ORDONANȚA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
A UNIUNII EUROPENE
(Camera întâi)

12 decembrie 2014

Cauza F‑63/11 RENV

Luigi Macchia

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică – Agenți temporari – Trimitere la Tribunal spre rejudecare după anulare – Neprelungirea unui contract pe perioadă determinată – Puterea de apreciere a administrației – Eroare vădită de apreciere – Acțiune vădit inadmisibilă și vădit nefondată”

Obiectul:      Acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA potrivit articolului 106a din acesta, prin care domnul Macchia a solicitat printre altele anularea deciziei implicite de neprelungire a contractului său de agent temporar, precum și, în măsura în care este necesar, anularea deciziei din 22 februarie 2011 de respingere a contestației formulate împotriva deciziei implicite și, în consecință, reintegrarea sa în funcțiile pe care le ocupa în cadrul Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF). Cu titlu subsidiar, acesta solicita obligarea Comisiei Europene la repararea prejudiciului său material și, în orice caz, obligarea Comisiei la repararea prejudiciului său moral, evaluat ex æquo et bono la suma de 5 000 de euro, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia:      Respinge acțiunea ca fiind în parte vădit inadmisibilă și în parte vădit nefondată. Domnul Macchia suportă propriile cheltuieli de judecată efectuate în cauzele F‑63/11, T‑368/12 P și, respectiv, F‑63/11 RENV, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană în cauzele F‑63/11 și F‑63/11 RENV. Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată efectuate în cauza T‑368/12 P.

Sumarul ordonanței

Funcționari – Agenți temporari – Recrutare – Prelungirea unui contract pe perioadă determinată – Puterea de apreciere a administrației – Obligaţia de solicitudine care incumbă administraţiei – Luarea în considerare a intereselor agentului vizat și ale serviciului

[Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 2 lit. (a), art. 8 alin. (1) și art. 47 lit. (b) pct. (i)]

Posibilitatea prelungirii unui contract de agent temporar constituie o simplă posibilitate lăsată la aprecierea autorității competente, instituțiile dispunând de o largă putere de apreciere în organizarea serviciilor lor, în funcție de misiunile care le sunt încredințate, și în repartizarea, pentru îndeplinirea acestora, a personalului care se află la dispoziția lor, cu condiția ca această repartizare să fie făcută în interesul serviciului.

Atunci când decide cu privire la situația unui agent, autoritatea competentă este obligată să ia în considerare ansamblul elementelor care îi pot determina decizia, cu alte cuvinte nu doar interesul serviciului, ci și, printre altele, cel al agentului vizat. Astfel, aceasta rezultă din obligația de solicitudine a administrației, care reflectă echilibrul drepturilor și al obligațiilor reciproce pe care statutul și, prin analogie, Regimul aplicabil celorlalți agenți l‑au creat în relațiile dintre autoritatea publică și agenții săi.

Acestea fiind spuse, ținând seama de puterea largă de apreciere atribuită instituțiilor în acest context, controlul instanței este limitat la verificarea absenței unei erori vădite sau a unui abuz de putere.

În această privință, o eroare poate fi calificată drept vădită doar atunci când poate fi cu ușurință identificată utilizând unul dintre criteriile pe care legiuitorul le‑a stabilit pentru exercitarea puterii decizionale.

Întrucât agenții temporari au un contract pe perioadă determinată, nu pot să invoce un drept la stabilitatea locului de muncă, drept care s‑ar traduce prin obligația unei instituții de a verifica, înainte de a decide să nu prelungească un contract de agent temporar din această categorie, dacă acesta nu poate fi repartizat într‑un alt post.

Astfel, respectarea obligației de solicitudine, precum și noțiunea de interes de serviciu nu obligă autoritatea abilitată să încheie contractele de angajare, înainte de a decide să nu prelungească un contract de agent temporar, să examineze în prealabil posibilitatea repartizării agentului în cauză într‑un alt post.

(a se vedea punctele 40-44 și 46)

Trimitere la:

Curte: Hotărârea Klinke/Curtea de Justiție, C‑298/93 P, EU:C:1994:273, punctul 38

Tribunalul Uniunii Europene: Hotărârea Kyrpitsis/CES, T‑13/95, EU:T:1996:50, punctul 52; Hotărârea Potamianos/Comisia, T‑160/04, EU:T:2008:438, punctul 30; Hotărârea ETF/Landgren, T‑404/06 P, EU:T:2009:313, punctul 162, și Hotărârea EMA/BU, T‑444/13 P, EU:T:2014:865, punctul 28 și jurisprudența citată

Tribunalul Funcției Publice: Hotărârea Canga Fano/Consiliul, F‑104/09, EU:F:2011:29, punctul 35