HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE (Camera a doua)
14 aprilie 2011
Cauza F‑113/07
Irmantas Šimonis
împotriva
Comisiei Europene
„Funcție publică – Funcționari – Transfer interinstituțional – Jurist lingvist – Înlocuirea motivelor – Cerința unei perioade de vechime minime”
Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care domnul Šimonis solicită, în principal, anularea deciziei Comisiei prin care a fost exclus din cadrul procedurii de selecție prevăzute de anunțul interinstituțional pentru ocuparea unui post vacant COM/2007/142 ca urmare a faptului că Comisia a renunțat să solicite Curții de Justiție transferul său, decizie de care reclamantul a luat cunoștință la 8 martie 2007
Decizia: Anulează decizia prin care Comisia l‑a exclus pe reclamant din cadrul procedurii de selecție prevăzute de anunțul pentru ocuparea unui post vacant COM/2007/142 prin faptul că a renunțat să solicite Curții de Justiție transferul său. Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată și cheltuielile de judecată efectuate de reclamant. Republica Lituania, intervenientă în susținerea concluziilor reclamantului, suportă propriile cheltuieli de judecată.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari – Acțiune – Act care lezează – Decizie explicită de respingere a reclamației – Decizie adoptată în urma reexaminării unei decizii anterioare – Admisibilitate
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)
2. Funcționari – Anunț pentru ocuparea unui post vacant – Obiect – Obligația administrației de a preciza condițiile cerute pentru ocuparea unui post – Conținut
(Statutul funcționarilor, art. 29)
3. Funcționari – Recrutare – Criterii – Interesul serviciului – Puterea de apreciere a administrației – Limite
(Statutul funcționarilor, art. 29)
4. Funcționari – Recrutare – Proceduri – Alegere – Puterea de apreciere a administrației
[Statutul funcționarilor, art. 29, alin. (1)]
5. Funcționari – Recrutare – Obligația administrației de a asigura ocuparea unui post vacant – Inexistență – Excepție
6. Funcționari – Acțiune – Înlocuirea în cursul procedurii a motivelor care au determinat adoptarea actului contestat – Inadmisibilitate – Excepție
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)
1. O decizie de respingere a unei reclamații, indiferent că este implicită sau explicită, nu face, în cazul în care nu conține și alte elemente, decât să confirme actul sau omisiunea de care se plânge reclamantul și nu constituie, privită în mod izolat, un act atacabil. Astfel, calitatea de act care lezează nu poate fi recunoscută cu privire la un act pur confirmativ precum un act care nu conține niciun element nou față de un act care lezează anterior și care, așadar, nu s‑a substituit acestuia.
Cu toate acestea, o decizie explicită de respingere a unei reclamații poate, ținând seama de conținutul acesteia, să nu aibă un caracter confirmativ al actului contestat de reclamant. Aceasta se întâmplă atunci când decizia de respingere a reclamației conține o reexaminare a situației reclamantului în funcție de elemente noi de drept și de fapt sau atunci când respectiva decizie modifică sau completează decizia inițială. În aceste ipoteze, respingerea reclamației constituie un act supus controlului instanțelor Uniunii, pe care acestea îl iau în considerare pentru aprecierea legalității actului contestat sau pe care îl consideră chiar un act care lezează care se substituie actului contestat.
(a se vedea punctele 35 și 36)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 2 martie 2004, Di Marzio/Comisia, T‑14/03, punctul 54
Tribunalul Funcției Publice: 30 noiembrie 2009, Voslamber/Comisia, F‑86/08, punctele 29 și 30 și jurisprudența citată
2. Principiul securității juridice, care obligă administrația să le asigure persoanelor interesate posibilitatea de a ști cu exactitate care este conținutul obligațiilor care le revin sau al drepturilor de care beneficiază, impune ca o normă care stabilește drepturi și obligații ale membrilor personalului să facă obiectul unei publicități adecvate potrivit modalităților și formelor care urmează să fie stabilite de administrație. O astfel de publicitate este necesară în ceea ce privește o normă internă care prevede că administratorii care exercită funcția de juriști lingviști trebuie să îndeplinească cerința de a avea o vechime de mai mult de patru ani în raport cu momentul primei lor recrutări pentru a putea fi repartizați în posturi care presupun exercitarea unor alte atribuții.
În special, în ceea ce privește normele referitoare la recrutarea funcționarilor, autoritatea împuternicită să facă numiri este obligată să indice cât mai exact posibil în anunțul pentru ocuparea unui post vacant care sunt condițiile necesare pentru ocuparea unui post, astfel încât persoanele interesate să fie în măsură să aprecieze oportunitatea de a‑și depune candidatura. Este adevărat că autoritatea menționată nu poate fi obligată să reafirme condițiile expres prevăzute în statut, deoarece candidații se prezumă că le cunosc, însă un anunț pentru ocuparea unui post vacant nu și‑ar mai putea îndeplini obiectivul, care este cel de a informa candidații cu privire la condițiile care trebuie îndeplinite pentru ocuparea unui post, dacă administrația ar putea elimina un candidat pentru un motiv care nu figurează în mod expres în respectivul anunț sau în statut sau care nu a făcut obiectul unei publicări. Nu ar fi respectate dispozițiile statutului și, în special, principiul obiectivității în cazul în care administrația s‑ar prevala, ulterior publicării anunțului, în raport cu candidații care s‑au prezentat, de anumite condiții care, potrivit acesteia, ar fi necesare pentru ocuparea postului în cauză.
(a se vedea punctele 73-75 și 90)
Trimitere la:
Curte: 30 octombrie 1974, Grassi/Consiliul, 188/73, punctul 40; 21 iunie 2007, ROM‑projecten, C‑158/06, punctul 25; 11 decembrie 2007, Skoma‑Lux, C‑161/06, punctul 28; 10 martie 2009, Heinrich, C‑345/06, punctul 44
Tribunalul de Primă Instanță: 2 octombrie 1996, Vecchi/Comisia, T‑356/94, punctul 50
Tribunalul Funcției Publice: 30 noiembrie 2009, Wenig/Comisia, F‑80/08, punctul 90
3. Chiar dacă administrația dispune de o largă putere de apreciere în ceea ce privește evaluarea interesului serviciului, aceasta este totuși obligată, pentru a adopta o decizie individuală, să efectueze o apreciere concretă a împrejurărilor din speță. Astfel, în domeniul recrutării, administrația nu se poate limita să invoce interesul serviciului sau chiar echitatea pentru a adopta o decizie fără să explice în ce mod adoptarea acesteia ar fi justificată de caracteristicile specifice ale postului care trebuie să fie ocupat.
Comisia nu respectă această cerință atunci când, pentru a justifica adoptarea unei decizii prin care elimină un jurist lingvist al unei alte instituții din cadrul procedurii de selecție prevăzute de un anunț interinstituțional pentru ocuparea unui post vacant, invocă faptul că trebuie să încurajeze mobilitatea internă a funcționarilor săi, faptul că este necesar să se țină seama de caracteristicile specifice ale concursurilor organizate pentru recrutarea juriștilor lingviști și faptul că aceștia din urmă beneficiază de o încadrare în grad mai avantajoasă, fără a explica în ce mod interesul serviciului se opune posibilității ca postul în cauză să fie ocupat de un jurist lingvist recrutat de mai puțin de patru ani – vechime cerută, însă nu în mod sistematic, în temeiul unei norme interne – în loc să aplice limita de trei ani prevăzută de acordul interinstituțional din 2005.
(a se vedea punctele 77 și 78)
Trimitere la:
Curte: 14 iulie 1988, Stahlwerke Peine‑Salzgitter și Hoogovens Groep/Comisia, 33/86, 44/86, 110/86, 226/86 și 285/86, punctul 27
Tribunalul de Primă Instanță: 5 octombrie 1995, Alexopoulou/Comisia, T‑17/95, punctul 21
4. Potrivit articolului 29 alineatul (1) din statut, autoritatea împuternicită să facă numiri, atunci când intenționează să asigure ocuparea unui post, trebuie să examineze, în ordinea preferinței, în primul rând, posibilitățile de promovare și de transfer din cadrul instituției în care s‑a eliberat un post, în al doilea rând, posibilitățile de organizare a unor concursuri interne în cadrul acestei instituții și în al treilea rând, cererile de transfer ale funcționarilor din alte instituții, înainte de a iniția procedura de concurs pe bază de dosare, pe bază de examene sau atât pe bază de dosare, cât și de examene.
Este adevărat că autoritatea menționată nu este obligată în mod absolut să recurgă cu prioritate la o promovare sau la un transfer, chiar în cazul existenței unor candidaturi valabile ale unor funcționari care îndeplinesc toate cerințele și condițiile prevăzute de anunțul pentru ocuparea unui post vacant. Cu toate acestea, înainte de a‑și lărgi sfera opțiunilor prin organizarea unui concurs intern sau prin examinarea posibilităților de transfer interinstituțional, autoritatea menționată are obligația să examineze dacă posibilitățile existente pot duce la numirea unei persoane cu cel mai înalt nivel de competență, de eficiență și de integritate.
(a se vedea punctele 81 și 82)
Trimitere la:
Curte: 5 decembrie 1974, Van Belle/Consiliul, 176/73, punctele 5 și 6; 18 martie 1999, Carbajo Ferrero/Parlamentul European, C‑304/97 P, punctul 29
Tribunalul de Primă Instanță: 23 aprilie 2002, Campolargo/Comisia, T‑372/00, punctul 98
5. Chiar dacă autoritatea împuternicită să facă numiri nu este obligată să dea curs unei proceduri de recrutare, ea nu poate face acest lucru decât pentru motive obiective și suficiente, care depășesc ca importanță așteptarea persoanei în cauză de a fi numită în postul pentru care și‑a depus candidatura, așteptare care variază în funcție de etapa procedurii de selecție în care a ajuns respectiva persoană. Aceste motive trebuie să fie imposibil de cunoscut înainte de redactarea anunțului pentru ocuparea unui post vacant de către o persoană din cadrul administrației care dă dovadă de o diligență normală.
(a se vedea punctul 90)
Trimitere la:
Curte: 9 februarie 1984, Kohler/Curtea de Conturi, 316/82 și 40/83, punctul 22
Tribunalul de Primă Instanță: 18 martie 1997, Rasmussen/Comisia, T‑35/96, punctul 60; 17 februarie 1998, Maccaferri/Comisia, T‑56/96, punctul 33; 27 noiembrie 2003, Bories și alții/Comisia, T‑331/00 și T‑115/01, punctul 173
6. Administrația nu poate înlocui sau adăuga în cursul procedurii un motiv care justifică adoptarea unei decizii, cu excepția cazului în care se dovedește că are o competență nediscreționară, astfel încât eventuala anulare a deciziei în litigiu nu ar putea avea ca efect decât să oblige administrația să adopte, din nou, o decizie identică pe fond cu decizia anulată.
(a se vedea punctul 93)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: 15 decembrie 2010, Angulo Sánchez/Consiliul, F‑67/09, punctul 71