Cauza C‑438/05

International Transport Workers’ Federation

și

Finnish Seamen’s Union

împotriva

Viking Line ABP și OÜ Viking Line Eesti

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Court of Appeal

(England & Wales) (Civil Division)]

„Transporturi maritime — Dreptul de stabilire — Drepturi fundamentale — Obiectivele politicii sociale comunitare — Acțiune colectivă a unei organizații sindicale împotriva unei întreprinderi private — Convenție colectivă de natură a descuraja înregistrarea unei nave sub pavilionul unui alt stat membru”

Sumarul hotărârii

1.        Libera circulație a persoanelor — Libertatea de stabilire — Dispozițiile tratatului — Domeniu de aplicare

(art. 43 CE)

2.        Drept comunitar — Principii — Drepturi fundamentale — Dreptul de a întreprinde o acțiune colectivă — Asigurarea compatibilității cu cerințele privind libertățile fundamentale garantate de tratat

(art. 43 CE)

3.        Libera circulație a persoanelor — Libertatea de stabilire — Dispozițiile tratatului — Domeniu de aplicare personal

(art. 43 CE)

4.        Libera circulație a persoanelor — Libertatea de stabilire — Restricții – Acțiune colectivă inițiată de un sindicat pentru a determina o întreprindere privată să încheie o convenție colectivă de muncă

(art. 43 CE)

1.        Articolul 43 CE trebuie interpretat în sensul că, în principiu, nu este exclusă din domeniul de aplicare al acestui articol o acțiune colectivă inițiată de un sindicat sau de o grupare de sindicate împotriva unei întreprinderi private pentru a o determina să încheie o convenție colectivă al cărei conținut este de natură a o descuraja să exercite libertatea de stabilire.

Astfel, articolul 43 CE nu reglementează numai acțiunea autorităților publice, ci este aplicabil în egală măsură normelor de altă natură care vizează reglementarea în mod colectiv a muncii salariate, a muncii independente și a prestării de servicii. Întrucât condițiile de muncă în diferite state membre sunt reglementate uneori pe calea dispozițiilor de ordin legislativ sau administrativ, alteori prin convenții colective și prin alte acte încheiate sau adoptate de persoane private, o limitare a interdicțiilor prevăzute de acest articol la actele autorității publice ar risca să creeze inegalități în aplicarea acestora.

Din moment ce organizarea de acțiuni colective de către sindicate ale lucrătorilor face parte din autonomia juridică de care dispun aceste organisme, care nu constituie entități de drept public, în temeiul libertății sindicale care le este recunoscută în special de dreptul național, iar aceste acțiuni colective sunt legate în mod inextricabil de convenția colectivă pe care sindicatele intenționează să o încheie, aceste acțiuni colective fac parte, în principiu, din domeniul de aplicare al articolului 43 CE.

(a se vedea punctele 33-37 și 55 și dispozitiv 1)

2.        Dreptul de a întreprinde o acțiune colectivă, inclusiv dreptul la grevă, este recunoscut atât prin diferite instrumente internaționale la care statele membre au cooperat sau la care au aderat, cum ar fi Carta socială europeană, menționată, de altfel, în mod expres la articolul 136 CE, și Convenția nr. 87 privind libertatea sindicală și apărarea dreptului sindical, adoptată în 1948 de Organizația Internațională a Muncii, cât și prin instrumente elaborate de respectivele state membre la nivel comunitar sau în cadrul Uniunii Europene, cum ar fi Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, adoptată în 1989, de asemenea menționată la articolul 136 CE, și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Dacă dreptul de a recurge la o acțiune colectivă, inclusiv dreptul la grevă, trebuie recunoscut, așadar, ca drept fundamental care face parte integrantă din principiile generale ale dreptului comunitar a căror respectare este asigurată de Curte, nu este mai puțin adevărat că exercitarea acestuia poate fi supusă unor restricții. Într‑adevăr, astfel cum se reafirmă la articolul 28 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, acest drept este protejat în conformitate cu dreptul comunitar, precum și cu legislațiile și practicile naționale.

În această privință, deși protecția drepturilor fundamentale constituie un interes legitim de natură să justifice, în principiu, o restricție privind obligațiile impuse de dreptul comunitar, chiar în temeiul unei libertăți fundamentale garantate de tratat, exercitarea acestor drepturi nu este exclusă din domeniul de aplicare al dispozițiilor tratatului și trebuie să fie compatibilă cu cerințele privind drepturile protejate prin tratatul respectiv și conformă cu principiul proporționalității.

În consecință, caracterul fundamental al dreptului de a întreprinde o acțiune colectivă nu este de natură să excludă din domeniul de aplicare al articolului 43 CE o astfel de acțiune inițiată împotriva unei întreprinderi pentru a o determina să încheie o convenție colectivă al cărei conținut este de natură a o descuraja să exercite libertatea de stabilire.

(a se vedea punctele 43-47)

3.        Articolul 43 CE este de natură a conferi unei întreprinderi private drepturi opozabile unui sindicat sau unei asociații sindicale.

Astfel, eliminarea între statele membre a obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor și a liberei prestări a serviciilor ar fi compromisă dacă suprimarea barierelor de origine statală ar putea fi neutralizată de obstacole rezultate din exercitarea autonomiei lor juridice de către asociații sau organisme care nu sunt de drept public. În plus, faptul că anumite dispoziții ale tratatului se adresează în mod oficial statelor membre nu exclude posibilitatea ca, în același timp, acestea să confere drepturi oricărei persoane private care deține un interes în respectarea obligațiilor definite astfel. Pe de altă parte, interdicția de a aduce atingere unei libertăți fundamentale prevăzute de o dispoziție imperativă a tratatului se impune în mod special tuturor convențiilor care au ca scop reglementarea în mod colectiv a muncii salariate.

(a se vedea punctele 57, 58 și 66 și dispozitiv 2)

4.        Articolul 43 CE trebuie interpretat în sensul că acțiunile colective care urmăresc obligarea unei întreprinderi private al cărei sediu este situat într‑un stat membru determinat să încheie o convenție colectivă de muncă cu un sindicat stabilit în acest stat și să aplice clauzele prevăzute de această convenție salariaților unei filiale a întreprinderii respective stabilite într‑un alt stat membru constituie restricții în sensul articolului menționat.

Astfel, o asemenea acțiune colectivă are efectul să facă mai puțin atractivă, chiar inutilă, exercitarea de către o întreprindere a dreptului său de liberă stabilire, întrucât o împiedică pe aceasta din urmă să beneficieze în statul membru gazdă de același tratament precum ceilalți operatori economici stabiliți în acest stat. De asemenea, o astfel de acțiune colectivă, care vizează împiedicarea armatorilor să își înmatriculeze navele într‑un alt stat decât statul ai căror resortisanți sunt proprietarii efectivi, trebuie considerată ca fiind cel puțin de natură a restrânge exercitarea de către o întreprindere a dreptului său de liberă stabilire.

În principiu, aceste restricții pot fi justificate de un motiv imperativ de interes general, cum ar fi protecția lucrătorilor, cu condiția de a se stabili că acestea sunt apte să asigure realizarea obiectivului legitim urmărit și că nu depășesc ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv.

(a se vedea punctele 72-74 și 90 și dispozitiv 3)