CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
JULIANE KOKOTT
prezentate la 12 martie 2009(1)
Cauza C‑168/08
Iaszlo Hadadi (Hadady)
împotriva
Csilla Marta Mesko, căsătorită Hadadi (Hadady)
[cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Cour de cassation (Franţa)]
„Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 – Recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti de divorţ – Aplicare a regulamentului în cazul unei hotărâri judecătoreşti a unui stat membru care a aderat la Uniunea Europeană în 2004 – Competenţa în materie de divorţ – Persoane care deţin două cetăţenii”
I – Introducere
1. În prezenta cauză, Cour de cassation (Curtea de Casaţie) (Franţa) a adresat Curţii întrebări privind interpretarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000(2).
2. Prin intermediul acestor întrebări, se urmărește să se stabilească dacă o instanţă franceză sau o instanţă maghiară este competentă să statueze cu privire la divorţ, în cazul în care ambii soţi au reşedinţa obişnuită în Franţa şi deţin amândoi atât cetăţenia maghiară, cât şi cetăţenia franceză.
3. Întrebările au fost adresate cu privire la recunoaşterea în Franţa a hotărârii judecătoreşti de divorț pronunţate de o instanţă maghiară. Hotărârea a fost pronunţată înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 2201/2003 şi în cadrul unei proceduri introduse înainte de aderarea Republicii Ungare la Uniunea Europeană. Conform dispoziţiei tranzitorii corespunzătoare, aplicarea Regulamentului nr. 2201/2003 depinde în acest caz de împrejurarea dacă instanţele din statul membru de origine a hotărârii judecătoreşti ar fi fost competente în temeiul acestui regulament.
II – Cadrul juridic
4. Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 („Competenţă de fond”) prevede:
„(1) Sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru:
(a) pe teritoriul căruia se află:
– reşedinţa obişnuită a soţilor sau
– ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau
– reşedinţa obişnuită a pârâtului sau
– în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau
– reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii sau
– reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are «domiciliul» în acel loc;
(b) de cetăţenie a celor doi soţi sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul «domiciliului» comun.”
5. Articolul 19 alineatele (1) şi (3) din regulament conţine următoarele prevederi cu privire la litispendenţa în materie matrimonială:
„(1) În cazul în care se introduc cereri de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei între aceleaşi părţi în faţa unor instanţe judecătoreşti din state membre diferite, instanţa sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate.
[…]
(3) În cazul în care se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate, instanţa sesizată în al doilea rând îşi declină competenţa în favoarea acesteia.
[…]”
6. Articolul 21 din regulament reglementează recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate; acesta prevede:
„(1) Hotărârile judecătoreşti pronunţate într‑un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.
[…]
(3) Fără a aduce atingere secţiunii 4 din prezentul capitol, orice parte interesată poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute de secţiunea 2 din prezentul capitol, pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere sau de refuz al recunoaşterii hotărârii.
[…]
(4) În cazul în care recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti se invocă întâmplător [a se citi «pe cale incidentală»] în faţa unei instanţe judecătoreşti dintr‑un stat membru, aceasta poate pronunţa o hotărâre în acest sens.”
7. Articolul 22 din regulament prevede, între altele, următoarele motive de refuz al recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti de divorţ:
„(a) în cazul în care recunoaşterea contravine în mod evident ordinii publice a statului membru în care se solicită aceasta;
(b) în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s‑a prezentat şi astfel încât acesta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într‑un mod neechivoc;
[…]”
8. În conformitate cu articolul 24 din regulament, competenţa instanţei judecătoreşti din statul membru de origine nu poate fi totuși controlată. În special, criteriul ordinii publice menţionat la articolul 22 litera (a) nu se poate aplica normelor de competenţă menţionate la articolele 3-14 din regulament.
9. Articolul 64 alineatele (1), (3) şi (4) din regulament conţine următoarele dispoziţii tranzitorii:
„(1) Dispoziţiile prezentului regulament se aplică numai acţiunilor judiciare intentate, actelor autentice primite şi acordurilor dintre părţi încheiate după data punerii sale în aplicare în conformitate cu prevederile articolului 72.
[…]
(3) Hotărârile judecătoreşti pronunţate înainte de data punerii în aplicare a prezentului regulament ca urmare a unor acţiuni intentate după data intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 sunt recunoscute şi executate în conformitate cu dispoziţiile capitolului III din prezentul regulament, cu condiţia să se refere la divorţ, separare de drept sau anulare a căsătoriei ori la răspunderea părintească faţă de copiii comuni pronunţată cu ocazia respectivelor acţiuni matrimoniale.
(4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate înainte de data punerii în aplicare a prezentului regulament, dar după data intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, ca urmare a unor acţiuni intentate înaintea intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 sunt recunoscute şi executate în conformitate cu dispoziţiile capitolului III din prezentul regulament, cu condiţia să se refere la divorţ, separare de drept sau anulare a căsătoriei ori la răspunderea părintească faţă de copiii comuni pronunţată cu ocazia respectivelor acţiuni matrimoniale, iar normele de competenţă să fie conforme cu cele prevăzute fie de capitolul II din prezentul regulament sau din Regulamentul (CE) nr. 1347/2000, fie de o convenţie care era în vigoare între statul membru de origine şi statul membru solicitat atunci când s‑a intentat acţiunea.”
10. În conformitate cu articolul 72, Regulamentul nr. 2201/2003 a intrat în vigoare la 1 august 2004 şi se aplică de la 1 martie 2005, cu excepţia articolelor 67, 68, 69 şi 70, care se aplică de la 1 august 2004.
11. Pe fond, Regulamentul nr. 2201/2003 se înscrie în continuarea Regulamentului nr. 1347/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti faţă de copiii comuni(3), căruia i se substituie(4). Articolul 2 din Regulamentul nr. 1347/2000 este redactat în termeni identici cu cei de la articolul 3 din Regulamentul nr. 2201/2003. În conformitate cu articolul 46, Regulamentul nr. 1347/2000 a intrat în vigoare la 1 martie 2001.
12. Regulamentul nr. 1347/2000 a preluat pe larg, la rândul său, normele Convenţiei din 28 mai 1998 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială(5) (denumită în continuare „Convenţia de la Bruxelles II”), redactată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Pentru acest motiv, respectiva convenţie nici nu a intrat în vigoare. În cadrul procedurii de adoptare a Regulamentului nr. 1347/2000, Consiliul a luat act(6) de raportul explicativ referitor la această convenţie redactat de doamna prof. dr. Alegría Borrás (denumit în continuare „Raportul Borrás”)(7).
III – Situaţia de fapt şi întrebările preliminare
13. Domnul Iaszlo Hadadi şi doamna Csilla Marta Mesko sunt resortisanţi maghiari. Aceştia s‑au căsătorit în Ungaria în 1979 şi au emigrat în Franţa în 1980. În 1985, au dobândit şi cetăţenia franceză. Doamna Mesko declară că a fost victima unor violenţe repetate din partea soţului ei între 2000 şi 2004. La 23 februarie 2002, domnul Hadadi a introdus o cerere de divorţ la Tribunalul din Pest (Ungaria). Doamna Mesko declară că nu a luat cunoştinţă despre această procedură decât şase luni mai târziu. Prin sentinţa definitivă din 4 mai 2004, respectivul tribunal a pronunţat divorţul.
14. La rândul său, la 19 februarie 2003, doamna Mesko a introdus o cerere de divorţ din culpă la judecătorul delegat pentru cauzele familiale din cadrul tribunal de grande instance de Meaux (Tribunalul de Mare Instanţă din Meaux) (Franţa). Prin ordonanţa din 8 noiembrie 2005, judecătorul a respins ca inadmisibilă respectiva cerere. Doamna Mesko a introdus un apel la cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) (Franţa), care a anulat ordonanţa judecătorului de primă instanţă. Cour d’appel şi‑a motivat decizia declarând că sentinţa de divorţ a instanţei maghiare nu putea fi recunoscută în Franţa şi că, în consecinţă, acţiunea în divorţ introdusă de doamna Mesko este admisibilă.
15. Domnul Hadadi a introdus recurs în casare împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate de cour d’appel; prin hotărârea din 16 aprilie 2008, Cour de cassation a adresat Curţii următoarele întrebări preliminare în temeiul articolelor 234 CE şi 68 CE:
„1) Articolul 3 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care soţii au atât cetăţenia statului instanţei sesizate, cât şi cetăţenia unui alt stat membru al Uniunii Europene, se acordă prioritate cetăţeniei statului instanţei sesizate?
2) În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, prevederea în cauză trebuie interpretată în sensul că stabileşte, în cazul în care fiecare soţ are dubla cetăţenie a aceloraşi două state membre, cetăţenia cea mai relevantă dintre cele două aflate în discuţie?
3) În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, trebuie să se considere că prevederea respectivă oferă soţilor o opţiune suplimentară, aceştia fiind în drept să sesizeze, la alegere, o instanţă din oricare dintre cele două state ale căror cetăţenii le deţin amândoi?”
16. În cadrul procedurii în faţa Curţii au prezentat observaţii domnul Hadadi şi doamna Mesko, guvernele francez, ceh, german, polonez, slovac şi finlandez, precum şi Comisia Comunităţilor Europene.
IV – Apreciere juridică
A – Observaţie introductivă cu privire la aplicarea regulamentului potrivit dispoziţiilor tranzitorii
17. Obiectul acţiunii principale este cererea de divorţ introdusă de doamna Mesko. Admisibilitatea acţiunii acesteia pare a fi subordonată condiţiei ca respectiva căsătorie să nu fi fost deja desfăcută printr‑o hotărâre judecătorească a unei instanţe dintr‑un alt stat membru pe care instanţele franceze trebuie să o recunoască. Recunoaşterea sentinţei de divorţ pronunţate de instanţa maghiară la 4 mai 2004 constituie, aşadar, o problemă incidentă în cadrul examinării admisibilităţii cererii de divorţ introduse în faţa instanţelor franceze.
18. Trebuie să se precizeze în această privinţă că articolul 21 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 se întemeiază pe principiul recunoaşterii. În conformitate cu articolul 24 din respectivul regulament, lipsa competenţei instanţelor judecătoreşti din statul de origine a hotărârii nu justifică în mod normal refuzul acestei recunoaşteri.
19. Cu toate acestea, divorţul a fost solicitat şi pronunţat în Ungaria înainte ca Regulamentul nr. 2201/2003 să fie aplicabil. O recunoaştere a sentinţei de divorţ în temeiul acestui regulament nu poate fi, aşadar, analizată decât prin raportare la dispoziţiile tranzitorii. În această privinţă, instanţa de trimitere a aplicat în mod întemeiat articolul 64 alineatul (4) din Regulamentul nr. 2201/2003, care privește hotărârile judecătoreşti în materie de divorţ
– pronunţate înainte de data punerii în aplicare a Regulamentului nr. 2201/2003, dar după data intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1347/2000,
– ca urmare a unor acţiuni intentate înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1347/2000.
20. În conformitate cu articolul 72, dispoziţiile relevante ale Regulamentului nr. 2201/2003 se aplică de la 1 martie 2005. Regulamentul nr. 1347/2000 a intrat în vigoare la 1 martie 2001. Pentru Ungaria, trebuie totuşi să se reţină în această privinţă data de 1 mai 2004, întrucât, în temeiul articolului 2 din actul de aderare(8), acquis‑ul comunitar este obligatoriu şi aplicabil pentru noile state membre numai începând cu această dată. Domnul Hadadi a solicitat divorţul la 23 februarie 2002, aşadar înainte de data punerii în aplicare a Regulamentului nr. 1347/2000 în Ungaria. Sentinţa de divorţ a fost pronunţată la 4 mai 2004, adică ulterior intrării în vigoare în Ungaria a Regulamentului nr. 1347/2000 şi înainte ca Regulamentul nr. 2201/2003 să fie aplicabil.
21. Este adevărat că doamna Mesko declară că nu a avut cunoştinţă de acţiune decât după şase luni de la iniţierea procedurii. Cu toate acestea, doamna Mesko nu invocă faptul că domnul Hadadi ar fi neglijat să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie notificat, nici că, în temeiul articolului 16 din regulament, instanţa maghiară nu ar fi putut fi, aşadar, considerată sesizată la acea dată. Pe de altă parte, rezultă din dosar că doamna Mesko a compărut în cadrul procedurii în faţa Tribunalului din Pest.
22. Astfel, introducerea acţiunii şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti au avut loc în cadrul perioadei definite la articolul 64 alineatul (4) din regulament. Prin urmare, în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003, hotărârea judecătorească trebuie să fie recunoscută dacă normele de competenţă aplicate sunt conforme cu cele prevăzute în capitolul II din respectivul regulament sau din Regulamentul nr. 1347/2000 sau cu cele prevăzute de o convenţie care era în vigoare între Ungaria şi Franţa la data introducerii acţiunii.
23. Din dosar nu rezultă dispoziţiile pe care Tribunalul din Pest şi‑a întemeiat competenţa şi cuprinsul acestora. Pentru a putea considera că normele de competenţă aplicate sunt conforme cu articolul 3 din Regulamentul nr. 2201/2003, cu articolul 2 din Regulamentul nr. 1347/2000, redactat în termeni identici, sau cu dispoziţii aplicabile ale unei convenţii, este suficient totuşi ca aplicarea acestor din urmă norme să conducă de asemenea la recunoașterea competenţei instanţelor judecătoreşti maghiare. Nu este necesară o comparare mai aprofundată a diferitelor norme. Articolul 64 alineatul (4) din regulament urmăreşte astfel să asigure un domeniu de aplicare larg normelor de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti, astfel încât să cuprindă hotărârile tuturor instanţelor care ar fi fost de asemenea competente în temeiul normelor armonizate sau al normelor prevăzute într‑o convenţie.
24. Cererea urmăreşte să stabilească dacă aceasta este situația în speţă, cu alte cuvinte dacă Tribunalul din Pest ar fi fost de asemenea competent în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003.
B – Cu privire la întrebările preliminare
25. În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003, sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul instanţele judecătoreşti din statul membru de cetăţenie a celor doi soţi sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul „domiciliului” comun. Această dispoziţie nu prevede o normă specială pentru cazul în care ambii soţi au dubla cetăţenie a aceloraşi state(9). Cele trei întrebări preliminare se referă la diferite posibilităţi pentru a determina în acest caz competenţa în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003.
26. În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare, criteriul determinant ar fi cetăţenia cea mai efectivă. În această privinţă, trebuie să se considere cea mai efectivă cetăţenia care, potrivit unor criterii suplimentare precum reşedinţa obişnuită, stabileşte legătura cea mai strânsă cu instanţele unuia dintre statele membre a căror cetăţenie este deţinută de soţi. Doar instanţa din statul membru al cetăţeniei celei mai efective ar fi, aşadar, competentă în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din regulament. Statele membre ale cetăţeniilor mai puţin efective ar fi excluse ca for în temeiul acestei dispoziţii.
27. Soluţia alternativă constă în posibilitatea la care se referă a treia întrebare, ca cele două cetăţenii comune să stabilească competenţa instanţelor celor două state, pe un picior de egalitate, dintre care reclamantul să poată alege în mod liber. În acest caz, ar fi competentă instanţa statului membru care a fost prima sesizată. O instanţă din celălalt stat membru sesizată ulterior ar trebui să îşi decline competenţa, în temeiul articolului 19 alineatul (3) din regulament.
28. În prealabil, Cour de cassation adresează întrebarea dacă, în cazul în care soţii au dubla cetăţenie, instanţa sesizată trebuie întotdeauna să dea prioritate cetăţeniei forului, fără a lua în considerare efectivitatea acesteia.
1. Cu privire la prima întrebare preliminară
29. Pentru a răspunde la prima întrebare preliminară trebuie să se ţină seama de faptul că instanţele franceze se confruntă cu o situaţie atipică, în sensul că acestea trebuie să se pronunţe, în cadrul aplicării articolului 64 alineatul (4) din Regulamentul nr. 2201/2003, nu cu privire la propria competenţă, ci cu privire la cea a instanţelor dintr‑un alt stat membru.
30. În mod normal, instanţa judecătorească sesizată îşi verifică doar propria competenţă şi, dacă este cazul, se declară necompetentă, în conformitate cu articolul 17 din regulament. În cazul în care aceasta se consideră competentă şi se pronunţă pe fond, hotărârea judecătorească a acesteia trebuie să fie recunoscută în celelalte state membre, sub rezerva motivelor de refuz al recunoaşterii enumerate la articolul 22 din regulament. Articolul 24 din regulament interzice, prin urmare, ca în statul solicitat să se pună în discuţie competenţa instanţei judecătoreşti din statul membru de origine.
31. Acest principiu se deduce de asemenea din regimul litispendenţei, definit la articolul 19 alineatul (1) din regulament. În temeiul acestei dispoziţii, o instanţă sesizată în al doilea rând în aceeaşi cauză matrimonială trebuie să suspende procedura până când se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate dintr‑un alt stat membru. Instanţa sesizată în al doilea rând nu poate în niciun caz continua procedura aflată pe rolul acesteia pentru motivul că aceasta consideră că prima instanţă sesizată este necompetentă. Totuşi, această normă nu este direct aplicabilă în prezenta cauză, întrucât acţiunile au fost introduse înainte de data punerii în aplicare a regulamentului [articolul 64 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003].
32. Prin urmare, se urmăreşte să se stabilească în ce mod trebuie să acţioneze o instanţă judecătorească din statul solicitat, care, în conformitate cu articolul 64 alineatul (4) din regulament, trebuie în mod excepţional să verifice dacă instanţa judecătorească din statul de origine ar fi fost competentă în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din regulament, ţinând cont de faptul că soţii deţin, în afară de cetăţenia statului de origine, cetăţenia statului solicitat.
33. Poziţia adoptată în această privinţă de cour d’appel pare a fi următoarea: cetăţenia (comună) a ambilor soţi în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din regulament trebuie să fie determinată doar pe baza dreptului naţional. Potrivit dreptului francez, persoanele care deţin mai multe cetăţenii, printre care şi cetăţenia franceză, trebuie să fie tratate în mod exclusiv ca resortisanţi francezi, fără a ţine cont de faptul că acestea deţin în plus una sau mai multe alte cetăţenii. Prin urmare, instanţele judecătoreşti maghiare nu sunt competente în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din regulament în ceea ce priveşte divorţul soţilor Hadadi, aceştia fiind – din punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti franceze – francezi, şi nu maghiari.
34. Nu putem subscrie la această opinie.
35. Astfel cum arată guvernele german şi polonez, precum şi Comisia, în scopul aplicării articolului 3 alineatul (1) litera (b) din regulament, nu se poate determina doar în funcţie de dreptul naţional care este cetăţenia unei persoane cu dublă cetăţenie sau care cetăţenie trebuie luată în considerare, în cazul deţinerii mai multor cetăţenii. Dimpotrivă, în acest context este necesară o interpretare autonomă a noţiunii de cetăţenie. Astfel, doar o interpretare autonomă garantează aplicarea uniformă în toate statele membre a normelor de competenţă din regulament(10).
36. Într‑adevăr, în Raportul Borrás se arată că în convenţie nu există dispoziţii cu privire la consecinţele dublei cetăţenii, iar organele judecătoreşti din fiecare stat vor aplica, aşadar, în această privinţă normele interne în cadrul reglementării generale comunitare aplicabile(11).
37. Chiar dacă se presupune că această analiză este exactă în ceea ce priveşte respectiva convenţie, aceasta nu poate fi transpusă ca atare Regulamentului nr. 2201/2003. Astfel, pare mai acceptabil să se răspundă unor aspecte nereglementate în mod expres printr‑o trimitere la dreptul naţional în cazul unei convenţii încheiate de statele membre decât în cazul unui regulament comunitar. În ceea ce priveşte actele comunitare, se impune o interpretare autonomă, orientată spre obiectul şi finalitatea dispoziţiilor. În plus, însuşi raportul conţine indicaţia că dreptul naţional trebuie să respecte cadrul reglementării comunitare general aplicabile.
38. În acest context, unii intervenienţi au făcut trimitere la Hotărârile Micheletti şi alţii şi Garcia Avello(12), în care Curtea a examinat incidenţa libertăţilor fundamentale şi a principiului general al nediscriminării în cazurile de dublă cetăţenie. Or, în prezenta cauză nu se ridică problema domeniului de aplicare al libertăţilor fundamentale, având în vedere că din Regulamentul nr. 2201/2003 rezultă suficiente elemente de legătură cu cetăţenia.
39. Astfel, articolul 3 alineatul (1) litera (b) din regulament exclude posibilitatea ca persoanele care deţin dubla cetăţenie să fie tratate exclusiv ca resortisanţi naţionali. Consecinţa acestui tratament ar fi să se interzică în cazul acestor persoane invocarea articolului 3 alineatul (1) litera (b) în faţa unei instanţe judecătoreşti dintr‑un stat membru – în speţă, o instanţă judecătorească franceză – pentru a stabili competenţa instanţelor judecătoreşti din alt stat membru – în speţă, Ungaria –, deşi aceste persoane deţin cetăţenia forului.
40. Or, instanţele judecătoreşti din acest alt stat membru ar avea obligaţia să se declare competente în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din regulament pentru a statua cu privire la divorţul a doi resortisanţi din propriul stat în cazul în care ar trebui – astfel cum se întâmplă de regulă – să verifice ele însele propria competenţă(13). Dacă, în mod excepţional, o instanţă judecătorească din statul solicitat trebuie să decidă cu privire la competenţa instanţei judecătoreşti din statul de origine a hotărârii, aceasta trebuie să ţină cont de faptul că soţii deţin de asemenea cetăţenia statului de origine şi că instanţele judecătoreşti din acest din urmă stat ar trebui astfel să se declare competente în temeiul cetăţeniei. Această situaţie este, de altfel, conformă principiilor încrederii şi recunoaşterii reciproce pe care se întemeiază regulamentul.
41. Articolul 3 din Convenţia de la Haga din 12 aprilie 1930 cu privire la anumite chestiuni referitoare la conflictele de legi în materia cetăţeniei(14) nu se opune interpretării pe care o propunem. Această dispoziţie codifică norma cutumiară potrivit căreia o persoană care deţine două sau mai multe cetăţenii poate fi considerată de fiecare dintre statele a cărei cetăţenie o deţine drept resortisantul acestuia. Totuşi, într‑o situaţie precum cea din speţă, această normă nu impune ignorarea faptului că un alt stat, a cărui cetăţenie este de asemenea deţinută de această persoană, o consideră la rândul său drept resortisantul acestuia(15).
42. Prin urmare, trebuie să se răspundă după cum urmează la prima întrebare:
„În cazul în care instanţa dintr‑un stat membru trebuie să verifice, în temeiul articolului 64 alineatul (4) din Regulamentul nr. 2201/2003, dacă instanţa statului membru de origine a unei hotărâri judecătoreşti ar fi fost competentă în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din acelaşi regulament, aceasta nu îi poate considera ca fiind exclusiv resortisanţi ai propriului stat membru pe soţii care deţin amândoi atât cetăţenia statului membru al instanţei judecătoreşti sesizate, cât şi pe cea a statului membru de origine. Această instanţă trebuie, dimpotrivă, să ţină cont de faptul că soţii deţin de asemenea cetăţenia statului membru de origine şi că, prin urmare, instanţele din acest din urmă stat ar fi fost competente să pronunţe hotărârea.”
2. Cu privire la a doua şi la a treia întrebare preliminară
43. A doua şi a treia întrebare corespund celor două variante ale unei alternative: fie, pentru determinarea instanţei judecătoreşti competente pentru divorţul persoanelor care deţin dubla cetăţenie, trebuie să se ţină cont doar de cetăţenia cea mai efectivă şi, prin urmare, o singură instanţă judecătorească este competentă în temeiul cetăţeniei, fie trebuie să se ia în considerare cele două cetăţenii, cu consecinţa că în acest temei sunt competente instanţele judecătoreşti din ambele state membre. Pentru a analiza aspectele în favoarea celor două soluţii posibile și cele împotriva acestora, se impune, aşadar, să se examineze împreună cele două întrebări.
44. Doamna Mesko şi guvernul polonez propun să se reţină criteriul celei mai efective cetăţenii. Având în vedere că soţii locuiesc în Franţa de mai mult de 20 de ani, doamna Mesko consideră că cetăţenia franceză este cea mai efectivă. Aceasta subliniază că, în cazul în care cele două cetăţenii ar fi puse pe un picior de egalitate, s‑ar declanşa o „goană către tribunal” şi s‑ar permite abuzuri sub forma „forum shopping”.
45. În schimb, ceilalţi intervenienţi insistă pe faptul că articolul 3 alineatul (1) litera (b) din regulament se referă doar la cetăţenia comună a soţilor. Competenţa judiciară nu ar putea fi supusă condiţiei suplimentare a cetăţeniei celei mai efective. În plus, s‑a mai arătat că, în orice caz, articolul 3 alineatul (1) litera (a) din regulament prevede alte criterii de atribuire a competenţei întemeiate pe reşedinţa obişnuită a soţilor, aflate pe un picior de egalitate cu criteriul cetăţeniei comune a soților.
46. Trebuie să se precizeze în primul rând că Regulamentul nr. 2201/2003 reglementează doar competenţa judiciară, și nu normele conflictuale care ar determina dreptul material în materia divorţului. Prin urmare, instanţa competentă în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003 trebuie să determine legea aplicabilă în conformitate cu dreptul naţional. În cazul în care – astfel cum pare a fi situația normelor maghiare – normele conflictuale naţionale dau preferinţă legii instanţei sesizate (lex fori), stabilirea instanţei competente poate totuşi predetermina legea aplicabilă.
47. Prin urmare, „orbirea [regulamentului] în raport cu normele conflictuale” („négation des conflits de lois”)(16) criticată de doctrină poate favoriza în mod efectiv o „goană către tribunal” a soţilor. În loc să reflecteze în mod lucid la iniţierea procedurii de divorţ, soţii în conflict riscă să fie incitaţi să sesizeze rapid una dintre instanţele competente pentru a beneficia de avantajele dreptului material în materia divorţului, aplicabil în temeiul dreptului internaţional privat al forului. Astfel, potrivit regulii priorităţii enunţate la articolul 19 din regulament, în cazul sesizării a două instanţe, competenţa aparţine primei instanţe sesizate.
48. Comisia a identificat de asemenea acest efect negativ rezultat din faptul că regulamentul se limitează la norme de competenţă. Pentru acest motiv, Comisia a propus deja adoptarea unor norme comune de determinare a legii aplicabile(17).
49. Consideraţiile de mai sus se referă totuşi doar la divorţul în sine, şi nu la consecinţele divorţului, în special la obligaţiile de întreţinere. Norma de competenţă referitoare la obligaţia de întreţinere, prevăzută la articolul 5 punctul 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001(18) a fost înlocuită recent de un regulament specific(19), care face trimitere în plus la Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere. De altfel, în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 2201/2003, instanţa competentă în materia încredinţării copilului nu coincide în mod automat cu instanţa competentă în materie de divorţ. În sfârşit, nu există nicio reglementare comunitară în ceea ce priveşte consecinţele patrimoniale ale divorţului.
50. Este adevărat că doamna Mesko contestă în mod formal competenţa Tribunalului din Pest. Pe fond, aceasta pare totuşi să considere necorespunzătoare în special aplicarea dreptului maghiar al divorţului în locul aplicării dreptului francez. În opinia acesteia, soţul său a introdus în mod intenţionat cererea de divorţ în Ungaria, pentru a se sustrage de la consecinţele unui divorţ din culpă în Franţa, cu toate că soţii nu mai au practic nicio legătură cu Ungaria.
51. În aceste împrejurări, trebuie să se examineze dacă articolul 3 alineatul (1) litera (b) din regulament trebuie interpretat în sensul că, în cazul unor persoane care au mai multe cetăţenii, competenţa judiciară se determină doar pe baza cetăţeniei comune celei mai efective.
52. Principiul priorităţii cetăţeniei celei mai efective este recunoscut de mult timp în dreptul internaţional public(20) şi are incidenţă, de exemplu, asupra dreptului statelor de a acorda protecţia diplomatică(21). În acest cadru, se consideră că cetăţenia cea mai efectivă este în special cetățenia statului în care persoana în discuţie îşi are reşedinţa obişnuită(22).
53. Nu este necesar în speţă să se examineze în ce măsură libertăţile fundamentale limitează transpunerea acestui concept(23), întrucât regulamentul în sine se opune să se acorde prioritate cetăţeniei celei mai efective. În acest scop, trebuie să se examineze dacă noţiunea de cetăţenie prevăzută la articolul 3 alineatul (1) litera (b) din regulament poate fi interpretată în sensul că, în cazul în care persoanele interesate deţin mai multe cetăţenii, trebuie să se ţină cont doar de cetăţenia statului membru cu care acestea au în fapt legătura cea mai strânsă.
54. În primul rând, o astfel de interpretare nu se poate întemeia pe modul de redactare a articolului 3 alineatul (1) litera (b) din regulament. Astfel cum arată în mod întemeiat guvernul german, un mare număr de alte dispoziţii din regulament folosesc cetăţenia drept criteriu de legătură, fără a se referi prin aceasta doar la o cetăţenie efectivă. În cazul în care legiuitorul ar fi urmărit ca, prin derogare, să fie luată în considerare o singură cetăţenie, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din regulament, ne‑am fi aşteptat la o dispoziţie expresă în acest sens.
55. Modul de redactare nu este totuşi singurul factor determinant. Dimpotrivă, trebuie să se ţină cont de asemenea de obiectul şi de finalitatea normei, de geneza acesteia şi de contextul în care se inserează.
56. Astfel cum rezultă din considerentul (1), Regulamentul nr. 2201/2003 contribuie la crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în cadrul căruia se asigură libera circulaţie a persoanelor. În ceea ce priveşte normele în materie matrimonială, acesta urmăreşte obiectivele pe care se întemeiau Regulamentul nr. 1347/2000 şi Convenţia de la Bruxelles II(24).
57. După cum explică Raportul Borrás, normele de competenţă din Convenţia de la Bruxelles II urmăreau să răspundă intereselor părţilor şi să permită o reglementare suplă, adaptată mobilităţii persoanelor. Acestea trebuiau să fie favorabile persoanelor în discuţie, fără a aduce atingere securităţii juridice(25). Pentru acest motiv, criteriile alese pentru stabilirea instanţei competente erau obiective, alternative şi exclusive(26).
58. Aceste obiective urmăresc să permită persoanelor care şi‑au exercitat dreptul de liberă circulaţie să aleagă forul în mod flexibil. Astfel, poate fi mai simplu pentru aceste persoane să se adreseze instanţelor statului membru în care acestea au reşedinţa obişnuită. Totuşi, se poate de asemenea concepe că acestea vor prefera să se adreseze instanţelor statului de origine a acestora, a căror limbă o stăpânesc mai bine şi al căror sistem judiciar şi ordine juridică le sunt mai familiare. Pentru acest motiv, articolul 3 alineatul (1) literele (a) şi (b) din regulament prevede mai multe criterii de atribuire a competenţei, între care nu este stabilită în mod deliberat o ierarhie, spre deosebire de anumite criterii de atribuire a competenţei din Convenţia din 27 septembrie 1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială(27) (denumită în continuare „Convenţia de la Bruxelles”).
59. Dacă, în cadrul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din regulament, era luată în considerare doar cetăţenia cea mai efectivă în cazul persoanelor care deţin mai multe cetăţenii, aceasta ar fi condus la restrângerea alegerii. Întrucât reşedinţa obişnuită ar avea o importanţă considerabilă pentru determinarea cetăţeniei celei mai efective, criteriile de atribuire a competenţei prevăzute la articolul 3 alineatul (1) literele (a) şi (b) din regulament ar coincide frecvent. În fapt, aceasta ar presupune să se stabilească, în privinţa persoanelor care deţin mai multe cetăţenii, o ierarhie a criteriilor de atribuire a competenţei edictate de dispoziţiile literelor (a) şi (b) ale respectivului articol, care nu este neapărat dorită. În schimb, un cuplu care are numai o cetăţenie comună ar fi întotdeauna în măsură să sesizeze instanţele din statul de origine, chiar dacă reşedinţa obişnuită a acestuia nu ar mai fi situată în acest stat de mai mulţi ani şi nu ar mai exista decât puţine elemente de legătură reală cu acest stat.
60. Criteriile de competenţă urmăresc să garanteze o legătură reală cu statul în discuţie, după cum subliniază considerentul (12) al Regulamentului nr. 1347/2000(28). Această legătură rezultă fie din reşedinţa obişnuită în statul forului, fie din cetăţenia comună. În acest cadru, pe baza unei abordări generale, legiuitorul porneşte de la principiul că cetăţenia presupune o legătură reală şi foloseşte astfel un criteriu de legătură uşor de aplicat şi care permite să se determine în mod univoc o instanţă competentă.
61. Articolul 3 alineatul (1) litera (b) din regulament nu prevede alte criterii calitative, precum efectivitatea cetăţeniei. Astfel, controlul caracterului efectiv al unei cetăţenii ar îngreuna verificarea competenţei judiciare, pe de o parte. Pe de altă parte, acesta ar fi contrar obiectivului regulamentului, de garantare a securităţii juridice în ceea ce priveşte competenţa judiciară.
62. Determinarea cetăţeniei celei mai efective ar conduce la incertitudini considerabile, în special pentru motivul că nu există o definiţie a acestei noţiuni imprecise. În plus, ar putea fi necesară luarea în considerare a unei serii de împrejurări de fapt, care nu ar conduce întotdeauna la un rezultat clar. În cel mai rău caz, ar putea interveni un conflict negativ de competenţă, în cazul în care două instanţe ar considera fiecare că cetăţenia celuilalt stat membru este cea mai efectivă. Regulamentul nu cuprinde nicio dispoziţie pentru acest tip de conflict de competenţă, pe baza căruia o instanţă dintr‑un stat membru ar putea trimite cauza, printr‑o hotărâre având autoritatea lucrului judecat, unei alte instanţe din alt stat membru(29).
63. Această concluzie nu este contrazisă de faptul că, potrivit articolului 3 alineatul (1) litera (b) din regulament, „domiciliul” soţilor este determinant în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, şi nu cetăţenia acestora. Este adevărat că „domiciliul” prezintă o anumită similitudine cu cetăţenia efectivă. În special, potrivit normelor naţionale aplicabile, o persoană nu poate avea decât un „domiciliu”(30). Această derogare, care permite acestor două state membre să menţină criteriile de competenţă aplicate în mod tradiţional, nu poate totuşi constitui un argument în susținerea unei concluzii generale cu privire la interpretarea noţiunii de cetăţenie.
64. În plus, după cum subliniază în mod întemeiat guvernul slovac, coexistenţa unui „domiciliu” comun într‑un stat membru şi a unei cetăţenii comune a unui alt stat membru poate conduce la apariţia aceloraşi probleme precum în cazul coexistenţei a două cetăţenii. Nimic în regulament nu indică faptul că „domiciliul” comun ar desemna în acest caz singura instanţă competentă şi că ar fi exclusă sesizarea instanţelor cetăţeniei comune.
65. Pentru a rezuma, se reţine astfel că limitarea noţiunii de cetăţenie folosită la articolul 3 alineatul (1) litera (b) la cetăţenia cea mai efectivă nu este conformă nici cu modul de redactare, nici cu obiectivele regulamentului. În final, sistemul de competenţe în materie matrimonială prevăzut de regulament nu urmăreşte excluderea unor competenţe multiple. Dimpotrivă, este în mod expres prevăzută coexistenţa mai multor instanţe competente, fără ierarhie între acestea.
66. Aceasta implică în mod necesar un drept de opţiune pentru solicitant. Nu este contrar Regulamentului nr. 2201/2003 ca persoanele care deţin dubla cetăţenie să poată alege între instanţele a două state membre, care sunt competente doar în temeiul cetăţeniei. În măsura în care articolul 3 alineatul (1) litera (b) din regulament impune ca cei doi soţi să aibă cetăţenia instanţei sesizate, aplicarea acestei dispoziţii garantează că cei doi soţi au aceeaşi legătură cu acest for şi că nu va putea fi sesizată o instanţă a cărei competenţă ar fi total imprevizibilă sau mai puţin evidentă pentru oricare dintre soţi.
67. Faptul că solicitantul dispune de posibilitatea de a alege nu are, de altfel, efectul de a spori insecuritatea juridică. Din principiul securităţii juridice rezultă că legislaţia comunitară trebuie să fie precisă, iar aplicarea sa previzibilă pentru justiţiabili(31). Articolul 3 alineatul (1) litera (b) din regulament, în interpretarea preconizată, îndeplineşte aceste cerinţe, competenţa în temeiul cetăţeniei comune putând fi determinată în mod clar. Este adevărat că pot fi competente instanţe din mai multe state membre în cazul în care persoanele interesate deţin mai multe cetăţenii. Totuşi, în cazul în care ar fi sesizate pentru acest motiv instanţe din mai multe state membre, articolul 19 din regulament soluţionează conflictul de competenţă în mod univoc.
68. După cum rezultă din prezenta cauză, efectele secundare negative precum „goana către tribunal” nu reprezintă în fapt o problemă semnificativă din punctul de vedere al competenţei judiciare în sine. Deşi doamna Mesko trăieşte de mult timp în Franţa şi deşi pentru aceasta este mai costisitor şi mai complicat să participe la o procedură declanșată în Ungaria decât la o procedură declanșată în locul în care are reşedinţa, aceasta nu contestă în primul rând competenţa judiciară ca atare. În realitate, aceasta critică aplicarea dreptului maghiar al divorţului în locul dreptului francez. Or, aceasta nu este o consecinţă directă a Regulamentului nr. 2201/2003, ci a normelor de drept internaţional privat maghiar. Ar fi incorect să se compenseze lipsa normelor conflictuale uniforme printr‑o interpretare a normelor de competenţă existente care ar fi împotriva obiectivelor şi economiei acestora.
69. În sfârşit, sesizarea unei instanţe judecătoreşti competente în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din regulament nu poate fi considerată abuzivă, după cum a susţinut reprezentantul doamnei Mesko în şedinţă. Este adevărat că, potrivit unei jurisprudenţe constante, justiţiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele comunitare(32). Calificarea drept abuz presupune totuşi ca, în pofida unei respectări formale a condiţiilor prevăzute de reglementarea comunitară, invocarea acestei reglementări să fie contrară obiectivelor acesteia(33).
70. Or, după cum am arătat, chiar în cazul în care o cetăţenie mai puţin efectivă constituie elementul de legătură, sesizarea instanţelor judecătoreşti dintr‑un stat membru a cărui cetăţenie o deţin cei doi soţi nu este contrară obiectivelor articolului 3 alineatul (1) litera (b) din regulament.
71. De asemenea, trebuie să se ia în considerare faptul că, în cazul unor norme de competenţă judiciară, securitatea juridică, care impune ca aplicarea dreptului comunitar să fie previzibilă pentru justiţiabili, are o mare importanţă(34). Pentru acest motiv, doar în cazuri excepţionale noţiunea de abuz de drept poate eventual determina ca sesizarea unei instanţe competente în temeiul dispoziţiilor aplicabile să fie considerată abuzivă.
V – Concluzie
72. Având în vedere consideraţiile de mai sus, propunem Curţii să răspundă întrebărilor adresate de Cour de cassation după cum urmează:
„1. În cazul în care instanţa dintr‑un stat membru trebuie să verifice, în temeiul articolului 64 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, dacă instanţa statului membru de origine a unei hotărâri judecătoreşti ar fi fost competentă în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din acelaşi regulament, aceasta nu poate considera exclusiv resortisanţi ai propriului stat membru pe soţii care deţin amândoi atât cetăţenia statului membru al instanţei judecătoreşti sesizate, cât şi pe cea a statului membru de origine. Această instanţă trebuie, dimpotrivă, să ţină cont de faptul că soţii deţin de asemenea cetăţenia statului membru de origine şi că, prin urmare, instanţele din acest din urmă stat ar fi fost competente să pronunţe hotărârea.
2. Pentru determinarea instanţei competente în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 în cazul în care soţii deţin mai multe cetăţenii, trebuie să nu se ia în considerare doar cetăţenia cea mai efectivă. Dimpotrivă, instanţele tuturor statelor membre a căror cetăţenie o deţin soţii sunt competente în temeiul acestei dispoziţii.”