HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
2 aprilie 2019(*)
„Trimitere preliminară – Determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională – Regulamentul (UE) nr. 604/2013 – Articolul 18 alineatul (1) literele (b)-(d) – Articolul 23 alineatul (1) – Articolul 24 alineatul (1) – Procedură de reprimire – Criterii de responsabilitate – Cerere nouă prezentată în alt stat membru – Articolul 20 alineatul (5) – Proces de determinare în curs – Retragerea cererii – Articolul 27 – Căi de atac”
În cauzele conexate C‑582/17 și C‑583/17,
având ca obiect două cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos), prin deciziile din 27 septembrie 2017, primite de Curte la 4 octombrie 2017, în procedurile
Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie
împotriva
H. (C‑582/17),
R. (C‑583/17),
HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră),
compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, doamna R. Silva de Lapuerta, vicepreședintă, și domnul A. Arabadjiev, doamna A. Prechal, domnii M. Vilaras și E. Regan, doamna C. Toader și domnul C. Lycourgos, președinți de cameră, și domnii A. Rosas, M. Ilešič, L. Bay Larsen (raportor), M. Safjan, D. Šváby, C. G. Fernlund și C. Vajda, judecători
avocat general: doamna E. Sharpston,
grefier: doamna M. Ferreira, administratoare principală,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 4 septembrie 2018,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru H., de I. M. Zuidhoek, advocaat;
– pentru R., de M. P. Ufkes, advocaat;
– pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și de H. S. Gijzen, în calitate de agenți;
– pentru guvernul german, de T. Henze și de R. Kanitz, în calitate de agenți;
– pentru guvernul finlandez, de J. Heliskoski, în calitate de agent;
– pentru guvernul Regatului Unit, de S. Brandon, de Z. Lavery și de R. Fadoju, în calitate de agenți, asistați de D. Blundell, barrister;
– pentru guvernul elvețian, de E. Bichet, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de G. Wils și de M. Condou‑Durande, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatei generale în ședința din 29 noiembrie 2018,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea Regulamentului (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31, denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”).
2 Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie (secretarul de stat pentru securitate și justiție, Țările de Jos) (denumit în continuare „secretarul de stat”), pe de o parte, și H. și R., resortisanți sirieni, pe de altă parte, în legătură cu refuzul luării în considerare a cererilor lor de protecție internațională.
Cadrul juridic
Regulamentul nr. 1560/2003
3 Anexele I și III la Regulamentul (CE) nr. 1560/2003 al Comisiei din 2 septembrie 2003 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 343/2003 al Consiliului de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe (JO 2003, L 222, p. 3, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 140), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 118/2014 al Comisiei din 30 ianuarie 2014 (JO 2014, L 39, p. 1) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1560/2003”), conțin un „Formular‑tip de determinare a statului membru responsabil de examinarea cererii de protecție internațională” și, respectiv, un „Formular standard pentru cererile de reprimire”.
Regulamentul Dublin III
4 Considerentele (4), (5), (13), (14) și (19) ale Regulamentului Dublin III au următorul cuprins:
„(4) Concluziile de la Tampere exprimă […] faptul că [sistemul european comun de azil] ar trebui să includă, pe termen scurt, o metodă clară și operațională pentru determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil.
(5) O astfel de metodă ar trebui să se întemeieze pe criterii obiective și echitabile atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele în cauză. Ar trebui, în principiu, să facă posibilă determinarea rapidă a statului membru responsabil, astfel încât să se garanteze accesul efectiv la procedurile pentru acordarea protecției internaționale și să nu compromită obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională.
[…]
(13) În conformitate cu Convenția din 1989 a Organizației Națiunilor Unite privind drepturile copilului și cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, interesul superior al copilului ar trebui să primeze în aplicarea de către statele membre a prezentului regulament. În procesul de evaluare a interesului superior al copilului, statele membre ar trebui în special să ia în considerare în mod corespunzător dezvoltarea socială și bunăstarea minorului, aspecte legate de siguranța și securitatea acestuia, opinia minorului în concordanță cu vârsta și nivelul său de maturitate, inclusiv istoricul acestuia. În plus, ar trebui stabilite garanții procedurale specifice pentru minorii neînsoțiți, având în vedere vulnerabilitatea deosebită a acestora.
(14) În conformitate cu Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respectul pentru viața de familie ar trebui să primeze în aplicarea de către statele membre a prezentului regulament.
[…]
(19) În vederea garantării protecției efective a drepturilor persoanelor vizate, ar trebui stabilite garanții juridice și dreptul la o cale de atac eficientă în ceea ce privește deciziile legate de transferurile către statul membru responsabil în conformitate, în special cu drepturile recunoscute la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Pentru a se asigura respectarea dreptului internațional, dreptul la o cale de atac eficientă împotriva unor astfel de decizii ar trebui să cuprindă atât examinarea aplicării prezentului regulament, cât și a situației de drept și de fapt din statul membru către care solicitantul este transferat.”
5 Articolul 2 din acest regulament are următorul cuprins:
„În sensul prezentului regulament:
[…]
(d) «examinarea unei cereri de protecție internațională» înseamnă orice măsură de examinare, decizie sau hotărâre pronunțată cu privire la o cerere de protecție internațională de către autoritățile competente în conformitate cu Directiva 2013/32/UE [a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60)] și cu Directiva 2011/95/UE [a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9)] cu excepția procedurilor de determinare a statului membru responsabil în conformitate cu prezentul regulament;
[…]”
6 Articolul 3 alineatele (1) și (2) din regulamentul menționat prevede:
„(1) Statele membre examinează orice cerere de protecție internațională prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid pe teritoriul oricăruia dintre ele, inclusiv la frontieră sau în zonele de tranzit. Cererea este examinată de un singur stat membru și anume acela pe care criteriile stabilite de capitolul III îl desemnează responsabil.
(2) Atunci când niciun stat membru responsabil nu poate fi desemnat pe baza criteriilor menționate în prezentul regulament, primul stat membru în care a fost prezentată cererea de protecție internațională este responsabil de examinarea acesteia.
[…]”
7 Articolul 9 din Regulamentul Dublin III, intitulat „Membrii de familie care beneficiază de protecție internațională”, care figurează în capitolul III din acest regulament, referitor la „[c]riteriile de determinare a statului membru responsabil”, este formulat după cum urmează:
„În cazul în care solicitantul are un membru de familie, indiferent dacă familia s‑a format anterior în țara de origine, căruia i‑a fost permis să își aibă reședința în calitate de beneficiar de protecție internațională într‑un stat membru, acel stat membru este responsabil de examinarea cererii de protecție internațională, cu condiția ca persoanele în cauză să își fi exprimat în scris dorința în acest sens.”
8 Articolul 18 din regulamentul menționat precizează:
„(1) Statul membru responsabil în conformitate cu prezentul regulament este obligat să:
(a) preia, în conformitate cu dispozițiile prevăzute la articolele 21, 22 și 29, un solicitant care a prezentat o cerere într‑un stat membru diferit;
(b) reprimească, în condițiile prevăzute la articolele 23, 24, 25 și 29, un solicitant a cărui cerere se află în curs de examinare și care a depus [o cerere] într‑un alt stat membru sau care se află pe teritoriul altui stat membru fără permis de ședere;
(c) reprimească, în condițiile prevăzute la articolele 23, 24, 25 și 29, un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care și‑a retras cererea aflată în curs de examinare și care a depus o cerere în alt stat membru [sau care se află pe teritoriul altui stat membru fără permis de ședere];
(d) reprimească, în condițiile prevăzute la articolele 23, 24, 25 și 29, un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid a cărui cerere a respinsă și care a depus o cerere în al stat membru sau care se află pe teritoriul altui stat membru fără permis de ședere.
(2) În cazurile care intră în domeniul de aplicare al alineatului (1) literele (a) și (b), statul membru responsabil examinează sau finalizează examinarea cererii de protecție internațională prezentată de solicitant.
În cazurile care intră în domeniul de aplicare al alineatului (1) litera (c), atunci când statul membru responsabil a întrerupt examinarea unei cereri în urma retragerii acesteia de către solicitant înainte de adoptarea unei decizii pe fond în primă instanță, acel stat membru asigură dreptul solicitantului de a solicita ca examinarea cererii sale să fie finalizată sau de a prezenta o nouă cerere de protecție internațională […].
În cazurile care intră în domeniul de aplicare al alineatului (1) litera (d), atunci când o cerere a fost respinsă doar în primă instanță, statul membru responsabil se asigură că persoana în cauză are sau a avut posibilitatea de a recurge la o cale de atac eficientă în temeiul articolului 46 din Directiva 2013/32/UE.”
9 Capitolul VI din același regulament, intitulat „Proceduri de preluare și reprimire”, cuprinde articolele 20-33 din acesta.
10 Articolul 20 alineatul (5) primul paragraf din Regulamentul Dublin III prevede:
„Un solicitant care se află în alt stat membru fără permis de ședere sau care prezintă în acel stat membru o cerere de protecție internațională, după retragerea primei sale cereri prezentate într‑un alt stat membru în timpul procedurii de determinare a statului membru responsabil, este reprimit, în condițiile prevăzute la articolele 23, 24, 25 și 29, de către statul membru în care a prezentat prima dată cererea de protecție internațională, în vederea finalizării procedurii de determinare a statului membru responsabil.”
11 Articolul 21 alineatul (1) primul paragraf din acest regulament are următorul cuprins:
„Atunci când un stat membru în care s‑a prezentat o cerere de protecție internațională consideră că alt stat membru este responsabil de examinarea cererii, acesta poate, pe cât de repede posibil și în orice caz în termen de trei luni de la data la care a fost prezentată cererea în sensul articolului 20 alineatul (2), cere celuilalt stat membru să preia solicitantul.”
12 Articolul 22 alineatele (2), (4), (5) și (7) din regulamentul menționat prevede:
„(2) În procedura de determinare a statului membru responsabil, se folosesc probe și dovezi circumstanțiale.
[…]
(4) Cerința privind probele nu ar trebui să depășească ceea ce este necesar pentru o bună aplicare a prezentului regulament.
(5) În absența unor probe formale, statul membru solicitat își recunoaște responsabilitatea dacă dovezile circumstanțiale sunt coerente, verificabile și suficient de detaliate pentru a stabili responsabilitatea.
[…]
(7) Absența răspunsului la expirarea termenului de două luni menționat la alineatul (1) și a termenului de o lună menționat la alineatul (6) echivalează cu acceptarea cererii și determină obligația de a prelua persoana în cauză, inclusiv obligația de a asigura buna organizare a sosirii acesteia.”
13 Articolul 23 din același regulament prevede:
„(1) În cazul în care statul membru în care o persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) a prezentat o nouă cerere de protecție internațională consideră că este responsabil un alt stat membru, în conformitate cu articolul 20 alineatul (5) și articolul 18 alineatul (1) literele (b), (c) sau (d), poate cere ca acest alt stat membru să reprimească persoana respectivă.
[…]
(4) Cererea de reprimire se face utilizând un formular standard și incluzând probe sau dovezi circumstanțiale, astfel cum sunt descrise în cele două liste menționate la articolul 22 alineatul (3) și/sau elemente relevante din declarațiile persoanei în cauză, care să permită autorităților din statul membru solicitat să verifice dacă este responsabil pe baza criteriilor stabilite în prezentul regulament.
Comisia, prin acte de punere în aplicare, adoptă condiții uniforme privind pregătirea și depunerea de cereri de reprimire. Respectivele acte de punere în aplicare se adoptă în conformitate cu procedura de examinare menționată la articolul 44 alineatul (2).”
14 Articolul 24 din Regulamentul Dublin III prevede:
„(1) În cazul în care un stat membru pe teritoriul căruia se află o persoană, astfel cum este menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d), fără permis de ședere și pentru care nu s‑a depus nicio cerere nouă de protecție internațională, consideră că alt stat membru este responsabil în conformitate cu articolul 20 alineatul (5) și cu articolul 18 alineatul (1) literele (b), (c) sau (d), poate cere acelui alt stat membru să reprimească persoana în cauză.
[…]
(5) Cererea de reprimire a persoanei menționate la articolul 18 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) se face utilizând un formular standard și incluzând probe sau dovezi circumstanțiale, astfel cum sunt descrise în cele două liste menționate la articolul 22 alineatul (3) și/sau elemente relevante din declarațiile persoanei, care să permită autorităților din statul membru solicitat să verifice dacă este responsabil pe baza criteriilor stabilite în prezentul regulament.
[…]”
15 Articolul 25 din acest regulament prevede:
„(1) Statul membru solicitat efectuează verificările necesare și emite o decizie privind cererea de reprimire a persoanei în cauză cât de curând posibil și în orice [caz] cel târziu în termen de o lună de la data primirii cererii. Atunci când cererea se bazează pe date obținute din sistemul Eurodac, acest termen se reduce la două săptămâni.
(2) Absența unui răspuns în termenul de o lună sau de două săptămâni menționat la alineatul (1) înseamnă acceptarea cererii și implică obligația de a reprimi persoana în cauză, inclusiv obligația de a se asigura buna organizare a sosirii acesteia.”
16 Articolul 27 alineatul (1) din regulamentul menționat precizează:
„Solicitantul sau altă persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) are dreptul la o cale eficientă de atac, sub forma unui apel sau unei revizuiri, în fapt și în drept, împotriva unei decizii de transfer în fața unei instanțe naționale.”
Litigiile principale și întrebările preliminare
Cauza C‑582/17
17 La 21 ianuarie 2016, H. a introdus o cerere de protecție internațională în Țările de Jos.
18 Întrucât a considerat că H. introdusese anterior o cerere de protecție internațională în Germania, secretarul de stat a prezentat autorităților germane, la 21 martie 2016, o cerere de reprimire în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul Dublin III.
19 Autoritățile germane nu au răspuns la această cerere de reprimire în termenul de două săptămâni stabilit.
20 Prin decizia din 6 mai 2016, secretarul de stat a hotărât să nu ia în considerare cererea de protecție internațională introdusă de H., apreciind că aceasta nu putea invoca articolul 9 din Regulamentul Dublin III în vederea stabilirii responsabilității Regatului Țărilor de Jos în temeiul prezenței soțului său în acest stat membru, din moment ce era vorba despre o situație de reprimire, iar nu despre o situație de preluare.
21 H. a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Rechtbank Den Haag, zittingsplaats Groningen (Tribunalul din Haga, sediul din Groningen, Țările de Jos).
22 Prin hotărârea din 6 iunie 2016, această instanță a admis acțiunea și a anulat decizia secretarului de stat, considerând că era insuficient motivată.
23 H. și secretarul de stat au formulat apel împotriva acestei hotărâri.
24 Instanța de trimitere consideră că, potrivit logicii care stă la baza Regulamentului Dublin III, numai statul membru în care a fost introdusă prima cerere de protecție internațională determină statul membru responsabil. Aceasta deduce de aici că H. nu poate invoca față de Țările de Jos un criteriu enunțat în capitolul III din regulamentul menționat, întrucât nu a așteptat finalizarea procedurii de determinare a statului membru responsabil în Germania și există deja un acord de reprimire între aceste două state membre.
25 În aceste condiții, instanța respectivă ridică problema compatibilității unei asemenea soluții cu cea reținută în Hotărârea din 7 iunie 2016, Ghezelbash (C‑63/15, EU:C:2016:409), și în Hotărârea din 7 iunie 2016, Karim (C‑155/15, EU:C:2016:410).
26 În aceste condiții, Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Regulamentul [Dublin III] trebuie interpretat în sensul că numai primul stat membru în care a fost prezentată cererea de protecție internațională îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil, astfel încât, în temeiul articolului 27 din acest regulament, un străin poate introduce o acțiune numai în acest stat membru împotriva aplicării eronate a unuia dintre criteriile de responsabilitate stabilite în capitolul III din regulamentul menționat, printre care cel de la articolul 9?”
Cauza C‑583/17
27 La 9 martie 2016, R. a introdus o cerere de protecție internațională în Țările de Jos.
28 Întrucât a considerat că R. introdusese anterior o cerere de protecție internațională în Germania, secretarul de stat a solicitat autorităților germane să o reprimească în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul Dublin III.
29 Autoritățile germane au respins inițial această cerere pentru motivul că R ar fi căsătorită cu o persoană beneficiară de protecție internațională în Țările de Jos.
30 În consecință, secretarul de stat a adresat autorităților germane o cerere de reexaminare în care s‑a precizat că existența căsătoriei dintre R. și această persoană nu era considerată credibilă. Pe baza acestei cereri, autoritățile germane și‑au reconsiderat poziția și au acceptat, prin decizia din 1 iunie 2016, să o reprimească pe R.
31 Prin decizia din 14 iulie 2016, secretarul de stat a hotărât să nu ia în considerare cererea de protecție internațională introdusă de R., apreciind, pe de o parte, că presupusul soț al R. nu poate fi considerat membru al familiei sale, întrucât R. nu a dovedit existența pretinsei căsătorii și, pe de altă parte, că R. nu putea invoca articolul 9 din Regulamentul Dublin III, din moment ce era vorba despre o situație de reprimire, iar nu despre o situație de preluare.
32 R. a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch, Țările de Jos).
33 Prin hotărârea din 11 august 2016, această instanță a admis acțiunea și a anulat decizia secretarului de stat, pentru motivul că un resortisant al unei țări terțe poate invoca criteriile enunțate în capitolul III din Regulamentul Dublin III atât într‑o situație de preluare, cât și într‑o situație de reprimire.
34 Secretarul de stat a formulat apel împotriva acestei hotărâri în fața instanței de trimitere.
35 În aceste condiții, Raad van State (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Regulamentul [Dublin III] trebuie interpretat în sensul că numai primul stat membru în care a fost prezentată cererea de protecție internațională îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil, astfel încât, în temeiul articolului 27 din acest regulament, un străin poate introduce o acțiune numai în acest stat membru împotriva aplicării eronate a unuia dintre criteriile de responsabilitate stabilite în capitolul III din regulamentul menționat, printre care cel de la articolul 9?
2) În ce măsură este relevant pentru a răspunde la prima întrebare faptul că în primul stat membru în care a fost prezentată cererea de protecție internațională a fost adoptată deja o decizie cu privire la această cerere sau faptul că străinul și‑a retras cererea înainte ca aceasta să fie soluționată?”
36 Prin decizia președintelui Curții din 19 octombrie 2017, cauzele C‑582/17 și C‑583/17 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.
Cu privire la întrebările preliminare
37 Prin intermediul întrebării adresate în cauza C‑582/17 și a întrebărilor adresate în cauza C‑583/17, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Regulamentul Dublin III trebuie să fie interpretat în sensul că un resortisant al unei țări terțe care a introdus o cerere de protecție internațională într‑un prim stat membru, apoi a părăsit acest stat membru și a introdus ulterior o nouă cerere de protecție internațională într‑un al doilea stat membru poate invoca, în cadrul unei căi de atac formulate în temeiul articolul 27 alineatul (1) din regulamentul respectiv, în acest al doilea stat membru, împotriva unei decizii de transfer luate în privința sa, criteriul de responsabilitate prevăzut la articolul 9 din regulamentul menționat.
Cu privire la domeniul de aplicare al dreptului la o cale de atac
38 Articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III prevede că persoana care face obiectul unei decizii de transfer are dreptul la o cale eficientă de atac, sub forma unui apel sau unei revizuiri, în fapt și în drept, împotriva acestei decizii în fața unei instanțe naționale.
39 Domeniul de aplicare al acestei căi de atac este precizat în considerentul (19) al acestui regulament, în care se arată că, pentru a se asigura respectarea dreptului internațional, dreptul la o cale de atac efectivă instituit prin regulamentul menționat împotriva deciziilor de transfer trebuie să cuprindă examinarea aplicării aceluiași regulament, pe de o parte, și a situației de drept și de fapt din statul membru către care solicitantul este transferat, pe de altă parte (Hotărârea din 26 iulie 2017, Mengesteab, C‑670/16, EU:C:2017:587, punctul 43, și Hotărârea din 25 octombrie 2017, Shiri, C‑201/16, EU:C:2017:805, punctul 37).
40 În acest context, având în vedere în special evoluția generală pe care a cunoscut‑o sistemul de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil formulate în unul dintre statele membre în urma adoptării Regulamentului Dublin III, precum și obiectivele urmărite de acest regulament, articolul 27 alineatul (1) din regulamentul menționat trebuie interpretat în sensul că calea de atac pe care o prevede împotriva unei decizii de transfer trebuie să poată viza atât respectarea normelor prin care se atribuie responsabilitatea de examinare a unei cereri de protecție internațională, cât și garanțiile procedurale prevăzute de acest regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, A. S., C‑490/16, EU:C:2017:585, punctele 27 și 31, Hotărârea din 26 iulie 2017, Mengesteab, C‑670/16, EU:C:2017:587, punctele 44-48, precum și Hotărârea din 25 octombrie 2017, Shiri, C‑201/16, EU:C:2017:805, punctul 38).
41 Împrejurarea că decizia de transfer împotriva căreia este introdusă calea de atac a fost adoptată la finalul unei proceduri de preluare sau de reprimire nu este de natură să influențeze domeniul de aplicare astfel recunoscut al acestei căi de atac.
42 Astfel, articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III garantează un drept la o cale de atac atât solicitanților de protecție internațională, care pot face obiectul unei proceduri de preluare sau de reprimire, după caz, cât și celorlalte persoane prevăzute la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) din acest regulament, care pot face obiectul unei proceduri de preluare, fără a se face vreo distincție în ceea ce privește domeniul de aplicare al căii de atac deschise acestor diferite categorii de reclamanți.
43 În aceste condiții, această constatare nu poate însemna că o persoană interesată poate invoca, în fața instanței naționale sesizate cu o asemenea cale de atac, dispoziții ale regulamentului respectiv care, întrucât nu sunt aplicabile situației sale, nu sunt obligatorii pentru autoritățile competente cu ocazia desfășurării procedurii de preluare sau de reprimire și a adoptării deciziei de transfer.
44 În speță, din deciziile de trimitere reiese că întrebările adresate își au originea tocmai în îndoielile instanței de trimitere cu privire la aplicabilitatea articolului 9 din regulamentul menționat în situațiile în discuție în litigiile principale și, prin urmare, cu privire la obligația autorităților competente neerlandeze de a ține seama, în cadrul unei proceduri de reprimire, de criteriul de responsabilitate enunțat în acest articol.
45 Pentru a se răspunde la aceste întrebări, trebuie, așadar, să se stabilească dacă autoritățile competente sunt obligate, în situații precum cele în discuție în litigiul principal, să determine statul membru responsabil de examinarea cererii luând în considerare acest criteriu, înainte de a putea formula în mod valabil o cerere de reprimire.
Cu privire la procedura aplicabilă în situații precum cele în discuție în litigiile principale
46 Domeniul de aplicare al procedurii de reprimire este definit la articolele 23 și 24 din Regulamentul Dublin III. Din articolul 23 alineatul (1) și din articolul 24 alineatul (1) din acest regulament reiese că procedura respectivă se aplică persoanelor prevăzute la articolul 20 alineatul (5) sau la articolul 18 alineatul (1) literele (b)-(d) din regulamentul menționat.
47 Articolul 20 alineatul (5) din același regulament prevede printre altele că se aplică unui solicitant care prezintă o cerere de protecție internațională într‑un stat membru după retragerea primei sale cereri prezentate într‑un alt stat membru în timpul procedurii de determinare a statului membru responsabil de examinarea cererii.
48 Dispoziția respectivă implică astfel că un solicitant care a sesizat în mod formal autoritatea competentă a statului membru în care a introdus prima sa cerere cu privire la dorința de a renunța la aceasta înainte de finalizarea procesului va putea totuși să fie transferat către acest prim stat membru în vederea finalizării procesului menționat.
49 Or, un transfer în acest scop către primul stat membru menționat ar trebui a fortiori să fie posibil într‑o situație în care un solicitant a părăsit statul membru respectiv înainte de finalizarea procesului de determinare a statului membru responsabil de examinarea cererii, fără a informa autoritatea competentă a primului stat amintit cu privire la dorința de a renunța la cererea sa, și în care, în consecință, acest proces este încă în desfășurare în statul membru respectiv.
50 Prin urmare, este necesar să se considere, așa cum au arătat în ședință guvernul finlandez și Comisia, că articolul 20 alineatul (5) din Regulamentul Dublin III este de asemenea aplicabil într‑o astfel de situație, întrucât plecarea solicitantului de pe teritoriul unui stat membru în care a introdus o cerere de protecție internațională trebuie să fie asimilată, în scopul aplicării acestei dispoziții, cu o retragere implicită a cererii respective.
51 În ceea ce privește articolul 18 alineatul (1) literele (b)-(d) din Regulamentul Dublin III, acesta se referă la o persoană care, pe de o parte, a prezentat o cerere de protecție internațională care este în curs de examinare, și‑a retras această cerere în curs de examinare sau cererea i‑a fost respinsă și care, pe de altă parte, fie a prezentat o cerere într‑un alt stat membru, fie se află, fără permis de ședere, pe teritoriul unui alt stat membru (Hotărârea din 25 ianuarie 2018, Hasan, C‑360/16, EU:C:2018:35, punctul 44).
52 Din moment ce din articolul 2 litera (d) din acest regulament reiese că examinarea unei cereri de protecție internațională acoperă orice măsură de examinare adoptată cu privire la o cerere de protecție internațională de către autoritățile competente, cu excepția procedurii de determinare a statului membru responsabil în conformitate cu regulamentul menționat, trebuie să se considere că articolul 18 alineatul (1) literele (b)-(d) din același regulament nu se poate aplica decât dacă statul membru în care a fost introdusă anterior o cerere a finalizat această procedură de determinare recunoscându‑și responsabilitatea pentru examinarea cererii respective și a început examinarea cererii menționate în conformitate cu Directiva 2013/32.
53 Din ceea ce precedă rezultă că situațiile precum cele în discuție în litigiile principale intră în sfera de aplicare a procedurii de reprimire, indiferent dacă cererea de protecție internațională introdusă în primul stat membru a fost retrasă sau dacă a început deja examinarea acesteia în conformitate cu Directiva 2013/32 în statul membru menționat.
Cu privire la regimul aplicabil procedurilor de reprimire
54 Procedurile de preluare și de reprimire trebuie să se desfășoare în mod obligatoriu în conformitate cu normele prevăzute în capitolul VI din Regulamentul Dublin III (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, Mengesteab, C‑670/16, EU:C:2017:587, punctul 49, precum și Hotărârea din 13 noiembrie 2018, X și X, C‑47/17 și C‑48/17, EU:C:2018:900, punctul 57), care supun aceste proceduri unor regimuri distincte, definite în secțiunea II și, respectiv, în secțiunea III din acest capitol.
55 În cadrul procedurii de preluare, articolul 21 alineatul (1) din acest regulament nu prevede posibilitatea ca statul membru în care s‑a prezentat o cerere de protecție internațională să solicite unui alt stat membru să preia un solicitant decât atunci când primul dintre statele membre respective consideră că al doilea dintre ele este cel „responsabil de examinarea cererii”, acesta fiind, în principiu, statul membru pe care îl desemnează criteriile enunțate în capitolul III din regulamentul menționat.
56 Aplicabilitatea acestor criterii în cadrul procedurii de preluare este confirmată de dispozițiile articolului 22 alineatele (2)-(5) din același regulament, care reglementează în detaliu examinarea elementelor de probă și a dovezilor circumstanțiale care permit aplicarea criteriilor menționate și definesc standardul de probă necesar pentru stabilirea responsabilității statului membru solicitat.
57 Din aceste elemente rezultă că, în cadrul procedurii de preluare, procesul de determinare a statului membru responsabil de examinarea cererii pe baza criteriilor stabilite în capitolul III din Regulamentul Dublin III are o importanță centrală și că autoritatea competentă a statului membru în care a fost introdusă o cerere nu poate adresa unui alt stat membru o asemenea cerere de preluare decât dacă autoritatea respectivă apreciază că acest alt stat membru este responsabil de examinarea cererii amintite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2016, Ghezelbash, C‑63/15, EU:C:2016:409, punctul 43).
58 Totuși, acest lucru nu este valabil în cazul procedurii de reprimire, întrucât aceasta este reglementată de dispoziții care prezintă, în această privință, diferențe semnificative față de dispozițiile care guvernează procedura de preluare.
59 Astfel, în primul rând, articolul 23 alineatul (1) și articolul 24 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III prevăd posibilitatea de formulare a unei cereri de reprimire atunci când statul membru solicitant apreciază că „este responsabil un alt stat membru, în conformitate cu articolul 20 alineatul (5) și articolul 18 alineatul (1) literele (b)[-](d)” din acest regulament, iar nu atunci când acesta apreciază că un alt stat membru este „responsabil de examinarea cererii”.
60 De aici rezultă, după cum a arătat Comisia în ședință, că termenul „responsabil” este folosit la articolul 23 alineatul (1) și la articolul 24 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III într‑un sens diferit de cel reținut la articolul 21 alineatul (1) din acest regulament, în măsura în care nu vizează în mod specific responsabilitatea de a examina cererea de protecție internațională. Din articolul 18 alineatul (2) și din articolul 20 alineatul (5) din regulamentul menționat reiese de altfel că transferul unei persoane către statul membru supus unei obligații de reprimire nu are în mod necesar ca obiect finalizarea examinării acestei cereri.
61 Astfel, în conformitate cu articolul 23 alineatul (1) și cu articolul 24 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, exercitarea posibilității de a formula o cerere de reprimire nu presupune stabilirea responsabilității statului membru solicitat pentru examinarea cererii de protecție internațională, ci îndeplinirea de către statul membru respectiv a condițiilor prevăzute la articolul 20 alineatul (5) sau la articolul 18 alineatul (1) literele (b)-(d) din acest regulament.
62 Or, rezultă chiar din cuprinsul articolul 20 alineatul (5) din regulamentul menționat că obligația de reprimire pe care o instituie este impusă „statul[ui] membru în care a [fost] prezentat[ă] prima dată cererea de protecție internațională”. Prin urmare, criteriile de responsabilitate enunțate în capitolul III din același regulament nu pot servi la identificarea acestui stat membru.
63 În plus, condiționarea executării acestei obligații de finalizarea, în statul membru solicitant, a procesului de determinare a statului membru responsabil de examinarea cererii, pentru a se verifica dacă această calitate îi revine statului membru prevăzut la articolul 20 alineatul (5) din regulamentul menționat, ar contraveni însăși logicii dispoziției respective, întrucât aceasta precizează că reprimirea solicitantului impusă statului membru amintit are ca scop să permită acestuia din urmă „finaliz[area] procedurii de determinare a statului membru responsabil [de examinarea cererii]”.
64 De altfel, Curtea a constatat deja că dispoziția menționată prevede obligații specifice în sarcina primului stat membru în care a fost prezentată o cerere de protecție, acestuia fiindu‑i astfel acordat un statut special prin Regulamentul Dublin III (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, Mengesteab, C‑670/16, EU:C:2017:587, punctele 93 și 95).
65 În ceea ce privește articolul 18 alineatul (1) literele (b)-(d) din acest regulament, din modul său de redactare reiese în mod cert că obligațiile pe care le prevede sunt impuse „statului membru responsabil”.
66 Cu toate acestea, după cum s‑a arătat la punctele 51 și 52 din prezenta hotărâre, obligațiile de reprimire prevăzute de dispozițiile respective nu sunt aplicabile decât dacă procesul de determinare a statului membru responsabil de examinarea cererii prevăzut de regulamentul menționat a fost finalizat anterior în statul membru solicitat și l‑a determinat pe acesta să își recunoască responsabilitatea pentru examinarea cererii amintite.
67 Într‑o asemenea situație, întrucât responsabilitatea pentru examinarea cererii a fost deja stabilită, nu este necesară o nouă aplicare a normelor care guvernează procesul de determinare a acestei responsabilități, în fruntea cărora figurează criteriile enunțate în capitolul III din același regulament.
68 În al doilea rând, articolul 25 din Regulamentul Dublin III confirmă lipsa de relevanță a criteriilor de responsabilitate enunțate în capitolul III din acest regulament în cadrul procedurii de reprimire.
69 Astfel, în timp ce articolul 22 alineatele (2)-(5) din Regulamentul Dublin III prevede în detaliu modul în care aceste criterii trebuie să fie aplicate în cadrul procedurii de preluare, trebuie să se constate că articolul 25 din acest regulament nu cuprinde nicio dispoziție similară, ci doar impune statului membru solicitat să efectueze verificările necesare pentru a se pronunța asupra cererii de reprimire.
70 În plus, caracterul simplificat al procedurii de reprimire este confirmat de faptul că termenul pentru a răspunde la o cerere de reprimire, prevăzut la articolul 25 alineatul (2) din regulamentul menționat, este semnificativ mai scurt decât termenul pentru a răspunde la o cerere de preluare, prevăzut la articolul 22 alineatul (7) din același regulament.
71 În al treilea rând, interpretarea precedentă este confirmată de formularele‑tip de cerere de preluare și de cerere de reprimire care figurează în anexa I și, respectiv, în anexa III la Regulamentul nr. 1560/2003.
72 Astfel, în timp ce formularul‑tip de cerere de preluare prevede că statul membru solicitant trebuie să menționeze, prin bifarea unei opțiuni, criteriul de responsabilitate pertinent și să permită furnizarea informațiilor necesare pentru a se verifica dacă acest criteriu este îndeplinit, formularul‑tip de cerere de reprimire presupune numai ca statul membru solicitant să indice dacă cererea sa este întemeiată pe articolul 20 alineatul (5) sau pe articolul 18 alineatul (1) literele (b), (c) sau (d) din Regulamentul Dublin III și nu cuprinde nicio rubrică referitoare la criteriile de responsabilitate enunțate în capitolul III din acest regulament.
73 În al patrulea rând, trebuie să se arate că interpretarea contrară, potrivit căreia nu poate fi formulată o cerere de reprimire decât dacă statul membru solicitat poate fi desemnat drept stat membru responsabil potrivit criteriilor de responsabilitate enunțate în capitolul III din Regulamentul Dublin III, este contrazisă de economia generală a acestui regulament.
74 Astfel, această interpretare ar implica, în definitiv, că procedurile de preluare și de reprimire trebuie să se desfășoare în mod identic sub aproape toate aspectele și să formeze, în practică, o procedură unică ce presupune, primo, să se stabilească statul membru responsabil de examinarea cererii pe baza criteriilor de responsabilitate menționate, iar ulterior, secundo, să i se prezinte acestuia o cerere a cărei temeinicie va trebui să o aprecieze pe aceeași bază.
75 Or, dacă legiuitorul Uniunii ar fi intenționat să instituie o asemenea procedură unică, în mod logic el nu ar fi ales să consacre, chiar în structura regulamentului menționat, existența a două proceduri autonome, aplicabile unor situații diferite, definite în mod detaliat și care fac obiectul unor dispoziții diferite.
76 În al cincilea și ultimul rând, interpretarea menționată la punctul 73 din prezenta hotărâre ar fi de asemenea de natură să compromită realizarea anumitor obiective ale Regulamentului Dublin III.
77 Astfel, aceasta ar implica, în cazurile prevăzute la articolul 18 alineatul (1) literele (b)-(d) din regulamentul respectiv, că autoritățile competente ale celui de al doilea stat membru ar putea să reexamineze, de fapt, concluzia la care au ajuns, la finalul procesului de determinare a statului membru responsabil de examinarea cererii, autoritățile competente ale primului stat membru în ceea ce privește propria responsabilitate a acestuia, cu condiția ca persoanele în cauză să părăsească teritoriul statului membru respectiv după ce acesta a început examinarea cererii lor, ceea ce ar risca să incite resortisanții unor țări terțe care au depus o cerere de protecție internațională într‑un stat membru să se deplaseze în alte state membre și să dea naștere astfel unei circulații secundare pe care Regulamentul Dublin III urmărește în mod expres să o prevină prin instituirea mecanismelor și a criteriilor uniforme privind determinarea statului membru responsabil (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 martie 2016, Mirza, C‑695/15 PPU, EU:C:2016:188, punctul 52, și Hotărârea din 13 septembrie 2017, Khir Amayry, C‑60/16, EU:C:2017:675, punctul 37).
78 Interpretarea menționată la punctul 73 din prezenta hotărâre ar putea, în plus, să determine subminarea principiului esențial al regulamentului amintit, enunțat la articolul 3 alineatul (1) din acesta, potrivit căruia o cerere de protecție internațională nu trebuie să fie examinată decât de un singur stat membru, în ipoteza în care procesul de determinare desfășurat în al doilea stat are un rezultat diferit de cel reținut în primul stat membru.
79 Pe de altă parte, reexaminarea, eventual repetată de mai multe ori, a rezultatului procesului de determinare a statului membru responsabil, în contextul în care aplicarea regulamentului menționat și accesul efectiv la o procedură de protecție internațională au fost deja asigurate, ar aduce atingere obiectivului prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională, menționat în considerentul (5) al aceluiași regulament.
80 Prin urmare, în cazurile prevăzute la articolul 23 alineatul (1) și la articolul 24 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, autoritățile competente în cauză nu sunt obligate, înainte de a prezenta unui alt stat membru o cerere de reprimire, să determine, pe baza criteriilor de responsabilitate stabilite de regulamentul respectiv, în special a celui enunțat la articolul 9 din regulamentul menționat, dacă acest din urmă stat membru este responsabil de examinarea cererii.
81 Cu toate acestea, trebuie arătat că, în cazurile prevăzute la articolul 20 alineatul (5) din Regulamentul Dublin III, un eventual transfer va putea atunci, în principiu, să intervină fără ca responsabilitatea pentru examinarea cererii statului membru solicitat să fi fost stabilită în prealabil.
82 Prin urmare, în urma unui asemenea transfer și după finalizarea, în acest stat membru, a procesului de determinare a statului membru responsabil, nu poate fi exclus să fie necesară preconizarea unui transfer în sens invers, către statul membru care a cerut anterior reprimirea solicitantului. În plus, după cum au arătat guvernul german și Comisia, având în vedere termenele prevăzute la articolul 21 alineatul (1) din acest regulament, este probabil ca, la sfârșitul acestui proces, să nu mai poată fi formulată în mod valabil o cerere de preluare de către statul membru care a fost obligat anterior să reprimească solicitantul respectiv.
83 În aceste împrejurări, trebuie amintit că criteriile de responsabilitate enunțate la articolele 8-10 din regulamentul menționat, interpretate în lumina considerentelor (13) și (14) ale acestuia, au ca scop să contribuie la protecția interesului superior al copilului și a vieții de familie a persoanelor în cauză, care sunt de altfel garantate la articolele 7 și 24 din Carta drepturilor fundamentale. În aceste condiții, în conformitate cu principiul cooperării loiale, un stat membru nu poate să formuleze în mod valabil o cerere de reprimire, într‑o situație reglementată de articolul 20 alineatul (5) din același regulament, atunci când persoana în cauză a transmis autorității competente elemente care stabilesc în mod vădit că statul membru respectiv trebuie să fie considerat ca fiind statul membru responsabil de examinarea cererii, în temeiul acestor criterii de responsabilitate. Într‑o asemenea situație, statul membru menționat este obligat, dimpotrivă, să își recunoască propria responsabilitate.
84 Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată în cauza C‑582/17 și la întrebările adresate în cauza C‑583/17 că Regulamentul Dublin III trebuie să fie interpretat în sensul că un resortisant al unei țări terțe care a introdus o cerere de protecție internațională într‑un prim stat membru, apoi a părăsit acest stat membru și a introdus ulterior o nouă cerere de protecție internațională într‑un al doilea stat membru:
– nu poate invoca, în principiu, în cadrul unei căi de atac formulate în temeiul articolul 27 alineatul (1) din regulamentul respectiv, în acest al doilea stat membru, împotriva unei decizii de transfer luate în privința sa, criteriul de responsabilitate prevăzut la articolul 9 din regulamentul menționat;
– poate, prin excepție, să invoce acest criteriu de responsabilitate în cadrul unei asemenea căi de atac, într‑o situație care intră sub incidența articolului 20 alineatul (5) din același regulament, dacă respectivul resortisant al unei țări terțe a transmis autorității competente a statului membru solicitant elemente care stabilesc în mod vădit că acesta ar trebui considerat ca fiind statul membru responsabil de examinarea cererii, în temeiul criteriului de responsabilitate menționat.
Cu privire la cheltuielile de judecată
85 Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid trebuie să fie interpretat în sensul că un resortisant al unei țări terțe care a introdus o cerere de protecție internațională într‑un prim stat membru, apoi a părăsit acest stat membru și a introdus ulterior o nouă cerere de protecție internațională într‑un al doilea stat membru:
– nu poate invoca, în principiu, în cadrul unei căi de atac formulate în temeiul articolul 27 alineatul (1) din regulamentul respectiv, în acest al doilea stat membru, împotriva unei decizii de transfer luate în privința sa, criteriul de responsabilitate prevăzut la articolul 9 din regulamentul menționat;
– poate, prin excepție, să invoce acest criteriu de responsabilitate în cadrul unei asemenea căi de atac, într‑o situație care intră sub incidența articolului 20 alineatul (5) din același regulament, dacă respectivul resortisant al unei țări terțe a transmis autorității competente a statului membru solicitant elemente care stabilesc în mod vădit că acesta ar trebui considerat ca fiind statul membru responsabil de examinarea cererii, în temeiul criteriului de responsabilitate menționat.
Semnături