CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
PAOLO MENGOZZI
prezentate la 11 aprilie 2013(1)
Cauza C‑84/12
Rahmanian Koushkaki
împotriva
Bundesrepublik Deutschland
[cerere de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgericht Berlin (Germania)]
„Spațiul de libertate, securitate și justiție – Procedură de eliberare a vizelor – Dreptul unui solicitant de viză care îndeplinește condițiile de intrare de a i se elibera o viză – Evaluarea riscului de imigrare ilegală – Marjă de apreciere a statelor membre în cauză”
1. Douăsprezece milioane de vize de scurtă ședere au fost eliberate în anul 2011 de statele membre care eliberează vize denumite „Schengen”(2). Aceasta evidențiază importanța pe care o prezintă, pentru Uniunea Europeană în general și pentru spațiul Schengen în special, regimul juridic care reglementează eliberarea acestor vize Schengen. Prezenta trimitere preliminară oferă astăzi Curții ocazia de a preciza acest regim astfel cum rezultă din Regulamentul (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod comunitar de vize (Codul de vize)(3).
I – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii
1. Regulamentul (CE) nr. 539/2001
2. În temeiul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 539/2001 al Consiliului din 15 martie 2001 de stabilire a listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație(4), „[r]esortisanții țărilor terțe care figurează pe lista din anexa I trebuie să dețină o viză la trecerea frontierelor externe ale statelor membre”.
3. Din anexa I la Regulamentul nr. 539/2001 rezultă că Republica Islamică Iran figurează pe lista țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină o viză la trecerea frontierelor externe ale unui stat membru.
2. Codul frontierelor Schengen
4. Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen)(5) stabilește normele aplicabile controlului la frontiere al persoanelor la trecerea frontierele externe ale statelor membre ale Uniunii.
5. Articolul 5 din Codul frontierelor Schengen, care privește condițiile de intrare pentru resortisanții țărilor terțe, este redactat după cum urmează:
„(1) Pentru o ședere care nu depășește trei luni pe o perioadă de șase luni, condițiile de intrare pentru resortisanții țărilor terțe sunt următoarele:
(a) să fie în posesia unui document sau a unor documente de călătorie valabile care permit trecerea frontierei;
[…]
(c) să justifice obiectul și condițiile șederii și să dispună de mijloace de întreținere suficiente, atât pentru durata șederii, cât și pentru întoarcerea în țara de origine sau pentru tranzitul către o țară terță în care admisia este garantată sau să fie în măsură să dobândească legal respectivele mijloace;
(d) să nu fie o persoană pentru care s‑a dat o alarmă în cadrul [Sistemului de Informații Schengen (SIS)] în scopul refuzului intrării;
(e) să nu fie considerat o amenințare pentru ordinea publică, siguranța internă, sănătatea publică sau relațiile internaționale ale unuia din statele membre și, în special, să nu fie semnalat ca inadmisibil în bazele de date ale statelor membre pentru motivele enumerate anterior.
[…]”
3. Codul de vize
6. Considerentul (6) al Codului de vize prevede că „[c]ererile de viză ar trebui să se prelucreze în mod profesional, respectuos și proporțional cu obiectivele urmărite”.
7. Considerentul (18) al Codului de vize prevede că „[c]ooperarea locală Schengen este indispensabilă pentru o aplicare armonizată a politicii comune în materie de vize și pentru evaluarea corectă a riscurilor legate de migrație și/sau de securitate. Date fiind situațiile diferite existente la nivel local, misiunile diplomatice și oficiile consulare ale statelor membre din diferite zone ar trebui să își evalueze aplicarea practică a anumitor dispoziții legislative pentru a asigura aplicarea armonizată a acestora în vederea împiedicării fenomenului de «visa shopping» și a tratamentului diferit aplicat solicitanților de viză”.
8. Considerentul (29) al Codului de vize prevede că „[p]rezentul regulament respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute, în special, de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a Consiliului Europei și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”.
9. Articolul 1 alineatele (1) și (2) din Codul de vize are următorul cuprins:
„(1) Prezentul regulament stabilește procedurile și condițiile de eliberare a vizelor de tranzit sau de ședere pe teritoriul statelor membre pentru o perioadă care să nu depășească trei luni în decursul unei perioade de șase luni.”
(2) Dispozițiile prezentului regulament se aplică tuturor resortisanților țărilor terțe care trebuie să dețină o viză la trecerea frontierelor externe ale statelor membre, în conformitate cu Regulamentul [nr. 539/2001], fără a aduce atingere:
(a) dreptului la liberă circulație de care beneficiază resortisanții unor țări terțe în calitate de membri de familie ai unor cetățeni ai Uniunii;
(b) drepturilor echivalente de care se bucură resortisanții unor țări terțe și membrii familiilor acestora care, în temeiul acordurilor dintre Comunitate și statele sale membre, pe de o parte, și respectivele țări terțe, pe de altă parte, se bucură de drepturi de liberă circulație echivalente cu cele ale cetățenilor Uniunii și ale membrilor familiilor acestora.”
10. Articolul 21 din Codul de vize are ca obiect verificarea condițiilor de intrare și evaluarea riscului. Acesta are următorul cuprins:
„(1) Atunci când se procedează la examinarea unei cereri de viză uniformă, se stabilește dacă solicitantul îndeplinește condițiile de intrare prevăzute la articolul 5 alineatul (1) literele (a), (c), (d) și (e) din Codul Frontierelor Schengen și se evaluează, cu o atenție deosebită, dacă solicitantul prezintă un risc de imigrație ilegală sau un risc la adresa securității statelor membre și dacă acesta intenționează să părăsească teritoriul statelor membre înainte de expirarea vizei solicitate.
[…]
(3) Atunci când analizează dacă solicitantul îndeplinește condițiile de intrare, consulatul verifică următoarele:
(a) că documentul de călătorie prezentat nu este contrafăcut, fals sau falsificat;
(b) justificarea oferită de solicitant cu privire la obiectul și la condițiile șederii și faptul că acesta dispune de mijloace de întreținere suficiente, atât pentru durata prevăzută a șederii, cât și pentru întoarcerea în țara de origine sau de reședință, sau pentru tranzitul către o țară terță în care este sigur că urmează să fie primit sau dacă este în măsură să dobândească legal respectivele mijloace;
(c) dacă solicitantul este o persoană care face obiectul unei alerte în [SIS], emisă în scopul de a i se refuza intrarea;
(d) că solicitantul nu este considerat ca reprezentând o amenințare pentru ordinea publică, siguranța internă, sănătatea publică, astfel cum este definită la articolul 2 punctul 19 din Codul frontierelor Schengen, sau pentru relațiile internaționale ale unuia din statele membre, în special dacă în bazele de date naționale ale statelor membre nu a fost emisă o alertă în scopul de a i se refuza intrarea pentru motivele enumerate anterior;
(e) după caz, deținerea unei asigurări medicale de călătorie corespunzătoare și valabile.
[…]”
11. Articolul 32 din Codul de vize prevede condițiile în care se respinge cererea de viză. Acesta prevede:
„(1) Fără a se aduce atingere articolului 25 alineatul (1), cererea de viză se respinge:
(a) dacă solicitantul:
(i) prezintă un document de călătorie contrafăcut, fals sau falsificat;
(ii) nu furnizează o justificare pentru scopul și condițiile șederii prevăzute;
(iii) nu furnizează dovada unor mijloace de întreținere suficiente, atât pe durata șederii prevăzute, cât și pentru întoarcerea în țara de origine sau de reședință […];
(iv) a petrecut deja trei luni în cursul perioadei de șase luni în desfășurare pe teritoriul statelor membre […];
(v) este o persoană care face obiectul unei alerte în SIS, emisă în scopul de a i se refuza intrarea;
(vi) este considerat ca reprezentând o amenințare pentru ordinea publică, siguranța internă sau sănătatea publică, astfel cum este definită la articolul 2 punctul 19 din Codul Frontierelor Schengen, sau [pentru] relațiile internaționale ale unuia din statele membre, în special dacă în bazele de date naționale ale statelor membre a fost emisă o alertă în scopul de a i se refuza intrarea pentru motivele enumerate anterior, sau
(vii) nu dovedește că deține o asigurare medicală de călătorie corespunzătoare și valabilă, după caz,
sau
(b) dacă există îndoieli întemeiate cu privire la autenticitatea documentelor justificative înaintate de către solicitant sau cu privire la veridicitatea datelor pe care le cuprind, la gradul de încredere care poate fi acordat declarațiilor solicitantului sau cu privire la intenția acestuia de a părăsi teritoriul statelor membre înainte de expirarea vizei pe care o solicită.
(2) Decizia de respingere și motivele pe care se întemeiază se comunică solicitantului cu ajutorul formularului tipizat care figurează în anexa VI.
(3) Solicitanții cărora li s‑a refuzat eliberarea unei vize au drept de exercitare a unei căi de atac. Calea de atac este îndreptată împotriva statului membru care a luat decizia finală cu privire la cerere și în conformitate cu legislația națională a respectivului stat membru. Statele membre furnizează solicitanților informații referitoare la procedura care trebuie urmată în situația exercitării unei căi de atac, astfel cum se precizează în anexa VI.
[…]”
B – Dreptul german
12. Articolul 6 din Legea privind șederea, activitatea profesională și integrarea străinilor pe teritoriul federal [Gesetz über den Aufenthalt, die Erwerbstätigkeit und die Integration von Ausländern im Bundesgebiet (Aufenthaltsgesetz)(6)] prevede:
„(1) În temeiul [Codului de vize], unui străin i se pot elibera următoarele tipuri de viză:
1. o viză de tranzit sau de ședere pe teritoriul statelor Schengen pentru o perioadă care să nu depășească trei luni în decursul unei perioade de șase luni cu începere de la data primei intrări (viză Schengen)
[…]
(2) În temeiul [Codului de vize], vizele pot fi prelungite pentru o perioadă de ședere totală care să nu depășească trei luni într‑o perioadă de șase luni cu începere de la data primei intrări. O viză Schengen poate fi prelungită în calitate de viză națională pentru alte trei luni în decursul perioadei de șase luni în cauză pentru motivele menționate la articolul 33 din [Codul de vize], în scopul protejării intereselor politice ale Republicii Federale Germania sau pentru motive prevăzute de dreptul internațional.
[…]”
II – Litigiul principal și întrebările preliminare
13. Domnul Koushkaki, reclamantul din litigiul principal, este cetățean iranian. La 7 noiembrie 2010, acesta a solicitat Ambasadei Germaniei la Teheran (Iran) eliberarea unei vize Schengen. Cu această ocazie, el a declarat că este căsătorit, și‑a prezentat activitatea profesională drept „free job”, a evaluat durata șederii la 62 de zile și a precizat identitatea gazdei sale, care redactase o declarație de acoperire a costurilor. La momentul cererii, domnul Koushkaki deținea un document de călătorie valabil și un certificat de asigurare pentru perioada șederii.
14. Autoritățile germane au respins această cerere pentru motivul că reclamantul din litigiul principal nu ar fi dovedit că deține mijloace de subzistență suficiente, atât pentru perioada șederii, cât și pentru garantarea întoarcerii sale în Iran.
15. Invocând în special dorința de a‑și vizita fratele, care beneficiază în Germania de dreptul de azil și, așadar, nu se poate deplasa în Iran, reclamantul din litigiul principal a formulat o cale de atac împotriva acestei prime decizii, ceea ce a determinat înlocuirea deciziei menționate cu o nouă decizie de respingere, din 5 ianuarie 2011, întemeiată de această dată pe existența unei îndoieli preponderente privind intenția reclamantului de a se întoarce în țara sa. În pofida declarațiilor reclamantului și a înscrisurilor justificative prezentate, în urma examinării efectuate de ambasada menționată nu ar fi rezultat o înrădăcinare economică suficientă de natură să garanteze intenția acestuia de a se întoarce în Iran.
16. La 8 februarie 2011, domnul Koushkaki, care contestă legalitatea celei de a doua decizii de respingere a Ambasadei Germaniei la Teheran, a sesizat instanța de trimitere cu o cale de atac prin care solicita să i se elibereze viza solicitată.
17. Instanța de trimitere susține că, în opinia sa, toate condițiile de intrare prevăzute la articolul 21 alineatul (1) din Codul de vize, care face trimitere la articolul 5 alineatul (1) literele (a), (c), (d) și (e) din Codul frontierelor Schengen, ar fi întrunite de reclamantul din litigiul principal, care deține un document de călătorie în curs de valabilitate, a justificat obiectul și condițiile șederii sale în Germania și nu face obiectul unei alerte în SIS. Potrivit instanței de trimitere, nici mijloacele necesare întoarcerii sale nu par să lipsească, iar reclamantul nu constituie o amenințare pentru siguranța internă, pentru sănătatea publică sau pentru relațiile internaționale ale unui stat membru.
18. Tot potrivit instanței de trimitere, singura îndoială care subzistă este aceea dacă reclamantul din litigiul principal ar constitui o amenințare pentru ordinea publică din cauza puternicei presiuni migraționiste existente în Iran, invocată de Germania în apărare, și a riscului de imigrație clandestină pe care l‑ar reprezenta același reclamant. Pentru acest motiv, instanța de trimitere, care se consideră abilitată să se pronunțe asupra cererii de viză a reclamantului din litigiul principal în ipoteza în care ar declara anularea deciziei de respingere adoptate de Ambasada Germaniei la Teheran, ridică problema gradului de convingere la care trebuie să ajungă instanța pentru a soluționa problema dacă solicitantul de viză va părăsi în mod efectiv teritoriul german înainte de expirarea perioadei de valabilitate a vizei.
19. În plus, instanța de trimitere pune problema consecințelor juridice care ar rezulta din împrejurarea că reclamantul îndeplinește toate condițiile de intrare prevăzute la articolul 21 din Codul de vize și că nu se poate invoca împotriva acestuia niciunul dintre motivele de respingere a cererii de viză enumerate la articolul 32 alineatul (2) din codul menționat. Instanța de trimitere se întreabă dacă, într‑un asemenea caz, dreptul la eliberarea unei vize Schengen trebuie să fie recunoscut în favoarea reclamantului din litigiul principal.
20. Confruntat astfel cu o dificultate de interpretare a dreptului Uniunii, Verwaltungsgericht Berlin (Germania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și, prin intermediul deciziei de trimitere depuse la grefa Curții la 17 februarie 2012, să adreseze acesteia, în temeiul articolului 267 TFUE, următoarele trei întrebări preliminare:
„1) Obligația de a elibera reclamantului o viză Schengen impusă de instanță pârâtei este subordonată condiției ca, pentru a dobândi convingerea prevăzută la articolul 21 alineatul (1) din Codul de vize, această instanță să constate că reclamantul intenționează să părăsească teritoriul statelor membre înainte de expirarea vizei solicitate sau este suficient ca, după examinarea prevăzută la articolul 32 alineatul (1) litera (b) din Codul de vize, Tribunalul să nu aibă, în temeiul unor circumstanțe speciale, îndoieli întemeiate cu privire la intenția reclamantului de a părăsi teritoriul statelor membre înainte de expirarea vizei pe care o solicită?
2) Codul de vize conferă un drept nediscreționar la eliberarea unei vize Schengen în cazul în care sunt îndeplinite condițiile de intrare, în special cele prevăzute la articolul 21 alineatul (1) din Codul de vize, și nu există niciun motiv pentru respingerea cererii de viză în conformitate cu articolul 32 alineatul (1) din Codul de vize?
3) Codul de vize se opune unei reglementări naționale conform căreia unui străin i se poate elibera, în temeiul Regulamentului […] nr. 810/2009, o viză de tranzit sau de ședere planificată pe teritoriul statelor Schengen pentru o perioadă care să nu depășească trei luni în decursul unei perioade de șase luni începând de la data primei intrări (viză Schengen)?”
III – Procedura în fața Curții
21. Guvernele german, belgian, ceh, danez, eston și elen, Confederația Elvețiană(7), precum și Comisia Europeană au depus observații scrise în fața Curții.
22. La ședința care s‑a desfășurat la 29 ianuarie 2013 au formulat observații orale domnul Koushkaki, guvernele german, belgian, ceh, danez, eston și polonez, precum și Comisia.
IV – Analiză juridică
A – Observații introductive
23. De la început, trebuie să se formuleze două serii de observații, una dintre acestea privind rectificarea prezumției inițiale a instanței de trimitere, iar cealaltă privind necesitatea de a reformula și de a reorganiza întrebările adresate Curții.
24. Astfel, pe de o parte, instanța de trimitere consideră că singurul aspect în litigiu care mai subzistă este acela dacă reclamantul din litigiul principal prezintă un risc de imigrație ilegală de natură să constituie o amenințare pentru ordinea publică în sensul articolului 21 alineatul (3) litera (d) și al articolului 32 alineatul (1) litera (a) punctul (vi) din Codul de vize. Cu alte cuvinte, potrivit respectivei instanțe, în procedura de eliberare a vizelor, astfel cum este reglementată de Codul de vize, numai riscul de imigrare ilegală care constituie o amenințare pentru ordinea publică ar trebui să fie luat în considerare.
25. Rezultă însă cu claritate din modul de redactare a articolului 21 alineatul (1) din Codul de vize că examinarea efectuată în principiu de autoritățile consulare(8) are ca obiect, pe de o parte, respectarea de către solicitant a condițiilor de intrare, printre care lipsa amenințării pentru ordinea publică, și, pe de altă parte, evaluarea riscului de imigrație ilegală, a riscului pentru siguranța internă a statelor membre și a intenției solicitantului de a părăsi în mod efectiv teritoriul statului membru în cauză înainte de expirarea vizei solicitate. După cum au remarcat un anumit număr de intervenienți în prezenta procedură preliminară, riscul de imigrare ilegală, precum și îndoiala referitoare la intenția de a părăsi teritoriul constituie două criterii autonome în raport cu cel privind amenințarea pentru ordinea publică, criteriu care trebuie să orienteze examinarea de către autoritățile consulare.
26. După aceste precizări, trebuie, pe de altă parte, să se observe că prima întrebare preliminară este formulată în mod clar în sensul că instanța de trimitere ar fi abilitată din punct de vedere juridic să substituie aprecierii efectuate de Ambasada Germaniei la Teheran propria apreciere a cazului individual al reclamantului din litigiul principal. Guvernul german a invocat în observațiile sale existența unei controverse naționale privind chiar aspectul dacă instanțele germane au capacitatea, în cadrul unei acțiuni precum aceea din cauza principală, de a exercita un control de fond și de a dispune eliberarea vizei de către autoritățile consulare.
27. Nu este de competența Curții să intre într‑o astfel de dezbatere, întrucât condițiile în care sunt organizate căile jurisdicționale de atac împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de viză Schengen țin de autonomia procedurală a statelor membre. În aceste condiții, este necesar să se reformuleze prima întrebare și să se considere că prin aceasta se urmărește să se stabilească dacă, pentru aprecierea intenției de a părăsi teritoriul, autoritățile în sarcina cărora se află această apreciere trebuie să constate în mod efectiv intenția solicitantului de a se întoarce sau dacă lipsa de îndoieli întemeiate în privința existenței acestei intenții poate fi suficientă pentru a considera că este îndeplinită condiția de intrare referitoare la intenția de a părăsi teritoriul statului membru în cauză înainte de expirarea vizei solicitate. Prin intermediul primei întrebări preliminare se urmărește, așadar, să se precizeze de către Curte condițiile de punere în aplicare a acestui criteriu legat de intenția solicitantului de a se întoarce în țara sa de origine.
28. A doua și a treia întrebare privesc aspectul dacă, într‑un mod mai general, în cazul în care un solicitant îndeplinește toate condițiile de intrare în sensul articolului 21 din Codul de vize și nu i se poate opune niciunul dintre motivele de respingere enumerate la articolul 32 alineatul (1) din codul menționat, autoritățile însărcinate să examineze cererea sa sunt obligate – trebuie – să elibereze viza, în condițiile în care stadiul actual al legislației naționale prevede numai că aceste autorități „pot” să o elibereze. Aceste două întrebări vor fi, așadar, examinate împreună.
B – Cu privire la prima întrebare, astfel cum a fost reformulată
29. Codul de vize urmărește în mod explicit obiectivul de a defini procedurile și condițiile de eliberare a vizelor pentru o perioadă care să nu depășească trei luni(9). Articolul 14 din codul menționat impune, în plus, în mod clar solicitantului sarcina de a dovedi că sunt îndeplinite condițiile de intrare, precizând care sunt documentele pe care trebuie să le prezinte la momentul introducerii cererii. Astfel, acesta trebuie să prezinte „informații care permit evaluarea intenției solicitantului de a părăsi teritoriul statelor membre înainte de expirarea vizei solicitate”(10).
30. Odată ce a fost formulată cererea de viză, autoritățile însărcinate cu examinarea acesteia trebuie să verifice, în conformitate cu prevederile articolului 21 alineatul (1) din Codul de vize, nu numai că sunt întrunite condițiile de intrare prevăzute la articolul 5 alineatul (1) literele (a), (c), (d) și (e) din Codul frontierelor Schengen, ci și intenția solicitantului de a părăsi teritoriul statelor membre înainte de expirarea vizei solicitate. Respectivul articol 21 nu cuprinde alte orientări pe care autoritățile să fie obligate să le respecte la aprecierea existenței acestei intenții de a se întoarce în țara de origine. Numai anexa II la Codul de vize cuprinde o listă neexhaustivă de documente justificative care pot fi prezentate în mod util de către solicitant și în lumina cărora poate fi apreciată intenția acestuia de a părăsi teritoriul statelor membre(11).
31. Articolul 21 alineatul (1) din Codul de vize, referitor la verificarea condițiilor de intrare și evaluarea riscului, trebuie interpretat deci în mod necesar coroborat cu articolul 32 din același cod, referitor la motivele de respingere a cererilor de viză. Astfel, în conformitate cu articolul 32 alineatul (1) litera (b) din codul menționat, cererea de viză se respinge „dacă există îndoieli întemeiate cu privire la […] intenția acestuia de a părăsi teritoriul statelor membre înainte de expirarea vizei pe care o solicită”(12).
32. Reiese, așadar, din modul de redactare a articolului 32 alineatul (1) litera (b) din Codul de vize că, pentru a respinge o cerere de viză în temeiul lipsei intenției de a părăsi teritoriul statelor membre, autoritățile responsabile cu examinarea cererii menționate trebuie să aibă o îndoială întemeiată în ceea ce privește intenția reală de întoarcere a solicitantului. Îndoiala întemeiată nu profită, prin urmare, solicitantului. În schimb, simpla îndoială nu este suficientă(13), aceasta trebuind să fie întemeiată.
33. Îndoiala întemeiată este, desigur, o noțiune a cărei definire este deosebit de delicată. Se poate însă afirma deja că îndoiala întemeiată este ceea ce se situează la jumătatea distanței dintre, pe de o parte, convingere, certitudine, și, pe de altă parte, îndoiala ușoară sau doar ipotetică.
34. Trebuie observat că, în materie de viză, un anumit număr de elemente circumstanțiale l‑au împiedicat pe legiuitor să codifice în mai mare măsură esența criteriilor de natură să constituie temeiul unei decizii de respingere și, prin urmare, să definească mai în detaliu elementele care pot servi la stabilirea acestei intenții de a părăsi teritoriul. Astfel, încă de la prezentarea proiectului de propunere de regulament privind instituirea unui Cod comunitar de vize, Comisia a arătat că, „[r]ecunoscând că dispozițiile esențiale din legislație sunt aplicabile în mod direct de statele membre, Comisia este de asemenea conștientă de faptul că, având în vedere diversitatea cazurilor și a condițiilor locale, este foarte dificil să se elaboreze reguli precise, valabile în toate împrejurările și care să cuprindă toate situațiile”(14). Cu toate acestea, poate fi util să se indice instanței de trimitere, în măsura posibilului, în ce mod pot considera autoritățile însărcinate cu examinarea cererii de viză că sunt în prezența unei îndoieli întemeiate în ceea ce privește intenția de a părăsi teritoriul statelor membre.
35. Pentru aceasta, este suficient să se facă trimitere la Manualul privind prelucrarea cererilor de viză și modificarea vizelor eliberate elaborat de Comisie(15) și care cuprinde instrucțiuni referitoare la punerea în aplicare practică a dispozițiilor Codului de vize(16), care, cu toate că nu sunt obligatorii, se dovedesc a fi edificatoare. La punctul 7.12 din manualul menționat se indică autorităților însărcinate cu examinarea unei cereri de viză un anumit număr de elemente care pot fi luate în considerare la evaluarea intenției solicitantului de a părăsi teritoriul. De aici rezultă că două serii de criterii merită să fie examinate, și anume criterii referitoare la situația „obiectivă” din statul de origine al solicitantului și criterii pe care le‑am califica drept mai curând „subiective”, în măsura în care sunt proprii situației individuale a solicitantului. Se recunoaște expres că aceste din urmă criterii „pot varia în funcție de țara de reședință a solicitantului”(17), ceea ce lasă o marjă de apreciere considerabilă autorităților decizionale. Cu toate acestea, în orice caz, îndoiala întemeiată nu se poate naște decât după ce „toate elementele [au] fost luate în considerare pentru a garanta obiectivitatea evaluării”(18) și „fiecare cerere trebuie să fie apreciată în funcțiile de caracteristicile proprii ale acesteia”(19). Astfel, o îndoială întemeiată nu poate avea drept unică bază o simplă prezumție sau numai examinarea unor criterii denumite „obiective” privind situația din țara de origine.
36. Pentru toate aceste motive, sugerăm Curții să răspundă la prima întrebare preliminară, astfel cum am reformulat‑o, că, în sensul articolului 21 alineatul (1) din Codul de vize coroborat cu articolul 32 alineatul (1) litera (b) din codul menționat, pentru a putea respinge o cerere de viză pentru motivul lipsei intenției solicitantului de a se întoarce, trebuie să se fi născut în percepția autorităților însărcinate să examineze cererea o îndoială întemeiată în ceea ce privește intenția reală de întoarcere a solicitantului, după ce au luat în considerare toate elementele necesare pentru a garanta o evaluare obiectivă, care cuprind atât elemente legate de situația proprie a țării de origine, cât și elemente care țin de situația individuală a solicitantului și de înscrisurile justificative pe care le‑a prezentat.
C – Cu privire la a doua și la a treia întrebare
37. Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Codul de vize instituie în favoarea resortisanților țărilor terțe un fel de drept subiectiv care impune autorităților însărcinate cu examinarea unei cereri să elibereze solicitantului o viză de scurtă ședere dacă acesta îndeplinește condițiile de intrare prevăzute la articolul 21 din Codul de vize și nu i se poate opune niciunul dintre motivele de respingere enumerate la articolul 32 alineatul (1) din codul menționat. Prin urmare, instanța de trimitere ridică de asemenea problema dacă este compatibilă cu Codul de vize o legislație națională precum cea în discuție în cauza principală, care nu prevede decât posibilitatea de a elibera o viză atunci când sunt îndeplinite condițiile pe care tocmai le‑am prezentat.
38. În cursul ședinței în fața Curții, guvernul german a precizat că respingerea cererii domnului Koushkaki nu a fost întemeiată pe alt motiv decât cele prevăzute la articolul 32 alineatul (1) din Codul de vize și a confirmat că ceea ce a determinat autoritățile consulare germane să adopte o decizie de respingere sunt îndoielile cu privire la intenția reclamantului din litigiul principal de a părăsi Germania înainte de expirarea vizei solicitate. În ceea ce o privește, instanța de trimitere apreciază că domnul Koushkaki îndeplinește condițiile de intrare de la articolul 21 din Codul de vize și că nu i se poate opune niciunul dintre motivele de respingere de la articolul 32 alineatul (1) din codul menționat. Am notat însă mai sus(20) că aprecierea instanței de trimitere nu este la adăpost de erori. Nu este, așadar, exclus ca, odată rectificată eroarea de interpretare a instanței de trimitere, aceasta să ajungă la concluzia că autoritățile consulare germane ar fi putut, în mod întemeiat, să respingă cererea reclamantului din litigiul principal ca urmare a lipsei intenției acestuia de a părăsi teritoriul. Trebuie precizat, prin urmare, că răspunsul la a doua și la a treia întrebare va mai prezenta utilitate numai în ipoteza în care instanța de trimitere, după ce va fi luat act că lipsa intenției reclamantului de a părăsi teritoriul constituie într‑adevăr, în sensul Codului de vize, un motiv de respingere autonom în raport cu amenințarea pentru ordinea publică, confirmă că reclamantul în cauză îndeplinește condițiile de intrare prevăzute la articolul 21 din codul menționat și nu i se poate opune niciunul dintre motivele de respingere prevăzute la articolul 32 alineatul (1) din Codul de vize.
39. Aceste întrebări ridică, în esență, problema dacă Codul de vize a realizat o armonizare completă în domeniul eliberării vizelor de scurtă ședere în favoarea resortisanților țărilor terțe, cu consecința că, pe de o parte, niciun motiv de respingere nu poate fi adăugat în mod unilateral de un stat membru la cele prevăzute deja la articolul 32 alineatul (1) din Codul de vize și, pe de altă parte, statele membre ar fi în special obligate, în ipoteza în care ar fi îndeplinite cerințele de la articolul 21 și de la articolul 32 alineatul (1) din codul menționat, să elibereze solicitantului o viză de scurtă ședere la care acesta ar avea dreptul, un drept pe care l‑ar putea invoca în mod direct împotriva statului membru în care a introdus cererea.
40. Pentru a răspunde la aceste întrebări, vom realiza mai întâi o analiză textuală a Codului de vize, referitor la care dorim să subliniem că se limitează să ia în considerare conduita pe care fiecare stat membru trebuie să o adopte în privința solicitantului. Vom studia, prin urmare, sistemul pe care îl instituie în această privință. Vom completa ulterior aprecierea noastră cu o verificare a conformității rezultatelor deduse din analizele invocate anterior cu obiectivele urmărite de codul menționat. În sfârșit, vom consacra alte câteva observații concluzive referitoare la valoarea adăugată a acestuia.
1. Analiză textuală
41. În primul rând, trebuie constatat că Codul de vize nu cuprinde nicio dispoziție care să consacre o obligație a statelor membre de a elibera o viză de scurtă ședere în favoarea resortisanților țărilor terțe care formulează o cerere în acest sens și care îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 21 și la articolul 32 alineatul (1) din codul menționat. Astfel, deși capitolul IV din Codul de vize este, într‑adevăr, intitulat „Eliberarea vizei”, dispozițiile pe care le cuprinde nu se referă absolut deloc la problema dacă există un drept la eliberarea unei vize, ci privesc mai curând condițiile de stabilire a perioadei de valabilitate sau a duratei șederii(21), condițiile în care statele membre pot elibera o viză cu valabilitate teritorială limitată(22), condițiile de valabilitate și durata unei vize de tranzit aeroportuar(23), precum și detaliile referitoare la autocolantul de viză(24). Capitolul IV cuprinde, pe de altă parte, articolul 30, consacrat drepturilor care rezultă din eliberarea unei vize, care, departe de a consacra un drept subiectiv, prevede că „[s]impla deținere a unei vize uniforme sau a unei vize cu valabilitate teritorială limitată nu conferă în mod automat dreptul de intrare”.
42. În al doilea rând, trebuie constatat că codul de vize nu evocă niciodată faptul că ar realiza o armonizare completă. Astfel, considerentul (3) prevede că „stabilirea unui «corpus comun» de acte legislative, în special prin consolidarea și dezvoltarea acquis‑ului [dispozițiile pertinente din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 3 iunie 1985 (JO 2000, L 239, p. 19) și Instrucțiunile consulare comune] […], constituie unul dintre elementele fundamentale ale «dezvoltării în continuare a politicii comune în materie de vize ca parte a unui sistem multistratificat destinat să faciliteze călătoriile legitime și să combată imigrația clandestină printr‑o mai mare armonizare a legislațiilor naționale și a practicilor de procesare a cererilor de viză la reprezentanțele consulare locale”(25). În plus, aplicarea armonizată a Codului de vize este prezentată ca fiind un obiectiv care trebuie atins(26), iar nu ca un fapt care rezultă deja numai din sistemul instituit prin codul menționat.
43. În sfârșit, în al treilea rând, trebuie amintit că motivele de respingere menționate la articolul 32 alineatul (1) din Codul de vize sunt formulate într‑un mod deosebit de cuprinzător, tocmai ca urmare a „situațiil[or] diferite existente la nivel local”(27), astfel încât legiuitorul Uniunii, în deplină cunoștință de cauză, a lăsat aplicarea practică a anumitor dispoziții legislative la aprecierea autorităților consulare ale statelor membre din diferite zone „pentru a asigura aplicarea armonizată a acestora, în vederea împiedicării fenomenului de «visa shopping» și a tratamentului diferit aplicat solicitanților de viză”(28). Nu putem să nu constatăm aici o ciudată contradicție între recunoașterea realităților locale foarte diversificate și ambiția afișată privind o punere în aplicare armonioasă, lăsată, la final, la aprecierea autorităților consulare.
44. Astfel, în ceea ce privește conținutul propriu‑zis al Codului de vize, niciun element nu permite să se conchidă că intenția legiuitorului Uniunii la momentul redactării codului menționat era în mod explicit aceea de a consacra în favoarea solicitanților resortisanți ai țărilor terțe un drept subiectiv la eliberarea unei vize de scurtă ședere. Or, într‑un domeniu atât de sensibil precum acesta, nu ne putem limita la teza potrivit căreia legiuitorul respectiv s‑ar fi limitat să îl consacre doar implicit.
45. Mai rămâne de verificat dacă această concluzie este confirmată de analiza sistematică a Codului de vize
2. Analiză sistematică
46. Adoptarea Codului de vize se înscrie în cadrul elaborării progresive a unei politici determinate de vize la nivelul Uniunii, inițiată de anumite state membre și între state membre în cadrul Acordului Schengen, al convenției de aplicare a acordului menționat și al instrucțiunilor consulare comune. Pe măsura evoluției tratatelor, domeniul vizelor s‑a comunitarizat în mod progresiv.
47. Cu toate acestea, nu trebuie pierdut din vedere caracterul deosebit de sensibil pe care îl prezintă, pentru statele membre, problema eliberării vizelor pentru resortisanții țărilor terțe. Astfel, dacă există un principiu de drept internațional recunoscut ca fiind una dintre manifestările caracteristice ale suveranității de stat, acesta este cel potrivit căruia statele au dreptul să controleze intrarea străinilor pe teritoriul lor(29). Or, deși statele membre au consimțit în mod evident să renunțe la aplicarea unui astfel de principiu în ceea ce îi privește pe cetățenii europeni a căror libertate de circulație este garantată de „carta constituțională de bază” a Uniunii(30), situația apare ca fiind mult mai puțin clară în ceea ce privește accesul la teritoriile statelor membre al resortisanților țărilor terțe, a fortiori atunci când nu se invocă nicio legătură familială strânsă cu un cetățean al Uniunii(31).
48. Astfel, cooperarea inițiată în cadrul Acordului Schengen și codificată în prezent prin Codul de vize nu trebuie să ascundă interesele internaționale existente. În această privință, este oportun să se amintească faptul că, în cadrul Programului de la Stockholm elaborat în 2010(32) – cu alte cuvinte, după adoptarea Codului de vize –, Consiliul European invita Comisia să „își intensifice eforturile de a garanta principiul reciprocității vizelor și de a preveni (re)introducerea obligativității vizelor de către țările terțe față de un stat membru, precum și să identifice măsurile care ar putea fi utilizate înainte de a impune respectivelor țări terțe mecanismul reciprocității vizelor”(33). Consiliul European a arătat în continuare că, „[î]n vederea creării posibilității de a trece la o etapă nouă în elaborarea unei politici comune a vizelor, [ținând seama în același timp de competențele statelor membre în acest domeniu], Consiliul European invită Comisia să prezinte un studiu referitor la posibilitatea instituirii unui mecanism comun european de eliberare a vizelor de scurtă ședere”(34).
49. Caracterul automat al eliberării unei vize care ar rezulta din recunoașterea unui drept subiectiv ar fi dificil de conciliat cu preocupările legate de reciprocitate în ipoteza, de exemplu, a unei înăspriri semnificative, din partea unei țări terțe incluse în anexa I la Regulamentul nr. 539/2001, a politicii de eliberare a vizelor în favoarea cetățenilor Uniunii.
50. În orice caz, din instrumentele de drept derivat reiese că viza este concepută nu ca un drept, ci ca o obligație impusă celui care dorește să locuiască pentru o scurtă perioadă pe teritoriul unui stat membru, cu alte cuvinte, ca o condiție prealabilă intrării pe teritoriul Uniunii. Astfel, Regulamentul nr. 539/2001 definește viza ca „o autorizație emisă de către un stat membru sau o decizie luată de respectivul stat care este solicitată în vederea […] intrării pentru o ședere în acel stat membru […] pentru o durată care nu depășește trei luni în total(35). Nici Codul frontierelor Schengen nu concepe viza în mod diferit(36). În ceea ce privește Codul de vize, acesta nu face niciodată referire, după cum am subliniat mai sus, la existența unui drept de a obține viza, ci, dimpotrivă, amintește în mai multe rânduri că este vorba despre o obligație la care sunt supuși resortisanții statelor terțe(37) și definește de asemenea viza ca fiind „o autorizație eliberată de un stat membru”(38).
51. Faptul că viza este preconizată ca o obligație impusă resortisanților țărilor terțe în cauză, iar nu ca un drept, se explică în special prin funcția proprie a vizei. Aceasta, înțeleasă ca o autorizație prealabilă intrării pe un teritoriu, este un instrument de control al intrărilor și, prin urmare, al fluxurilor migratorii, după cum se poate dovedi în același timp un instrument de politică externă și de securitate. Or, acțiunea întreprinsă la nivelul Uniunii în domeniul vizelor urmărește în mod evident un obiectiv de tip mai curând defensiv, mai exact lupta împotriva imigrației clandestine(39) și împiedicarea fenomenului de „visa shopping”(40), altfel spus, evitarea faptului ca un stat membru să adopte o politică de vize vădit mai favorabilă solicitanților, o astfel de politică reprezentând atunci un risc potențial de destabilizare a spațiului Schengen ca urmare a lipsei de control la frontierele interne.
52. Tocmai pentru acest motiv, Codul de vize stabilește o obligație de respingere a cererii de viză atunci când condițiile cerute din partea solicitantului nu sunt îndeplinite. De altfel, Curtea se pronunțase deja în sensul că cerința respingerii automate impusă statelor care sunt parte la Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen în cazul nerespectării de către solicitant a condițiilor de intrare era „expresia principiului cooperării dintre statele contractante, care constituie baza acquis‑ului Schengen și care este indispensabil funcționării unui sistem de gestiune integrat care urmărește să garanteze un nivel ridicat și uniform de control și de supraveghere la frontierele externe drept corolar al liberei treceri a frontierelor în interiorul spațiului Schengen”(41).
53. Cerințele legate de controlul frontierelor externe se regăsesc în baza juridică a Codului de vize. Astfel, deși Codul de vize este întemeiat în mod efectiv pe articolul 62 punctul 2 litera (b) subpunctul (ii) CE, care prevede instituirea unei reglementări a Uniunii privind „vizele de ședere, acordate pentru o durată de maxim trei luni, și în special […] procedurile și condițiile de acordare a vizelor de către statele membre”, articolul 62 punctul 2 litera (a) CE, menționat de asemenea ca bază juridică a regulamentului menționat, urmărește să adopte „măsuri cu privire la trecerea frontierelor externe ale statelor membre care stabilesc […] normele și condițiile cărora trebuie să li se conformeze statele membre pentru efectuarea controalelor asupra persoanelor la frontierele externe”.
54. Astfel, avem îndoieli serioase cu privire la faptul că, prin adoptarea Codului de vize sub forma unui regulament, statele membre au consimțit de facto la un salt calitativ prezentând același caracter fundamental ca trecerea unei obligații a statelor membre de a respinge o cerere de viză, astfel cum era prevăzută în temeiul acquis‑ului Schengen, la consacrarea unui drept subiectiv la eliberarea vizei pe care l‑ar putea invoca resortisanții țărilor terțe, deși niciun element de ordin textual sau sistematic nu pare să confirme o astfel de teză.
55. Vom adăuga, la final, un ultim element care atestă, în opinia noastră, faptul că legiuitorul Uniunii nu a conceput Codul de vize ca un instrument care consacră un drept subiectiv la eliberarea unei vize. Printre marile progrese introduse de codul menționat – progrese asupra cărora vom reveni ceva mai târziu – figurează introducerea unui drept la o cale de atac împotriva deciziilor de respingere a cererilor de eliberare a unei vize(42). Cu toate acestea, legiuitorul nu a consacrat în mod explicit un drept la o cale de atac de tip jurisdicțional(43) și, făcând trimitere la legislațiile naționale, a lăsat la aprecierea statelor membre definirea modalităților de exercitare a acestei căi de atac. Pe de altă parte, a fost acordat statelor membre un termen suplimentar pentru organizarea în consecință a sistemelor lor naționale, iar data punerii în aplicare a acestei dispoziții a fost prelungită până la 5 aprilie 2011(44). Din Raportul anual al Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene pentru anul 2011(45) reiese că, în funcție de statul membru în cauză, căile de atac împotriva deciziilor de respingere a cererilor de viză Schengen sunt introduse fie în fața unei autorități administrative, fie în fața unui organism cvasijurisdicțional, fie în fața unei instanțe judecătorești. Aceste diferențe, care rezultă atât din reticența statelor membre de a se angaja în mai mare măsură în ceea ce privește garanțiile procedurale oferite solicitanților de viză, cât și din dificultățile concrete pe care le‑ar prezenta instituirea unei protecții jurisdicționale efective în privința persoanelor care nu au acces pe teritoriul național, sunt, încă o dată, dificil de conciliat cu ideea potrivit căreia ar fi fost consacrat un drept subiectiv.
3. Verificarea conformității rezultatelor obținute cu obiectivele urmărite de Codul de vize
56. La verificarea conformității rezultatelor analizei textuale și sistematice efectuate mai sus cu obiectivele Codului de vize, trebuie să se țină seama de faptul că acesta nu urmărește doar obiectivul de a stabili o conduită determinată a statelor membre din spațiul Schengen în privința solicitanților de viză, astfel încât, prin aceasta, procedura pe care trebuie să o urmeze și condițiile pe care trebuie să le pună în aplicare să devină mai vizibile și mai lizibile pentru solicitant pentru a‑i asigura un tratament demn, care să respecte umanitatea persoanei.
57. Codul de vize urmărește și alt obiectiv, legat de faptul că acest cod se înscrie în contexul cooperării și al colaborării dintre statele din spațiul Schengen, care au hotărât să instituie o solidaritate reală, astfel încât efectele deciziei adoptate de un stat membru să nu se limiteze doar la teritoriul statului membru respectiv(46), ci, dimpotrivă, să privească acest spațiu în întregime.
58. Astfel, Codul de vize a consacrat nu numai o serie de obligații pentru statele membre în privința unui solicitant de viză Schengen, ci și obiectivul de a stabili o datorie a fiecărui stat membru față de celelalte state membre din spațiul Schengen de a refuza această viză în lipsa condițiilor prevăzute de codul menționat pentru motivul efectelor pe care acesta ar urma să le producă în toate aceste state. În această privință, este de conceput că utilizarea verbului „poate” la articolul 24 alineatul (1) din Codul de vize are un sens ulterior în raport cu ceea ce rezultă din interpretarea textuală și sistematică a aceluiași cod. Se poate considera că legiuitorul Uniunii i‑a atribuit chiar o semnificație legată de obiectivul amintit mai sus, și anume aceea a unei posibilități (care decurge din utilizarea verbului „a putea”) pentru fiecare stat din spațiul Schengen de a elibera o viză cu efecte erga omnes numai în prezența condițiilor prevăzute de codul menționat.
59. Această interpretare teleologică a Codului vizelor poate într‑adevăr să confirme lipsa consacrării unui drept subiectiv la eliberarea unei vize Schengen.
4. Valoarea adăugată a Codului de vize
60. În opinia noastră, așadar, în stadiul actual al dreptului Uniunii și mai precis al Codului de vize, nu se poate recunoaște în favoarea solicitanților niciun drept la eliberarea unei vize Schengen. Cu toate acestea, statele membre nu sunt libere să soluționeze în mod arbitrar cererile de viză care le sunt prezentate și, chiar dacă consacrarea unui drept subiectiv în favoarea solicitantului nu face parte dintre contribuțiile Codului de vize, acest cod a participat totuși în mod semnificativ la îmbunătățirea garanțiilor care îi sunt oferite.
61. Codul a realizat o armonizare a procedurii de cerere de viză, în special prin stabilirea cuantumului taxei de viză(47), prin stabilirea unui formular standard de cerere de viză Schengen(48), prin clarificarea condițiilor de admisibilitate a cererii(49) și prin instituirea unei obligații din partea statelor membre de a soluționa cererea într‑un termen scurt(50), de a‑și motiva deciziile de respingere(51) și de a prevedea posibilitatea unei căi de atac în cazul unei decizii negative(52).
62. Pe lângă faptul că a reunit într‑un text unic dispozițiile imperative privind condițiile care guvernează procedura în materie de eliberare a vizelor, Codul de vize a contribuit la progresul politicii în acest domeniu prin sporirea lizibilității, a vizibilității și a coerenței acesteia(53).
63. Armonizarea pe fond este, după cum am arătat, mai lacunară și tinde să nuanțeze progresele armonizării procedurale, dat fiind că, în lipsa unei definiții precise la nivelul Uniunii a condițiilor de intrare, a evaluării riscurilor și a motivelor de respingere prevăzute la articolul 21 și la articolul 32 alineatul (1) din Codul de vize, arbitrariul ar putea reapărea în cursul procedurii de eliberare a vizei.
64. Devine, prin urmare, esențial să se sublinieze că legiuitorul Uniunii a încercat să limiteze aceste dezavantaje plasând Codul de vize sub egida drepturilor fundamentale(54) și în special a demnității umane. Astfel, în prelungirea prevederilor considerentelor (6) și (7) ale Codului de vize, articolul 39 din acesta impune statelor membre să îi întâmpine pe solicitanți „cu amabilitate”(55) și invită personalul consular să „respect[e] pe deplin demnitatea umană și să ia măsuri „pe măsura obiectivelor urmărite”(56) și cu respectarea principiului nediscriminării(57).
65. Așadar, indiferent care este marja lăsată statelor membre la aprecierea pe fond a condițiilor și a motivelor prevăzute la articolul 21 și la articolul 32 alineatul (1) din Codul de vize, această apreciere este încadrată în mod imperativ de respectarea drepturilor fundamentale ale solicitantului, printre care, în primul rând, demnitatea acestuia, și de principiile proporționalității și nediscriminării.
66. În definitiv, Codul de vize instituie mult mai mult decât un drept subiectiv la eliberarea unei vize impunând statelor membre să asigure, pe lângă respectarea condițiilor necesare pentru ca viza să producă efecte cu privire la toate statele membre din spațiul Schengen, că procedura se desfășoară cu respectarea drepturilor fundamentale ale solicitantului, ceea ce implică, după cum am arătat deja, necesitatea de a examina fiecare cerere de viză, nu în temeiul unor simple prezumții, ci, dimpotrivă, realizând o evaluare globală a situației prin luarea în considerare în mod corespunzător a contextului personal și uman al situației individuale aflate la baza fiecărei cereri.
67. Pentru toate aceste motive, sugerăm Curții să răspundă la a doua și la a treia întrebare preliminară, examinate împreună, că Codul de vize nu poate fi interpretat ca instituind în beneficiul solicitanților un drept subiectiv de a li se elibera o viză Schengen. Codul menționat impune însă statelor membre să soluționeze cererile de viză Schengen după o evaluare globală a situației, luând în considerare în mod corespunzător, pe lângă condițiile necesare pentru ca viza să își producă efectele în privința tuturor statelor membre din spațiul Schengen, contextul personal și uman al situației individuale aflate la baza fiecărei cereri, și la finalul unei proceduri care să respecte pe deplin drepturile fundamentale, printre care, în primul rând, demnitatea umană, desfășurată în conformitate cu principiile proporționalității și nediscriminării.
V – Concluzie
68. Ținând seama de considerațiile de mai sus, sugerăm Curții să răspundă la întrebările adresate de Verwaltungsgericht Berlin după cum urmează:
„1) În sensul articolului 21 alineatul (1) din Regulamentul nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod comunitar de vize (Codul de vize) coroborat cu articolul 32 alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat, pentru a putea respinge o cerere de viză pentru motivul lipsei intenției solicitantului de a se întoarce, trebuie să se fi născut în percepția autorităților însărcinate să examineze cererea o îndoială întemeiată în ceea ce privește intenția reală de întoarcere a solicitantului, după ce au luat în considerare toate elementele necesare pentru a garanta o evaluare obiectivă, care cuprind atât elemente legate de situația proprie a țării de origine, cât și elemente care țin de situația individuală a solicitantului și de înscrisurile justificative pe care le‑a prezentat.
2) Regulamentul nr. 810/2009 nu poate fi interpretat ca instituind în beneficiul solicitanților un drept subiectiv de a li se elibera o viză Schengen. Regulamentul menționat impune însă statelor membre să soluționeze cererile de viză Schengen după o evaluare globală a situației, luând în considerare în mod corespunzător, pe lângă condițiile necesare pentru ca viza să își producă efectele în privința tuturor statelor membre din spațiul Schengen, contextul personal și uman al situației individuale aflate la baza fiecărei cereri, și la finalul unei proceduri care să respecte pe deplin drepturile fundamentale, printre care, în primul rând, demnitatea umană, desfășurată în conformitate cu principiile proporționalității și nediscriminării.”