HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
25 iulie 2018(*)(i)
„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Articolul 1 alineatul (3) – Proceduri de predare între statele membre – Condiții de executare – Motive de neexecutare – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 4 – Interzicerea tratamentelor inumane sau degradante – Condiții de detenție în statul membru emitent – Întinderea examinării efectuate de autoritățile judiciare de executare – Existența unei căi de atac în statul membru emitent – Asigurare furnizată de autoritățile din acest stat membru”
În cauza C‑220/18 PPU,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din Bremen, Germania), prin decizia din 27 martie 2018, primită de Curte în aceeași zi, în procedura referitoare la executarea unui mandat european de arestare emis împotriva lui
ML
cu participarea:
Generalstaatsanwaltschaft Bremen,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din doamna R. Silva de Lapuerta, președinte de cameră, și domnii J.‑C. Bonichot, A. Arabadjiev, S. Rodin și E. Regan (raportor), judecători,
avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,
grefier: domnul K. Malacek, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 14 iunie 2018,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru ML, de A. Jung, Rechtsanwalt;
– pentru Generalstaatsanwaltschaft Bremen, de M. Glasbrenner, Oberstaatsanwalt;
– pentru guvernul german, de T. Henze și de M. Hellmann, în calitate de agenți;
– pentru guvernul belgian, de C. Van Lul, de C. Pochet și de A. Honhon, în calitate de agenți;
– pentru guvernul danez, de M. Søndahl Wolff, în calitate de agent;
– pentru Irlanda, de G. Mullan, BL;
– pentru guvernul spaniol, de Sampol Pucurull, în calitate de agent;
– pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér, de G. Tornyai și de M. M. Tátrai, în calitate de agenți;
– pentru guvernul neerlandez, de J. Langer, în calitate de agent;
– pentru guvernul român, de E. Gane și de C.‑M. Florescu, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de R. Troosters și de S. Grünheid, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 4 iulie 2018,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și a articolului 1 alineatul (3), a articolului 5 și a articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „decizia‑cadru”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul executării, în Germania, a unui mandat european de arestare emis la 31 octombrie 2017 de Nyíregyházi Járásbíróság (Tribunalul Districtului Nyíregyháza, Ungaria) împotriva lui ML în scopul executării, în Ungaria, a unei pedepse privative de libertate.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Carta
3 Potrivit articolului 4 din cartă, intitulat „Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”:
„Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”
4 Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17) precizează că „[d]reptul prevăzut la articolul 4 [din cartă] corespunde dreptului garantat la articolul 3 din [Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare «CEDO»)], a cărui formulare este identică […]. În conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, acest articol are același înțeles și același domeniu de aplicare ca și articolul din CEDO.”
5 Articolul 47 din cartă, intitulat „Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil”, prevede:
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.
[…]”
6 Articolul 51 din cartă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1):
„Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. […]”
7 Articolul 52 din cartă, intitulat „Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor”, prevede la alineatul (3):
„În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin [CEDO], înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.”
Decizia‑cadru
8 Considerentele (5)-(7) ale deciziei‑cadru au următorul cuprins:
„(5) […] [I]ntroducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexității și a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. […]
(6) Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare.
(7) Dat fiind faptul că obiectivul de a înlocui sistemul de extrădare multilateral întemeiat pe Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 nu poate fi suficient realizat de statele membre acționând unilateral și, prin urmare, datorită dimensiunii și efectelor sale, poate fi mai bine realizat la nivelul Uniunii, Consiliul poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum se prevede la articolul 2 [UE] și la articolul 5 [CE]. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut de acest ultim articol, prezenta decizie‑cadru nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.”
9 Articolul 1 din decizia‑cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede:
„(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.
(2) Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.
(3) Prezenta decizie‑cadru nu are ca efect modificarea obligației de a se respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale înscrise în articolul 6 [UE].”
10 Articolele 3, 4 și 4a din decizia‑cadru prevăd motivele de neexecutare obligatorie și facultativă a mandatului european de arestare. În special, potrivit articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare „în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern”.
11 Potrivit articolului 5 din decizia‑cadru, intitulat „Garanții pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale”:
„Executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de executare poate fi subordonată prin dispozițiile dreptului statului membru de executare următoarelor condiții:
[…]
2. în cazul în care infracțiunea pentru care a fost emis mandatul european de arestare este sancționată cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate cu caracter permanent, executarea respectivului mandat poate fi supusă condiției ca sistemul juridic al statului membru emitent să prevadă dispoziții care permit o reexaminare a pedepsei aplicate – la cerere sau cel târziu după douăzeci de ani – sau aplicarea unor măsuri de clemență pe care persoana le poate solicita, în conformitate cu dreptul sau practica statului membru emitent, în vederea neexecutării acestei pedepse sau măsuri;
3. atunci când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale este resortisant sau rezident al statului membru de executare, predarea poate fi supusă condiției ca persoana, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate care au fost pronunțate [în privința] sa în statul membru emitent.”
12 Articolul 6 din decizia‑cadru, intitulat „Stabilirea autorităților judiciare competente”, prevede la alineatul (1):
„Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.”
13 Articolul 7 din decizia‑cadru, intitulat „Recursul la autoritatea centrală”, prevede la alineatul (1):
„Fiecare stat membru poate desemna o autoritate centrală sau, atunci când sistemul juridic al acestuia prevede astfel, mai multe autorități centrale, pentru a asista autoritățile judiciare competente.”
14 Articolul 15 din decizia‑cadru, intitulat „Decizia de predare”, are următorul cuprins:
„(1) Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie‑cadru, predarea persoanei.
(2) În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3-5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.
(3) Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.”
15 Articolul 17 din decizia‑cadru, intitulat „Termene și proceduri pentru decizia de executare a mandatului european de arestare”, prevede:
„(1) Un mandat european de arestare se soluționează și se execută în regim de urgență.
(2) În cazul în care persoana căutată consimte la predare, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 10 zile de la data consimțământului menționat anterior.
(3) În celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei căutate.
(4) În cazuri particulare, atunci când mandatul european de arestare nu poate fi executat în termenele prevăzute la alineatele (2) sau (3), autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre aceasta, indicând motivele. Într‑un astfel de caz, termenele pot fi prelungite cu 30 de zile suplimentare.
(5) Cât timp nicio decizie definitivă privind executarea mandatului european de arestare nu este luată de autoritatea judiciară de executare, aceasta se va asigura că sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective a persoanei.
[…]
(7) Atunci când, în circumstanțe excepționale, un stat membru nu poate respecta termenele stabilite în prezentul articol, acesta informează Eurojust, precizând motivele întârzierii. În afară de aceasta, un stat membru care a suferit, din partea altui stat membru, mai multe întârzieri în executarea unor mandate europene de arestare, informează Consiliul despre aceasta, în scopul evaluării, la nivelul statelor membre, a punerii în aplicare a prezentei decizii‑cadru.”
Dreptul german
16 Decizia‑cadru a fost transpusă în ordinea juridică germană prin articolele 78-83k din Gesetz über die internationale Rechtshilfe in Strafsachen (Legea privind asistența judiciară internațională în materie penală) din 23 decembrie 1982, astfel cum a fost modificată prin Europäisches Haftbefehlsgesetz (Legea privind mandatul european de arestare) din 20 iulie 2006 (BGBl. 2006 I, p. 1721) (denumită în continuare „IRG”).
17 În temeiul articolului 29 alineatul (1) din IRG, Oberlandesgericht (Tribunalul Regional Superior, Germania) statuează, la cererea Ministerului Public, asupra caracterului licit al extrădării atunci când persoana urmărită nu și‑a dat acordul pentru extrădare. Decizia se ia prin ordonanță, conform articolului 32 din IRG.
18 Articolul 73 din IRG prevede:
„În lipsa unei cereri în acest sens, asistența judiciară și transmiterea de informații sunt ilicite în cazul în care contravin unor principii esențiale ale ordinii juridice germane. În cazul unei cereri formulate în temeiul părților opt, nouă și zece, asistența judiciară este ilicită în cazul în care contravine principiilor prevăzute la articolul 6 TUE.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
19 La 2 august 2017, Nyíregyházi Járásbíróság (Tribunalul Districtului Nyíregyháza, Ungaria) a emis un mandat european de arestare împotriva lui ML, cetățean maghiar, în vederea efectuării urmăririi penale pentru fapte de loviri sau alte violențe, de degradare, de fraudă minoră și de furt prin efracție comise la Nyíregyháza (Ungaria) între lunile februarie și iulie 2016.
20 La 16 august 2017, Ministerul Justiției maghiar a transmis acest mandat european de arestare către Generalstaatsanwaltschaft Bremen (Ministerul Public din Bremen, Germania).
21 Prin hotărârea din 14 septembrie 2017, Nyíregyházi Járásbíróság (Tribunalul Districtului Nyíregyháza) l‑a condamnat pe ML în lipsă la o pedeapsă privativă de libertate de un an și opt luni.
22 Prin scrisoarea din 20 septembrie 2017, Ministerul Justiției maghiar a informat Ministerul Public din Bremen, ca răspuns la o cerere adresată de acesta din urmă, că, în cazul predării, ML ar fi, mai întâi, deținut pe durata procedurii de predare în centrul de detenție din Budapesta (Ungaria) și, ulterior, în centrul de detenție regional din Szombathely (Ungaria). De asemenea, acest minister a furnizat asigurarea că ML nu va suferi niciun tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă, ca urmare a detenției avute în vedere în Ungaria. Ministerul menționat a adăugat că această asigurare poate fi dată și în cazul unui transfer al ML într‑un alt centru de detenție.
23 La 31 octombrie 2017, Nyíregyházi Járásbíróság (Tribunalul Districtului Nyíregyháza) a emis un nou mandat european de arestare împotriva lui ML, de această dată în vederea executării pedepsei privative de libertate aplicate de această instanță la 14 septembrie 2017.
24 La 23 noiembrie 2017, Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din Bremen, Germania) a dispus arestarea lui ML în vederea predării în cadrul executării mandatului european de arestare emis la 2 august 2017. De la această dată, ML este deținut în penitenciarul din Bremen‑Oslebshausen (Germania).
25 La 12 decembrie 2017, Amtsgericht Bremen (Tribunalul Districtual din Bremen, Germania) a dispus arestarea lui ML în temeiul mandatului european de arestare emis la 31 octombrie 2017, în așteptarea predării sale eventuale autorităților maghiare. ML nu a consimțit la predarea sa.
26 Prin ordonanța din 19 decembrie 2017, Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din Bremen) a menținut arestarea lui ML în vederea predării în temeiul acestui mandat de arestare. Cu toate acestea, pentru a aprecia legalitatea predării din perspectiva condițiilor de detenție din cadrul penitenciarelor maghiare, această instanță a considerat că este necesar să obțină informații suplimentare.
27 În ordonanța din 9 ianuarie 2018, instanța menționată a arătat în această privință că, potrivit informațiilor de care dispune, executarea pedepsei aplicate lui ML în centrul de detenție din Szombathely nu ridică obiecții. Cu toate acestea, întrucât Ministerul Justiției maghiar a invocat, în scrisoarea sa din 20 septembrie 2017, posibilitatea unui transfer în alte centre de detenție, aceeași instanță a considerat necesar să transmită acestuia din urmă o cerere de informații care cuprinde o listă de 78 de întrebări referitoare la condițiile în care sunt deținute persoanele în centrul de detenție din Budapesta, precum și în alte centre de detenție către care ar putea fi transferat ML.
28 La 10 ianuarie 2018, Ministerul Public din Bremen a adresat această cerere Ministerului Justiției maghiar.
29 La 12 ianuarie 2018, ca răspuns la această cerere, acesta din urmă a indicat că legiuitorul național, prin Legea nr. CX adoptată la 25 octombrie 2016 care a modificat printre altele articolul 144/B alineatul 1 din Legea nr. CCXL din 2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor penale, a anumitor măsuri coercitive și a detenției contravenționale (denumită în continuare „Legea din 2016”), a introdus, pe de o parte, o cale de atac care permite deținuților să conteste legalitatea condițiilor de detenție a acestora și, pe de altă parte, o nouă modalitate de detenție denumită de „reintegrare”. În cadrul acesteia, deținuții care încă nu au executat integral pedeapsa privativă de libertate pot obține comutarea detenției în arest la domiciliu. Ministerul Justiției maghiar a adăugat de asemenea că, începând cu anul 2015, crearea a peste 1 000 de noi locuri de detenție a contribuit la reducerea suprapopulării carcerale.
30 Printr‑un e‑mail din 1 februarie 2018, adresat Ministerului Public din Bremen, un funcționar al Ministerului Justiției maghiar a arătat că, sub rezerva unor circumstanțe contrare, ML va fi deținut la Budapesta pentru o perioadă de una până la trei săptămâni, pentru a face obiectul unui anumit număr de măsuri nespecificate privind executarea procedurii de predare.
31 Prin ordonanța din 12 februarie 2018, Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din Bremen) a solicitat autorităților maghiare să îi furnizeze, înainte de data de 28 februarie 2018, informații privind condițiile în care persoanele sunt deținute, pe de o parte, în penitenciarul din Budapesta și, pe de altă parte, în celelalte penitenciare în care ML poate fi transferat. De asemenea, acesta a dorit să cunoască elementele pe baza cărora ar putea să verifice condițiile în care sunt deținute persoanele acolo.
32 La 15 februarie 2018, Ministerul Public din Bremen a transmis această cerere autorităților maghiare.
33 La 27 martie 2018, Ministerul Justiției maghiar, împreună cu Direcția generală pentru executarea pedepselor, a oferit din nou garanția că ML, pe durata detenției sale în Ungaria, nu va fi supus unor tratamente inumane sau degradante, în sensul articolului 4 din cartă, oricare ar fi centrul de detenție în care va fi încarcerat.
34 În decizia de trimitere, Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din Bremen) constată că ML nu are un interes demn de protecție care să justifice ca pedeapsa sa să fie executată în Germania. Astfel, întrucât ML nu stăpânește limba germană, iar partenera sa nu are nici loc de muncă, nici dreptul la prestații sociale în acest stat membru, el nu își poate spori șansele de reintegrare socială prin executarea pedepsei pe teritoriul național. Prin urmare, ML ar trebui în principiu să fie predat Ungariei.
35 Totuși, înainte de a lua o decizie definitivă în această privință, instanța respectivă consideră că este ținută să verifice dacă informațiile furnizate de autoritățile maghiare ca răspuns la cererile sale de informații sunt suficiente pentru a înlătura, în cadrul aplicării articolului 73 din IRG, și ținând seama de interpretarea articolului 1 alineatul (3), a articolului 5 și a articolului 6 alineatul (1) din decizia‑cadru, precum și a articolului 4 din cartă, existența unui risc real de tratament inuman sau degradant.
36 În acest scop, instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema întinderii examinării pe care este chemată să o efectueze, ținând seama de faptul că, în prezent, există, în Ungaria, o cale de atac care permite deținuților să conteste condițiile lor de detenție din perspectiva drepturilor fundamentale. În special, solicită să se stabilească dacă această cale de atac permite să se excludă orice risc real de tratament inuman sau degradant atunci când există, astfel cum reiese printre altele din Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 10 martie 2015, Varga și alții împotriva Ungariei (CE:ECHR:2015:0310JUD001409712, § 79-92), probe privind existența unor deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește condițiile de detenție în Ungaria. În această privință, instanța menționată ridică problema incidenței faptului că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat recent, în Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Domján împotriva Ungariei (CE:ECHR:2017:1114DEC000543317, § 22), că nu s‑a dovedit că respectiva cale de atac nu va oferi perspective realiste de îmbunătățire a condițiilor inadecvate în care persoanele sunt deținute, pentru a respecta cerințele care decurg din articolul 3 din CEDO.
37 În ipoteza în care aceeași cale de atac nu ar fi de natură să înlăture riscul ca un deținut să fie supus unui tratament inuman sau degradant ca urmare a condițiilor sale de detenție, instanța de trimitere ridică, în al doilea rând, problema conținutului, având în vedere informațiile și asigurările obținute din partea autorităților maghiare, al obligației sale eventuale de a verifica modalitățile și condițiile de detenție în toate penitenciarele în care ML poate fi deținut.
38 În această privință, instanța de trimitere solicită să se stabilească, mai întâi, dacă verificarea condițiilor de detenție trebuie să privească toate penitenciarele în care ML poate fi deținut, printre care cele utilizate în mod tranzitoriu sau temporar, sau dacă această verificare poate fi limitată la cele în care, potrivit indicațiilor furnizate de autoritățile din statul membru emitent, este probabil că ML va fi deținut în principal. Astfel, în cazul în care această instanță este în măsură să excludă orice risc de tratament inuman sau degradant în centrul de detenție din Szombathely, informațiile comunicate de autoritățile maghiare ar fi insuficiente pentru a efectua o asemenea constatare în ceea ce privește centrul de detenție din Budapesta, precum și celelalte centre de detenție către care autoritățile amintite și‑au rezervat posibilitatea unui transfer ulterior al lui ML. În plus, instanța menționată ridică problema întinderii și a criteriilor examinării care trebuie efectuată în această privință. În special, se întreabă dacă este ținută să ia în considerare jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel cum reiese din Hotărârea din 20 octombrie 2016, Muršić împotriva Croației (CE:ECHR:2016:1020JUD000733413).
39 Pe de altă parte, în cazul în care autoritățile judiciare de executare ar trebui să examineze toate penitenciarele în care ML poate fi deținut, instanța de trimitere ridică mai întâi problema dacă poate să se limiteze la declarațiile generale furnizate de autoritățile maghiare potrivit cărora ML nu va fi expus unui risc de tratament inuman sau degradant sau dacă poate subordona predarea lui ML condiției unice ca acesta să nu fie expus unui astfel de tratament. În caz contrar, instanța de trimitere se întreabă, primo, ce importanță trebuie să acorde faptului că autoritățile maghiare au indicat că detenția lui ML cu titlu tranzitoriu nu va depăși o perioadă de trei săptămâni, din moment ce această indicație este formulată sub rezerva „apariției unor circumstanțe care s‑ar opune acestui lucru”. Secundo, dorește să afle dacă poate lua în considerare informații fără să se poată determina dacă acestea provin de la autoritatea judiciară emitentă, în sensul articolului 6 alineatul (1) din decizia‑cadru, sau de la o autoritate centrală, în sensul articolului 7 alineatul (1) din această decizie‑cadru, care a acționat la cererea autorității judiciare emitente menționate.
40 În aceste condiții, Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din Bremen) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) În cadrul interpretării [articolului 1 alineatul (3), a articolului 5 și a articolului 6 alineatul (1) din decizia‑cadru coroborate cu interzicerea tratamentelor inumane sau degradante prevăzută la articolul 4 din cartă], ce impact au posibilitățile de protecție juridică pe care statul membru emitent le acordă persoanei deținute în ceea ce privește condițiile sale de detenție?
a) În cazul în care autoritățile judiciare de executare dispun de dovezi privind existența, în ceea ce privește condițiile de detenție din statul membru emitent, a unor deficiențe sistemice sau generalizate care privesc anumite grupuri de persoane sau anumite centre de detenție, poate fi exclus, având în vedere dispozițiile menționate mai sus, un risc real ca persoana urmărită să fie supusă unui tratament inuman sau degradant în cazul în care ar fi extrădată, de natură să împiedice extrădarea, pentru simplul fapt că au fost instituite aceste posibilități de protecție juridică, fără a fi necesară o examinare suplimentară a condițiilor concrete de detenție?
b) Este relevant în această privință faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a identificat elemente care să indice că aceste posibilități de protecție juridică nu oferă deținuților perspective realiste de îmbunătățire a condițiilor de detenție inadecvate?
2) În cazul în care, conform răspunsului la prima întrebare preliminară, simpla existență a acestor posibilități de protecție juridică a deținuților fără o examinare suplimentară a condițiilor concrete de detenție din statul membru emitent de către autoritățile judiciare de executare nu este de natură să excludă un risc real ca persoana urmărită să fie supusă unui tratament inuman sau degradant:
a) dispozițiile menționate anterior trebuie interpretate în sensul că examinarea condițiilor de detenție din statul membru emitent de către autoritățile judiciare de executare trebuie extinsă la toate penitenciarele sau la celelalte centre de detenție, în care persoana urmărită ar putea fi deținută? Acest lucru este valabil și în cazul unei detenții temporare sau efectuate în mod tranzitoriu în anumite centre de detenție? Sau examinarea se poate limita la acel centru de detenție în care, conform precizărilor autorităților din statul membru emitent, persoana urmărită va fi, probabil, deținută cea mai mare parte a timpului?
b) este necesară în acest scop o examinare completă a respectivelor condiții de detenție, care să identifice atât suprafața spațiului personal per deținut, cât și celelalte condiții de detenție? Evaluarea condițiilor de detenție astfel identificate trebuie efectuată în lumina Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 20 octombrie 2016, Muršić împotriva Croației [(CE:ECHR:2016:1020JUD000733413)]?
3) În cazul în care, conform răspunsului la a doua întrebare preliminară, trebuie admis că autoritățile judiciare de executare au obligația de a examina toate centrele de detenție [către care persoana în cauză poate fi transferată]:
a) se poate renunța la examinarea de către autoritățile judiciare de executare a condițiilor de detenție ale fiecăruia dintre centrele de detenție în discuție în considerarea faptului că statul membru emitent a dat o asigurare generală că persoana urmărită nu riscă să fie supusă unui tratament inuman sau degradant?
b) sau, în loc de a examina condițiile de detenție din fiecare dintre centrele de detenție în discuție, autoritățile judiciare de executare pot acorda extrădarea cu condiția ca persoana urmărită să nu fie supusă unui astfel de tratament?
4) În cazul în care, conform răspunsului la a treia întrebare preliminară, asigurările date sau condițiile stabilite nu dispensează autoritățile judiciare de executare de obligația de a examina condițiile de detenție ale fiecăruia dintre centrele de detenție [către care persoana în cauză poate fi transferată]:
a) obligația de examinare a autorităților judiciare de executare trebuie extinsă la toate centrele de detenție în discuție și în cazul în care autoritățile judiciare de executare din statul membru emitent precizează că durata detenției în acel loc a persoanei urmărite nu va depăși trei săptămâni, sub rezerva apariției unor împrejurări care să împiedice acest lucru?
b) această situație se regăsește și atunci când autoritățile judiciare de executare nu pot identifica dacă aceste informații au fost furnizate de autoritățile judiciare emitente sau dacă provin de la autoritățile centrale ale statului membru emitent, care au acționat în urma cererii de asistență a autorității judiciare emitente?”
Cu privire la procedura preliminară de urgență
41 Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.
42 În susținerea cererii sale, această instanță a arătat că persoana în cauză este privată de libertate din data de 23 noiembrie 2017 în temeiul executării unui mandat european de arestare emis de autoritățile judiciare maghiare. Pe de altă parte, instanța menționată consideră că, în cazul în care ar fi obligată să examineze condițiile de detenție în penitenciarele de tranzit sau în alte penitenciare în care persoana respectivă ar putea fi transferată ulterior, ar trebui, cu excepția cazului în care ar fi în măsură să înlăture orice risc de tratament inuman sau degradant, să deducă de aici că predarea solicitată este ilicită. În consecință, ar fi obligată de asemenea să dispună punerea în libertate.
43 În această privință, trebuie să se constate, în primul rând, că prezenta trimitere preliminară privește interpretarea deciziei‑cadru, care face parte din domeniile prevăzute în titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. În consecință, această trimitere poate fi judecată potrivit procedurii preliminare de urgență.
44 În al doilea rând, în ceea ce privește criteriul privind urgența, trebuie, conform jurisprudenței constante a Curții, să se ia în considerare împrejurarea că persoana în cauză este în prezent lipsită de libertate și că menținerea sa în detenție depinde de soluționarea litigiului principal. Pe de altă parte, situația acesteia trebuie apreciată astfel cum se prezintă la data examinării cererii privind judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii de urgență (Hotărârea din 22 decembrie 2017, Ardic, C‑571/17 PPU, EU:C:2017:1026, punctul 58 și jurisprudența citată).
45 Or, în speță, pe de o parte, este cert că, la data respectivă, persoana în cauză, fiind în detenție, era deci privată de libertate. Pe de altă parte, reiese din explicațiile furnizate de instanța de trimitere că menținerea în detenție a acesteia din urmă depinde de soluționarea cauzei principale. Astfel, măsura detenției al cărei obiect îl face aceasta a fost dispusă în cadrul executării unui mandat european de arestare emis în privința sa. În consecință, decizia acestei instanțe cu privire la eventuala sa predare autorităților maghiare depinde de răspunsurile pe care Curtea le va da la prezentele întrebări preliminare.
46 În aceste condiții, Camera întâi a Curții a decis, la 17 aprilie 2018, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.
Cu privire la întrebările preliminare
47 Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (3), articolul 5 și articolul 6 alineatul (1) din decizia‑cadru trebuie interpretate în sensul că, atunci când autoritatea judiciară de executare dispune de elemente care atestă existența unor deficiențe sistemice sau generalizate privind condițiile de detenție în cadrul penitenciarelor din statul membru emitent, această autoritate poate înlătura existența unui risc real ca persoana vizată de un mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate să facă obiectul unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă, pentru simplul motiv că această persoană dispune, în statul membru emitent, de o cale de atac care îi permite să conteste condițiile sale de detenție și, în cazul unui răspuns negativ, dacă autoritatea menționată este obligată atunci să examineze condițiile de detenție existente în toate penitenciarele în care această persoană ar putea fi eventual deținută, inclusiv în mod temporar sau tranzitoriu, sau doar condițiile de detenție existente în acel penitenciar în care este probabil, potrivit informațiilor de care dispune, ca persoana amintită să fie deținută în principal. Pe de altă parte, această instanță solicită să se stabilească dacă aceleași dispoziții trebuie interpretate în sensul că autoritatea judiciară de executare trebuie să examineze ansamblul condițiilor de detenție și dacă, în cadrul acestei examinări, respectiva autoritate poate ține seama de informațiile furnizate de alte autorități ale statului membru emitent decât autoritatea judiciară emitentă, cum ar fi în special asigurarea că persoana în cauză nu va face obiectul unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă.
Observații introductive
48 Pentru a răspunde la întrebările adresate, trebuie amintit că dreptul Uniunii se întemeiază pe premisa fundamentală potrivit căreia fiecare stat membru împărtășește cu toate celelalte state membre și recunoaște că acestea împărtășesc cu el o serie de valori comune pe care se întemeiază Uniunea, după cum se precizează la articolul 2 TUE. Această premisă implică și justifică existența încrederii reciproce dintre statele membre în recunoașterea acestor valori și, așadar, în respectarea dreptului Uniunii care le pune în aplicare [Hotărârea din această zi, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, punctul 35 și jurisprudența citată].
49 Atât principiul încrederii reciproce între statele membre, cât și principiul recunoașterii reciproce, care are la bază el însuși încrederea reciprocă dintre acestea din urmă, au, în dreptul Uniunii, o importanță fundamentală, având în vedere că permit crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Mai concret, principiul încrederii reciproce impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta [Hotărârea din această zi, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, punctul 36 și jurisprudența citată].
50 Astfel, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, statele membre pot fi ținute, în temeiul acestuia, să prezume respectarea drepturilor fundamentale de către celelalte state membre, așa încât sunt lipsite nu numai de posibilitatea de a pretinde din partea unui alt stat membru un nivel național de protecție a drepturilor fundamentale mai ridicat decât cel asigurat de dreptul Uniunii, ci și, mai puțin în situații excepționale, de posibilitatea de a verifica dacă acest alt stat membru a respectat efectiv, într‑un caz concret, drepturile fundamentale garantate de Uniune [Hotărârea din această zi, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, punctul 37 și jurisprudența citată].
51 Reiese din considerentul (6) al deciziei‑cadru că mandatul european de arestare prevăzut în această decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce [Hotărârea din această zi, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, punctul 38].
52 Astfel cum reiese mai ales din articolul 1 alineatele (1) și (2) din decizia‑cadru, interpretat în lumina considerentelor (5) și (7) ale acesteia, respectiva decizie‑cadru are ca obiect înlocuirea sistemului multilateral de extrădare întemeiat pe Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 cu un sistem de predare între autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite în scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, acest din urmă sistem fiind bazat pe principiul recunoașterii reciproce [Hotărârea din această zi, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, punctul 39 și jurisprudența citată].
53 Decizia‑cadru vizează astfel, prin introducerea unui nou sistem simplificat și mai eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre [Hotărârea din această zi, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, punctul 40 și jurisprudența citată].
54 În domeniul reglementat de decizia‑cadru, principiul recunoașterii reciproce, care constituie, astfel cum reiese în special din considerentul (6) al acesteia, „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală, își găsește aplicarea la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, care consacră regula potrivit căreia statele membre sunt obligate să execute orice mandat european de arestare pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile aceleiași decizii‑cadru. Autoritățile judiciare de executare nu pot refuza, așadar, în principiu, să execute un asemenea mandat decât pentru motivele, enumerate în mod exhaustiv, de neexecutare prevăzute de decizia‑cadru, iar executarea mandatului european de arestare nu poate fi subordonată decât uneia dintre condițiile prevăzute limitativ la articolul 5 din această decizie‑cadru. În consecință, în timp ce executarea mandatului european de arestare constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție, care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte [Hotărârea din această zi, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, punctul 41 și jurisprudența citată].
55 Astfel, decizia‑cadru prevede explicit motivele de neexecutare obligatorie (articolul 3) și facultativă (articolele 4 și 4a) a mandatului european de arestare, precum și garanțiile pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale (articolul 5) [Hotărârea din această zi, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, punctul 42 și jurisprudența citată].
56 Totuși, Curtea a admis că pot fi aduse unele limitări principiilor recunoașterii și încrederii reciproce dintre state membre „în situații excepționale” [Hotărârea din această zi, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, punctul 43 și jurisprudența citată].
57 În acest context, Curtea a recunoscut, în anumite condiții, posibilitatea autorității judiciare de executare de a pune capăt procedurii de predare instituite prin decizia‑cadru, în cazul în care o astfel de predare riscă să conducă la un tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă, al persoanei căutate [Hotărârea din această zi, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, punctul 44 și jurisprudența citată].
58 În acest scop, Curtea s‑a întemeiat, pe de o parte, pe articolul 1 alineatul (3) din decizia‑cadru menționată, care prevede că aceasta nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate la articolele 2 și 6 TUE, și, pe de altă parte, pe caracterul absolut al dreptului fundamental garantat de articolul 4 din cartă [Hotărârea din această zi, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, punctul 45 și jurisprudența citată].
59 Prin urmare, atunci când autoritatea judiciară a statului membru de executare dispune de elemente care atestă existența unui risc real privind aplicarea unor tratamente inumane sau degradante persoanelor deținute în statul membru emitent, pe baza standardului de protecție a drepturilor fundamentale garantat de dreptul Uniunii și în special pe baza articolului 4 din cartă, ea este ținută să aprecieze existența riscului respectiv atunci când trebuie să decidă cu privire la predarea către autoritățile statului membru emitent a persoanei vizate de un mandat european de arestare. Astfel, executarea unui asemenea mandat nu poate conduce la un tratament inuman sau degradant al respectivei persoane (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 88).
60 În acest scop, autoritatea judiciară de executare trebuie mai întâi să se întemeieze pe elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător cu privire la condițiile de detenție din cadrul penitenciarelor din statul membru emitent care ar dovedi realitatea unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ori chiar anumite centre de detenție. Aceste elemente pot rezulta printre altele din decizii judiciare internaționale precum hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, din decizii judiciare ale statului membru emitent, precum și din decizii, din rapoarte și din alte documente întocmite de organele Consiliului Europei sau care fac parte din sistemul Organizației Națiunilor Unite (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 89).
61 Cu toate acestea, constatarea existenței unui risc real de tratament inuman sau degradant ca urmare a condițiilor generale de detenție în statul membru emitent nu poate conduce, în sine, la refuzul executării unui mandat european de arestare. Astfel, simpla existență a unor elemente din care rezultă deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ori chiar anumite centre de detenție în ceea ce privește condițiile de detenție în statul membru emitent nu implică în mod necesar că, într‑un caz concret, persoana în cauză ar fi supusă unui tratament inuman sau degradant în cazul predării sale autorităților acestui stat membru (a se vedea Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctele 91 și 93).
62 De asemenea, pentru a asigura respectarea articolului 4 din cartă în cazul special al unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare care se confruntă cu elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător din care rezultă existența unor astfel de deficiențe este ținută apoi să aprecieze în mod concret și precis dacă în împrejurările speței există motive serioase și temeinice de a crede că, în urma predării sale acestui stat membru, persoana respectivă se va confrunta cu un risc real de a fi supusă în acest stat unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului menționat, ca urmare a condițiilor în care va fi deținută în statul membru emitent (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctele 92 și 94).
63 În acest scop, autoritatea amintită trebuie să solicite autorității judiciare din statul membru emitent, în temeiul articolului 15 alineatul (2) din decizia‑cadru, furnizarea de urgență a oricărei informații suplimentare necesare în ceea ce privește condițiile în care urmează să fie deținută persoana în cauză în respectivul stat membru. Această cerere poate să privească și existența în statul membru emitent a unor eventuale proceduri și mecanisme naționale sau internaționale de control al condițiilor de detenție, legate, de exemplu, de vizite în penitenciare, care să permită să se aprecieze starea actuală a condițiilor de detenție în aceste unități (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctele 95 și 96).
64 Autoritatea judiciară emitentă este ținută să furnizeze aceste informații autorității judiciare de executare (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 97).
65 În cazul în care, având în vedere informațiile furnizate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din decizia‑cadru, precum și orice alte informații de care dispune autoritatea judiciară de executare, această autoritate constată că există în privința persoanei care face obiectul mandatului european de arestare un risc real de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă, executarea mandatului respectiv trebuie să fie amânată, însă nu poate fi abandonată (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 98).
66 În schimb, în ipoteza în care informațiile primite de autoritatea judiciară de executare de la autoritatea judiciară emitentă conduc la înlăturarea existenței unui risc real ca persoana în cauză să facă obiectul unui tratament inuman sau degradant în statul membru emitent, autoritatea judiciară de executare trebuie să adopte, în termenele stabilite de decizia‑cadru, decizia sa privind executarea mandatului european de arestare, fără a aduce atingere posibilității persoanei în cauză, odată predată, de a recurge, în ordinea juridică a statului membru emitent, la căile de atac care îi permit să conteste, dacă este cazul, legalitatea condițiilor detenției sale într‑un penitenciar al acestui stat membru (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 103).
67 În speță, instanța de trimitere consideră că dispune de elemente care demonstrează existența unor deficiențe sistemice sau generalizate a condițiilor de detenție în Ungaria. Astfel, potrivit acestei instanțe, reiese din Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 10 martie 2015, Varga și alții împotriva Ungariei (CE:ECHR:2015:0310JUD001409712, § 79-92), că, întrucât acest stat membru se confruntă cu o situație de suprapopulare carcerală, există riscul ca persoanele care sunt deținute acolo să sufere un tratament inuman sau degradant. Instanța menționată consideră că, la data pronunțării deciziei de trimitere, această situație ar persista, din moment ce, potrivit autorităților maghiare, ar fi fost create 1 000 de locuri în închisori, în condițiile în care numărul de locuri necesare era de 5 500. Pe de altă parte, potrivit acestei instanțe, este dificil să se evalueze impactul efectiv asupra reducerii suprapopulării carcerale în Ungaria al posibilității, introdusă prin Legea din 2016, a comutării detenției în arest la domiciliu.
68 În observațiile sale scrise și în ședință, Ungaria a contestat existența unor asemenea deficiențe care afectează condițiile de detenție pe teritoriul său. Acest stat membru consideră că instanța de trimitere acordă în mod eronat o importanță disproporționată Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 10 martie 2015, Varga și alții împotriva Ungariei (CE:ECHR:2015:0310JUD001409712), fără a ține seama de fapte ulterioare pronunțării acestei hotărâri. În special, această instanță nu ar fi luat în considerare nici îmbunătățirile aduse vieții din penitenciare, nici modificările legislative intervenite în scopul punerii în aplicare a hotărârii menționate sau a hotărârilor mai recente ale Curții Europene a Drepturilor Omului.
69 În această privință, trebuie subliniat însă că, în cadrul prezentei trimiteri preliminare, Curtea nu este întrebată cu privire la existența unor deficiențe sistemice sau generalizate ale condițiilor de detenție în Ungaria.
70 Astfel, prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere, întemeindu‑se pe premisa existenței unor asemenea deficiențe, urmărește în esență să stabilească, având în vedere jurisprudența amintită la punctele 61-66 din prezenta hotărâre, dacă diferitele elemente de informație care i‑au fost transmise de autoritățile statului membru emitent sunt de natură să îi permită să înlăture existența unui risc real ca persoana în cauză să facă obiectul, în statul membru respectiv, al unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă.
71 Prin urmare, este necesar să se răspundă la aceste întrebări plecând de la premisa reținută de instanța de trimitere pe propria sa răspundere și a cărei exactitate are obligația să o verifice ținând seama de datele actualizate în mod corespunzător, astfel cum s‑a arătat la punctul 60 din prezenta hotărâre, având în vedere în special punerea în aplicare, începând cu 1 ianuarie 2017, a dispozițiilor Legii din 2016, acestea putând, dacă este cazul, să repună în discuție această premisă.
Cu privire la existența unei căi de atac în statul membru emitent în ceea ce privește legalitatea condițiilor de detenție din perspectiva drepturilor fundamentale
72 Este cert că, prin Legea din 2016, Ungaria a instituit, începând de la 1 ianuarie 2017, o cale de atac care permite deținuților să conteste, în cadrul unei acțiuni în justiție, legalitatea condițiilor de detenție a acestora din perspectiva drepturilor fundamentale.
73 După cum au arătat toate părțile interesate care au participat la prezenta procedură, o asemenea cale de atac, deși este susceptibilă să constituie o cale de atac efectivă în sensul articolului 47 din cartă, nu poate, prin ea însăși, să fie suficientă pentru a înlătura existența unui risc real ca persoana în cauză să facă obiectul unui tratament inuman sau degradant în statul membru emitent, în sensul articolului 4 din carta menționată.
74 Astfel, deși un asemenea control jurisdicțional a posteriori al condițiilor de detenție din statul membru emitent constituie o evoluție importantă care poate contribui la stimularea autorităților acestuia din urmă să îmbunătățească aceste condiții și care, prin urmare, poate fi luată în considerare de autoritățile judiciare de executare cu ocazia aprecierii globale a condițiilor în care urmează să fie deținută o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul de a decide predarea acesteia din urmă, el nu este, în sine, de natură să înlăture riscul ca această persoană să fie supusă, în urma predării sale, unui tratament incompatibil cu articolul 4 din cartă din cauza condițiilor sale de detenție.
75 În consecință, chiar în cazul în care statul membru emitent prevede căi de atac care permit controlul legalității condițiilor de detenție din perspectiva drepturilor fundamentale, autoritățile judiciare de executare rămân obligate să efectueze o analiză individuală a situației fiecărei persoane în cauză, pentru a se asigura că decizia lor privind predarea acestei persoane nu o va expune, ca urmare a condițiilor menționate, unui risc real de a suferi un tratament inuman sau degradant, în sensul acestei dispoziții.
76 Această interpretare nu contrazice în niciun fel cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Domján împotriva Ungariei (CE:ECHR:2017:1114DEC000543317). Astfel, în această hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe de o parte, s‑a limitat să constate că, întrucât acțiunile instituite prin Legea din 2016 garantează, în principiu, o veritabilă remediere a încălcărilor CEDO care rezultă din suprapopularea carcerală și din alte condiții improprii de detenție în Ungaria, cererea introductivă cu care a fost sesizată în această cauză, în condițiile în care aceste căi de atac de drept intern nu au fost epuizate, trebuia respinsă ca inadmisibilă. Pe de altă parte, a precizat că își rezervă dreptul de a reexamina caracterul efectiv al acestor căi de atac în lumina aplicării lor practice.
Cu privire la întinderea examinării condițiilor de detenție în statul membru emitent
Cu privire la penitenciarele care trebuie examinate
77 Conform jurisprudenței amintite la punctele 61-66 din prezenta hotărâre, autoritățile judiciare de executare chemate să decidă cu privire la predarea unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare trebuie să aprecieze, în mod concret și precis, dacă, în împrejurările speței, există un risc real că această persoană va fi supusă, în statul membru emitent, unui tratament inuman sau degradant.
78 Rezultă că examinarea pe care aceste autorități sunt ținute să o efectueze, având în vedere caracterul său concret și precis, nu poate privi condițiile generale din detenție existente în cadrul tuturor penitenciarelor din acest din urmă stat membru în care persoana în cauză ar putea fi încarcerată.
79 În această privință, trebuie subliniat că posibilitatea autorităților judiciare de executare, conform articolului 15 alineatul (2) din decizia‑cadru, de a solicita furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, atunci când consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a le permite să adopte o decizie cu privire la predare, este o soluție de ultim resort, aplicabilă numai cazurilor excepționale în care autoritatea judiciară de executare consideră că nu dispune de toate elementele formale necesare în vederea adoptării în regim de urgență a deciziei sale privind predarea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 ianuarie 2018, Piotrowski, C‑367/16, EU:C:2018:27, punctele 60 și 61).
80 Prin urmare, această dispoziție nu poate fi utilizată de autoritățile judiciare de executare pentru a solicita, în mod sistematic, autorităților statului membru emitent informații generale privind condițiile de detenție din penitenciarele în care o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare ar putea fi încarcerată.
81 De altfel, o asemenea cerere ar însemna, cel mai adesea, să se solicite informații privind toate penitenciarele situate pe teritoriul statului membru emitent, din moment ce o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare poate, ca regulă generală, să fie încarcerată în orice penitenciar situat pe teritoriul acestuia. Or, în general, nu este posibil, în stadiul executării unui mandat european de arestare, să se identifice toate penitenciarele în care o asemenea persoană va fi efectiv încarcerată, un transfer în cadrul unui alt penitenciar putând fi justificat de survenirea unor circumstanțe imprevizibile sau chiar externe persoanei în cauză.
82 Aceste considerații sunt confirmate de obiectivul urmărit de decizia‑cadru, care, după cum reiese deja din cuprinsul punctului 53 din prezenta hotărâre, constă, prin instituirea unui sistem de predare între autoritățile judiciare simplificat și mai eficient a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, în accelerarea și în facilitarea predărilor.
83 Astfel, pe acest obiectiv se întemeiază în special reglementarea termenelor de adoptare a deciziilor referitoare la mandatul european de arestare pe care statele membre sunt ținute să le respecte și a căror importanță se reflectă în mai multe dispoziții din decizia‑cadru, printre care în special articolul 17 din aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 ianuarie 2018, Piotrowski, C‑367/16, EU:C:2018:27, punctele 55 și 56).
84 Or, obligația autorităților judiciare de executare de a examina condițiile de detenție existente în cadrul tuturor penitenciarelor în care persoana interesată poate fi încarcerată în statul membru emitent este vădit excesivă. În plus, ea este imposibil de realizat în termenele prevăzute la articolul 17 din decizia‑cadru. O asemenea examinare ar fi astfel de natură să întârzie în mod substanțial predarea acestei persoane și, prin urmare, să priveze de orice efect util funcționarea sistemului mandatului european de arestare.
85 Ar rezulta de aici un risc de impunitate a persoanei căutate, și aceasta cu atât mai mult în situația în care, precum în cauza principală, care privește executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate, autoritatea judiciară de executare a constatat că nu erau îndeplinite condițiile de aplicare a motivului de neexecutare facultativ prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru, care permite statului membru de executare să se angajeze să execute această pedeapsă în conformitate cu dreptul său intern, în special în scopul de a crește șansele de reintegrare socială a persoanei în cauză (a se vedea printre altele Hotărârea din 5 septembrie 2012, Lopes Da Silva Jorge, C‑42/11, EU:C:2012:517, punctul 32).
86 Or, o asemenea impunitate ar fi incompatibilă cu obiectivul urmărit atât de decizia‑cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2017, Popławski, C‑579/15, EU:C:2017:503, punctul 23), cât și de articolul 3 alineatul (2) TUE, în contextul în care se înscrie această decizie‑cadru și potrivit căruia Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în combinație cu măsuri adecvate în materie de control la frontierele externe, precum și de prevenire a criminalității și de combatere a acestui fenomen (Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C‑182/15, EU:C:2016:630, punctele 36 și 37).
87 În consecință, având în vedere încrederea reciprocă care trebuie să existe între statele membre, pe care se întemeiază sistemul mandatului european de arestare, și ținând seama în special de termenele acordate autorităților judiciare de executare prin articolul 17 din decizia‑cadru pentru adoptarea deciziei definitive de executare a unui asemenea mandat, aceste autorități sunt ținute să examineze doar condițiile de detenție în penitenciarele în care, potrivit informațiilor de care dispun, urmează în mod concret ca persoana respectivă să fie deținută, inclusiv în mod temporar sau tranzitoriu. Conformitatea, din perspectiva drepturilor fundamentale, a condițiilor de detenție existente în cadrul celorlalte penitenciare în care persoana menționată ar putea, dacă este cazul, să fie încarcerată ulterior este, conform jurisprudenței amintite la punctul 66 din prezenta hotărâre, de competența exclusivă a instanțelor din statul membru emitent.
88 În speță, chiar dacă aceste informații nu au fost furnizate de autoritatea judiciară emitentă, niciuna dintre persoanele interesate care au participat la prezenta procedură nu contestă că persoana în cauză, în cazul predării autorităților maghiare, va fi mai întâi deținută în centrul de detenție din Budapesta pentru o perioadă de una până la trei săptămâni înainte de a fi transferată în centrul de detenție din Szombathely, însă nu este exclus ca ea să poată face obiectul unui transfer ulterior către un alt centru de detenție.
89 În aceste condiții, revine autorității judiciare de executare sarcina de a controla condițiile de detenție a persoanei în cauză numai în aceste două penitenciare.
Cu privire la examinarea condițiilor de detenție
90 În absența unor norme minime, în dreptul Uniunii, în ceea ce privește condițiile de detenție, trebuie amintit că, astfel cum s‑a constatat deja în Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru (C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 90), articolul 3 din CEDO impune în sarcina autorităților statului pe teritoriul căruia are loc o detenție o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care garantează respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a măsurii nu supun persoana în cauză unor traume sau unor încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, având în vedere cerințele practice ale privării de libertate, sănătatea și bunăstarea persoanei private de libertate sunt asigurate în mod adecvat (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 25 aprilie 2017, Rezmiveș și alții împotriva României, CE:ECHR:2017:0425JUD006146712, § 72).
91 În această privință, pentru a intra sub incidența articolului 3 din CEDO, un tratament rău trebuie să atingă un nivel minim de gravitate, care depinde de ansamblul datelor cauzei, cum ar fi durata tratamentului și efectele sale fizice sau mentale, precum și, uneori, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 20 octombrie 2016, Muršić împotriva Croației, CE:ECHR:2016:1020JUD000733413, § 97 și 122).
92 Ținând seama de importanța acordată factorului spațial în aprecierea globală a condițiilor de detenție, faptul că spațiul personal de care dispune un deținut este mai mic de 3 m² într‑o celulă colectivă generează o puternică prezumție de încălcare a articolului 3 din CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 20 octombrie 2016, Muršić împotriva Croației, CE:ECHR:2016:1020JUD000733413, § 124).
93 Această prezumție puternică de încălcare a articolului 3 din CEDO nu poate fi înlăturată în mod normal decât dacă, în primul rând, reducerile spațiului personal în raport cu minimul necesar de 3 m² sunt scurte, ocazionale și minore, în al doilea rând, sunt însoțite de o libertate de mișcare suficientă în afara celulei și de activități adecvate în afara celulei și, în al treilea rând, penitenciarul oferă în general condiții de detenție decente, iar persoana în cauză nu este supusă altor elemente considerate drept circumstanțe agravante ale condițiilor nesatisfăcătoare de detenție (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 20 octombrie 2016, Muršić împotriva Croației, CE:ECHR:2016:1020JUD000733413, § 138).
94 În speță, în opinia instanței de trimitere înseși, informațiile aflate la dispoziția sa referitoare la condițiile de detenție în centrul de detenție din Szombathely, în care este cert că persoana în cauză ar trebui să execute în principal pedeapsa privativă de libertate care i‑a fost aplicată în Ungaria, conduc la înlăturarea existenței unui risc real ca această persoană să facă obiectul unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă, ceea ce, de altfel, niciuna dintre persoanele interesate care au participat la prezenta procedură nu a contestat.
95 În aceste condiții, revine autorității judiciare de executare sarcina de a verifica dacă persoana în cauză va fi expusă în schimb unui astfel de risc în centrul de detenție din Budapesta.
96 Împrejurarea că detenția în acest penitenciar nu este prevăzută decât pentru durata procedurii de predare și, prin urmare, potrivit informațiilor furnizate de autoritățile statului membru emitent, nu trebuie să depășească în principiu trei săptămâni, nu este determinantă în această privință.
97 Desigur, reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că o perioadă de detenție poate, astfel cum rezultă deja din cuprinsul punctelor 91 și 93 din prezenta hotărâre, să fie un factor relevant pentru aprecierea gravității suferinței sau a umilinței îndurate de un deținut din cauza condițiilor nesatisfăcătoare de detenție (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 20 octombrie 2016, Muršić împotriva Croației, CE:ECHR:2016:1020JUD000733413, § 131).
98 Cu toate acestea, durata relativ scurtă a unei perioade de detenție nu exclude în mod automat prin ea însăși tratamentul în litigiu din domeniul de aplicare al articolului 3 din CEDO atunci când alte elemente sunt suficiente pentru a‑l face să intre sub incidența acestei dispoziții.
99 În plus, deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, atunci când deținutul dispune de un spațiu de mai puțin de 3 m², o perioadă de detenție de câteva zile poate fi asimilată unei perioade scurte, o perioadă de aproximativ 20 de zile, precum cea avută în vedere în cauza principală de autoritățile statului membru emitent, care, în plus, nu este deloc exclus să poată fi prelungită în cazul survenirii unor „circumstanțe contrare” nespecificate în alt fel, nu poate fi considerată o perioadă scurtă (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 20 octombrie 2016, Muršić împotriva Croației, CE:ECHR:2016:1020JUD000733413, § 146, 152 și 154).
100 Rezultă de aici că, în sine, caracterul temporar sau tranzitoriu al unei detenții în astfel de condiții nu este de natură să înlăture orice risc real de tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă.
101 În aceste condiții, în cazul în care autoritatea judiciară de executare apreciază că informațiile aflate la dispoziția sa sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta poate, după cum s‑a constatat deja la punctul 63 din prezenta hotărâre, să solicite autorității judiciare emitente, conform articolului 15 alineatul (2) din decizia‑cadru, furnizarea de urgență a unor informații suplimentare pe care le consideră necesare, pentru a obține precizări cu privire la condițiile de detenție concrete și precise a persoanei vizate în penitenciarul în cauză.
102 În speță, reiese din elementele prezentate Curții că autoritățile maghiare nu au răspuns la 78 de întrebări care le‑au fost adresate la 10 ianuarie 2018, în conformitate cu ordonanța instanței de trimitere din 9 ianuarie 2018, de Ministerul Public din Bremen, privind condițiile de detenție existente în centrul de detenție din Budapesta și în orice alt penitenciar în care persoana în cauză ar putea, dacă este cazul, să fie încarcerată.
103 Deși mai multe dintre aceste întrebări, luate individual, sunt relevante pentru examinarea condițiilor concrete și precise de detenție a persoanei în cauză în funcție de elementele amintite la punctul 93 din prezenta hotărâre, rezultă totuși, astfel cum a arătat și avocatul general în esență la punctul 76 din concluzii, că întrebările menționate, ca urmare a numărului, a domeniului de aplicare, care vizează orice penitenciar în care persoana în cauză ar putea fi încarcerată, și a conținutului acestora, care acoperă aspecte ale detenției fără o relevanță evidentă pentru examinarea respectivă, cum ar fi printre altele practicarea unui cult, posibilitatea de a fuma, modalitățile de curățare a hainelor, precum și instalarea de gratii sau de persiene la ferestrele celulelor, ar face în practică imposibil orice răspuns util din partea autorităților statului membru emitent, ținând seama în special de termenele scurte prevăzute la articolul 17 din decizia‑cadru pentru executarea unui mandat european de arestare.
104 O cerere de această natură, care duce la paralizarea funcționării mandatului european de arestare, nu este compatibilă cu obligația de cooperare loială, prevăzută la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf TUE, care trebuie să stea la baza dialogului dintre autoritățile judiciare de executare și autoritățile judiciare emitente, în special în cadrul comunicării unor informații în temeiul articolului 15 alineatele (2) și (3) din decizia‑cadru.
105 În ședință, Ministerul Public din Bremen a indicat astfel că nu a primit niciodată un răspuns la acest tip de solicitări de informații, pe care instanța de trimitere le‑ar adresa în mod sistematic autorităților din trei state membre, printre care figurează și Ungaria. El a precizat că o asemenea practică avea drept consecință că, în lipsa unei decizii a acestei instanțe de aprobare a predării, niciun mandat european de arestare emis de o instanță din unul dintre aceste trei state membre nu ar mai fi executat în prezent de ministerul public menționat.
106 În aceste condiții, este cert că, drept răspuns la cererea din 10 ianuarie 2018, autoritățile maghiare au furnizat Ministerului Public din Bremen, în scrisorile lor din 20 septembrie 2017 și din 27 martie 2018, asigurarea că persoana în cauză nu va suferi, ca urmare a deținerii sale în Ungaria, niciun tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă, oricare ar fi penitenciarul în care va fi încarcerată.
107 În consecință, trebuie să se examineze dacă și în ce măsură o astfel de asigurare poate fi luată în considerare de autoritatea judiciară de executare în vederea luării deciziei sale cu privire la predarea persoanei în cauză.
Cu privire la luarea în considerare a asigurărilor furnizate de autoritățile statului membru emitent
108 Trebuie amintit că articolul 15 alineatul (2) din decizia‑cadru autorizează în mod explicit autoritatea judiciară de executare, atunci când aceasta consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, să solicite furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare. În plus, potrivit articolului 15 alineatul (3) din decizia‑cadru, autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.
109 Pe de altă parte, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf TUE, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate (Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C‑182/15, EU:C:2016:630, punctul 42).
110 În conformitate cu aceste dispoziții, autoritatea judiciară de executare și autoritatea judiciară emitentă pot să solicite informații sau, respectiv, să furnizeze asigurări cu privire la condițiile concrete și precise în care va fi deținută persoana în cauză în statul membru emitent.
111 Asigurarea furnizată de autoritățile competente ale statului membru emitent că persoana în cauză nu va suferi un tratament inuman sau degradant ca urmare a condițiilor sale concrete și precise de detenție oricare ar fi penitenciarul în care va fi încarcerată în statul membru emitent este un element pe care autoritatea judiciară de executare nu îl poate ignora. Astfel, după cum a arătat avocatul general la punctul 64 din concluzii, încălcarea unei asemenea asigurări, întrucât aceasta este susceptibilă să fie obligatorie pentru autorul său, ar putea fi invocată împotriva acestuia din urmă în fața instanțelor din statul membru emitent.
112 Atunci când această asigurare a fost dată sau cel puțin aprobată de autoritatea judiciară emitentă, la nevoie, după ce a solicitat asistența autorității centrale sau a uneia dintre autoritățile centrale ale statului membru emitent în sensul articolului 7 din decizia‑cadru, autoritatea judiciară de executare, având în vedere încrederea reciprocă care trebuie să existe între autoritățile judiciare ale statelor membre și pe care se întemeiază sistemul mandatului european de arestare, trebuie să se bazeze pe aceasta, cel puțin în absența oricărui element precis care să permită să se considere că condițiile de detenție existente în cadrul unui centru de detenție determinat sunt contrare articolului 4 din cartă.
113 În speță, asigurarea dată de Ministerul Justiției maghiar la 20 septembrie 2017 și reînnoită la 27 martie 2018 că persoana în cauză nu va fi supusă niciunui tratament inuman sau degradant ca urmare a condițiilor sale de detenție în Ungaria nu a fost însă nici furnizată, nici aprobată de autoritatea judiciară emitentă, ceea ce guvernul maghiar a confirmat în mod explicit în ședință.
114 Din moment ce ea nu emană de la o autoritate judiciară, garanția pe care o reprezintă o astfel de asigurare trebuie să fie determinată pe baza unei aprecieri globale a tuturor elementelor aflate la dispoziția autorității judiciare de executare.
115 Or, în această privință, este necesar să se observe că asigurarea furnizată de Ministerul Justiției maghiar pare confirmată de informațiile de care dispune Ministerul Public din Bremen. Astfel, ca răspuns la întrebările adresate de Curte, acesta din urmă a arătat, în ședință, că aceste elemente, care rezultă în special din experiența acumulată în cadrul procedurilor de predare puse în aplicare înainte de pronunțarea Hotărârii din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru (C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198), îi permit să considere că condițiile de detenție din penitenciarul din Budapesta, prin care tranzitează orice persoană care face obiectul unui mandat european de arestare emis de autoritățile maghiare, nu sunt contrare articolului 4 din cartă.
116 În aceste condiții, predarea persoanei în cauză autorităților maghiare pare permisă fără ca articolul 4 din cartă să fie încălcat, ceea ce revine însă în sarcina instanței de trimitere să verifice.
117 Având în vedere ansamblul considerațiilor precedente, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 1 alineatul (3), articolul 5 și articolul 6 alineatul (1) din decizia‑cadru trebuie interpretate în sensul că, atunci când autoritatea judiciară de executare dispune de elemente care atestă existența unor deficiențe sistemice sau generalizate privind condițiile de detenție în cadrul penitenciarelor din statul membru emitent, a căror exactitate este de competența instanței de trimitere să o verifice ținând seama de toate datele actualizate disponibile:
– autoritatea judiciară de executare nu poate înlătura existența unui risc real ca persoana vizată de un mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate să facă obiectul unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă, pentru simplul motiv că această persoană dispune, în statul membru emitent, de o cale de atac care îi permite să conteste condițiile sale de detenție, deși existența unei astfel de căi de atac poate fi luată în considerare de autoritatea menționată pentru a decide predarea persoanei în cauză;
– autoritatea judiciară de executare este ținută să examineze doar condițiile de detenție existente în cadrul penitenciarului în care este probabil, potrivit informațiilor de care dispune, ca persoana amintită să fie deținută, inclusiv în mod temporar sau tranzitoriu;
– autoritatea judiciară de executare trebuie să verifice, în acest scop, doar condițiile de detenție concrete și precise a persoanei în cauză care sunt relevante pentru a determina dacă aceasta va fi expusă unui risc real de tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă;
– autoritatea judiciară de executare poate ține seama de informațiile furnizate de alte autorități ale statului membru emitent decât autoritatea judiciară emitentă, cum ar fi în special asigurarea că persoana în cauză nu va face obiectul unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
118 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
Articolul 1 alineatul (3), articolul 5 și articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că, atunci când autoritatea judiciară de executare dispune de elemente care atestă existența unor deficiențe sistemice sau generalizate privind condițiile de detenție în cadrul penitenciarelor din statul membru emitent, a căror exactitate este de competența instanței de trimitere să o verifice ținând seama de toate datele actualizate disponibile:
– autoritatea judiciară de executare nu poate înlătura existența unui risc real ca persoana vizată de un mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate să facă obiectul unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pentru simplul motiv că această persoană dispune, în statul membru emitent, de o cale de atac care îi permite să conteste condițiile sale de detenție, deși existența unei astfel de căi de atac poate fi luată în considerare de autoritatea menționată pentru a decide predarea persoanei în cauză;
– autoritatea judiciară de executare este ținută să examineze doar condițiile de detenție existente în cadrul penitenciarului în care este probabil, potrivit informațiilor de care dispune, ca persoana amintită să fie deținută, inclusiv în mod temporar sau tranzitoriu;
– autoritatea judiciară de executare trebuie să verifice, în acest scop, doar condițiile de detenție concrete și precise a persoanei în cauză care sunt relevante pentru a determina dacă aceasta va fi expusă unui risc real de tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale;
– autoritatea judiciară de executare poate ține seama de informațiile furnizate de alte autorități ale statului membru emitent decât autoritatea judiciară emitentă, cum ar fi în special asigurarea că persoana în cauză nu va face obiectul unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale.
Semnături
i Prezentul text a făcut obiectul unor modificări de ordin lingvistic ulterior primei publicări.