă] […] la 1 iulie 2014[; a]ceastă dispensare de muncă păr[ea] de asemenea conformă cu obligația de solicitudine”. În această privință, Parlamentul se angaja să îi plătească reclamantei remunerațiile care îi erau datorate de la 21 iunie 2012, data de la care a produs efecte decizia de concediere, până la încetarea contractului său de muncă, și anume la 1 iulie 2014, cu deducerea remunerațiilor și a alocațiilor de șomaj pe care aceasta ar trebui să le încaseze din altă parte în perioada menționată.
22 În plus, Parlamentul a confirmat că cererea de reziliere care fusese formulată la vremea respectivă nu figura în dosarul personal al reclamantei și că decizia de concediere, declarată nelegală de Tribunal, ar fi retrasă din dosar. În ceea ce privește cererea de transfer către sistemul de pensii al Uniunii a drepturilor la pensie dobândite anterior în cadrul unui sistem național, Parlamentul a arătat că reclamanta, care capitaliza abia 5 ani de muncă în calitate de APA, nu îndeplinea condiția de a avea cel puțin 10 ani de serviciu în cadrul Uniunii pentru a putea pretinde o pensie pentru limită de vârstă în sarcina bugetului Uniunii.
23 În sfârșit, în ceea ce privește cererea de deschidere a unei anchete administrative, deja formulată în cererea de asistență, Parlamentul a precizat că, „[c]u privire la acest aspect, […] în cazul în care [reclamanta] ar decide să formuleze o acțiune de drept național împotriva [lui X], Parlamentul ar reconsidera situația în lumina jurisprudenței astfel cum reiese aceasta [din cuprinsul punctului 57] din Hotărârea [din 12 decembrie 2013, CH/Parlamentul (F‑129/12, EU:F:2013:203)]”.
24 La 16 aprilie 2014, reclamanta a formulat, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, o reclamație împotriva deciziilor din 3 martie 2014 și din 2 aprilie 2014 prin care AICC luase poziție cu privire la cereri suplimentare.
25 Prin scrisoarea din 6 iunie 2014, în cadrul măsurilor de executare a Hotărârii din 12 decembrie 2013, CH/Parlamentul (F‑129/12, EU:F:2013:203), serviciul juridic al Parlamentului a informat‑o pe reclamantă despre existența normelor interne „APA” instituite prin decizia biroului Parlamentului din 14 aprilie 2014 privind adoptarea unei reglementări interne (denumite în continuare „normele interne «APA» privind hărțuirea”) menite să instituie un comitet consultativ privind hărțuirea și prevenirea acesteia la locul de muncă competent să soluționeze litigiile dintre APA și deputații în Parlament (denumit în continuare „Comitetul consultativ special «APA»”). Astfel, acesta i‑a explicat că, pe viitor, comitetul menționat era „instanța competentă să soluționeze o eventuală plângere privind hărțuirea din partea [reclamantei]” și a „sfătui[t‑o] […] să se adreseze [C]omitetului [consultativ special «APA»] prin intermediul secretariatului acestuia”.
26 Prin scrisoarea din 20 iunie 2014, reclamanta a răspuns că, în urma anulării primei decizii de respingere a cererii de asistență, Parlamentul era în continuare sesizat cu această cerere care își avea originea în comportamentul lui X. În consecință, reclamanta se întreba în legătură cu „motivele pentru care Parlamentul […] nu consider[ase] util, tocmai în cadrul măsurilor de executare a Hotărârii [din 12 decembrie 2013, CH/Parlamentul (F‑129/12, EU:F:2013:203)], să sesizeze el însuși și în mod direct [Comitetul consultativ special «APA»], din moment ce acesta ar fi valabil constituit, fapt care nu [îi] [fusese] încă confirmat”.
27 Prin scrisoarea din 4 august 2014, secretarul general al Parlamentului, acționând în calitate de AAIC, a respins reclamația din 16 aprilie 2014.
28 Prin cererea introductivă primită de grefa Tribunalului Funcției Publice la 17 noiembrie 2014 și înregistrată sub numărul F‑132/14, reclamanta a formulat o acțiune prin care a solicitat:
– anularea deciziei Parlamentului din 3 martie 2014, în măsura în care această instituție refuzase, cu titlu de măsuri pe care le implica executarea Hotărârii din 12 decembrie 2013, CH/Parlamentul (F‑129/12, EU:F:2013:203), în sensul articolului 266 TFUE, deschiderea unei anchete administrative prin care să fie stabilit caracterul real al faptelor care îl privesc pe un deputat în Parlament, astfel cum au fost prezentate în cererea de asistență formulată de CH la 22 decembrie 2011;
– anularea deciziei Parlamentului din 2 aprilie 2014, în măsura în care prin această decizie se refuzase plata către reclamantă a sumei de 5 686 de euro, corespunzătoare diferenței de remunerație la care reclamanta considera că are dreptul cu titlu de măsuri pe care le implica executarea Hotărârii din 12 decembrie 2013, CH/Parlamentul (F‑129/12, EU:F:2013:203), în sensul articolului 266 TFUE;
– anularea deciziei Parlamentului din 4 august 2014, prin care acesta a respins reclamația formulată de reclamantă împotriva celor două decizii sus‑menționate din 3 martie 2014 și din 2 aprilie 2014;
– obligarea Parlamentului la plata către reclamantă a sumelor de 144 000 de euro și, respectiv, de 60 000 de euro, pentru repararea prejudiciilor materiale și morale suferite de aceasta.
29 La 26 noiembrie 2014, Comitetul consultativ special „APA” și‑a desfășurat întâlnirea de constituire. Din cuprinsul punctului 2 din procesul‑verbal al acestei întâlniri reiese că, „dacă este necesar, jurisconsult[ul] [Parlamentului] ar putea fi desemnat să participe la întâlnirea comitetului […] pentru a‑l consilia pe acesta din urmă cu privire la probleme de ordin juridic”. Din cuprinsul punctului 4 din același proces‑verbal reiese că „jurisconsultul i‑[a] inform[at] pe membrii [Comitetului consultativ special «APA»] despre poziția Parlamentului în […] două cauze de prezumție de hărțuire[, printre care și cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 12 decembrie 2013, CH/Parlamentul (F‑129/12, EU:F:2013:203)]”.
30 Prin scrisoarea din 17 decembrie 2014, președintele Comitetului consultativ special „APA” a convocat‑o pe reclamantă la o întâlnire cu membrii respectivului comitet, prevăzută pentru 28 ianuarie 2015.
31 La 15 ianuarie 2015, reclamanta a prezentat Comitetului consultativ special „APA” observațiile sale scrise. La 28 ianuarie 2015, acesta a audiat‑o pe reclamantă, pe X, precum și pe CN, colegă a reclamantei care formulase de asemenea o cerere de asistență privind pretinsele fapte de hărțuire morală săvârșite de X (Hotărârea din 26 martie 2015, CN/Parlamentul, F‑26/14, EU:F:2015:22).
32 Prin Hotărârea din 6 octombrie 2015, CH/Parlamentul (F‑132/14, EU:F:2015:115), Tribunalul Funcției Publice a anulat, printre altele, decizia din 3 martie 2014, astfel cum a fost confirmată prin decizia din 4 august 2014 de respingere reclamației, întrucât, în urma anulării prin Hotărârea din 12 decembrie 2013, CH/Parlamentul (F‑129/12, EU:F:2013:203), a primei decizii de respingere a cererii de asistență, Parlamentul nu a decis deschiderea unei anchete administrative cu privire la pretinsele fapte de hărțuire morală și a încălcat astfel articolul 266 TFUE. Pe de altă parte, Parlamentul a fost obligat, printre altele, să îi plătească reclamantei suma de 25 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral suferit, majorată cu dobânzi moratorii, în legătură cu această inacțiune a AICC.
33 La 18 mai 2016, în conformitate cu articolul 10 din normele interne „APA” privind hărțuirea, astfel cum au fost modificate prin decizia biroului Parlamentului din 6 iulie 2015, potrivit căruia Comitetul consultativ special „APA” trebuie să transmită raportul său confidențial președintelui Parlamentului, iar nu chestorilor, președintele Parlamentului, după ce a luat cunoștință de concluziile Comitetului consultativ special „APA” adoptate la finalul anchetei administrative, i‑a comunicat reclamantei că, în opinia sa, comportamentele descrise de aceasta în cererea de asistență nu demonstrau o conduită necorespunzătoare din partea unui deputat în Parlament față de un APA și că va transmite acest dosar către AICC pentru ca aceasta să ia o decizie cu privire la cererea de asistență (denumită în continuare „decizia motivată”).
34 Astfel, președintele Parlamentului, care este învestit, prin articolul 12 din normele interne „APA” privind hărțuirea, astfel cum au fost modificate prin decizia biroului Parlamentului din 6 iulie 2015, cu competența de a lua, „[a]vând în vedere avizul emis de Comitetul [consultativ special «APA»]”, „o decizie motivată care să ateste dacă dovada hărțuirii a fost prezentată” și, după caz, cu competența de a „pronunț[a] o sancțiune împotriva deputatului în cauză, în conformitate cu articolele 11 și 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului”, a arătat, în decizia motivată, că Comitetul consultativ special „APA” considera ca fiind dovedite, printre altele, faptul că X o critica des pe reclamantă, inclusiv în public, că utiliza adesea o voce dură pentru a i se adresa, că îi făcea uneori reproșuri după ce îi dăduse instrucțiuni contradictorii, că o contacta adesea în timp ce aceasta era în concediu medical, că îi solicita să își consulte e‑mailurile în perioada vacanței, că declarase în presă că reclamanta era incompetentă și că o retrogradase.
35 Președintele Parlamentului a considerat, în decizia motivată, că aceste comportamente erau intenționate în sensul articolului 12a din statut și că se repetaseră în timp. Totuși, acesta a considerat, în ceea ce privește criticile din partea lui X, utilizarea unui limbaj dur, reproșurile cu privire la greșelile reclamantei și cererile formulate în perioada vacanței acesteia din urmă, că X își trata tot personalul în același mod și că acest lucru părea a fi mai degrabă expresia nervozității lui X și a dificultății sale de a‑și gestiona corect personalul. Astfel, aceste comportamente nu ar fi vizat‑o în mod specific pe reclamantă. În ceea ce privește declarațiile lui X, acestea trebuiau apreciate, potrivit președintelui Parlamentului, în contextul Hotărârii din 12 decembrie 2013, CH/Parlamentul (F‑129/12, EU:F:2013:203), care declanșase o campanie publică împotriva fostei deputate în Parlament acuzate de hărțuire morală, chiar dacă, în această hotărâre, Tribunalul Funcției Publice nu ajunsese la această concluzie. Astfel, X ar fi urmărit numai să se apere de acuzațiile de hărțuire care deveniseră publice.
36 În ceea ce privește retrogradarea reclamantei, președintele Parlamentului a considerat că această măsură ținea de puterea de apreciere a lui X în calitate de deputat în Parlament și că, în această privință, ea fusese nemulțumită de prestațiile profesionale ale reclamantei, precum și de comportamentul acesteia, ceea ce nu ar fi contribuit la calmarea tensiunilor, atât în ceea ce o privea pe X, cât și pe ceilalți membri ai echipei sale.
37 Astfel, președintele Parlamentului a concluzionat în decizia motivată că, apreciate în mod global, faptele invocate de reclamantă nu constituiau o conduită necorespunzătoare a lui X care permitea stabilirea existenței unei hărțuiri morale în sensul articolului 12a din statut. Mai specific, întrucât comportamentele acesteia din urmă nu puteau fi considerate, în lumina raportului de muncă special dintre un deputat în Parlament și APA‑ul său, excesive și criticabile, un observator imparțial, dotat cu o sensibilitate normală, nu ar fi considerat că faptele invocate sunt susceptibile să aducă atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice a reclamantei.
38 Președintele Parlamentului a informat astfel reclamanta că transmitea dosarul său către AICC, care era autoritatea responsabilă să decidă cu privire la cererea de asistență.
39 La 13 ianuarie 2017, reclamanta a întrebat AICC cu privire la faptul că, în urma deciziei motivate, nu primise încă vești din partea acesteia, cu toate că cererea de asistență era nesoluționată de peste 5 ani.
40 Prin scrisoarea din 24 ianuarie 2017 a directorului general pentru personal al Parlamentului, reclamanta a fost invitată să prezinte, la 10 februarie 2017, observațiile cu privire la decizia motivată.
41 Prin scrisoarea din 10 februarie 2017, reclamanta a prezentat observațiile, în care contesta concluziile Comitetului consultativ special „APA”, precum și pe cele ale președintelui Parlamentului care figurau în decizia motivată. Ea critica de asemenea împrejurările în care comitetul menționat desfășurase audierile, în special faptul că raportul întocmit de acest comitet, lista martorilor audiați și procesul‑verbal al acestor audieri nu îi fuseseră transmise, în pofida cererilor pe care le făcuse în acest sens.
42 Prin decizia din 20 martie 2017, directorul general pentru personal al Parlamentului a respins, în calitatea sa de AICC, cererea de asistență (denumită în continuare „decizia atacată”). În esență, acesta a considerat mai întâi că reclamanta nu avea niciun drept subiectiv la comunicarea raportului întocmit de Comitetul consultativ special „APA”, a listei martorilor audiați și a proceselor‑verbale de audiere a martorilor, dat fiind că ea primise deja o motivare completă și detaliată în ceea ce privește respingerea susținerilor sale ca fiind nefondate, în speță în decizia motivată. În continuare, acesta a apreciat că jurisconsultul Parlamentului avea dreptul de a asista la audierile în fața Comitetului consultativ special „APA” și că, în această privință, împrejurarea că reclamanta nu avusese posibilitatea de a fi asistată de avocații săi în fața acestei instanțe consultative nu constituia o încălcare a principiului egalității armelor. În sfârșit, pe fond, acesta a arătat în esență că împărtășea pe deplin considerațiile emise de președintele Parlamentului în decizia motivată.
43 Prin scrisoarea din 28 aprilie 2017, reclamanta a formulat, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO 2001, L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76), o cerere de acces la documentele cuprinse în dosarul care o privea deținut de Comitetul consultativ general și de Comitetul consultativ special „APA”, în special raportul întocmit de acest din urmă comitet. Această cerere a fost respinsă prin decizia din 16 iunie 2017, respingere care a fost confirmată de Parlament la 21 august 2017, pentru motivul că divulgarea acestor documente ar putea aduce atingere integrității lui X, precum și protecției datelor cu caracter personal ale martorilor.
44 La 20 iunie 2017, reclamanta a introdus, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, o reclamație împotriva deciziei atacate. În susținerea reclamației sale, aceasta a invocat încălcarea principiului bunei administrări, a obligației de motivare, a articolului 25 din statut, a dreptului de a fi ascultat, a obligației de solicitudine și a principiului termenului rezonabil, precum și o eroare vădită de apreciere, încălcarea articolului 31 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și încălcarea articolelor 12a și 24 din statut.
45 Prin decizia din 26 octombrie 2017, secretarul general al Parlamentului a admis în parte, în calitatea sa de AICC, reclamația din 20 iunie 2017 în ceea ce privește aspectul referitor la despăgubiri, acordându‑i reclamantei ex æquo et bono suma de 1 500 de euro pentru termenul de care a avut nevoie AICC între decizia motivată și decizia atacată care, în opinia sa, ar fi putut fi mai scurt. În rest, acesta a respins reclamația, printre altele în privința argumentelor prin care a fost contestată legalitatea deciziei atacate. Secretarul general al Parlamentului a considerat astfel, asemenea președintelui Parlamentului, că faptele invocate nu constituiau hărțuire morală în sensul articolului 12a din statut (denumită în continuare „decizia de respingere a reclamației”).
Procedura și concluziile părților
46 La 17 aprilie 2018, în măsura în care reclamanta a solicitat, în cererea introductivă, ca pârâtul să fie obligat să prezinte aceste documente, Tribunalul a cerut Parlamentului, cu titlu de măsură de organizare a procedurii, să prezinte, în cadrul depunerii memoriului său în apărare și, eventual, sub forma unei versiuni neconfidențiale, concluziile finale ale Comitetului consultativ special „APA” referitoare la cazul reclamantei, precum și procesele‑verbale de audiere a martorilor de către această instanță consultativă.
47 La 2 mai 2018, Parlamentul a depus memoriul în apărare. Totuși, prin scrisoarea din 3 mai 2018, acesta a precizat că refuza să prezinte documentele solicitate, explicând că era esențial, pentru buna funcționare a Comitetului consultativ special „APA”, care fusese instituit în urma Hotărârii din 12 decembrie 2013, CH/Parlamentul (F‑129/12, EU:F:2013:203), ca lucrările și deliberările acestui comitet consultativ, în care acceptaseră să fie membri trei chestori, să rămână confidențiale față de reclamantă. Or, Parlamentul a subliniat că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 13 iulie 2018, Curto/Parlamentul (T‑275/17, EU:T:2018:479), și în cauza pendinte QH/Parlamentul (T‑748/16), Tribunalul a decis că documente similare celor solicitate în speță nu sunt confidențiale față de reclamanții în cauză și le‑a transmis acestora. Astfel, potrivit Parlamentului, „[î]n prezența unei practici care devine sistematică și care amenință însăși existența dispozitivului de soluționare a plângerilor de hărțuire formulate de APA împotriva deputaților în Parlament, [i]nstituția regretă că trebuie să declare că nu va mai comunica documente secrete Tribunalului fără a ști că, în niciun caz, acestea nu îi vor fi comunicate [reclamantei]”.
48 Prin Ordonanța din 18 mai 2018, Tribunalul a obligat Parlamentul, în temeiul articolului 92 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să prezinte concluziile și eventualele procese‑verbale de audiere a martorilor întocmite, în urma cererii de asistență, de Comitetul consultativ special „APA”, precizând în același timp că aceste documente nu i‑ar fi transmise, în acest stadiu, reclamantei.
49 Prin scrisoarea din 4 iunie 2018, Parlamentul a reiterat refuzul de a prezenta documentele solicitate prin măsura de cercetare judecătorească, propunând în același timp Tribunalului, dacă acesta dorea, să i le comunice în mod informal, astfel încât să nu fie depuse la dosar, iar „[i]nstituția să aibă astfel garanția că reclamant[a] nu va avea acces la documente pe care aceasta le consider[a] secrete și confidențiale”.
50 La 28 iunie 2018, părțile au fost invitate, cu titlu de măsură de organizare a procedurii, să ia poziție cu privire la consecințele care trebuiau deduse, în ceea ce privește soluționarea cauzei, din decizia Parlamentului, comunicată la 4 iunie 2018, prin care acesta refuza să transmită Tribunalului documentele pe care fusese obligat să le prezinte prin Ordonanța din 18 mai 2018. În această privință, s‑a atras atenția părților, pe de o parte, cu privire la Hotărârea din 10 iunie 1980, M./Comisia (155/78, EU:C:1980:150), și la Hotărârea din 12 mai 2010, Comisia/Meierhofer (T‑560/08 P, EU:T:2010:192), precum și, pe de altă parte, cu privire la Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul (T‑218/17, EU:T:2018:393).
51 La 10 și la 11 iulie 2018, reclamanta și, respectiv, Parlamentul au depus observații în această privință.
52 La 8 august 2018, întrucât Tribunalul a apreciat că un al doilea schimb de memorii nu era necesar și a respins, pe de altă parte, cererea în acest sens a reclamantei din 2 august 2018, faza scrisă a procedurii a fost închisă, iar pledoariile părților au fost ascultate în ședința din 25 octombrie 2018.
53 Reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea deciziei atacate și, în măsura în care este necesar, a deciziei de respingere a reclamației;
– obligarea Parlamentului la plata sumei de 68 500 de euro pentru repararea prejudiciilor morale pe care aceasta le‑ar fi suferit;
– obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată.
54 Parlamentul solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca nefondată;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la concluziile în anulare
55 În susținerea concluziilor sale în anularea deciziei atacate și, dacă este cazul, a deciziei de respingere a reclamației, reclamanta invocă două motive întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 41 din cartă, a articolului 25 din statut și a obligației de motivare, a principiului bunei administrări, a dreptului de a fi ascultat și a dreptului la apărare, precum și a obligației de solicitudine, iar al doilea pe o eroare vădită de apreciere, pe încălcarea articolului 31 din cartă, a articolelor 12a și 24 din statut, precum și a obligației de solicitudine.
Cu privire la obiectul concluziilor în anulare
56 Potrivit unei jurisprudențe constante, concluziile în anulare îndreptate în mod formal împotriva deciziei de respingere a unei reclamații au drept efect sesizarea Tribunalului cu actul împotriva căruia a fost introdusă reclamația atunci când acestea sunt, ca atare, lipsite de conținut autonom (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul, 293/87, EU:C:1989:8, punctul 8, și Hotărârea din 6 aprilie 2006, Camós Grau/Comisia, T‑309/03, EU:T:2006:110, punctul 43).
57 În speță, dat fiind că decizia de respingere a reclamației nu face decât să confirme decizia atacată, este necesar să se constate că concluziile în anularea deciziei de respingere a reclamației sunt lipsite de conținut autonom și, prin urmare, nu este necesar să se statueze în mod specific cu privire la acestea, chiar dacă, în cadrul examinării legalității deciziei atacate, trebuie să se ia în considerare, pe de o parte, motivarea care figurează în decizia de respingere a reclamației, considerându‑se că această motivare coincide cu cea a deciziei atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 decembrie 2009, Comisia/Birkhoff, T‑377/08 P, EU:T:2009:485, punctele 58 și 59 și jurisprudența citată), precum și, pe de altă parte, pe cea care figurează în decizia motivată, la care face trimitere decizia atacată.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 41 din cartă, a articolului 25 din statut și a obligației de motivare, a principiului bunei administrări, a dreptului de a fi ascultat și a dreptului la apărare, precum și a obligației de solicitudine
58 În susținerea primului său motiv, reclamanta arată că necomunicarea de către AICC, în faza precontencioasă, a raportului Comitetului consultativ special „APA”, a listei martorilor audiați de acest comitet, precum și a proceselor‑verbale de audiere a acestor martori nu îi permite să înțeleagă raționamentul expus în decizia motivată, la care face trimitere decizia atacată, și prin care s‑a considerat că faptele invocate nu constituie hărțuire morală în privința sa. Totodată, ea nu ar fi în măsură nici să aprecieze, pe de o parte, dacă comitetul consultativ menționat audiase martori și în special pe cei pe care îi citase ea, inclusiv doi medici și, pe de altă parte, dacă AICC luase în considerare în mod corespunzător certificatele medicale eliberate de un neuropsihiatru și de medicul său curant, pe care ea le furnizase totuși.
59 Reclamanta critică de asemenea AICC pentru că nu i‑a transmis raportul Comitetului consultativ special „APA”. Or, în opinia sa, o astfel de transmitere se impunea cu atât mai mult cu cât decizia atacată nu era suficient motivată. Pe de altă parte, ea apreciază că comunicarea acestui raport și a proceselor‑verbale de audiere a martorilor era indispensabilă pentru a se putea asigura că aceste mărturii nu fuseseră denaturate.
60 În orice caz, necomunicarea în faza precontencioasă a raportului Comitetului consultativ special „APA” și a proceselor‑verbale de audiere a martorilor, cel puțin a unei versiuni neconfidențiale a acestora, ar constitui o încălcare a dreptului său de a fi ascultată în mod util, astfel cum ar fi confirmat Tribunalul în Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul (T‑218/17, EU:T:2018:393). Atitudinea AICC ar constitui de asemenea o încălcare a obligației sale de solicitudine, întrucât interesul său de a dispune de astfel de documente și de o motivare adecvată în ceea ce privește respingerea cererii de asistență nu ar fi fost în mod vădit luat în considerare.
61 Parlamentul solicită respingerea motivului ca nefondat.
62 Acesta susține că, în speță, AICC și‑a îndeplinit obligația de motivare. În ceea ce privește audierea martorilor, recunoscând că mărturiile acestora pot constitui un aport valoros pentru completarea sau pentru compensarea lipsei probelor din partea solicitantului de asistență, acesta consideră în același timp, pe de o parte, că forța lor probantă trebuie relativizată. Pe de altă parte, „[s]acrificarea confidențialității garantate martorilor pentru a privilegia o transparență excesivă ar afecta în mod inevitabil disponibilitatea terților de a furniza mărturii sincere, complete și obiective [sau chiar] de a depune mărturie pur și simplu”. Pentru acest motiv, Parlamentul apreciază că confidențialitatea trebuie să se extindă atât la raportul Comitetului consultativ special „APA”, cât și la procesele‑verbale ale audierii martorilor și la lista martorilor audiați de Comitetul consultativ special „APA”, care justifică, pe de o parte, faptul că aceste documente nu se află în niciun mod în posesia reclamantei și, pe de altă parte, refuzul său de a se conforma măsurii de cercetare judecătorească a Tribunalului.
63 În ceea ce privește dreptul de a fi ascultat, Parlamentul apreciază că acesta a fost respectat în speță, întrucât reclamanta a avut ocazia să prezinte observații cu privire la decizia motivată și, în orice caz, transmiterea raportului întocmit de Comitetul consultativ special „APA” nu era necesară pentru a‑i permite să formuleze observații. În plus, dat fiind că o astfel de transmitere ar fi dăunătoare pentru eficacitatea lucrărilor comitetului menționat, Parlamentul apreciază că AICC nu avea obligația de a‑i transmite reclamantei acest raport și nici procesele‑verbale de audiere a martorilor.
– Considerații introductive cu privire la soluționarea unei cereri de asistență întemeiate pe statut
64 Cu titlu introductiv, este necesar să se amintească faptul că, atunci când AAIC sau, după caz, autoritatea împuternicită să facă numiri a unei instituții (denumită în continuare „AIPN”) este sesizată, potrivit articolului 90 alineatul (1) din statut, cu o cerere de asistență în sensul articolului 24 din statut, această autoritate trebuie, în temeiul obligației de asistență și în cazul în care se află în prezența unui incident incompatibil cu ordinea și cu liniștea serviciului, să intervină cu toată energia necesară și să răspundă cu rapiditatea și cu solicitudinea impuse de împrejurările din speță pentru stabilirea faptelor și pentru adoptarea în cunoștință de cauză a măsurilor adecvate. În acest scop, este suficient ca funcționarul sau agentul care solicită protecția instituției să aducă un început de dovadă cu privire la realitatea atacurilor la care afirmă că este supus. În prezența unor astfel de elemente, este de competența instituției în cauză să ia măsurile adecvate, în special efectuând o anchetă administrativă, pentru a stabili faptele aflate la originea cererii de asistență în colaborare cu autorul acesteia (Hotărârea din 26 ianuarie 1989, Koutchoumoff/Comisia, 224/87, EU:C:1989:38, punctele 15 și 16, Hotărârea din 12 iulie 2011, Comisia/Q, T‑80/09 P, EU:T:2011:347, punctul 84, și Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul, T‑570/16, EU:T:2017:283, punctul 46).
65 În prezența unor acuzații de hărțuire, obligația de asistență include în special datoria administrației de a examina cu seriozitate, cu rapiditate și cu deplină confidențialitate cererea de asistență în care este invocată hărțuirea și de a‑l informa pe reclamant despre soluționarea cererii sale (Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul, T‑570/16, EU:T:2017:283, punctul 47, și Hotărârea din 6 octombrie 2015, CH/Parlamentul, F‑132/14, EU:F:2015:115, punctul 88).
66 Această obligație există chiar și atunci când cererea de asistență privește „un terț” în sensul articolului 24 din statut, care nu ar fi un alt funcționar sau agent, ci un membru al unei instituții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2013, CH/Parlamentul, F‑129/12, EU:F:2013:203, punctele 54-58, și Hotărârea din 26 martie 2015, CN/Parlamentul, F‑26/14, EU:F:2015:22, punctul 42). Astfel, în ceea ce privește deputații în Parlament, aceștia sunt de asemenea obligați să respecte interdicția oricărei hărțuiri morale sau sexuale, astfel cum este prevăzută la articolul 12a din statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2018, Curto/Parlamentul, T‑275/17, EU:T:2018:479, punctele 79-81).
67 În continuare, în ceea ce privește măsurile care trebuie adoptate într‑o situație care, precum cea din speță, intră în domeniul de aplicare al articolului 24 din statut, administrația dispune de o largă putere de apreciere, sub controlul instanței Uniunii, în alegerea măsurilor și a mijloacelor de punere în aplicare a articolului 24 din statut (Hotărârea din 15 septembrie 1998, Haas și alții/Comisia, T‑3/96, EU:T:1998:202, punctul 54, Hotărârea din 25 octombrie 2007, Lo Giudice/Comisia, T‑154/05, EU:T:2007:322, punctul 137, și Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul, T‑570/16, EU:T:2017:283, punctul 48).
68 Atunci când, în urma introducerii unei cereri de asistență de tipul celei aflate în discuție în speță, administrația decide că este necesară o anchetă administrativă, încredințând efectuarea sa eventual unui comitet consultativ, ca în prezenta cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2015, CH/Parlamentul, F‑132/14, EU:F:2015:115, punctul 99), obiectul însuși al acestei anchete administrative este confirmarea sau infirmarea existenței unei hărțuiri morale în sensul articolului 12a din statut, astfel încât AAIC nu se poate antepronunța în legătură cu rezultatul anchetei și chiar nu are obligația de a lua poziție, nici măcar implicit, cu privire la realitatea hărțuirii pretinse înainte de a fi obținut rezultatele anchetei administrative. Cu alte cuvinte, este inerent pentru deschiderea unei anchete administrative ca administrația să nu ia în mod prematur poziție, în principal pe baza descrierii unilaterale a faptelor furnizate în cererea de asistență, întrucât aceasta trebuie, dimpotrivă, să nu adopte o poziție până la finalizarea anchetei respective, care trebuie efectuată confruntând afirmațiile funcționarului sau ale agentului care a formulat cererea de asistență cu versiunea faptelor furnizată de prezumtivul autor al hărțuirii, precum și cu cea a persoanelor care au putut fi martori ai faptelor despre care se susține că ar constitui o încălcare de către autorul prezumat al hărțuirii a articolului 12a din statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul, T‑570/16, EU:T:2017:283, punctul 59 și jurisprudența citată).
69 În această privință, pe de o parte, constatarea de către administrație, la încheierea unei anchete administrative eventual desfășurate cu ajutorul unui organ distinct de AAIC precum Comitetul consultativ special „APA”, a existenței unei hărțuiri morale poate fi, în sine, susceptibilă să aibă un efect benefic în procesul terapeutic de recuperare a funcționarului sau a agentului hărțuit și, în plus, poate nu doar să justifice o măsură disciplinară împotriva autorului hărțuirii, ci și să fie utilizată de victimă în scopul unei eventuale acțiuni judiciare naționale în cadrul căreia obligația de asistență a AAIC se va aplica în temeiul articolului 24 din statut și nu se va stinge la sfârșitul perioadei de angajare a agentului în cauză. Pe de altă parte, desfășurarea unei anchete administrative până la finalizarea acesteia poate, invers, să permită infirmarea afirmațiilor formulate de pretinsa victimă, permițând astfel repararea daunelor pe care o asemenea acuzație, dacă s‑ar dovedi nefondată, le‑a putut cauza unei persoane vizate de o procedură de anchetă în calitate de hărțuitor prezumat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul, T‑570/16, EU:T:2017:283, punctul 61 și jurisprudența citată).
70 Referitor la acest aspect, mai întâi, trebuie amintit că statutul nu prevede o procedură specifică pe care administrația ar fi obligată să o urmeze atunci când soluționează o cerere de asistență în sensul articolului 24 din statut, formulată în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statutul respectiv, și care are ca obiect afirmația unui funcționar sau a unui agent potrivit căreia un alt funcționar sau agent sau chiar un membru al unei instituții ar fi avut, în ceea ce îl privește, un comportament care încalcă articolul 12a din statut (Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul, T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctul 65).
71 În continuare, este necesar să se amintească faptul că o procedură de anchetă administrativă desfășurată în urma prezentării, de către un funcționar sau un agent, a unei cereri de asistență în sensul articolului 24 din statut, având ca obiect fapte ale unui terț, funcționar sau agent, sau chiar ale unui membru al unei instituții, despre care se pretinde că ar constitui o hărțuire morală în sensul articolului 12a din statut, este desigur deschisă la cererea sa, dar nu poate fi considerată o procedură de anchetă inițiată împotriva funcționarului sau a agentului în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 mai 2012, Skareby/Comisia, F‑42/10, EU:F:2012:64, punctul 46). Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, rolul autorului cererii de asistență care invocă fapte de hărțuire constă în principal în colaborarea sa la buna desfășurare a anchetei administrative în vederea stabilirii faptelor (Hotărârea din 26 ianuarie 1989, Koutchoumoff/Comisia, 224/87, EU:C:1989:38, punctele 15 și 16, Hotărârea din 25 octombrie 2007, Lo Giudice/Comisia, T‑154/05, EU:T:2007:322, punctul 136, și Hotărârea din 6 octombrie 2015, CH/Parlamentul, F‑132/14, EU:F:2015:115, punctul 87).
72 Or, respectarea dreptului la apărare, astfel cum este prevăzut la articolul 48 din cartă, intitulat „Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare”, impune desigur ca destinatarii unor decizii care le afectează în mod semnificativ interesele să aibă posibilitatea de a‑și face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele care pot fi reținute în „sarcina” lor pentru a fundamenta aceste decizii (Hotărârea din 14 iunie 2016, Marchiani/Parlamentul, C‑566/14 P, EU:C:2016:437, punctul 51) și include respectarea principiului contradictorialității, care nu se limitează la respectarea dreptului de a fi ascultat, acesta din urmă fiind de asemenea garantat ca o componentă a articolului 41 din cartă, intitulat „Dreptul la bună administrare”. Totuși, respectarea dreptului la apărare în sensul articolului 48 din cartă nu poate fi invocată decât în cadrul unei proceduri inițiate „împotriva” unei persoane și care poate să conducă la un act care o lezează, în care administrația reține elemente împotriva persoanei respective (Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul, T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctul 67; a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 mai 2012, Skareby/Comisia, F‑42/10, EU:F:2012:64, punctul 46).
73 Rezultă că, în contextul procedurii desfășurate de AIPN sau de AAIC pentru a se pronunța asupra unei cereri de asistență întemeiate pe încălcarea articolului 12a din statut, autorul cererii în cauză nu poate solicita respectarea dreptului la apărare prevăzut la articolul 48 din cartă nici ca atare, nici, în acest context, sub forma unei încălcări a principiului contradictorialității (Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul, T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctul 68).
74 De altfel, situația este aceeași în cazul prezumtivului autor al hărțuirii. Astfel, desigur, acesta poate fi acuzat în mod personal în cererea de asistență care a condus la inițierea anchetei administrative și este posibil ca el să trebuiască deja, în acest stadiu, să se apere împotriva acuzațiilor care îl vizează, ceea ce presupune să poată fi ascultat, eventual în mod repetat, în cadrul anchetei (Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul, T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctul 69; a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2014, CQ/Parlamentul, F‑12/13, EU:F:2014:214, punctul 147). Totuși, abia într‑un stadiu ulterior al procedurii, dacă devine necesară inițierea unor proceduri disciplinare împotriva sa, în speță prin sesizarea comisiei de disciplină sau a oricui alt organ analog, el ar beneficia de dreptul la apărare în sensul articolului 48 din cartă și în special de principiul contradictorialității, trebuind subliniat faptul că, în cazul unui funcționar sau al unui agent acuzat, statutul nu prevede decât dreptul de a fi ascultat cu privire la principiul deschiderii procedurii disciplinare și că procedura nu are un caracter contradictoriu decât după sesizarea comisiei de disciplină (Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul, T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctul 69; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 19 martie 1998, Tzoanos/Comisia, T‑74/96, EU:T:1998:58, punctul 340).
75 Prin urmare, trebuie recunoscute autorului unei cereri de asistență, în calitate de presupusă victimă, drepturi procedurale distincte de dreptul la apărare prevăzut la articolul 48 din cartă, care nu sunt la fel de extinse ca acesta (Hotărârea din 16 mai 2012, Skareby/Comisia, F‑42/10, EU:F:2012:64, punctul 48, și Hotărârea din 16 decembrie 2015, De Loecker/SEAE, F‑34/15, EU:F:2015:153, punctul 43) și care, în final, țin de dreptul la bună administrare, astfel cum este prevăzut în prezent la articolul 41 din cartă (Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul, T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctul 70).
76 Astfel, trebuie amintit că scopul unei anchete administrative inițiate de administrație, în urma unei cereri de asistență în sensul articolului 24 din statut, este de a oferi, prin concluziile anchetei, lămuriri cu privire la faptele în litigiu, astfel încât administrația să poată lua o poziție definitivă în această privință, permițându‑i, așadar, fie clasarea definitivă a cererii de asistență, fie, atunci când faptele invocate sunt certe și intră în domeniul de aplicare al articolului 12a din statut, să inițieze eventual o procedură disciplinară pentru a stabili, dacă este cazul, sancțiuni disciplinare împotriva autorului prezumat al hărțuirii (a se vedea, în ceea ce privește un funcționar sau un agent, Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul, T‑570/16, EU:T:2017:283, punctul 57, și, în ceea ce privește un membru al unei instituții, Hotărârea din 6 octombrie 2015, CH/Parlamentul, F‑132/14, EU:F:2015:115, punctul 90).
77 În consecință, pe de o parte, dacă, în cadrul măsurilor pe care decide să le adopte ca răspuns la o cerere de asistență, administrația decide să inițieze o procedură disciplinară în temeiul articolului 86 din statut sau orice altă procedură analogă, pentru încălcarea de către persoana indicată în cerere a interdicției prevăzute la articolul 12a din statut, procedura astfel desfășurată este îndreptată împotriva acestei persoane, pretinsul autor al hărțuirii, astfel încât acesta din urmă dispune apoi de toate garanțiile procedurale care asigură punerea în aplicare a dreptului la apărare în sensul articolului 48 din cartă și în special a principiului contradictorialității. Garanțiile menționate sunt, în cazul unui funcționar sau al unui agent, cele prevăzute în anexa IX la statut (Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul, T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctul 72), și, în cazul unui deputat în Parlament, cele prevăzute la articolul 166 din Regulamentul de procedură al acestei instituții.
78 Pe de altă parte, dacă administrația decide, ca răspuns la o cerere de asistență, că elementele invocate în susținerea cererii de asistență nu sunt întemeiate și că, prin urmare, conduitele invocate nu constituie o hărțuire morală în sensul articolului 12a din statut, o asemenea decizie îl lezează pe autorul cererii de asistență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2007, Combescot/Comisia, T‑249/04, EU:T:2007:261, punctul 32, și Hotărârea din 11 mai 2010, Nanopoulos/Comisia, F‑30/08, EU:F:2010:43, punctul 93) și îi aduce atingere în sensul articolului 41 alineatul (2) litera (a) din cartă (Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul, T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctul 73).
79 Astfel, pentru respectarea dreptului la bună administrare, este obligatoriu ca autorul cererii de asistență să fie ascultat în mod util, în conformitate cu articolul 41 alineatul (2) litera (a) din cartă, înainte de adoptarea unei asemenea decizii de respingere a cererii de asistență de către AIPN sau de către AAIC. Aceasta presupune ca persoana interesată să fie ascultată în prealabil cu privire la motivele pe care AIPN sau AAIC intenționează să le invoce în susținerea respingerii cererii respective (Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul, T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctul 74).
80 În prezenta cauză, este cert că reclamanta a fost ascultată în prealabil de AAIC, în speță pe baza deciziei motivate și a scrisorii din 24 ianuarie 2017 a directorului general pentru personal al Parlamentului, înainte ca această autoritate să adopte decizia atacată. Cu toate acestea, reclamanta consideră că, în ceea ce privește observațiile scrise pe care le‑a depus la 10 februarie 2017, nu ar fi fost ascultată în mod util, întrucât nu dispunea în acest scop de avizul, de raportul sau de concluziile Comitetului consultativ special „APA”, deoarece forma luării de poziție a acestui comitet nu era în mod necesar și precis cunoscută în acest stadiu, nici de procesele‑verbale de audiere a martorilor.
81 Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă, în speță, dreptul reclamantei de a fi ascultată impunea ca ea să dispună de asemenea de avizul Comitetului consultativ special „APA”, eventual adoptat sub forma unui raport sau a unor concluzii, și de procesele‑verbale privind audierile efectuate de comitetul menționat pentru a‑și formula observațiile cu privire la motivele invocate de AAIC prin trimitere la decizia motivată, în vederea respingerii cererii de asistență.
– Cu privire la obligația AAIC, pentru a respecta dreptul reclamantei de a fi ascultată, de a‑i transmite acesteia din urmă avizul Comitetului consultativ special „APA” înainte de adoptarea deciziei atacate
82 Într‑o cauză în care s‑au pus în discuție actele normative aplicabile Băncii Centrale Europene (BCE), iar nu statutul, Tribunalul a statuat că, atunci când administrația decide inițierea unei anchete administrative și aceasta din urmă conduce la întocmirea unui raport, agentului instituției respective care a introdus, conform terminologiei specifice actelor normative aplicabile instituției menționate, o „plângere” pentru denunțarea unor fapte despre care se susținea că intră în sfera noțiunii de hărțuire morală, astfel cum a fost definită această noțiune în normele aplicabile personalului BCE, trebuie să i se acorde, la fel ca și persoanei acuzate, posibilitatea de a‑și prezenta observațiile cu privire la proiectul raportului de anchetă, astfel cum este prevăzut de normele respective, înainte ca administrația BCE să se pronunțe asupra plângerii sau, cel puțin, cu privire la elementele luate în considerare de administrație în vederea adoptării deciziei sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2015, Cerafogli/BCE, T‑114/13 P, EU:T:2015:678, punctul 41).
83 În domeniul de aplicare al statutului, AIPN sau, după caz, AAIC nu are de soluționat o plângere, ci o cerere de asistență formulată în temeiul articolului 24 și al articolului 90 alineatul (1) din statut. În această privință, contrar situației existente în cazul regimului aplicabil BCE, statutul nu prevede o procedură specifică pentru modul în care AIPN sau AAIC ar trebui să soluționeze o cerere de asistență în sensul articolului 24 din statut, care pune în discuție o încălcare a articolului 12a din statut, nici dispoziții care să impună, ca atare, transmiterea avizului unui comitet consultativ sau chiar a proceselor‑verbale de audiere a martorilor care au fost ascultați de comitetul respectiv autorului unei cereri de asistență sau persoanei acuzate în cererea menționată ca fiind prezumtivul autor al hărțuirii (Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul, T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctul 78).
84 În consecință, s‑a statuat că, sub rezerva protejării intereselor persoanelor care au fost acuzate și ale celor care au depus mărturie în cadrul anchetei, nicio dispoziție a statutului nu interzice transmiterea raportului final de anchetă către un terț care ar avea un interes legitim să ia cunoștință de acesta, cum este cazul persoanei care formulează o cerere de asistență în temeiul articolului 24 din statut, invocând o încălcare a articolului 12a din acesta. Astfel, s‑a subliniat în acest context că, în limitele autonomiei de care dispun la punerea în aplicare a acestor dispoziții din statut, anumite instituții au adoptat uneori această soluție, transmițând solicitantului de asistență raportul final de anchetă fie înainte de introducerea acțiunii, anexându‑l la decizia finală referitoare la cererea de asistență, fie cu ocazia executării unei măsuri de organizare a procedurii dispuse de instanța Uniunii care urma să se pronunțe în primă instanță (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2013, Tzirani/Comisia, F‑46/11, EU:F:2013:115, punctul 133), precum cea din 17 aprilie 2018, căreia Parlamentul a refuzat să îi dea curs în speță.
85 Tribunalul consideră însă că, din moment ce AAIC decide, precum în prezenta cauză, să adere la avizul unui comitet consultativ, eventual adoptat sub forma unui raport sau a unor concluzii, căruia îi încredințează sarcina de a efectua o anchetă administrativă și, în decizia privind cererea de asistență, ea ține seama de avizul astfel emis de acest comitet consultativ, avizul respectiv, care este unul consultativ și poate fi întocmit într‑o formă neconfidențială cu respectarea anonimatului acordat martorilor, trebuie, în conformitate cu dreptul de a fi ascultat al autorului cererii de asistență, să fie adus, în principiu, la cunoștința acestuia din urmă, chiar dacă normele interne „APA” în materie de hărțuire nu prevăd o asemenea transmitere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul, T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctul 80).
86 Această considerație nu este repusă în discuție de împrejurarea, invocată de Parlament, că în speță este vorba despre un document întocmit de Comitetul consultativ special „APA”, iar nu de un document întocmit de comitetul consultativ general, precum cel în discuție în Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul (T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393).
87 Astfel, desigur, după cum subliniază Parlamentul, Comitetul consultativ special „APA” furnizează numai un „aviz motivat” președintelui Parlamentului, care nu este obligatoriu pentru acesta din urmă atunci când, la rândul său, adoptă o decizie motivată pe care se va întemeia AICC pentru a se pronunța cu privire la cererea de asistență. Parlamentul insistă asupra acestui aspect, subliniind că, în ceea ce privește cererile de asistență care provin de la APA examinate împreună cu Comitetul consultativ special „APA”, spre deosebire de cazul cererilor de asistență examinate în colaborare cu comitetul consultativ general, președintele Parlamentului intervine și „dispune de o putere de decizie exclusivă privind existența sau inexistența hărțuirii, care este mult mai bine definită decât cea a secretarului general în cazul hărțuirii unor funcționari”.
88 Totuși, o astfel de considerație, precum și preocuparea Parlamentului de a se asigura că lucrările Comitetului consultativ special „APA” rămân strict confidențiale, pentru a garanta că chestorii continuă să accepte să participe la lucrările menționate, nu poate aduce atingere dreptului fundamental al oricărui funcționar sau agent, prevăzut la articolul 41 alineatul (2) litera (a) din cartă, de a fi ascultat în mod util înainte ca AICC să se pronunțe cu privire la cererea de asistență formulată de acesta.
89 În special, chiar dacă avizul formulat de Comitetul consultativ special „APA” este lipsit de caracter juridic obligatoriu, din moment ce atât președintele Parlamentului la adoptarea deciziei motivate, cât și AICC, atunci când s‑a pronunțat cu privire la cererea de asistență, dispuneau de acest aviz, acesta trebuia de asemenea adus la cunoștința APA, pentru ca acesta să poată lua poziție în prealabil cu privire la conținutul său, înainte ca AICC să se pronunțe cu privire la cererea de asistență întemeindu‑se, în mod direct sau indirect, pe acest aviz. Astfel, în speță, simpla punere la dispoziția reclamantei a deciziei motivate era insuficientă, chiar dacă, în această decizie, președintele Parlamentului preciza că prezintă conținutul concluziilor Comitetului consultativ special „APA”.
90 În plus, în ceea ce privește riscul ca identitatea martorilor, inclusiv a eventualilor deputați în Parlament, să fie dezvăluită în cazul divulgării conținutului avizului Comitetului consultativ special „APA” reclamantei, se impune constatarea că nimic nu împiedică comitetul menționat să redacteze acest aviz, eventual sub forma unui raport sau a unor concluzii, într‑un mod care să nu permită identificarea martorilor care au participat la ancheta administrativă. Prin urmare, această argumentație nu poate fi primită, cu atât mai mult în contextul prezentei cauze, deoarece, neputând lua cunoștință de acesta, Tribunalul nu cunoaște însuși conținutul documentului în discuție și nici nu poate fi avea certitudinea, având în vedere modul fluctuant în care Parlamentul face referire la acesta, că a luat forma unui aviz, a unui raport sau a unor concluzii.
91 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se concluzioneze că AICC a încălcat dreptul de a fi ascultat, astfel cum este prevăzut la articolul 41 din cartă, prin faptul că a refuzat să îi comunice reclamantei, în decizia atacată și în decizia de respingere a reclamației, avizul Comitetului consultativ special „APA”, adoptat eventual sub forma unui raport sau a unor concluzii și, astfel, a ascultat‑o insuficient pe aceasta, în speță, doar pe baza deciziei motivate care prezenta motivele pentru care președintele Parlamentului considera, întemeindu‑se pe avizul menționat, că afirmațiile care figurau în cererea de asistență sunt nefondate.
– Cu privire la obligația AAIC, pentru a respecta dreptul reclamantei de a fi ascultată, de a‑i transmite acesteia din urmă procesele‑verbale de audiere a martorilor înainte de adoptarea deciziei atacate
92 În ceea ce privește procesele‑verbale de audiere a martorilor de către Comitetul consultativ special „APA”, Tribunalul consideră că, în principiu, pentru a asigura punerea în aplicare eficace a interdicției privind orice formă de hărțuire morală sau sexuală la locul de muncă, administrația poate să prevadă posibilitatea de a le garanta martorilor care acceptă să furnizeze relatări ale faptelor în litigiu într‑un caz de presupusă hărțuire că mărturiile lor vor rămâne confidențiale atât față de pretinsul autor al hărțuirii, cât și în raport cu eventuala victimă, cel puțin în cadrul procedurii desfășurate pentru soluționarea unei cereri de asistență în sensul articolului 24 din statut (Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul, T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctul 83).
93 Astfel, pe de o parte, dat fiind că, în contextul soluționării unei cereri de asistență, unul dintre obiectivele stabilite în sarcina administrației este readucerea liniștii în cadrul serviciului, luarea la cunoștință a conținutului mărturiilor atât de către pretinsul autor al hărțuirii, cât și de către presupusa victimă ar putea compromite obiectivul menționat, intensificând o eventuală animozitate interpersonală în interiorul serviciului sau al instituției și descurajând persoanele care pot oferi o mărturie relevantă să facă acest lucru pe viitor (Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul, T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctul 84).
94 Pe de altă parte, atunci când o instituție primește informații furnizate în mod voluntar, dar însoțite de o cerere de aplicare a regimului de confidențialitate în vederea protejării anonimatului informatorului, instituția care acceptă să primească informațiile respective este obligată să respecte condiția în cauză (a se vedea în acest sens prin analogie Hotărârea din 7 noiembrie 1985, Adams/Comisia, 145/83, EU:C:1985:448, punctul 34). Or, situația ar putea fi aceeași și atunci când funcționarii sau agenții ori chiar membrii unei instituții acceptă să furnizeze mărturii pentru a permite administrației să investigheze faptele care fac obiectul unei cereri de asistență, dar solicită, în schimb, asigurarea anonimatului lor față de prezumtivul autor al hărțuirii și/sau față de presupusa victimă, trebuind subliniat faptul că, deși participarea lor este de dorit, din perspectiva statutului sau dintr‑o perspectivă politică, ei nu sunt în mod necesar obligați să coopereze la anchetă prin furnizarea mărturiilor lor (Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul, T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctul 85).
95 Totuși, dacă administrația decide inițierea unei proceduri disciplinare împotriva prezumtivului autor al hărțuirii, revine AIPN sau AAIC obligația de a‑i comunica persoanei interesate orice document pe care ar dori să îl supună aprecierii comisiei de disciplină, care este obligată, dacă este cazul, să audieze din nou martorii faptelor imputate (Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul, T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctul 86). Acest raționament este valabil prin analogie în cazul membrilor unei instituții precum cei ai Parlamentului, împotriva cărora există o procedură specifică precum cea prevăzută la articolul 166 din Regulamentul de procedură al acestei instituții.
96 Având în vedere considerațiile precedente, este necesar să se constate că AAIC nu a încălcat dreptul de a fi ascultat, astfel cum este prevăzut la articolul 41 din cartă, prin refuzul de a‑i transmite în speță reclamantei procesele‑verbale de audiere a martorilor în faza precontencioasă.
– Cu privire la consecințele încălcării dreptului de a fi ascultat, întemeiate pe netransmiterea în faza precontencioasă a avizului Comitetului consultativ special „APA”
97 Referitor la consecințele nepunerii la dispoziția reclamantei a avizului Comitetului consultativ special „APA” în faza precontencioasă, trebuie să amintim că, potrivit jurisprudenței, chiar și în prezența unei încălcări a dreptului la apărare, pentru ca motivul să poată fi reținut, este necesar în plus ca, în lipsa acestei neregularități, procedura să fi putut ajunge la un rezultat diferit (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 aprilie 2016, Dalli/Comisia, C‑394/15 P, nepublicată, EU:C:2016:262, punctul 41; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 6 februarie 2007, Wunenburger/Comisia, T‑246/04 și T‑71/05, EU:T:2007:34, punctul 149, și Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul, T‑584/16, EU:T:2017:282, punctul 157).
98 Pentru a putea examina acest aspect, ar fi trebuit ca atât reclamanta, cât și Tribunal să fi dispus de avizul Comitetului consultativ special „APA” adoptat eventual sub forma unui raport sau a unor concluzii, dacă este cazul într‑o versiune neconfidențială, pentru ca, pe de o parte, reclamanta să fi putut să își prezinte argumentele pe care le‑ar fi putut invoca în faza precontencioasă dacă ar fi dispus de acest document și, pe de altă parte, Tribunalul să fi putut aprecia dacă acest fapt ar fi putut permite să se ajungă la un rezultat diferit în ceea ce privește soluționarea cererii de asistență de către AICC.
99 Or, refuzul Parlamentului de a transmite Tribunalului acest aviz, adoptat eventual sub forma unui raport sau a unor concluzii, precum și, de altfel, procesele‑verbale de audiere a martorilor, cu toate că s‑a admis că transmiterea acestora din urmă în faza judiciară ține de dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2015, Cerafogli/BCE, T‑114/13 P, EU:T:2015:678, punctele 42-49), are ca efect să pună Tribunalul în imposibilitatea de a exercita controlul jurisdicțional care îi este conferit de articolul 270 TFUE și de statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 1980, M./Comisia, 155/78, EU:C:1980:150, punctul 20).
100 Dat fiind că nici Tratatul FUE, nici Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, nici Regulamentul de procedură nu prevăd posibilitatea de a aplica o sancțiune în cazul refuzului de a se conforma unei ordonanțe, adoptată în temeiul articolului 92 din Regulamentul de procedură, privind măsuri de cercetare judecătorească, precum cea din 18 mai 2018, singura reacție pe care o poate avea Tribunalul în fața refuzul pârâtului, care contravine de altfel obligației de cooperare loială prevăzută la articolul 13 alineatul (2) TUE, este de a lua măsurile care se impun în decizia prin care se pune capăt procedurii (Hotărârea din 12 mai 2010, Comisia/Meierhofer, T‑560/08 P, EU:T:2010:192, punctul 73).
101 Cu privire la acest aspect, Parlamentul nu își poate justifica refuzul de a furniza documentele solicitate de Tribunal în cadrul Ordonanței din 18 mai 2018 pretextând că, astfel cum a reținut Tribunalul în Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul (T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctele 83-86), i‑ar reveni obligația de a proteja anonimatul persoanelor, inclusiv a deputaților în Parlament, care au acceptat să depună mărturie, protecție care ar implica în mod necesar menținerea unei confidențialități absolute în privința lucrărilor Comitetului consultativ special „APA”, care trebuie să rămână, în opinia sa, complet secrete.
102 Astfel, asemenea considerații puteau fi invocate, desigur, de Parlament în temeiul articolului 103 din Regulamentul de procedură, care privește tratamentul informațiilor și al înscrisurilor și mijloacelor materiale de probă confidențiale.
103 Totuși, această posibilitate de a invoca articolul 103 din Regulamentul de procedură în fața Tribunalului nu dispensa Parlamentul de obligația sa, în numele principiului de cooperare loială prevăzut la articolul 13 alineatul (2) TUE, de a respecta dispozițiile Ordonanței din 18 mai 2018, care are forță obligatorie în temeiul articolului 280 TFUE.
104 În special, spre deosebire de ceea ce susține Parlamentul, revine Tribunalului, iar nu părților la litigiu sarcina de a aprecia caracterul confidențial al documentelor a căror prezentare este dispusă în temeiul articolului 92 alineatul (3) din Regulamentul de procedură și, dacă este cazul, de a aprecia dacă, dat fiind caracterul confidențial recunoscut eventual de instanța Uniunii documentelor menționate, ar fi adecvat, în vederea protejării identității martorilor, să nu le transmită pentru moment reclamantului, ci să solicite, dimpotrivă, pârâtului să prezinte fie o versiune neconfidențială a acestor documente, omițând numele martorilor și datele care permit să se stabilească, dincolo de orice îndoială rezonabilă, identitatea acestora (a se vedea, în ceea ce privește o astfel de măsură de cercetare judecătorească, Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul, T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctul 44), fie un rezumat neconfidențial al acestor documente.
105 De altfel, în ceea ce privește această din urmă posibilitate, aceasta ar fi putut permite Tribunalului, dacă este cazul, să răspundă la îngrijorarea exprimată de Parlament cu privire la faptul că, ținând seama de natura faptelor invocate, o versiune anonimizată a documentelor menționate nu ar fi constituit o protecție suficientă, întrucât, în opinia acestuia, identitatea martorilor s‑ar fi putut deduce cu ușurință din faptele prezentate sau din declarațiile efectuate.
106 În orice caz, în ceea ce privește critica Parlamentului referitoare la practica Tribunalului în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 13 iulie 2018, Curto/Parlamentul (T‑275/17, EU:T:2018:479), și în cauza pendinte QH/Parlamentul (T‑748/16), este suficient să se constate că acest tip de decizie nu poate fi calificat ca anormal, dat fiind că Tribunalul s‑a limitat să aplice dispozițiile Regulamentului său de procedură, în special articolul 103 din acesta [Ordonanța vicepreședintelui Curții din 5 iulie 2018, Müller și alții/QH, C‑187/18 P(I), nepublicată, EU:C:2018:543, punctul 41].
107 Prin urmare și fără a fi necesară examinarea în continuare a primului motiv și nici a celui de al doilea motiv, decizia atacată trebuie anulată ca urmare a nerespectării de către AICC a dreptului reclamantei de a fi ascultată în mod util înainte ca această autoritate să respingă cererea sa de asistență.
Cu privire la concluziile în despăgubire
108 În susținerea concluziilor sale în despăgubire, reclamanta susține că Parlamentul ar trebui obligat, pe de o parte, pentru nelegalitățile prezentate în cadrul celor două motive de anulare și, pe de altă parte, pentru erorile săvârșite de Comitetul consultativ special „APA”, apoi de AICC, printre altele împrejurarea că acest comitet i‑a refuzat în mod nelegal dreptul de a fi asistată de avocatul său la audierea sa din 28 ianuarie 2015, faptul că ar fi inechitabil ca medicul consultant al instituției să aibă doar un rol de observator în cadrul comitetului menționat și faptul că prezența unui reprezentant al administrației în cadrul Comitetului consultativ special „APA” ar încălca principiul imparțialității. Aceste elemente ar fi contribuit, în speță, la o procedură dezechilibrată, parțială și lipsită de transparență.
109 Reclamanta mai reproșează Parlamentului o încălcare a termenului rezonabil, întrucât procedura de soluționare a cererii de asistență ar fi durat mai mult de 2 ani și 3 luni de la data audierii sale de către Comitetul consultativ special „APA” până la data la care a fost adoptată decizia atacată. În această privință, Parlamentul ar fi recunoscut, în decizia de respingere a reclamației, că nu exista o justificare obiectivă privind intervalul de timp scurs între această audiere și decizia motivată. Or, reclamanta arată că ar fi trebuit să aștepte încă 7 luni după adoptarea deciziei motivate pentru ca AICC să îi solicite să prezinte observațiile și că, în plus, acest demers al AICC nu ar fi fost spontan, ci adoptat ca răspuns la o interpelare din partea sa.
110 Reclamanta solicită astfel repararea a trei prejudicii morale, și anume, primul, un prejudiciu legat de climatul de incertitudine, de insecuritate juridică și de teama de a nu fi tratată în mod echitabil, în cuantum de 5 000 de euro, în al doilea rând, un prejudiciu legat de lipsa de celeritate a AICC în soluționarea cererii de asistență, în cuantum de 13 500 de euro, și, în al treilea rând, un prejudiciu legat de nelegalitățile care fac obiectul celor două motive de anulare, care trebuie stabilit ex æquo et bono la 50 000 de euro, având în vedere dificultatea sa de a înțelege motivele respingerii cererii de asistență și atitudinea AICC, care nu i‑ar lăsa impresia, ținând seama de obligația acesteia de asistență, că încearcă în mod real să o protejeze.
111 Parlamentul solicită respingerea concluziilor în despăgubire.
112 În ceea ce privește dorința reclamantei de a fi însoțită de avocatul său la audierea sa de către Comitetul consultativ special „APA”, Parlamentul arată că rolul reclamantei în procedura de anchetă administrativă este de a prezenta versiunea sa cu privire la fapte, pentru a permite acestui comitet să stabilească dacă aceste fapte constituie hărțuire morală, iar nu de a se angaja într‑o procedură contradictorie împotriva presupusului autor al hărțuirii. În realitate, APA ar fi cel care s‑ar afla în poziția acuzatorului în fața Comitetului consultativ special „APA” și, invers, deputatul în Parlament în poziția de a trebui să se apere. Astfel, dat fiind că presupusa victimă a unei hărțuiri morale dispune de drepturi procedurale mai limitate decât persoana acuzată, reclamanta ar fi solicitat în mod neîntemeiat asistența avocatului său la audierea sa de către Comitetul consultativ special „APA”. În această privință, împrejurarea că normele interne „APA” în materie de hărțuire ar fi fost modificate abia la 6 iulie 2015 în ceea ce privește faptul că victima prezumtivă trebuia audiată singură nu ar fi pertinent, întrucât, pe de o parte, această modificare ar fi reprezentat numai o codificare a practicii anterioare și, pe de altă parte, potrivit jurisprudenței care rezultă din Hotărârea din 16 decembrie 1976, Perinciolo/Consiliul (124/75, EU:C:1976:186, punctele 35-37), un funcționar sau un agent ar putea solicita în mod întemeiat asistența unui avocat în cursul unei proceduri administrative numai cu condiția ca reglementarea aplicabilă să prevadă expres aceasta. În ceea ce privește prezența jurisconsultului Parlamentului la audierea reclamantei, aceasta nu ar fi avut nicio consecință, întrucât el avea doar un statut de observator. În plus, prezența sa ar fi fost justificată pentru a se asigura că ancheta administrativă se desfășoară conform dreptului statutar. Prezența acestuia nu ar fi vizat, în schimb, apărarea intereselor lui X împotriva celor ale reclamantei, întrucât, în orice caz, procedura în fața Comitetului consultativ special „APA” nu ar fi de natură contencioasă.
113 În ceea ce privește durata procedurii, Parlamentul subliniază că, în perioada de 16 luni evocată de reclamantă, Comitetul consultativ special „APA” ar fi ținut șapte reuniuni, ar fi ascultat mai mulți martori și ar fi examinat faptele invocate, ceea ce ar fi justificat o asemenea durată. Parlamentul afirmă, arătând cu această ocazie, că comitetul menționat ar fi adoptat un raport final la 7 aprilie 2016, că repararea acordată de AICC în răspunsul la reclamație privea numai perioada de 7 luni care a trecut între decizia motivată și decizia atacată. În orice caz, Parlamentul subliniază că i‑a fost necesar un timp pentru a pune în aplicare o structură capabilă să soluționeze în mod eficient situațiile de hărțuire imputate unor membri ai acestei instituții.
114 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, anularea unui act nelegal precum decizia atacată constituie, în sine, o reparare adecvată și, în principiu, suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care acest act l‑a putut cauza. Totuși, situația nu poate fi aceasta atunci când reclamantul demonstrează că a suferit un prejudiciu moral care poate fi separat de nelegalitatea care justifică anularea și care nu poate fi reparat integral prin această anulare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iunie 2006, Girardot/Comisia, T‑10/02, EU:T:2006:148, punctul 131, și Hotărârea din 16 mai 2017, CW/Parlamentul, T‑742/16 RENV, nepublicată, EU:T:2017:338, punctul 64).
115 Astfel, în ceea ce privește cererea de despăgubire în legătură cu neregularitățile care fac obiectul primului motiv, anularea deciziei atacate ar trebui în principiu să constituie o reparare adecvată și suficientă a prejudiciului moral care decurge din nelegalitatea constatată de Tribunal. Totuși, în anumite împrejurări speciale, cum sunt cele recunoscute la punctele 26-29 din Hotărârea din 7 februarie 1990, Culin/Comisia (C‑343/87, EU:C:1990:49), sentimentul de nedreptate și suferințele pe care le ocazionează faptul că o persoană trebuie să desfășoare o procedură precontencioasă, apoi contencioasă pentru a i se recunoaște drepturile poate constitui un prejudiciu diferit de nelegalitatea deja reparată prin anularea actului contestat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2015, CC/Parlamentul, T‑457/13 P, EU:T:2015:240, punctele 49-52). Or, în speță, astfel de împrejurări speciale trebuie recunoscute în ceea ce privește refuzul Parlamentului de a se conforma măsurii de cercetare judecătorească a Tribunalului, întrucât poziția pârâtului a împiedicat Tribunalul să își exercite pe deplin controlul jurisdicțional și a intensificat la reclamantă un sentiment de nedreptate și de confuzie care constituie un prejudiciu moral ce nu a putut fi reparat în mod adecvat și suficient prin anularea deciziei atacate în temeiul primului motiv.
116 În ceea ce privește pretențiile în despăgubire referitoare la neregularitățile invocate în cadrul celui de al doilea motiv, acestea sunt premature în raport cu împrejurarea că, în prezent, Tribunalul nu se poate pronunța cu privire la argumentele invocate în susținerea acestui motiv, întrucât, în executarea prezentei hotărâri, va reveni AICC obligația de a o asculta în mod util pe reclamantă și, dacă este cazul, de a se pronunța din nou cu privire la cererea de asistență.
117 În ceea ce privește împrejurarea că reclamanta nu a fost autorizată să fie asistată de avocatul său cu ocazia audierii sale de către Comitetul consultativ special „APA”, se impune constatarea că reglementarea aplicabilă în cadrul Parlamentului nu prevede o astfel de posibilitate. În orice caz, astfel cum s‑a amintit la punctele 71-73 de mai sus, audierea de către acest comitet nu se înscrie în cadrul unei proceduri contradictorii desfășurate împotriva persoanei care solicită asistență în temeiul articolului 24 din statut. Prin urmare, chiar dacă nu este exclus ca o AICC să decidă să prevadă că o persoană audiată în cadrul unei anchete administrative poate fi asistată de un coleg, de un reprezentant al personalului sau de un avocat, reclamanta nu poate invoca principiul egalității armelor sau principiul bunei administrări pentru a constrânge AICC să prevadă o asemenea posibilitate în ceea ce privește audierile organizate de Comitetul consultativ special „APA”. În plus, nu reiese că X ar fi avut dreptul de a fi asistată de un avocat pentru propria audiere. În ceea ce privește faptul că jurisconsultul Parlamentului a putut participa în calitate de observator al lucrărilor Comitetului consultativ special „APA”, inclusiv cu ocazia audierilor, această împrejurare nu este de natură să afecteze lucrările acestui organ.
118 În ceea ce privește compunerea Comitetului consultativ special „APA”, s‑a statuat deja, referitor la Comitetul consultativ general, că, chiar dacă între membrii desemnați de administrație și cei desemnați de reprezentanții personalului nu este prevăzută o paritate deplină, prezența unui medic consultant al instituției în cadrul comitetului consultativ, împrejurarea că comitetul consultativ „acționează cu deplină autonomie, independență și confidențialitate”, precum și caracterul colegial al deliberărilor constituie garanții suficiente de imparțialitate și de obiectivitate ale avizului pe care acest comitet consultativ este chemat să îl formuleze și să îl adopte pentru AAIC (Hotărârea din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul, T‑218/17, în prezent în recurs, EU:T:2018:393, punctul 103; a se vedea de asemenea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 30 mai 2002, Onidi/Comisia, T‑197/00, EU:T:2002:135, punctul 132, și Hotărârea din 17 martie 2015, AX/BCE, F‑73/13, EU:F:2015:9, punctul 150).
119 Aceste considerații sunt valabile mutatis mutandis pentru Comitetul consultativ special „APA”. Astfel, reclamanta nu poate solicita, în favoarea medicului consultant, un rol mai deliberativ, la fel cum nu poate reproșa AICC faptul că este reprezentată în cadrul acestui comitet de președintele Comitetului consultativ general.
120 În ceea ce privește durata procedurii de soluționare a cererii de asistență, trebuie să se constate că statutul nu prevede o procedură specifică de soluționare a acestui tip de cerere, inclusiv atunci când o astfel de cerere privește o încălcare invocată a articolului 12a din statut, nici un anumit termen. Aceeași este situația în ceea ce privește normele interne „APA” în materie de hărțuire, chiar dacă acestea prevăd mai multe etape, care implică intervenția Comitetului consultativ special „APA”, precum și pe cea a președintelui Parlamentului. Astfel, AICC este obligată, în această materie, să respecte principiul termenului rezonabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul, T‑570/16, EU:T:2017:283, punctele 59 și 62) și, în consecință, instituția sau organul Uniunii în cauză trebuie, în desfășurarea anchetei administrative și în soluționarea subsecventă a cererii de asistență, să se asigure ca fiecare act să fie adoptat într‑un termen rezonabil în raport cu termenul anterior (Hotărârea din 13 iulie 2018, Curto/Parlamentul, T‑275/17, EU:T:2018:479, punctul 101). În plus, pentru a aprecia caracterul rezonabil al termenului în care au fost finalizate ancheta administrativă și soluționarea cererii de asistență, trebuie luate în considerare miza litigiului pentru persoana interesată, complexitatea cauzei și comportamentul părților în speță (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 10 iunie 2016, HI/Comisia, F‑133/15, EU:F:2016:127, punctul 113 și jurisprudența citată).
121 În speță, Tribunalul constată că, în general, Comitetului consultativ special „APA” i‑au fost necesare peste 14 luni pentru a finaliza ancheta între data audierii reclamantei, respectiv 28 ianuarie 2015, și data la care acesta și‑ar fi încheiat lucrările, respectiv 7 aprilie 2016. Pe de altă parte, începând de la pronunțarea Hotărârii CH/Parlamentul (F‑132/14, EU:F:2015:115), respectiv 6 octombrie 2015, au trecut mai mult de 7 luni până când președintele Parlamentului, după ce a luat cunoștință de concluziile Comitetului consultativ special „APA”, a adoptat, la 18 mai 2016, decizia motivată. În plus, reclamanta a mai trebuit să aștepte aproape 8 luni înainte de a fi invitată în sfârșit, la cererea sa, să prezinte observații cu privire la această decizie motivată înainte ca AICC, la rândul său, să se pronunțe cu privire la cererea de asistență.
122 În plus, din cauza refuzului Parlamentului de a se conforma măsurii de cercetare judecătorească a Tribunalului, acesta din urmă nu poate ști în ce mod s‑au desfășurat lucrările Comitetului consultativ special „APA”, în special numărul de reuniuni care au avut loc și de audieri desfășurate, precum și amploarea concluziilor care au trebuit să fie redactate și adoptate în mod colegial de comitetul menționat. Astfel, în lipsa unor dovezi tangibile, Tribunalul nu se poate întemeia, în această privință, numai pe afirmațiile Parlamentului.
123 În sfârșit, în ceea ce privește dificultățile evocate de Parlament referitoare la conceperea unei proceduri de soluționare a unei cereri de asistență care provine de la un APA și vizează comportamente ale unor membri ai acestei instituții, acesta nu poate invoca în mod util astfel de dificultăți pentru a se sustrage obligațiilor sale, atât în temeiul articolului 31 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2018, Curto/Parlamentul, T‑275/17, EU:T:2018:479, punctul 85), cât și în temeiul articolelor 12a și 24 din statut (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 februarie 2016, GV/SEAE, F‑137/14, EU:F:2016:14, punctul 77), de a garanta funcționarilor și agenților săi condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea lor și, prin urmare, de a pune la dispoziția lor în timp util proceduri care să permită să se asigure că condițiile lor de muncă îndeplinesc aceste cerințe. De altfel, dat fiind că articolul 12a din statut a intrat în vigoare la 1 mai 2004, iar Hotărârea CH/Parlamentul (F‑129/12, EU:F:2013:203) a fost pronunțată la 12 decembrie 2013, Parlamentul nu poate susține în mod rezonabil că i‑au fost necesari atâția ani pentru a concepe și a crea un organ precum Comitetul consultativ special „APA. În plus, comitetul consultativ menționat a fost creat la 14 aprilie 2014 și a adoptat un aviz abia după 14 luni de la audierea reclamantei, a lui X și a lui CN.
124 Astfel, Tribunalul nu poate decât să constate că durata de soluționare a cererii de asistență a fost relativ lungă fără o justificare reală, astfel cum a admis, de altfel, în parte secretarul general al Parlamentului în decizia de respingere a reclamației. În consecință, având în vedere miza foarte specială a unei astfel de proceduri pentru victima prezumată, precum și comportamentul dilatoriu al AICC în soluționarea acesteia, Tribunalul nu poate decât să constate o încălcare a principiului termenului rezonabil.
125 Având în vedere aceste împrejurări, care i‑au cauzat reclamantei un prejudiciu moral care a fost reparat de AICC, în acest stadiu, numai până la concurența sumei de 1 500 de euro, și împrejurarea, invocată de reclamantă în observațiile sale din 10 iulie 2018, că refuzul Parlamentului de a executa măsura de cercetare judecătorească dispusă de Tribunal a agravat acest prejudiciu moral, Tribunalul, evaluând ex æquo et bono ansamblul prejudiciilor morale suferite de reclamantă, consideră că suma de 8 500 de euro constituie o reparare adecvată a părții prejudiciului moral diferit de nelegalitatea constatată în cadrul primului motiv și care nu ar fi reparat în mod adecvat și integral prin anularea deciziei atacate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
126 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
127 Întrucât trebuie să se considere că Parlamentul este partea care a căzut în pretenții în mod substanțial, se impune să se decidă că acesta va trebui să suporte propriile cheltuieli de judecată și să fie obligat să suporte cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera întâi)
declară și hotărăște:
1) Anulează decizia Parlamentului European din 20 martie 2017 prin care autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă din cadrul acestei instituții a respins cererea de asistență formulată de CH la 22 decembrie 2011.
2) Obligă Parlamentul la plata către CH a sumei de 8 500 de euro, pentru prejudiciul moral suferit.
3) Respinge în rest acțiunea.
4) Obligă Parlamentul la plata cheltuielilor de judecată.
Pelikánová | Nihoul | Svenningsen |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 13 decembrie 2018.
E. Coulon