HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera întâi)

11 mai 2010

Cauza F‑30/08

Fotios Nanopoulos

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică — Funcționari — Competența Tribunalului Funcției Publice — Admisibilitate — Act care lezează — Răspundere extracontractuală — Scurgeri de informații către presă — Principiul prezumției de nevinovăție — Prejudiciu moral — Decizie de inițiere a unei proceduri disciplinare — Eroare vădită de apreciere — Obligația de asistență — Articolul 24 din statut”

Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care domnul Nanopoulos solicită obligarea Comisiei, din cauza greșelilor pe care le‑ar fi săvârșit în gestionarea situației și carierei sale, la plata sumei de 850 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral pe care apreciază că l‑a suferit

Decizia: Obligă Comisia la plata către reclamant a sumei de 90 000 de euro. Respinge în rest acțiunea. Comisia suportă totalitatea cheltuielilor de judecată.

Sumarul hotărârii

1.      Funcționari — Acțiune — Acțiune în despăgubire — Procedură precontencioasă

(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)

2.      Funcționari — Acțiune — Act care lezează — Noțiune — Decizie privind obligația de asistență ce incumbă administrației — Includere — Întârziere în adoptarea deciziei — Excludere

(Statutul funcționarilor, art. 24, 90 și 91)

3.      Funcționari — Acțiune — Acțiune în despăgubire — Cerere de reparare a unui prejudiciu care rezultă dintr‑o decizie de inițiere a unei proceduri disciplinare — Procedură precontencioasă

(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)

4.      Funcționari — Acțiune — Termene — Cerere de despăgubiri adresată unei instituții — Respectarea unui termen rezonabil — Criterii de apreciere

(Statutul Curții de Justiție, art. 46; Statutul funcționarilor, art. 90)

5.      Funcționari — Răspundere extracontractuală a instituțiilor — Condiții — Nelegalitate — Noțiune

(art. 270 TFUE)

6.      Funcționari — Obligația de asistență care incumbă administrației — Întindere — Întârziere în adoptarea deciziei — Greșeală de serviciu de natură să angajeze răspunderea administrației

(Statutul funcționarilor, art. 24)

7.      Funcționari — Răspundere extracontractuală a instituțiilor — Condiții — Nelegalitate — Scurgere de informații privind date cu caracter personal ale unui funcționar

(art. 270 TFUE și art. 340 al doilea paragraf TFUE; Regulamentul nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului)

8.      Funcționari — Regim disciplinar — Inițiere a unei proceduri disciplinare — Putere de apreciere a autorității împuternicite să facă numiri — Control jurisdicțional — Limite — Inițiere fără informații suficient de precise și de pertinente — Greșeală de serviciu de natură să angajeze răspunderea administrației

(Statutul funcționarilor, art. 87; anexa IX)

9.      Funcționari — Răspundere extracontractuală a instituțiilor — Greșeală de serviciu — Neatribuire de sarcini corespunzătoare gradului său unui funcționar

(art. 270 TFUE și art. 340 al doilea paragraf TFUE)

1.      În sistemul căilor de atac reglementat prin articolele 90 și 91 din statut, o acțiune în despăgubiri, care constituie un mijloc de drept autonom în raport cu acțiunea în anulare, nu este admisibilă decât dacă a fost precedată de o procedură precontencioasă potrivit dispozițiilor statutare. Această procedură diferă după cum prejudiciul a cărui reparare este solicitată rezultă dintr‑un act care lezează în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut sau din conduita administrației lipsită de caracter decizional. În primul caz, revine persoanei interesate obligația de a sesiza autoritatea împuternicită să facă numiri, în termenele prevăzute, cu o reclamație îndreptată împotriva actului în cauză. În schimb, în al doilea caz, procedura administrativă trebuie să înceapă prin introducerea unei cereri în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, care are ca obiect acordarea unei despăgubiri. Numai respingerea, explicită sau implicită, a acestei cereri constituie o decizie care lezează, împotriva căreia se poate formula o reclamație, iar o acțiune în despăgubiri în fața Tribunalului se poate formula numai după respingerea, explicită sau implicită, a acestei reclamații.

(a se vedea punctul 83)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 25 septembrie 1991, Marcato/Comisia, T‑5/90, Rec., p. II‑731, punctele 49 și 50; 28 iunie 1996, Y/Curtea de Justiție, T‑500/93, RecFP, p. I‑A‑335 și II‑977, punctul 64

2.      O decizie privind obligația de asistență constituie un act care lezează. În schimb, întârzierea unei instituții de a se pronunța cu privire la obligația sa de asistență și de a‑și notifica decizia nu constituie, în principiu, un act care să lezeze. În ceea ce privește abținerea unei instituții de la acordarea asistenței spontane, revine, în principiu, funcționarului, care apreciază că se poate prevala de respectivul articol 24 din statut, sarcina de a prezenta o cerere de asistență instituției de care aparține. Numai anumite împrejurări excepționale pot obliga instituția comunitară să întreprindă, în lipsa unei cereri prealabile a persoanei interesate, din proprie inițiativă, o acțiune de asistență specifică. În lipsa unor asemenea împrejurări, abținerea instituției de a acorda asistență în mod spontan funcționarilor și agenților săi nu constituie un act care lezează.

(a se vedea punctele 93, 99 și 101)

Trimitere la:

Curte: 12 iunie 1986, Sommerlatte/Comisia, 229/84, Rec., p. 1805, punctul 20

Tribunalul de Primă Instanță: 26 octombrie 1993, Caronna/Comisia, T‑59/92, Rec., p. II‑1129, punctul 100; 1 decembrie 1994, Ditterich/Comisia, T‑79/92, RecFP, p. I‑A‑289 și II‑907, punctul 66; 6 noiembrie 1997, Ronchi/Comisia, T‑223/95, RecFP, p. I‑A‑321 și II‑879, punctele 25‑31; 13 iulie 2006, Andrieu/Comisia, T‑285/04, RecFP, p. I‑A‑2‑161 și II‑A‑2‑775, punctul 135; 12 septembrie 2007, Combescot/Comisia, T‑249/04, RepFP, p. I‑A‑2‑181 și II‑A‑2‑1219, punctul 32; 18 decembrie 2008, Belgia și Comisia/Genette, T‑90/07 P și T‑99/07 P, Rep., p. II‑3859, punctele 100‑102

Tribunalul Funcției Publice: 31 mai 2006, Frankin și alții/Comisia, F‑91/05, RecFP, p. I‑A‑1‑25 și II‑A‑1‑83, punctul 24

3.      Procedura precontencioasă aplicabilă pentru obținerea reparării unei daune care rezultă dintr‑o decizie de inițiere a unei proceduri disciplinare depinde de natura deciziei finale adoptate de administrație.

Atunci când procedura disciplinară inițiată este încheiată printr‑o decizie care îl lezează, funcționarul nu poate invoca nelegalitatea deciziei de inițiere a procedurii menționate decât pentru susținerea unei contestații formulate direct, în termenele de depunere a reclamației și de introducere a acțiunii prevăzute la articolele 90 și 91 din statut, împotriva deciziei care îl lezează adoptate la încheierea procedurii.

În schimb, atunci când administrația adoptă o decizie de încheiere fără urmări a procedurii disciplinare, întrucât această decizie nu îl lezează, un funcționar, pentru obținerea reparării prejudiciului care rezultă dintr‑o decizie de inițiere a unei proceduri disciplinare, trebuie să respecte în prealabil procedura precontencioasă în două etape prevăzute de dispozițiile articolelor 90 și 91 din statut.

(a se vedea punctele 111‑113)

4.      Funcționarii sau agenții care intenționează să obțină o indemnizație din partea Uniunii dat fiind prejudiciul care ar fi imputabil acesteia trebuie să prezinte o cerere în acest sens într‑un termen rezonabil începând din momentul în care au avut cunoștință de situația de care se plâng, deși articolul 90 alineatul (1) din Statutul funcționarilor nu stabilește niciun termen pentru introducerea unei cereri.

Respectarea unui termen rezonabil este necesară în toate situațiile în care, dacă textele nu precizează, principiile securității juridice sau protecției încrederii legitime se opun ca instituțiile Uniunii și persoanele fizice sau juridice să acționeze fără limită de timp, riscând astfel, printre altele, să pună în pericol stabilitatea situațiilor juridice dobândite. În cadrul acțiunilor în răspundere ce pot conduce la o sarcină pecuniară pentru Uniune, respectarea unui termen rezonabil pentru prezentarea unei cereri de despăgubiri se inspiră de asemenea din preocuparea de a proteja finanțele publice care își găsește o exprimare specială, în cazul acțiunilor în materia răspunderii extracontractuale, în termenul de prescripție de cinci ani stabilit la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție. Caracterul rezonabil al unui termen trebuie apreciat în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze și în special de miza litigiului pentru persoana interesată, de complexitatea cauzei și de comportamentul părților în speță.

(a se vedea punctele 116 și 117)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 5 octombrie 2004, Sanders și alții/Comisia, T‑45/01, Rec., p. II‑3315, punctul 59; 5 octombrie 2004, Eagle și alții/Comisia, T‑144/02, Rec., p. II‑3381, punctele 65 și 66

Tribunalul Funcției Publice: 4 noiembrie 2008, Marcuccio/Comisia, F‑87/07, RepFP, p. I‑A‑1‑351 și II‑A‑1‑1915, punctul 27, care face obiectul unui recurs aflat pe rolul Tribunalului Uniunii Europene, cauza T‑16/09 P

5.      Temeinicia unei acțiuni în despăgubiri introduse în temeiul articolului 270 TFUE este supusă întrunirii mai multor condiții, și anume nelegalitatea conduitei imputate instituțiilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între conduita pretinsă și prejudiciul invocat.

Răspunderea extracontractuală a instituțiilor, în cazul în care este pusă în discuție în temeiul dispozițiilor articolului 270 TFUE, poate fi angajată numai din cauza nelegalității unui act care lezează (sau a unei acțiuni lipsite de caracter decizional), fără a fi nevoie să se ridice problema dacă este vorba despre o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept ce are ca obiect acordarea de drepturi particularilor.

Nu este exclus ca instanța să aprecieze întinderea puterii de apreciere a administrației în domeniul contenciosului statutar; dimpotrivă, acest criteriu este un parametru esențial în examinarea legalității deciziei sau a acțiunii în cauză, controlul legalității exercitat de instanță și intensitatea acestuia fiind în funcție de cea mai mică sau cea mai mare marjă de apreciere de care dispune administrația în funcție de dreptul aplicabil și de imperativele funcționării corespunzătoare ce se impun acesteia.

Revine instanței Uniunii, pentru a examina dacă prima condiție de angajare a răspunderii extracontractuale a administrației este îndeplinită, sarcina să aprecieze numai dacă acțiunile imputate unei instituții reprezintă, având în vedere marja de apreciere de care dispune administrația în litigiul cu care este sesizată instanța, o greșeală de serviciu.

(a se vedea punctele 128‑133)

Trimitere la:

Curte: 1 iunie 1994, Comisia/Brazzelli Lualdi și alții, C‑136/92 P, Rec., p. I‑1981, punctul 42; 21 februarie 2008, Comisia/Girardot, C‑348/06 P, Rep., p. I‑833, punctele 52 și 53

Tribunalul de Primă Instanță: 7 februarie 2007, Clotuche/Comisia, T‑339/03, RepFP, p. I‑A‑2‑29 și II‑A‑2‑179, punctele 219 și 220; 12 septembrie 2007, Combescot/Comisia, T‑250/04, RepFP, p. I‑A‑2‑191 și II‑A‑2‑1251, punctul 86

6.      Administrația dispune de o largă putere de apreciere în alegerea măsurilor și a mijloacelor de apreciere a articolului 24 din statut. Totuși, aceasta trebuie, în prezența unor acuzații grave și neîntemeiate cu privire la onoarea profesională a unui funcționar în exercitarea atribuțiilor sale, să respingă aceste acuzații și să ia toate măsurile pentru restabilirea reputației lezate a persoanei interesate. În particular, administrația trebuie să intervină cu toată energia necesară și să răspundă cu rapiditatea și cu solicitudinea impuse de împrejurările din speță.

Cererile de asistență formulate de un funcționar din cauza unei calomnii sau a unei atingeri aduse onoarei și reputației profesionale, prin intermediul presei, implică, în principiu, un răspuns foarte rapid din partea administrației, pentru a produce un efect util și pentru a‑i permite funcționarului să înlăture, dacă este cazul, riscurile de prescripție extinctivă legate de existența unor termene scurte de introducere a acțiunii în materie de delicte de presă în fața anumitor instanțe naționale.

O întârziere a acțiunii administrației, în absența unor împrejurări speciale, constituie o greșeală de serviciu de natură să îi angajeze răspunderea.

(a se vedea punctele 139‑141)

Trimitere la:

Curte: 13 iulie 1972, Heinemann/Comisia, 79/71, Rec., p. 579, punctul 12; 6 februarie 1986, Castille/Comisia, 173/82, 157/83 și 186/84, Rec., p. 497

Tribunalul de Primă Instanță: 24 ianuarie 1991, Latham/Comisia, T‑27/90, Rec., p. II‑35, punctele 49 și 50; 21 aprilie 1993, Tallarico/Parlamentul European, T‑5/92, Rec., p. II‑477, punctul 31; Caronna/Comisia, citată anterior, punctele 64, 65 și 92 și jurisprudența citată; 28 februarie 1996, Dimitriadis/Curtea de Conturi, T‑294/94, RecFP, p. I‑A‑51 și II‑151, punctele 39 și 45; 17 martie 1998, Carraro/Comisia, T‑183/95, RecFP, p. I‑A‑123 și II‑329, punctul 33

7.      O scurgere nelegală de informații cu caracter personal constituie o prelucrare a datelor cu caracter personal contrară dispozițiilor Regulamentului nr. 45/2001 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date.

În cadrul unei acțiuni în despăgubiri, reclamantului îi revine sarcina de a demonstra că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii extracontractuale a instituției în cauză. Astfel, reclamantul trebuie, în principiu, să demonstreze că informațiile care îl privesc, publicate în presă, rezultă din scurgerile de informații imputabile administrației. Cu toate acestea, există o atenuare a acestei norme în cazul în care un fapt cauzator de prejudicii a avut la origine mai multe cauze diferite, iar instituția pârâtă nu a prezentat niciun element de probă care să permită să se determine care dintre aceste cauze este la originea faptului, deși instituția era cea mai în măsură să furnizeze probele în această privință, astfel încât se poate considera că incertitudinea care subzistă i se datorează acesteia.

În cazul în care divulgarea numelui unui funcționar în urma unei scurgeri nelegale de informații, care, asociată cu informațiile cuprinse într‑un comunicat de presă al instituției, a permis ca presa și publicul larg să creadă că acest funcționar era implicat într‑un scandal financiar, această scurgere de date cu caracter personal se află în mod direct la originea unei agravări importante a atingerii aduse reputației și onoarei profesionale a persoanei interesate.

Într‑un astfel de caz, prejudiciul nu a fost decât parțial reparat prin comunicatul de presă al instituției în care se precizează că procedura disciplinară inițiată împotriva funcționarului nevinovat a fost finalizată, difuzarea comunicatului având un impact cu mult inferior articolelor publicate în presă.

(a se vedea punctele 160, 161, 246 și 247)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 12 septembrie 2007, Nikolaou/Comisia, T‑259/03, nepublicată în Repertoriu, punctele 141 și 208; 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, Rep., p. II‑1585, punctul 182

Tribunalul Funcției Publice: 2 mai 2007, Giraudy/Comisia, F‑23/05, RepFP, p. I‑A‑1‑121 și II‑A‑1‑657, punctul 206

8.      Scopul unei decizii privind declanșarea unei proceduri disciplinare împotriva unui funcționar este de a permite autorității împuternicite să facă numiri să examineze veridicitatea și gravitatea faptelor imputate funcționarului în cauză și să îl audieze în acest sens, în conformitate cu articolul 87 din statut, în vederea formării unei opinii, pe de o parte, în privința oportunității fie de încheiere fără urmări a procedurii disciplinare, fie de adoptare a unei sancțiuni disciplinare împotriva funcționarului și, pe de altă parte, dacă este cazul, în privința necesității de a‑l trimite sau de a nu îl trimite, înainte de adoptarea acestei sancțiuni, în fața comisiei de disciplină, potrivit procedurii prevăzute în anexa IX la statut.

O asemenea decizie implică în mod necesar o serie de considerații delicate din partea instituției, ținând seama de consecințele grave și irevocabile care pot decurge de aici. În această privință, instituția dispune de o largă putere de apreciere, iar controlul jurisdicțional se limitează la o verificare a exactității materiale a elementelor luate în considerare de administrație pentru inițierea procedurii, a lipsei unei erori vădite în aprecierea faptelor imputate și a lipsei unui abuz de putere.

Cu toate acestea, pentru a proteja drepturile funcționarului în cauză, revine autorității împuternicite să facă numiri, înainte de inițierea unei proceduri disciplinare, sarcina de a dispune de elemente suficient de precise și pertinente. În această privință, chiar dacă nu este finalitatea acestuia, nu este exclus ca un raport de audit intern să poată servi, dacă este cazul, drept bază pentru inițierea unei proceduri disciplinare. Trebuie să se verifice, de la caz la caz, atunci când administrația se referă la un asemenea raport, dacă informațiile cuprinse în acest tip de document sunt suficient de precise și pertinente pentru a întemeia inițierea unei proceduri disciplinare. Instituția săvârșește o eroare vădită de apreciere și încalcă principiul bunei administrări atunci când inițiază o procedură disciplinară împotriva unui funcționar numai în temeiul unui raport de audit intern realizat pe baze părtinitoare și incomplete. Acest act constituie o greșeală de natură să angajeze răspunderea instituției.

Decizia de inițiere a unei proceduri disciplinare, deși instituția nu dispune de informații suficient de precise și pertinente, constituie o greșeală care aduce o atingere foarte gravă onoarei și reputației profesionale ale persoanei interesate în cazul în care poate crea impresia publicului larg, precum și apropiaților și colegilor persoanei interesate că aceasta săvârșise fapte condamnabile.

Într‑un astfel de caz, prejudiciul nu a fost decât parțial reparat prin comunicatul de presă al instituției în care se precizează că procedura disciplinară inițiată împotriva funcționarului nevinovat a fost finalizată, difuzarea comunicatului având un impact cu mult inferior articolelor publicate în presă.

(a se vedea punctele 208‑210, 216, 226, 230, 245 și 247)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 15 mai 1997, N/Comisia, T‑273/94, RecFP, p. I‑A‑97 și II‑289, punctul 125; 17 mai 2000, Tzikis/Comisia, T‑203/98, RecFP, p. I‑A‑91 și II‑393, punctul 50; 13 martie 2003, Pessoa e Costa/Comisia, T‑166/02, RecFP, p. I‑A‑89 și II‑471, punctul 36; 5 octombrie 2005, Rasmussen/Comisia, T‑203/03, RecFP, p. I‑A‑279 și II‑1287, punctul 41; Franchet și Byk/Comisia, citată anterior, punctul 352

Tribunalul Funcției Publice: Giraudy/Comisia, citată anterior, punctele 98, 99 și 206; 13 ianuarie 2010, A și G/Comisia, F‑124/05 și F‑96/06, punctul 366

9.      Prin faptul că nu i‑a încredințat unui funcționar timp de câțiva ani sarcini efective corespunzătoare gradului său, instituția săvârșește o greșeală de serviciu de natură să îi angajeze răspunderea.

(a se vedea punctele 237 și 249)