HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Ședință plenară)
1 iulie 2010
Cauza F‑45/07
Wolfgang Mandt
împotriva
Parlamentului European
„Funcție publică — Funcționari — Pensie de urmaș — Articolul 79 din statut — Articolul 18 din anexa VIII la statut — Soț supraviețuitor — Recunoaștere a calității de soț supraviețuitor pentru două persoane — Reducere cu 50 % — Încredere legitimă — Normă de concordanță”
Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care domnul Mandt solicită, în esență, anularea deciziei autorității împuternicite să facă numiri a Parlamentului European din 8 februarie 2007 prin care se respinge reclamația sa împotriva deciziei Parlamentului European din 8 septembrie 2006 care stabilea reducerea cu 50 %, începând de la 1 aprilie 2006, a pensiei de urmaș pe care o percepea în calitate de soț supraviețuitor al defunctei doamne Mandt, născută Neumann, fostă funcționară în cadrul Parlamentului European, pentru motivul că Parlamentul European, prin decizia din 8 septembrie 2006, în urma unei cereri a defunctului domn Braun‑Neumann, care urmărea să beneficieze de asemenea de o pensie de urmaș a defunctei doamne Neumann, a decis să plătească acestuia din urmă, începând din 1 aprilie 2006, o astfel de pensie redusă cu 50 %
Decizia: Constată că nu mai este necesar să se pronunțe asupra concluziilor prin care se solicită Parlamentului European plata către domnul Mandt a pensiei de urmaș în integralitate, în măsura în care aceste concluzii privesc perioada ulterioară datei de 31 octombrie 2009. Respinge în rest acțiunea. Fiecare parte, inclusiv intervenientul în susținerea Parlamentului European, suportă propriile cheltuieli de judecată.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari — Pensii — Pensie de urmaș — Calitate de soț supraviețuitor — Apreciere în raport cu dreptul național
(Statutul funcționarilor, art. 79; anexa VIII, art. 18)
2. Funcționari — Pensii — Pensie de urmaș — Modalități de atribuire în cazul în care există mai mulți soți supraviețuitori
(Statutul funcționarilor, art. 79; anexa VIII, art. 18 și 28)
3. Funcționari — Acțiune — Reclamație administrativă prealabilă — Concordanță între reclamație și acțiune
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)
1. Din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii și din principiul egalității de tratament rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu fac nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare ale acesteia trebuie în mod normal să primească în toată Uniunea o interpretare autonomă, interpretare care trebuie căutată ținând seama de contextul dispoziției și al obiectivului urmărit prin reglementarea respectivă. Cu toate acestea, se recunoaște de asemenea faptul că, inclusiv în lipsa unei trimiteri exprese, aplicarea dreptului Uniunii poate implica, dacă este cazul, o trimitere la dreptul statelor membre, în special atunci când instanța Uniunii nu poate identifica în dreptul Uniunii sau în principiile generale ale dreptului Uniunii elementele care să îi permită să precizeze cuprinsul și domeniul de aplicare ale dispoziției respective prin intermediul unei interpretări autonome. Acesta este cazul în special în ceea ce privește noțiunile vizând statutul persoanelor și dreptul familiei, întrucât ordinea juridică a Uniunii nu dispune de norme scrise în materie.
Având în vedere lipsa unui set complet de norme de drept internațional privat în cadrul dreptului Uniunii și divergențele dintre sistemele naționale de drept internațional privat, identificarea de către o instanță administrativă a Uniunii, în vederea aplicării unei dispoziții de drept derivat, precum articolul 79 din statut sau articolul 18 din anexa VIII la acesta, a sistemului juridic național care ar fi unicul sistem „competent” pentru determinarea stării civile a unei persoane s‑ar dovedi a fi o sarcină deosebit de complexă și foarte aleatorie în plan juridic. Instanța Uniunii ar trebui de asemenea să se abțină de la o astfel de acțiune, care, printre altele, ar echivala cu o legislație cu caracter jurisdicțional.
Astfel, nu este nici de competența instanței, nici de competența instituțiilor Uniunii, atunci când acestea aplică statutul, să verifice temeinicia deciziilor pronunțate de instanțele naționale.
Împrejurarea că o instituție a Uniunii recunoaște pentru două persoane calitatea de soț supraviețuitor al unuia și aceluiași fost funcționar decedat, în vederea acordării unui avantaj financiar, nu constituie în niciun fel o acceptare, nici măcar implicită, la nivelul Uniunii, a căsătoriei multiple, acceptare care ar fi de natură să ridice o problemă de compatibilitate cu principiile și cu normele superioare de drept, în special dacă fiecare dintre persoanele interesate beneficia de totalitatea avantajului financiar prevăzut pentru „soțul” supraviețuitor. În orice caz, instituția în cauză a acționat în speță numai potrivit consecințelor punerii în aplicare a legislațiilor naționale privind familia.
(a se vedea punctele 62, 63, 68, 84 și 87)
Trimitere la:
Curte: 5 februarie 1981, P./Comisia, 40/79, Rec., p. 361, Concluziile prezentate de avocatul general Warner, p. 382 și 383; 18 ianuarie 1984, Ekro, 327/82, Rec., p. 107, punctul 11; 17 aprilie 1986, Reed, 59/85, Rec., p. 1283, punctul 15; 31 mai 2001, D și Suedia/Consiliul, C‑122/99 P și C‑125/99 P, Rec., p. I‑4319, punctele 34‑38
Tribunalul de Primă Instanță: 18 decembrie 1992, Díaz García/Parlamentul European, T‑43/90, Rec., p. II‑2619, punctul 36; 22 februarie 2006, Adam/Comisia, T‑342/04, RepFP, p. I‑A‑2‑23 și II‑A‑2‑107, punctul 32
2. În absența unei norme statutare privind modalitățile de acordare a pensiei de urmaș în cazul coexistenței unor soți supraviețuitori, revine instituției sarcina de a stabili o metodă de acordare.
O metodă de împărțire adoptată de instituție, respectiv împărțirea în mod egal a pensiei de urmaș între soții supraviețuitori, nu contravine literei, economiei și scopului dispozițiilor articolului 79 din statut și ale articolului 18 din anexa VIII la acesta, nici chiar celor din întregul capitol privind pensia de urmaș din aceeași anexă, cu atât mai mult cu cât criteriul duratei căsătoriei, astfel cum este prevăzut la articolul 28 din anexa VIII la statut, ar fi dificil de transpus într‑un caz precum cel în speță și ar fi contrar scopului articolului 79 din statut.
(a se vedea punctele 97 și 104)
3. Norma privind concordanța dintre reclamația administrativă prealabilă și acțiune impune, în esență, o concordanță între obiectul și cauza acestora. Această normă este justificată de însuși scopul procedurii precontencioase, respectiv acela de a permite administrației să își reconsidere decizia și să obțină astfel o soluționare extrajudiciară, calificată drept „soluționare amiabilă”.
Întrucât procedura precontencioasă are un caracter neoficial și părțile interesate pot să acționeze în această etapă fără asistența unui avocat, administrația nu trebuie să interpreteze reclamațiile în mod restrictiv, ci într‑un spirit de deschidere. Deși concluziile prezentate în fața instanței Uniunii nu pot avea decât același obiect cu cele prezentate în reclamație și nu pot conține decât „capete de cerere ale contestației” întemeiate pe aceeași cauză cu aceea a capetelor de cerere ale contestației invocate în reclamație, aceste capete de cerere ale contestației pot fi totuși dezvoltate în fața instanței Uniunii prin prezentarea unor motive și a unor argumente care nu sunt în mod necesar cuprinse în reclamație, dar au o legătură strânsă cu aceasta.
Norma privind concordanța nu poate interveni decât în cazul în care acțiunea în justiție modifică obiectul sau cauza reclamației, această ultimă noțiune, „cauză”, urmând a fi interpretată în sens larg. În consecință, sub rezerva unor excepții de nelegalitate și, desigur, a unor motive de ordine publică, în mod normal nu ar exista o modificare a cauzei litigiului și, prin urmare, inadmisibilitate pentru nerespectarea normei privind concordanța decât dacă reclamantul care contestă în reclamația sa exclusiv validitatea formală a actului care îl lezează, inclusiv aspectele procedurale ale acestuia, invocă în cerere motive de fond sau în ipoteza inversă, în care reclamantul, după ce a contestat în reclamația sa exclusiv legalitatea pe fond a actului care îl lezează, formulează o cerere introductivă care conține motive privind validitatea formală a acestuia, inclusiv aspectele sale procedurale.
În plus, ca urmare a caracterului juridic intrinsec al unei excepții de nelegalitate, precum și a raționamentului care determină persoana interesată să identifice și să invoce o astfel de nelegalitate, nu i se poate pretinde funcționarului sau agentului care introduce reclamația, care nu dispune neapărat de competențele juridice adecvate, să ridice o astfel de excepție în etapa precontencioasă, sub sancțiunea inadmisibilității ulterioare.
(a se vedea punctele 109‑111 și 119‑121)
Trimitere la:
Curte: 1 iulie 1976, Sergy/Comisia, 58/75, Rec., p. 1139, punctele 31‑33; 20 martie 1984, Razzouk și Beydoun/Comisia, 75/82 și 117/82, Rec., p. 1509, punctul 9; 7 mai 1986, Rihoux și alții/Comisia, 52/85, Rec., p. 1555, punctele 12 și 14; 26 ianuarie 1989, Koutchoumoff/Comisia, 224/87, Rec., p. 99, punctul 10; 14 martie 1989, Del Amo Martinez/Parlamentul European, 133/88, Rec., p. 689, punctele 10 și 11; 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 67; 19 noiembrie 1998, Parlamentul European/Gaspari, C‑316/97 P, Rec., p. I‑7597, punctele 17 și 18
Tribunalul de Primă Instanță: 8 iunie 1995, Allo/Comisia, T‑496/93, RecFP, p. I‑A‑127 și II‑405, punctul 26; 13 aprilie 2005, Nielsen/Consiliul, T‑353/03, RecFP, p. I‑A‑95 și II‑443, punctul 23; 31 mai 2005, Dionyssopoulou/Consiliul, T‑284/02, RecFP, p. I‑A‑131 și II‑597, punctul 62
Tribunalul Funcției Publice: 21 februarie 2008, Putterie‑De‑Beukelaer/Comisia, F‑31/07, RepFP, p. I‑A‑1‑53 și II‑A‑1‑261, punctul 57 și următoarele, care face obiectul unui recurs aflat pe rolul Tribunalului Uniunii Europene, cauza T‑160/08 P; 11 septembrie 2008, Smadja/Comisia, F‑135/07, RepFP, p. I‑A‑1‑299 și II‑A‑1‑1585, punctul 40, care face obiectul unui recurs aflat pe rolul Tribunalului Uniunii Europene, cauza T‑513/08 P; 18 mai 2009, Meister/OAPI, F‑138/06 și F‑37/08, RepFP, p. I‑A‑1‑131 și II‑A‑1‑727, punctul 145