HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
16 mai 2019(*)
„Trimitere preliminară – Transferuri de întreprinderi – Directiva 2001/23/CE – Articolele 3-5 – Menținerea drepturilor lucrătorilor – Excepții – Procedură de insolvență – Procedură de reorganizare judiciară prin transfer sub autoritatea instanței – Salvarea totală sau parțială a întreprinderii – Legislație națională care autorizează cesionarul, după transfer, să preia lucrătorii aleși de acesta”
În cauza C‑509/17,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de arbeidshof te Antwerpen, afdeling Hasselt (Curtea pentru Litigii de Muncă din Antwerpen, Secția Hasselt, Belgia), prin decizia din 14 august 2017, primită de Curte la 21 august 2017, în procedura
Christa Plessers
împotriva
Prefaco NV,
Belgische Staat,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din domnul M. Vilaras, președintele Camerei a patra, îndeplinind funcția de președinte al Camerei a treia, și domnii J. Malenovský (raportor), L. Bay Larsen, M. Safjan și D. Šváby, judecători,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: doamna M. Ferreira, administratoare principală,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 3 octombrie 2018,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru doamna Plessers, de J. Nulens și de M. Liesens, advocaten;
– pentru Prefaco NV, de J. Van Acker și de S. Sonck, advocaten;
– pentru guvernul belgian, de M. Jacobs și de L. Van den Broeck, în calitate de agenți, asistate de C. Raymaekers, advocaat;
– pentru Comisia Europeană, de M. van Beek și de M. Van Hoof, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor domnului avocat general în ședința din 23 ianuarie 2019,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 3-5 din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități (JO 2001, L 82, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 20).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Christa Plessers, pe de o parte, și Prefaco NV și Belgische Staat (statul belgian), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea concedierii acesteia.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2001/23 prevede:
„Drepturile și obligațiile cedentului care decurg dintr‑un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului, în cazul unui astfel de transfer, sunt transferate cesionarului.”
4 În temeiul articolului 4 din această directivă:
„(1) Transferul unei întreprinderi, unități sau al unei părți din întreprindere sau unitate nu constituie în sine un motiv de concediere pentru cesionar sau cedent. Această dispoziție nu împiedică concedierile care pot interveni din motive economice, tehnice sau organizatorice și care implică schimbări în ceea ce privește ocuparea forței de muncă.
Statele membre pot prevedea ca primul paragraf să nu se aplice unor anumite categorii de lucrători care nu se află sub incidența legislației sau practicii statelor membre în ceea ce privește protecția împotriva concedierii.
(2) Dacă contractul de muncă sau raportul de muncă încetează pentru că transferul implică o modificare substanțială a condițiilor de muncă, în detrimentul lucrătorului, angajatorul este considerat răspunzător pentru încetarea contractului de muncă sau a raportului de muncă.”
5 Potrivit articolului 5 alineatul (1) din directiva menționată:
„Cu excepția cazului în care statele membre prevăd altfel, articolele 3 și 4 nu se aplică în cazul transferului unei întreprinderi, unități sau al unei părți de întreprindere sau de unitate în care cedentul face obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvabilitate, instituite în vederea lichidării bunurilor cedentului și care se află sub controlul unei autorități publice competente (care poate fi un judecător sindic autorizat de o autoritate competentă).”
Dreptul belgian
6 Articolul 22 din wet betreffende de continuïteit van de ondernemingen (Legea privind continuitatea întreprinderilor) din 31 ianuarie 2009 (Belgisch Staatsblad, 9 februarie 2009, p. 8436), în versiunea aplicabilă în litigiul principal (denumită în continuare „WCO”), prevede:
„Atât timp cât instanța nu s‑a pronunțat asupra cererii de reorganizare judiciară, cât acțiunea a fost introdusă ori calea de executare începută înainte sau după depunerea cererii:
– debitorul nu poate fi declarat în stare de faliment și, în cazul unei societăți, nici aceasta nu poate fi dizolvată judiciar;
– nu va putea avea loc nicio realizare de bunuri mobile sau imobile ale debitorului ca urmare a exercitării unei căi de executare.”
7 Articolul 60 primul paragraf din WCO prevede:
„Prin hotărârea prin care se dispune transferul se desemnează un mandatar judiciar însărcinat cu organizarea și cu realizarea transferului în numele și pe seama debitorului. Aceasta stabilește obiectul transferului sau îl lasă la aprecierea mandatarului judiciar.”
8 Potrivit articolului 61 alineatul 4 din WCO:
„Alegerea lucrătorilor pe care dorește să îi preia aparține cesionarului. Această alegere trebuie să se întemeieze pe motive economice, tehnice sau organizatorice și să nu se realizeze o diferențiere interzisă, în special pe baza activității desfășurate în calitate de reprezentant al personalului în întreprinderea sau în partea de întreprindere transferată.
Se consideră că nu există o diferențiere interzisă în această privință dacă proporția dintre lucrători și reprezentanții acestora care erau activi în întreprinderea sau în partea de întreprindere transferată și care sunt aleși de cesionar este respectată în numărul total de lucrători aleși.”
9 În temeiul articolului 62 din WCO:
„Mandatarul judiciar desemnat organizează și realizează transferul dispus de instanță prin vânzarea sau cesionarea bunurilor mobile sau imobile necesare sau utile pentru menținerea integrală sau parțială a activității economice a întreprinderii.
Acesta solicită oferte și este atent cu prioritate la menținerea integrală sau parțială a activității întreprinderii, ținând seama totodată de drepturilor creditorilor. […]
[…]”
Litigiul principal și întrebarea preliminară
10 Doamna Plessers a fost angajată a Echo NV în cadrul unității din Houthalen‑Helchteren (Belgia) din 17 august 1992 până în luna aprilie a anului 2013.
11 La 23 aprilie 2012, rechtbank van koophandel te Hasselt (Tribunalul Comercial din Hasselt, Belgia) a deschis, la cererea Echo, o procedură de reorganizare judiciară în vederea obținerii acordului creditorilor, în temeiul articolelor 44-58 din WCO. Acestei întreprinderi i‑a fost acordată o suspendare până la 23 octombrie 2012 și ulterior până la 22 aprilie 2013.
12 La 19 februarie 2013, cu alte cuvinte înainte de expirarea suspendării, rechtbank van koophandel te Hasselt (Tribunalul Comercial din Hasselt) a admis cererea formulată de Echo având ca obiect modificarea transferului prin acord într‑un transfer sub autoritatea instanței.
13 La 22 aprilie 2013, această instanță a autorizat mandatarii judiciari să efectueze transferul bunurilor mobile și imobile către Prefaco, una dintre cele două societăți care își depusese candidatura pentru preluarea Echo. În propunerea sa, Prefaco se oferise să preia 164 de lucrători, adică aproximativ două treimi din totalul personalului Echo.
14 Convenția de transfer a fost semnată în aceeași zi. În anexa 9 la această convenție figura lista lucrătorilor care urmau să fie preluați. Numele doamnei Plessers nu apărea pe lista respectivă.
15 Pe de altă parte, convenția menționată prevedea că transferul va fi efectiv la două zile lucrătoare de la data hotărârii de autorizarea a rechtbank van koophandel te Hasselt (Tribunalul Comercial din Hasselt) menționate.
16 La 23 aprilie 2013, Prefaco a contactat telefonic lucrătorii preluați, cerându‑le să se prezinte în ziua următoare în scopul exercitării funcțiilor lor. La 24 aprilie 2013, Prefaco a confirmat acest transfer în scris. În ceea ce îi privește pe ceilalți lucrători, aceștia au fost contactați telefonic și informați de mandatarii judiciari, prin scrisoarea din 24 aprilie 2013, că nu fuseseră preluați de Prefaco.
17 Conținutul acestei scrisori era următorul:
„Prezenta scrisoare constituie notificarea oficială în conformitate cu articolul 64 alineatul 2 din [WCO]. Astfel, activitățile [Echo] încetează începând de la 22 aprilie 2013. Întrucât nu ați fost preluat de cesionarii menționați anterior, trebuie să considerați prezenta scrisoare drept o încetare a contractului din inițiativa angajatorului dumneavoastră, [Echo]. În calitate de potențial creditor [al Echo], este indicat să formulați o declarație de creanță către mandatarii judiciari subsemnați […]”
18 Mandatarii judiciari i‑au transmis de asemenea doamnei Plessers un formular care menționa data de 23 aprilie 2013 ca fiind data încetării contractului.
19 Prin scrisoarea din 7 mai 2013, doamna Plessers a pus în întârziere societatea Prefaco, solicitând preluarea sa. Potrivit părții interesate, Prefaco a început exploatarea unității din Houthalen‑Helchteren de la 22 aprilie 2013, dată la care rechtbank van koophandel te Hasselt (Tribunalul Comercial din Hasselt) a pronunțat hotărârea.
20 Prefaco a respins această cerere printr‑o scrisoare din 16 mai 2013, făcând trimitere la articolul 61 alineatul 4 din WCO, care conferă cesionarului dreptul de a alege lucrătorii pe care dorește sau nu să îi preia, în măsura în care, pe de o parte, o astfel de alegere se întemeiază pe motive tehnice, economice sau organizatorice și, pe de altă parte, în măsura în care nu se realizează o diferențiere interzisă. Prefaco a adăugat că nu era ținută de obligația de a o reangaja pe doamna Plessers după rezilierea contractului de muncă al acesteia cu Echo.
21 Prin cererea introductivă din 11 aprilie 2014, doamna Plessers a introdus o acțiune la arbeidsrechtbank te Antwerpen (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Antwerpen, Belgia).
22 În plus, la 24 iulie 2015, doamna Plessers a formulat împotriva statului belgian o cerere de intervenție forțată.
23 Prin hotărârea din 23 mai 2016, arbeidsrechtbank te Antwerpen (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Antwerpen) a respins ca nefondate toate cererile introduse de doamna Plessers și a obligat‑o pe aceasta la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
24 Doamna Plessers a declarat apel împotriva acestei hotărâri la arbeidshof te Antwerpen, afdeling Hasselt (Curtea pentru Litigii de Muncă din Antwerpen, Secția Hasselt, Belgia), care a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Dreptul de a alege al cesionarului, prevăzut la articolul 61 alineatul 4 din [WCO] […], este conform cu Directiva [2001/23], în special cu articolele 3 și 5 din această directivă, în măsura în care această «reorganizare judiciară prin transfer sub autoritatea instanței» este aplicată în vederea menținerii integrale sau parțiale a cedentului sau a activităților acestuia?”
Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară
25 Prefaco își exprimă îndoielile cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară, arătând că, din punctul său de vedere, întrebarea adresată nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului principal. Astfel, având în vedere că acest litigiu implică doi particulari, doamna Plessers nu ar putea invoca Directiva 2001/23 pentru a înlătura aplicarea unei dispoziții legislative naționale clare.
26 În această privință, trebuie amintit că numai instanța națională, care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, printre altele pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care aceste întrebări privesc interpretarea unei norme de drept al Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 24, precum și Hotărârea din 7 februarie 2018, American Express, C‑304/16, EU:C:2018:66, punctul 31).
27 Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea sau aprecierea validității unei norme a Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i‑au fost adresate (Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 25, precum și Hotărârea din 7 februarie 2018, American Express, C‑304/16, EU:C:2018:66, punctul 32).
28 Având în vedere că întrebarea adresată de instanța de trimitere privește interpretarea Directivei 2001/23, este necesar să se arate că, desigur, în ceea ce privește un litigiu între particulari, Curtea a statuat în mod constant că o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa. Totuși, Curtea s‑a pronunțat în mod repetat în sensul că obligația statelor membre, care rezultă dintr‑o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum și îndatorirea acestora de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligații se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv autorităților judiciare în cadrul competențelor acestora (Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI, C‑441/14, EU:C:2016:278, punctul 30 și jurisprudența citată).
29 Rezultă că, la aplicarea dreptului național, instanțele naționale chemate să îl interpreteze sunt ținute să ia în considerare ansamblul normelor dreptului respectiv și să aplice metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru interpretarea sa, în măsura posibilului, în lumina literei și a spiritului directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit prin aceasta și pentru a se conforma astfel articolului 288 al treilea paragraf TFUE (Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI, C‑441/14, EU:C:2016:278, punctul 31 și jurisprudența citată).
30 Având în vedere ceea ce precedă, nu se poate considera că întrebarea adresată de instanța de trimitere nu are niciun raport cu obiectul litigiului principal sau că aceasta privește o problemă de natură ipotetică.
31 În consecință, cererea de decizie preliminară este admisibilă.
Cu privire la fond
32 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebarea care îi este adresată. În plus, Curtea poate fi pusă în situația de a lua în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebării sale (Hotărârea din 13 octombrie 2016, M. și S., C‑303/15, EU:C:2016:771, punctul 16 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 31 mai 2018, Zheng, C‑190/17, EU:C:2018:357, punctul 27).
33 În speță, prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la aspectul dacă norma legislativă națională pe care o invocă este conformă cu articolele 3 și 5 din Directiva 2001/23.
34 Or, pe de o parte, astfel formulată, această întrebare ar determina Curtea să se pronunțe, în cadrul unei proceduri inițiate în temeiul articolului 267 TFUE, cu privire la compatibilitatea unei norme de drept intern cu dreptul Uniunii, ceea ce nu este de competența sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2015, OTP Bank, C‑672/13, EU:C:2015:185, punctul 29).
35 Pe de altă parte, chiar dacă întrebarea menționată nu vizează în mod expres articolul 4 din Directiva 2001/23, acesta, întrucât privește protecția lucrătorilor împotriva oricărei concedieri efectuate de cedent sau de cesionar în baza transferului, se dovedește pertinent pentru răspunsul care trebuie furnizat instanței de trimitere.
36 În aceste împrejurări, întrebarea adresată trebuie reformulată ca urmărind în esență să se stabilească dacă Directiva 2001/23, în special articolele 3-5 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că se opune unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care, în cazul transferului unei întreprinderi intervenit în cadrul unei proceduri de reorganizare judiciară prin transfer sub autoritatea instanței, aplicată în vederea menținerii integrale sau parțiale a cedentului sau a activităților sale, prevede, pentru cesionar, dreptul de a alege lucrătorii pe care dorește să îi preia.
37 În această privință, trebuie amintit de la bun început că, potrivit articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23, cu excepția cazului în care statele membre prevăd altfel, articolele 3 și 4 din această directivă nu se aplică în cazul transferurilor de întreprinderi, în care cedentul face obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvență, instituite în vederea lichidării bunurilor cedentului și care se află sub controlul unei autorități publice competente.
38 Pe de altă parte, Curtea a decis că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23, în măsura în care face, în principiu, inaplicabil regimul de protecție a lucrătorilor în cadrul anumitor transferuri de întreprinderi și se îndepărtează astfel de obiectivul principal subiacent acestei directive 2001/23, trebuie în mod necesar să facă obiectul unei interpretări stricte (Hotărârea din 22 iunie 2017, Federatie Nederlandse Vakvereniging și alții, C‑126/16, EU:C:2017:489, punctul 41).
39 În consecință, trebuie, în primul rând, să se stabilească dacă transferul unei întreprinderi precum cel în discuție în litigiul principal intră sub incidența excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23.
40 În această privință, Curtea a hotărât că trebuie să se asigure că un astfel de transfer îndeplinește cele trei condiții cumulative stabilite de această dispoziție, și anume ca cedentul să facă obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvență, ca această procedură să fie deschisă în vederea lichidării bunurilor cedentului și să se afle sub controlul unei autorități publice competente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2017, Federatie Nederlandse Vakvereniging și alții, C‑126/16, EU:C:2017:489, punctul 44).
41 În ceea ce privește, mai întâi, condiția potrivit căreia cedentul trebuie să facă obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvență, trebuie arătat că, potrivit legislației naționale în discuție în litigiul principal, atât timp cât instanța nu s‑a pronunțat asupra cererii de reorganizare judiciară, debitorul nu poate fi declarat în stare de faliment și, în cazul unei societăți, aceasta nu poate fi dizolvată judiciar.
42 Or, pe de o parte, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 55 din concluzii, părțile nu au contestat că procedura de reorganizare judiciară nu poate fi considerată ca fiind o procedură de faliment.
43 Pe de altă parte, chiar dacă o procedură de reorganizare judiciară precum cea în discuție în litigiul principal poate conduce la falimentul întreprinderii în cauză, o asemenea consecință nu este nici automată, nici sigură.
44 În ceea ce privește, în continuare, condiția potrivit căreia procedura trebuie să fie deschisă în vederea lichidării bunurilor cedentului, reiese din jurisprudența Curții că nu îndeplinește această condiție o procedură care urmărește continuarea activității întreprinderii vizate (Hotărârea din 22 iunie 2017, Federatie Nederlandse Vakvereniging și alții, C‑126/16, EU:C:2017:489, punctul 47, precum și jurisprudența citată).
45 Or, astfel cum reiese chiar din modul de redactare a întrebării adresate, instanța națională competentă a dispus o astfel de procedură de reorganizare judiciară prin transfer sub autoritatea instanței în vederea menținerii integrale sau parțiale a Echo sau a activităților sale.
46 În sfârșit, în ceea ce privește condiția potrivit căreia procedura în cauză trebuie să se afle sub controlul unei autorități publice competente, din legislația națională reiese că, pe de o parte, mandatarul judiciar desemnat prin hotărârea prin care se dispune transferul este însărcinat cu organizarea și cu realizarea transferului în numele și pe seama debitorului. Pe de altă parte, acest mandatar trebuie să solicite oferte fiind atent cu prioritate la menținerea integrală sau parțială a activității întreprinderii, ținând seama totodată de drepturilor creditorilor. În caz de pluralitate de oferte comparabile, se acordă prioritate celei care garantează stabilitatea locurilor de muncă printr‑un acord social.
47 Or, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 68 din concluzii, controlul astfel exercitat de mandatar în cadrul procedurii de reorganizare judiciară prin transfer sub autoritatea instanței nu poate îndeplini această condiție, în măsura în care întinderea sa este mai restrânsă decât cea a controlului exercitat de mandatar în cadrul unei proceduri de faliment.
48 Din ceea ce precedă reiese că o procedură de reorganizare judiciară prin transfer sub autoritatea instanței, precum cea în discuție în litigiul principal, nu îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 și că, în consecință, transferul efectuat în astfel de condiții nu intră sub incidența excepției prevăzute la această dispoziție.
49 Astfel, este necesar să se constate că articolele 3 și 4 din Directiva 2001/23 rămân aplicabile unei cauze precum cea în discuție în litigiul principal.
50 În aceste condiții, trebuie, în al doilea rând, să se determine dacă articolele 3 și 4 din această directivă trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede posibilitatea cesionarului de a alege lucrătorii pe care dorește să îi preia.
51 În această privință, mai întâi, din articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/23 reiese că drepturile și obligațiile cedentului care decurg dintr‑un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului de întreprindere, în cazul unui astfel de transfer, sunt transferate cesionarului.
52 Astfel, așa cum Curtea a statuat în mod repetat, Directiva 2001/23, inclusiv articolul 3 din aceasta, urmărește să asigure menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul unei schimbări a angajatorului, permițându‑le să continue să lucreze pentru noul angajator în aceleași condiții ca acelea convenite cu cedentul. Această directivă are ca obiect să garanteze, în măsura în care este posibil, continuarea cu cesionarul a contractelor sau a raporturilor de muncă, fără ca acestea să fie modificate, în scopul de a împiedica plasarea lucrătorilor vizați într‑o situație mai puțin favorabilă exclusiv din cauza transferului (a se vedea în acest sens Ordonanța din 15 septembrie 2010, Briot, C‑386/09, EU:C:2010:526, punctul 26 și jurisprudența citată).
53 În continuare, în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/23, transferul unei întreprinderi nu constituie, în sine, un motiv de concediere pentru cesionar sau cedent. În aceste condiții, această dispoziție nu împiedică concedierile care pot interveni din motive economice, tehnice sau organizatorice și care implică schimbări în ceea ce privește ocuparea forței de muncă.
54 Din modul de redactare a acestei dispoziții rezultă că concedierile care au loc într‑un context de transfer de întreprindere trebuie să fie justificate de motive economice, tehnice sau organizatorice în ceea ce privește ocuparea forței de muncă care nu au o legătură intrinsecă cu transferul menționat.
55 Curtea a considerat astfel că lipsa acordului dintre cesionar și locatori cu privire la un nou contract de închiriere, imposibilitatea de a găsi un alt spațiu comercial sau imposibilitatea de a transfera personalul la alte magazine pot constitui motive economice, tehnice sau organizatorice în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/23 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 octombrie 2008, Kirtruna și Vigano, C‑313/07, EU:C:2008:574, punctul 46).
56 În speță, din legislația națională în discuție în litigiul principal reiese că cesionarul are dreptul să aleagă lucrătorii pe care dorește să îi preia, această alegere trebuind totuși să se întemeieze pe motive economice, tehnice sau organizatorice și să nu se realizeze o diferențiere interzisă.
57 Or, rezultă că o astfel de legislație națională nu îi privește, în mod contrar față de perspectiva în care se înscrie articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/23, pe lucrătorii care fac obiectul unei concedieri, ci pe cei al căror contract de muncă este transferat, presupunându‑se că alegerea acestor din urmă persoane de către cesionar se întemeiază pe motive economice, tehnice sau organizatorice.
58 Deși este adevărat că lucrătorii care nu sunt aleși de cesionarul respectiv și, prin urmare, concediați sunt în mod implicit, dar necesar cei pentru care niciun motiv economic, tehnic sau organizatoric nu impune, din punctul de vedere al cesionarului menționat, transferul contractului de muncă, totuși acest cesionar nu este supus niciunei obligații de a demonstra că concedierile care au loc în cadrul transferului sunt datorate unor motive economice, tehnice sau organizatorice.
59 Rezultă, așadar, că aplicarea unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal este de natură să compromită în mod serios respectarea obiectivului principal al Directivei 2001/23, astfel cum este precizat la articolul 4 alineatul (1) din aceasta și amintit la punctul 52 din prezenta hotărâre, și anume protecția lucrătorilor împotriva concedierilor nejustificate în caz de transfer de întreprindere.
60 Trebuie amintit însă, astfel cum s‑a subliniat deja la punctele 28 și 29 din prezenta hotărâre, că o instanță națională sesizată cu un litigiu între particulari, care se află în imposibilitatea de a efectua o interpretare a dispozițiilor dreptului său național care să fie conformă cu o directivă netranspusă sau incorect transpusă, nu este ținută, exclusiv în temeiul dreptului Uniunii, să lase neaplicate aceste dispoziții naționale contrare dispozițiilor acestei directive. Partea lezată de neconformitatea dreptului național cu directiva menționată ar putea totuși să se prevaleze de jurisprudența rezultată din Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich și alții (C‑6/90 și C‑9/90, EU:C:1991:428), pentru a obține de la statul membru, dacă este cazul, repararea prejudiciului suferit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 august 2018, Smith, C‑122/17, EU:C:2018:631, punctele 49 și 56).
61 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea preliminară adresată că Directiva 2001/23, în special articolele 3-5 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că se opune unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care, în cazul transferului unei întreprinderi intervenit în cadrul unei proceduri de reorganizare judiciară prin transfer sub autoritatea instanței, aplicată în vederea menținerii integrale sau parțiale a cedentului sau a activităților sale, prevede, pentru cesionar, dreptul de a alege lucrătorii pe care dorește să îi preia.
Cu privire la cheltuielile de judecată
62 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:
Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități, în special articolele 3-5 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că se opune unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care, în cazul transferului unei întreprinderi intervenit în cadrul unei proceduri de reorganizare judiciară prin transfer sub autoritatea instanței, aplicată în vederea menținerii integrale sau parțiale a cedentului sau a activităților sale, prevede, pentru cesionar, dreptul de a alege lucrătorii pe care dorește să îi preia.
Semnături