HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera a doua)
4 iunie 2009
Cauzele F‑134/07 și F‑8/08
Vahan Adjemian și alții
împotriva
Comisiei Comunităților Europene
„Funcție publică – Agenți contractuali – Durata contractului – Articolul 88 din RAA – Decizia Comisiei din 28 aprilie 2004 privind durata maximă pentru care se recurge la personal nepermanent în serviciile Comisiei – Directiva 1999/70 – Aplicabilitate față de instituții”
Obiectul: Acțiuni formulate în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care, în cauza F‑134/07, domnul Adjemian și 180 de alți agenți contractuali ai Comisiei solicită: declararea nelegalității deciziilor Comisiei, printre care cea din 28 aprilie 2004 privind durata maximă pentru care se recurge la personal nepermanent în serviciile sale, și, în măsura necesară, de asemenea, declararea nelegalității articolului 88 din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Comunităților Europene întrucât limitează durata contractelor agenților contractuali; anularea deciziilor Comisiei din 22 august, din 5 septembrie, din 30 octombrie și din 28 noiembrie 2007 prin care se refuză în esență încheierea unui contract sau prelungirea pe perioadă nedeterminată a contractelor reclamanților; anularea, în măsura necesară, a deciziilor Comisiei de stabilire a condițiilor respective de angajare a reclamanților întrucât contractul lor sau prelungirea acestuia se limitează la o perioadă determinată; în cauza F‑8/08, doamna Renier solicită anularea deciziei Comisiei din 11 aprilie 2007 de limitare a duratei contractului său de agent contractual la perioada cuprinsă între 16 aprilie 2007 și 15 decembrie 2008
Decizia: Conexează cauzele F‑134/07, Adjemian și alții/Comisia, și F‑8/08, Renier/Comisia, în vederea pronunțării hotărârii. Respinge acțiunile. Domnul Adjemian, doamneleAdorno și Baranzini și cei 178 de alți reclamanți ale căror nume figurează în anexele I, II și III la prezenta hotărâre suportă totalitatea cheltuielilor de judecată aferente cauzei F‑134/07, și anume, propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile efectuate de Comisie în această cauză. Doamna Renier suportă totalitatea cheltuielilor de judecată aferente cauzei F‑8/08, și anume, propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile efectuate de Comisie în această cauză. Consiliul Uniunii Europene, intervenient în susținerea concluziilor Comisiei în ambele cauze, suportă propriile cheltuieli de judecată.
Sumarul hotărârii
1. Procedură – Cerere de sesizare a instanței – Cerințe de formă – Stabilirea obiectului litigiului – Expunere sumară a motivelor invocate
[Statutul Curții de Justiție, art. 21 primul paragraf și anexa I, art. 7 alin. (3); Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 35 alin. (1) lit. (e)]
2. Acte ale instituțiilor – Directive – Impunere directă de obligații instituțiilor Comunității în raporturile lor cu propriul personal – Excludere – Posibilitatea invocării
(art. 10 CE și 249 CE)
3. Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Stabilitatea locului de muncă
(Carta drepturilor fundamentale, art. 30; Directiva 1999/70 a Consiliului)
4. Funcționari – Regimul aplicabil celorlalți agenți – Agent contractual auxiliar
(Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 88)
5. Acte ale instituțiilor – Motivare – Obligație – Conținut – Creare a noii categorii a agenților contractuali
(art. 253 CE; Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 3a și 3b; Regulamentul nr. 723/2004 al Consiliului)
1. Potrivit articolului 35 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, cererea introductivă trebuie să cuprindă expunerea motivelor și a argumentelor de fapt și de drept invocate. Aceste elemente trebuie să fie suficient de clare și de precise pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Tribunalului să se pronunțe asupra acțiunii, dacă este cazul, fără alte informații. În vederea garantării securității juridice și a bunei administrări a justiției, este necesar, pentru ca o acțiune să fie admisibilă, ca elementele esențiale de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază să rezulte în mod coerent și comprehensibil din chiar textul cererii introductive. Aceasta este situația cu atât mai mult cu cât, potrivit articolului 7 alineatul (3) din anexa I la Statutul Curții de Justiție, faza scrisă a procedurii în fața Tribunalului Funcției Publice nu cuprinde în principiu, cu excepția unei decizii contrare a Tribunalului, decât un singur schimb de memorii. Această ultimă particularitate a procedurii în fața Tribunalului Funcției Publice explică faptul că, spre deosebire de ceea ce este prevăzut pentru procedurile în fața Tribunalului de Primă Instanță sau a Curții de Justiție, potrivit articolului 21 primul paragraf din Statutul Curții, expunerea motivelor și a argumentelor în cererea introductivă nu poate fi sumară.
(a se vedea punctul 76)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 28 aprilie 1993, De Hoe/Comisia, T‑85/92, Rec., p. II‑523, punctul 20
Tribunalul Funcției Publice: 26 iunie 2008, Nijs/Curtea de Conturi, F‑1/08, RepFP, p. I‑A‑1‑0000 și II‑A‑1‑0000, punctele 24 și 25, care face obiectul unui recurs aflat pe rolul Tribunalului de Primă Instanță, cauza T‑376/08 P
2. Directivele, adresate statelor membre, iar nu instituțiilor Comunității, nu pot fi considerate că impun ca atare obligații în sarcina instituțiilor menționate în raporturile lor cu propriul personal. Totuși, această considerație nu poate exclude orice posibilitate de invocare a unei directive în raporturile dintre instituții și funcționarii sau agenții lor. Astfel, prevederile unei directive pot, în primul rând, să se impună indirect unei instituții în cazul în care constituie expresia unui principiu general de drept comunitar pe care îi revine obligația să îl aplice ca atare. În al doilea rând, o directivă poate să dea naștere unor obligații în sarcina unei instituții atunci când aceasta, în cadrul autonomiei sale organizatorice și în limitele statutului, a intenționat să execute o anumită obligație prevăzută de o directivă sau în cazul în care un act de aplicabilitate generală internă face trimitere el însuși în mod expres la măsurile adoptate de legiuitorul comunitar în temeiul tratatelor. În al treilea rând, instituțiile, în conformitate cu obligația de loialitate care le incumbă în temeiul articolului 10 al doilea paragraf CE, trebuie să țină cont, în conduita lor în calitate de angajator, de prevederile legislative adoptate la scară comunitară.
(a se vedea punctele 86 și 90-93)
Trimitere la:
Curte: 9 septembrie 2003, Rinke, C‑25/02, Rec., p. I‑8349, punctele 24 și 25-28
Tribunalul de Primă Instanță: 21 mai 2008, Belfass/Consiliul, T‑495/04, Rep., p. II‑781, punctul 43
Tribunalul Funcției Publice: 30 aprilie 2009, Aayhan și alții/Parlamentul European, F‑65/07, RepFP, p. I‑A‑1‑0000 și II‑A‑1‑0000, punctele 116 și 118
3. Stabilitatea locului de muncă, deși este concepută ca un element major al protecției lucrătorilor, nu constituie totuși un principiu general de drept în lumina căruia ar putea fi apreciată legalitatea unui act al unei instituții. În special, nu rezultă în niciun mod din Directiva 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP și din acordul‑cadru menționat că stabilitatea locului de muncă s‑a ridicat la nivelul de normă de drept obligatorie. De altfel, considerentele (6) și (7) ale directivei, precum și primul paragraf din preambul și considerentul (5) al acordului‑cadru pun accentul pe necesitatea de a se ajunge la un echilibru între flexibilitate și securitate. În plus, acordul‑cadru nu stabilește o obligație generală de a prevedea, după un anumit număr de reînnoiri ale contractelor pe perioadă determinată sau după împlinirea unei anumite perioade de muncă, transformarea contractelor de muncă menționate în contracte pe perioadă nedeterminată.
Stabilitatea locului de muncă reprezintă, în schimb, o finalitate urmărită de părțile semnatare ale acordului‑cadru, a cărui clauză 1 litera (b) prevede că acesta are ca obiect „stabilirea unui cadru pentru împiedicarea abuzurilor care pot rezulta din folosirea raporturilor sau contractelor de muncă pe durată determinată succesive”.
Pe de altă parte, deși articolul 30 din Carta drepturilor fundamentale prevede că „orice lucrător are dreptul la protecție împotriva oricărei concedieri nejustificate”, acest articol nu condamnă succesiunea de contracte pe perioadă determinată. În plus, încetarea unui contract de muncă prin simplul fapt al ajungerii la termen nu constituie o concediere propriu‑zisă, trebuind să fie motivat în mod special în raport cu aptitudinea și cu conduita lui sau cu necesitățile de funcționare ale instituției.
(a se vedea punctele 99, 100 și 104)
Trimitere la:
Curte: 22 noiembrie 2005, Mangold, C‑144/04, Rec., p. I‑9981, punctul 64; 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, Rec., p. I‑6057, punctul 91; 7 septembrie 2006, Marrosu și Sardino, C‑53/04, Rec., p. I‑7213, punctul 47; 15 aprilie 2008, Impact, C‑268/06, Rep., p. I‑2483, punctul 87
Tribunalul Funcției Publice: Aayhan și alții/Parlamentul European, citată anterior, punctul 115
4. Fiecare post de agent contractual auxiliar trebuie să răspundă unor necesități pasagere sau intermitente. În cadrul unei administrații cu un efectiv important este inevitabil ca astfel de necesități să se repete, printre altele din cauza indisponibilității funcționarilor, a creșterilor volumului de muncă datorate circumstanțelor sau necesității fiecărei direcții generale de a se sprijini ocazional pe persoane cu calificări sau cunoștințe specifice. Aceste circumstanțe constituie rațiuni obiective care justifică atât durata determinată a contractelor de agenți auxiliari, cât și reînnoirea lor în funcție de apariția acestor necesități.
(a se vedea punctul 132)
Trimitere la:
Curte: 23 septembrie 2004, Hectors/Parlamentul European, C‑150/03 P, Rec., p. I‑8691, Concluziile avocatului general Ruiz-Jarabo Colomer, Rec., p. I‑8694, punctul 25
5. Dat fiind că motivarea unui act cu aplicabilitate generală se poate limita să menționeze, pe de o parte, situația de ansamblu care a condus la adoptarea acestuia și, pe de altă parte, scopurile generale pe care își propune să le atingă și că, dacă un astfel de act evidențiază aspectele esențiale ale obiectivului urmărit de instituție, ar fi excesiv să se ceară o motivare specifică pentru diferitele alegeri tehnice făcute, motivarea Regulamentului nr. 723/2004 de modificare a Statutului funcționarilor, precum și a Regimului aplicabil celorlalți agenți, deși este succintă, este suficientă în privința obiectivului urmărit prin crearea noii categorii a agenților contractuali în sensul articolelor 3a și 3b din Regimul aplicabil celorlalți agenți.
(a se vedea punctele 139 și 141)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: 23 ianuarie 2007, Chassagne/Comisia, F‑43/05, RepFP, p. I‑A‑1‑0000 și II‑A‑1‑0000, punctele 105 și 106, precum și jurisprudența citată