CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL MICHAL BOBEK
prezentate la 16 ianuarie 2020(1)
Cauza C‑615/18
UY
Parte intervenientă:
Staatsanwaltschaft Offenburg
[cerere de decizie preliminară formulată de Amtsgericht Kehl (Tribunalul Districtual din Kehl, Germania)]
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Directiva 2012/13/UE – Dreptul la informare în cadrul procedurilor penale – Dreptul de a fi informat cu privire la o acuzație – Suspendarea permisului de conducere – Numirea obligatorie a unui mandatar ad litem – Neglijența persoanei acuzate”
I. Introducere
1. În iulie 2017, un conducător auto cu domiciliul permanent în Polonia a fost implicat într‑un accident rutier în Germania. La solicitarea parchetului, acesta a desemnat un mandatar ad litem căruia să îi fie comunicate actele judiciare în numele său în Germania: o persoană aleasă din cadrul personalului cu pregătire juridică al instanței districtuale competente. Ulterior, împotriva conducătorului auto s‑a adoptat o ordonanță penală prin care i s‑a aplicat o amendă și i‑a fost suspendat dreptul de a conduce autovehicule pe o perioadă de trei luni ca urmare a părăsirii locului accidentului. Ordonanța penală a fost notificată mandatarului, care a transmis‑o printr‑o scrisoare conducătorului auto în Polonia. Nu se cunoaște dacă conducătorul auto a primit efectiv această scrisoare. Împotriva ordonanței penale nu s‑a formulat nicio cale de atac. Aceasta a devenit definitivă.
2. În urma unui alt control rutier în Germania efectuat câteva luni mai târziu, conducătorul auto a fost găsit conducând un camion, în timp ce interdicția de a conduce impusă anterior era încă în vigoare. În consecință, împotriva acestuia din urmă a fost declanșată urmărirea penală pentru conducerea unui vehicul fără permis.
3. Acest ansamblu de fapte ridică două probleme juridice în cadrul prezentei proceduri. Prima dintre acestea privește comunicarea în cadrul primei proceduri penale: articolul 6 din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale(2), care consacră dreptul la informare cu privire la acuzare, se opune unei reglementări naționale conform căreia o ordonanță penală emisă împotriva unei persoane care nu este rezidentă în statul membru în cauză dobândește caracter definitiv în termen de două săptămâni de la comunicarea ei mandatarului ad litem, în situația în care inculpatului nu i s‑a adus la cunoștință ordonanța respectivă? A doua chestiune privește impactul (ne)comunicării din primul proces penal asupra celui de al doilea proces: articolul 6 din Directiva 2012/13 se opune unei legislații naționale care prevede că, în cazul în care unei persoane cu reședința în străinătate i s‑a aplicat o pedeapsă printr‑o ordonanță penală care nu i‑a fost adusă la cunoștință, lipsa demersurilor persoanei respective pentru a afla rezultatul procedurilor de la mandatarul ad litem poate fi considerată o neglijență a părții respective, putând să o expună unor noi proceduri penale?
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
4. Considerentele (27) și (28) ale Directivei 2012/13 prevăd:
„(27) Persoanele acuzate de săvârșirea unei infracțiuni ar trebui să primească toate informațiile referitoare la acuzare, astfel încât să‑și poată pregăti apărarea și să se garanteze echitatea procedurilor penale.
(28) Informațiile puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate ar trebui să fie furnizate cu promptitudine, cel târziu înainte de primul lor interogatoriu oficial, de către poliție sau de către o altă autoritate competentă și fără a aduce atingere desfășurării anchetei în curs. […]”
5. Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2012/13, referitor la domeniul de aplicare al acesteia, prevede:
„Prezenta directivă se aplică din momentul în care o persoană este informată de către autoritățile competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se hotărârea definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei căi de atac.”
6. Potrivit articolului 3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2012/13, referitor la dreptul de informare cu privire la drepturi:
„(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate prompt cu privire la cel puțin următoarele drepturi procedurale, astfel cum se aplică în dreptul intern, pentru a asigura posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective:
[…]
(c) dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în conformitate cu articolul 6;
[…]”
7. Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2012/13, referitor la dreptul la informare cu privire la acuzare, prevede:
„Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere acestea sunt suspectate sau acuzate. Informațiile respective se furnizează cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare.”
B. Dreptul național
8. Articolul 44 din Strafgesetzbuch (Codul penal german, denumit în continuare „StGB”) prevede:
„(1) Dacă o persoană a fost condamnată la o pedeapsă cu închisoarea sau la o amendă pentru o infracțiune pe care a săvârșit‑o în legătură cu conducerea unui autovehicul sau cu încălcarea atribuțiilor de conducător al unui autovehicul, instanța îi poate interzice să conducă orice tip de autovehicul sau un anumit tip de autovehicul pentru o perioadă cuprinsă între o lună și trei luni. Interdicția de a conduce trebuie, în principiu, să fie pronunțată în cazul unei condamnări în temeiul articolului 315c alineatul (1) punctul 1 litera a) și alineatul (3) sau al articolului 316, în cazul în care nu se retrage permisul de conducere în conformitate cu articolul 69.
(2) Interdicția de a conduce produce efecte de la momentul la care hotărârea rămâne definitivă. […]”
9. Articolul 44 din Strafprozessordnung (Codul de procedură penală german, denumit în continuare „StPO”) prevede:
„În cazul în care o persoană nu a respectat un termen din motive străine de culpa sa, va fi repusă în termen la cerere. Nu se consideră că a existat o culpă la nerespectarea termenului pentru formularea unei căi de atac dacă nu au fost furnizate informațiile prevăzute la articolul 35a prima și a doua teză, la articolul 319 alineatul (2) a treia teză sau la articolul 346 alineatul (2) a treia teză.”
10. Articolul 45 din StPO prevede:
„(1) Cererea de repunere în termen se depune la instanță în termen de cel mult o săptămână de la data încetării motivului care a cauzat nerespectarea. Pentru respectarea acestui termen, este suficient ca cererea să fie depusă în intervalul corespunzător la instanța competentă să se pronunțe cu privire la cerere.
(2) Faptele pe care se întemeiază cererea trebuie descrise în cuprinsul cererii sau în cursul procedurii aferente cererii respective. Actul neefectuat în termen trebuie efectuat în interiorul termenului de depunere a cererii. În cazul în care se procedează astfel, repunerea în termen poate fi dispusă și în lipsa unei cereri în acest sens.”
11. Articolul 132 alineatul (1) din StPO are următorul cuprins:
„(1) În cazul în care există indicii temeinice că persoana acuzată a săvârșit o infracțiune și aceasta nu are domiciliul sau reședința stabilă pe teritoriul în care se aplică prezenta lege, însă nu sunt îndeplinite condițiile de emitere a unui mandat de arestare, este posibil să se dispună, în vederea asigurării desfășurării procesului, ca persoana acuzată
1. să furnizeze o garanție corespunzătoare, care să acopere amenda estimată și cheltuielile aferente procedurii și
2. să desemneze ca mandatar ad litem o persoană care locuiește în raza teritorială a instanței competente.
[…]”
12. La rândul său, articolul 407 din StPO prevede:
„(1) În procedurile penale care sunt de competența unui judecător unic sau a unui complet format și din judecători neprofesioniști, consecințele juridice ale încălcării legii pot, în cazul infracțiunilor mai puțin grave, să fie impuse, la cererea parchetului, printr‑o ordonanță penală, fără a fi necesară organizarea unei ședințe de judecată în fața instanței. Parchetul formulează o astfel de cerere în situația în care, având în vedere rezultatul anchetei, nu consideră necesară organizarea unei ședințe de judecată în fața instanței. Cererea va menționa consecințele juridice concrete. Prin intermediul acestei cereri se exercită acțiunea penală.
(2) Printr‑o ordonanță penală se pot impune doar una sau mai multe dintre următoarele sancțiuni pentru încălcarea legii:
1. amendă, avertisment și amânarea aplicării pedepsei, interzicere a exercitării dreptului de a conduce, sechestru, confiscare, distrugere, dezafectare, publicare a deciziei și impunere a unei amenzi administrative împotriva unei persoane juridice sau a unei asociații,
2. retragerea permisului de conducere pe o perioadă care nu depășește doi ani,
[…]
(3) Nu este necesară audierea prealabilă a inculpatului de către instanță [articolul 33 alineatul (3)].”
13. Potrivit articolului 410 din StPO:
„(1) Persoana acuzată poate formula contestație, în scris sau printr‑o declarație înregistrată la grefă, la instanța penală care a pronunțat ordonanța, în termen de două săptămâni de la comunicarea sa. […]
(2) Contestația poate avea ca obiect doar anumite aspecte ale ordonanței.
(3) În situația în care împotriva ordonanței nu se formulează contestație în termenul legal, ordonanța respectivă dobândește caracter definitiv.”
III. Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare
14. La 21 august 2017, Amtsgericht Garmisch‑Partenkirchen (Tribunalul Districtual din Garmisch‑Partenkirchen, Germania) a emis o ordonanță penală împotriva persoanei acuzate, respectiv un conducător auto care are reședința permanentă în Polonia, în urma părăsirii neautorizate a locului accidentului. Sancțiunile aplicate au constat într‑o amendă și în interzicerea exercitării dreptului de a conduce autovehicule pe o perioadă de trei luni.
15. La data la care a săvârșit această infracțiune, respectiv 11 iulie 2017, la cererea parchetului, persoana acuzată a desemnat ca mandatar ad litem un agent al Amtsgericht Garmisch‑Partenkirchen (Tribunalul Districtual din Garmisch‑Partenkirchen). Formularul prin care a fost desemnat mandatarul ad litem era în limba germană, însă o rudă a persoanei acuzate i l‑a tradus prin telefon. Formularul cuprindea numele și adresa oficială a agentului desemnat mandatar ad litem, precum și mențiunea că termenele procedurale încep să curgă din ziua comunicării către mandatar. Formularul nu conținea alte precizări cu privire la consecințele juridice și de fapt ale acestui mandat ad litem, în special în ceea ce privește obligația persoanei acuzate de a se informa.
16. La 30 august 2017, ordonanța penală a fost notificată mandatarului ad litem, împreună cu o traducere în limba polonă. Mandatarul respectiv a trimis ordonanța penală la adresa cunoscută a persoanei acuzate în Polonia printr‑o scrisoare obișnuită. Potrivit instanței de trimitere, nu se cunoaște dacă persoana acuzată a primit ordonanța penală.
17. La 14 septembrie 2017, deoarece nu s‑a formulat nicio contestație, ordonanța penală a dobândit caracter definitiv. Interdicția de a conduce a intrat astfel în vigoare.
18. La 14 decembrie 2017, în timp ce interdicția de a conduce era încă în vigoare, acuzatul a făcut obiectul unui control rutier al poliției, în condițiile în care conducea un camion pe un drum public din Kehl, Germania.
19. În cauza principală, Amtsgericht Kehl (Tribunalul Districtual din Kehl, Germania), instanța de trimitere, trebuie să se pronunțe asupra unei cereri a Staatsanwaltschaft Offenburg (Parchetul din Offenburg, Germania) de emitere a unei noi ordonanțe penale împotriva persoanei acuzate pentru săvârșirea din culpă a faptei de conducere a unui autovehicul fără permis și de aplicare a unei sancțiuni de 40 de zile‑amendă a câte 50 de euro, precum și a interzicerii exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă suplimentară de trei luni.
20. Instanța de trimitere pornește de la presupunerea că, până la momentul efectuării controlului de poliție din 14 decembrie 2017, persoana acuzată nu a avut cunoștință de ordonanța penală și, prin urmare, de interzicerea exercitării dreptului de a conduce. În lumina acestor aspecte, având îndoieli cu privire la compatibilitatea legislației naționale aplicabile persoanei acuzate cu dreptul Uniunii, instanța respectivă a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Dreptul Uniunii Europene, în special Directiva 2012/13, precum și articolele 21, 45, 49 și 56 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru care permite ca în cadrul unui proces penal să se dispună ca inculpatul, pentru simplul motiv că nu are reședința în statul respectiv, ci într‑un alt stat membru, să fie obligat să numească un mandatar ad litem căruia să îi fie comunicată ordonanța penală de condamnare emisă împotriva sa, ceea ce are drept consecință faptul că această ordonanță va deveni definitivă și, astfel, se creează condiția juridică prealabilă necesară pentru stabilirea caracterului penal al unei acțiuni ulterioare a inculpatului („Tatbestandswirkung”), chiar dacă inculpatul nu a avut efectiv cunoștință de ordonanța menționată, iar informarea efectivă a inculpatului cu privire la această ordonanță nu este asigurată într‑o măsură comparabilă cu situația în care ordonanța penală de condamnare ar fi fost comunicată unui inculpat care are reședința în statul membru respectiv?
2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, dreptul Uniunii Europene, în special Directiva 2012/13, precum și articolele 21, 45, 49 și 56 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru care permite ca în cadrul unui proces penal să se dispună ca inculpatul, pentru simplul motiv că nu are domiciliul în statul respectiv, ci într‑un alt stat membru, să fie obligat să numească un mandatar ad litem căruia să îi fie comunicată ordonanța penală de condamnare emisă împotriva sa, ceea ce are drept consecință faptul că ordonanța penală va deveni definitivă și, astfel, se creează condiția juridică prealabilă necesară pentru stabilirea caracterului penal al unei acțiuni ulterioare a inculpatului („Tatbestandswirkung”), iar inculpatului îi sunt impuse, în urmărirea respectivei infracțiuni, obligații mai mari, din punct de vedere subiectiv, pentru a se asigura că va lua efectiv cunoștință de ordonanța penală de condamnare decât obligațiile care i‑ar reveni inculpatului în cazul în care acesta ar avea reședința în statul membru respectiv, ceea ce face posibilă urmărirea penală pentru neglijență a inculpatului?”
21. Guvernul german și Comisia Europeană au depus observații scrise. De asemenea, pledoariile acestora au fost ascultate în ședința publică din 16 octombrie 2019.
IV. Analiză
22. Prezentele concluzii sunt structurate după cum urmează. Vom examina, într‑o primă etapă, două aspecte introductive cu privire la dreptul aplicabil (A). Vom aborda ulterior întrebările adresate de instanța de trimitere (B) și vom încheia cu mai multe observații cu privire la cadrul legislativ mai larg, dincolo de limitele prezentei cauze (C).
A. Observații introductive
1. Directiva 2012/13 și/sau dispozițiile tratatului?
23. Prin întrebările adresate, instanța de trimitere se întemeiază, pe de o parte, pe Directiva 2012/13 și, pe de altă parte, pe articolele 21, 45, 49 și 56 TFUE. În ceea ce privește Directiva 2012/13, potențialele chestiuni privind compatibilitatea sunt clar identificate în cererea de decizie preliminară, care cuprinde atât jurisprudența relevantă(3), cât și o discuție cu privire la (in)aplicabilitatea acesteia în cazul de față. În schimb, dispozițiile tratatului în materie de liberă circulație sunt doar menționate în întrebările preliminare. Nu există nicio explicație și nicio discuție în decizia de trimitere cu privire la motivele pentru care ele ar fi pertinente în prezenta cauză.
24. Situația transfrontalieră în discuție în litigiul principal ar putea ridica potențiale probleme privind discriminarea indirectă a persoanei acuzate având în vedere sistemele diferite de comunicare a actelor judiciare către persoanele rezidente în Germania și către persoanele rezidente în străinătate. De asemenea, s‑ar putea considera că inițierea unei proceduri penale împotriva unui conducător auto străin care a încălcat o interdicție de a conduce care nu i‑a fost comunicată ar putea constitui o încălcare a dreptului său la liberă circulație(4).
25. Cu toate acestea, în cererea de decizie preliminară nu sunt identificate sau ridicate probleme de această natură(5). În schimb, cauza a fost prezentată de instanța de trimitere și discutată de părțile interesate în prezenta procedură doar ca o continuare a jurisprudenței recente a Curții, respectiv Hotărârile Covaci și Tranca(6), și, prin urmare, ca privind Directiva 2012/13.
26. Astfel, spre deosebire de situația în care o instanță de trimitere identifică probleme de fapt și de drept, însă nu stabilește care sunt dispozițiile aplicabile de drept al Uniunii, ceea ce Curtea are competența de a remedia prin aplicarea unei dispoziții a dreptului Uniunii neidentificată de instanța de trimitere(7), în opinia noastră, situația reciprocă nu ni se pare posibilă. Rolul Curții nu este acela de a evoca fapte și potențiale probleme care nu au fost prezentate de instanța de trimitere.
27. Prin urmare, vom aborda prezenta cauză în sensul că privește doar compatibilitatea reglementării naționale în discuție cu dispozițiile Directivei 2012/13 și, prin urmare, ca o continuare a jurisprudenței recente a Curții în cauzele Covaci și Tranca. Totuși, vom reveni asupra problemelor mai generale ridicate în cauză în partea finală a prezentelor concluzii (C).
2. Articolul 6 din Directiva 2012/13 și particularitățile prezentei cauze
28. Ceea ce diferențiază prezenta cauză de cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile Covaci și Tranca este existența a două proceduri (penale) interconectate, dar distincte din punct de vedere formal. În cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile Covaci și Tranca, ordonanțele penale în discuție au fost adoptate în cadrul aceleiași proceduri penale în cursul căreia s‑a invocat încălcarea articolului 6 din Directiva 2012/13.
29. În schimb, în prezenta cauză, este vorba despre două procese penale: unul în fața Amtsgericht Garmisch‑Partenkirchen (Tribunalul Districtual din Garmisch‑Partenkirchen), care privea părăsirea neautorizată a locului accidentului, iar celălalt în fața instanței de trimitere, Amtsgericht Kehl (Tribunalul Districtual din Kehl), care privește conducerea de către persoana acuzată a unui vehicul cu încălcarea interdicției de a conduce care i‑a fost aplicată la finalul primei proceduri.
30. Aceste împrejurări dau naștere la două categorii de chestiuni.
31. În primul rând, dispozițiile Directivei 2012/13 se aplică în mod clar celui de al doilea proces penal: cel pendinte în fața instanței de trimitere. Totuși, poate exista o îndoială în privința primei proceduri care nu mai este pendinte. Astfel, această procedură a fost, cel puțin în principiu, închisă în mod formal atunci când ordonanța penală, care nu a fost contestată în termen de două săptămâni, a dobândit caracter definitiv.
32. Acest aspect este legat de cea de a doua întrebare. Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2012/13 prevede dreptul la informare promptă cu privire la acuzare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare. Care este semnificația noțiunii „informare cu privire la acuzare” în ceea ce privește procedura pendinte (cel de al doilea proces)? Nu există nicio problemă aparentă referitoare la informarea cu privire la acuzare în cadrul celui de al doilea proces penal, din moment ce nu s‑a sugerat că persoana acuzată nu știe că este în prezent acuzată și, prin urmare, că nu își poate exercita dreptul la apărare. Adevărata problemă privește de fapt chestiunea (calității) comunicării ordonanței în cadrul primului proces penal. Ar putea exista însă dificultăți de natură logică în ceea ce privește calificarea acestei probleme drept lipsă a informării cu privire la acuzare în cadrul procedurii penale pendinte (cel de al doilea proces penal).
33. Nu se poate nega că este oarecum exagerat să se considere că posibila absență a unei comunicări referitoare la o condamnare penală anterioară este relevantă pentru informarea cu privire la acuzare într‑un alt proces penal conex, intrând astfel în domeniul de aplicare al articolului 6 din Directiva 2012/13. Acest articol a fost probabil conceput să se aplice diferitor tipuri de comunicare, dar în mod clar în cadrul aceleiași proceduri penale. Totuși, chestiunea respectivă ar putea fi abordată astfel, având în vedere argumentele de la punctele următoare.
34. În primul rând, conform articolului 2 din Directiva 2012/13, aceasta se aplică „din momentul în care o persoană este informată de către autoritățile competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se hotărârea definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei căi de atac”(8).
35. Articolul 2, conceput în sens larg, nu poate fi interpretat în sensul că exclude din domeniul de aplicare al directivei situațiile în care a fost luată o decizie potențial definitivă, dar în care procedura este ulterior redeschisă în temeiul dreptului intern(9). Articolul 2 nu poate fi interpretat în sine în sensul că impune o obligație de a redeschide o procedură. Însă, dacă posibilitatea de a redeschide procedura este prevăzută în dreptul național, această situație reintră de asemenea în domeniul de aplicare al Directivei 2012/13.
36. În plus, având în vedere obiectivele urmărite de directivă(10) și însuși modul de redactare a articolului 2 menționat, noțiunea „soluționarea unei căi de atac”(11) trebuie interpretată în sens larg. Astfel, această noțiune ar putea include căi de atac care pot fi calificate într‑un sistem jurisdicțional național ca extraordinare sau speciale. Adăugăm de asemenea că o „hotărâre definitivă” nu este definitivă, în sens strict, atunci când este repusă în discuție în cadrul unei proceduri ulterioare.
37. În al doilea rând, după cum a indicat deja Curtea în Hotărârea Covaci, procedura aflată la originea ordonanței penale este o procedură specifică, simplificată(12). Astfel, după cum reiese de asemenea din articolul 407 din StPO(13), este probabil ca momentul la care o persoană suspectată este pe deplin informată cu privire la acuzare să fie de fapt momentul primirii ordonanței penale de condamnare care, dacă nu este contestată, devine imediat definitivă.
38. Prin urmare, atunci când dreptul național prevede posibilitatea de a reîncepe procedura penală, după cum pare să fie situația în cauza principală, Directiva 2012/13 devine aplicabilă din nou din momentul redeschiderii procedurii. Astfel trebuie să stea lucrurile a fortiori în scenariul specific al unei proceduri penale simplificate, în care diferite acțiuni procedurale ar putea în final să fuzioneze în una singură, având ca efect, în esență, faptul că o acuzație formală necontestată devine definitivă.
B. Dreptul (nerezidenților) la informare cu privire la acuzare
39. Potrivit considerentului (14) al Directivei 2012/13 și articolului său 1, aceasta instituie norme privind dreptul la informare al persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la drepturile lor în cadrul procedurilor penale și la acuzarea care le este adusă. După cum se menționează în considerentul (40) al Directivei 2012/13, aceasta stabilește norme minime, lăsând statelor membre posibilitatea să asigure persoanelor suspectate sau acuzate un grad mai ridicat de protecție. În schimb, în mod evident statele membre nu au libertatea de a deroga de la aceste norme minime(14), care trebuie să corespundă cel puțin cu cele garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, astfel cum sunt interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului(15).
40. Directiva 2012/13 este un instrument orientat spre rezultate: ea prevede o serie de drepturi a căror respectare trebuie garantată pentru persoanele suspectate sau acuzate. Totuși, statele membre dispun de o largă putere de apreciere în ceea ce privește modul în care pun în practică aceste drepturi în sistemele lor juridice respective. Revine astfel statelor membre, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale, obligația de a adopta norme detaliate în acest scop, cu respectarea cerințelor de echivalență și de eficiență.
1. Hotărârile Covaci și Tranca
41. Aceste considerații generale sunt valabile și în ceea ce privește dispozițiile specifice ale articolului 6 din Directiva 2012/13, examinate deja de Curte în Hotărârea Covaci și în Hotărârea Tranca, în urma a patru cereri de decizie preliminară formulate de diferite instanțe germane de prim grad de jurisdicție. În aceste hotărâri, Curtea a reținut că Directiva 2012/13 nu reglementează procedurile prin care trebuie furnizate informații cu privire la acuzare persoanei suspectate sau acuzate(16). Așadar, revine statului membru sarcina de a reglementa această chestiune, el având însă obligația de a respecta două condiții. În primul rând, aceste proceduri nu pot priva articolul 6 de eficiența sa, subminând astfel obiectivele urmărite de Directiva 2012/13(17). În al doilea rând, aceste proceduri nu trebuie să discrimineze persoanele suspectate sau acuzate care locuiesc în străinătate(18).
42. În temeiul acestor principii, primo, Curtea a admis că un stat membru poate în principiu să reglementeze în mod diferit comunicarea actelor judiciare persoanelor rezidente pe teritoriul său și comunicarea acestor documente persoanelor rezidente în străinătate. Pentru acest motiv, Curtea nu s‑a opus legislației unui stat membru precum cea în discuție în acea cauză, care, în cadrul unei proceduri penale, impunea persoanei acuzate care nu are reședința în statul membru respectiv să desemneze un mandatar ad litem căruia să i se comunice deciziile judiciare(19). Curtea a stabilit de asemenea că, în astfel de situații, termenul de contestare a deciziei judiciare poate să înceapă să curgă de la momentul la care ea este comunicată mandatarului ad litem, iar nu de la momentul la care persoana acuzată a luat cunoștință de aceasta(20).
43. Secundo, Curtea a adăugat că o astfel de diferență de tratament nu ar trebui să aducă atingere exercitării efective a dreptului la apărare al persoanei suspectate sau acuzate și nici să o pună într‑o situație în care, de facto, nu poate beneficia de întregul termen de depunere a unei contestații împotriva deciziei judiciare în cauză(21). În ceea ce privește legislația națională în cauză, Curtea a reținut că, deși această legislație prevede că termenul pentru depunerea contestației împotriva ordonanței penale începe să curgă de la data comunicării ordonanței către mandatarul ad litem, ea permite de asemenea ca persoana respectivă să solicite repunerea în termen atunci când ia cunoștință de existența ordonanței. Acest sistem permite persoanei acuzate să beneficieze pe deplin de termenul de două săptămâni pentru formularea contestației. În consecință, Curtea a reținut că este de competența instanțelor de trimitere să interpreteze dreptul național, în special procedura de repunere în termen și condițiile care trebuie îndeplinite pentru desfășurarea respectivei proceduri, în conformitate cu cerințele prevăzute la articolul 6 din Directiva 2012/13(22).
2. Interpretarea conformă și soluția în prezenta cauză
44. Întrebarea care se pune în cadrul prezentei proceduri se rezumă la aspectul dacă principiile amintite mai sus sunt de asemenea aplicabile în prezenta cauză. Cu alte cuvinte, apare problema dacă, într‑o situație precum cea din litigiul principal, reglementarea națională în discuție, în cazul în care ar fi interpretată în conformitate cu Directiva 2012/13, ar garanta o protecție adecvată a dreptului persoanelor care nu au reședința în statul membru în care se desfășoară ancheta și urmărirea penală.
45. Guvernul german susține că, la fel ca în cazul Hotărârilor Covaci și Tranca, legislația națională în cauză ar trebui să fie considerată compatibilă cu dreptul Uniunii, deoarece poate fi interpretată într‑un mod care să asigure respectarea articolului 6 din Directiva 2012/13. Acest guvern subliniază că o ordonanță penală care dobândește caracter definitiv (la expirarea termenului de formulare a contestației, după ce a fost comunicată mandatarului ad litem) devine executorie, dar nu neapărat irevocabilă. Astfel, o persoană care a fost împiedicată, fără culpa ei, să respecte un termen procedural poate, la cererea sa ori din oficiu, să fie repusă în termen. Acest principiu este aplicabil și unei situații precum cea în discuție în litigiul principal.
46. Guvernul german admite că termenul în care persoana acuzată poate solicita repunerea în termen este, în principiu, doar de o săptămână. Acesta adaugă totuși că se admite în general că un asemenea termen poate fi interpretat în mod flexibil, în sensul că poate fi extins astfel încât să corespundă termenului (mai lung) care nu a fost respectat. În plus, guvernul menționat subliniază că, deseori, nu este necesar ca partea să formuleze o asemenea cerere, deoarece o instanță care ia cunoștință de o cauză de împiedicare ce a determinat persoana acuzată să nu respecte un termen va dispune din oficiu repunerea în termen.
47. Pe de altă parte, o persoană care se află într‑o situație precum cea a persoanei acuzate în cauza principală nu poate, potrivit guvernului german, să facă obiectul unei acuzații penale întemeiate pe o interdicție de a conduce de care nu avea cunoștință. Acest guvern arată că, în principiu, o persoană poate fi considerată „neglijentă” atunci când, prin comportamentul său, a încălcat obligația de diligență. Această situație se regăsește numai atunci când faptele care i se impută persoanei respective erau previzibile și puteau fi evitate. Totuși, într‑o cauză precum cea în discuție în procedura principală, natura și domeniul de aplicare ale obligației de diligență ar trebui evaluate în lumina Directivei 2012/13. În consecință, în măsura în care conducătorul auto nu era obligat să solicite de la mandatarul ad litem informații cu privire la procedura în curs, nu ar putea exista neglijență și, prin urmare, nici o încălcare de către acesta a obligației de diligență.
48. În sfârșit, guvernul german arată că, în conformitate cu articolul 47 alineatul (2) din StPO coroborat cu articolul 456c alineatul (2) din StPO, o persoană precum conducătorul auto din procedura principală poate introduce o cerere de suspendare a interdicției de a conduce de îndată ce a luat cunoștință de aceasta, dacă această interdicție este echivalentă pentru el, în calitate de conducător auto profesionist, cu o interdicție de exercitare a profesiei.
49. Astfel, în ceea ce privește răspunsurile concrete la cele două întrebări adresate de instanța de trimitere, guvernul german susține în esență că, potrivit dreptului național: (i) conducătorul auto va fi pe deplin repus în termenele pentru exercitarea drepturilor sale procedurale odată ce i se comunică ordonanța penală emisă în primul proces penal și (ii) orice răspundere penală a conducătorului auto pentru încălcarea unei interdicții de a conduce de care nu avea cunoștință este exclusă, ceea ce înseamnă că nu poate fi judecat în cel de al doilea proces penal.
50. O serie de declarații efectuate de instanța de trimitere pun la îndoială o asemenea interpretare a dreptului național. Instanța de trimitere menționează mai multe dispoziții de drept național care reglementează notificarea sau comunicarea deciziilor judiciare care, atunci când sunt aplicate unei situații precum cea din cauza principală, sunt, în practică, problematice și potențial incompatibile cu dreptul Uniunii.
51. Astfel cum arată instanța de trimitere, există norme foarte precise și riguroase privind notificarea sau comunicarea deciziilor judiciare persoanelor cu reședința în Germania(23). Având în vedere cerințele stricte ale acestei legislații, a căror îndeplinire trebuie apreciată din oficiu de instanță, este practic cert că, în cazul existenței chiar și a celei mai mici îndoieli, notificarea sau comunicarea va fi considerată nulă. Aceasta mai ales în situația unei ordonanțe penale care, dacă nu este contestată, va avea efectul unei condamnări penale definitive.
52. În schimb, după cum arată instanța de trimitere, normele privind notificarea sau comunicarea deciziilor judiciare persoanelor care au reședința în afara Germaniei prin intermediul unui mandatar ad litem sunt relativ imprecise și pot genera o incertitudine considerabilă. Persoana acuzată nu are nicio influență asupra aspectelor dacă, când, unde și în ce mod este comunicat un document în mod efectiv. Astfel, mandatarul ad litem nu este obligat să transmită ordonanța penală într‑un mod care să permită să se verifice dacă această ordonanță ajunge efectiv la destinatar (de exemplu prin scrisoare recomandată). În aceste condiții, ar exista o probabilitate mult mai ridicată ca persoana acuzată să ia cunoștință de o hotărâre judecătorească doar după ce ea a dobândit caracter definitiv sau să nu ia cunoștință deloc de aceasta.
53. În observațiile sale scrise și orale, guvernul german prezintă o interpretare foarte diferită a reglementării naționale în cauză. În special, preocupările exprimate de instanța de trimitere cu privire la compatibilitatea acestei reglementări cu dispozițiile Directivei 2012/13 ar putea să fie înlăturate, în opinia sa, printr‑o interpretare conformă.
54. Curtea nu este competentă să arbitreze între divergențele de opinii cu privire la interpretarea corectă a dreptului național. Totuși, chiar dacă instanța de trimitere și guvernul german se află în mod clar în dezacord cu privire la interpretarea corectă a mai multor dispoziții din dreptul național, subliniem că, în ceea ce privește soluția corectă aplicabilă în prezenta cauză, ei au în esență aceeași opinie: drepturile conducătorului auto care rezultă din articolul 6 din Directiva 2012/13 trebuie protejate. Aceasta implică, în primul rând, că drepturile procedurale ale conducătorului auto în primul proces penal trebuie restabilite în întregime, după ce ordonanța penală îi va fi fost notificată în mod legal. În al doilea rând, conducătorul auto nu poate fi considerat răspunzător penal în a doua procedură de încălcarea interdicției de a conduce pronunțată anterior. Astfel, el nu poate fi considerat neglijent pentru că nu a încercat să se adreseze mandatarului ad litem pentru a se informa cu privire la procedura penală în curs.
55. Așadar, întrucât părțile sunt de acord cu privire la soluția care va fi pronunțată în cauză, care este în mare parte compatibilă cu orientarea recentă a Curții exprimată în Hotărârile Covaci și Tranca, este posibil ca prezenta cauză să se finalizeze în acest punct. Prin urmare, cu excepția unor nuanțe cu rol de clarificare, nu considerăm că prezenta cauză este o bună oportunitate de adaptare, de dezvoltare sau de nuanțare a principiilor fundamentale ale jurisprudenței rezultate din Hotărârile Covaci și Tranca(24). Totuși, acest lucru nu ar trebui interpretat, desigur, în sensul că legislația națională în discuție nu ar putea să genereze probleme de compatibilitate cu legislația Uniunii în alte circumstanțe, după cum se va explica mai jos, în secțiunea finală (C).
3. Clarificări
56. Răspunsul oferit de Curte în cauzele Covaci și Tranca cuprinde deja o serie de reguli și de excepții de la regulă(25). Situația prezentei cauze crește și mai mult numărul acestor excepții și împinge, într‑adevăr, întregul eșafodaj stabilit în aceste cauze către limitele sferei sale de cuprindere.
57. Articolul 6 din Directiva 2012/13 nu poate fi lipsit de efectul său util. În plus, modalitățile de aplicare a acestui articol nu trebuie să creeze nicio discriminare împotriva persoanelor suspectate și acuzate care au reședința în alte state membre ale Uniunii. Dreptul la informare cu privire la acuzare se numără probabil printre drepturile cele mai importante de care ar trebui să se bucure o persoană atunci când este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni(26). Este clar că o persoană nu își poate exercita în mod adecvat dreptul la apărare dacă nu este informată cu privire la acuzațiile formulate împotriva sa. În acest sens, dreptul la informare cu privire la acuzare este, atât din punct de vedere cronologic, cât și din punct de vedere logic, primul drept care trebuie să îi fie garantat unei persoane care face obiectul unei anchete sau al unui proces penal.
58. Prin urmare, este crucial că persoana suspectată sau acuzată al cărei drept la informare cu privire la acuzare este încălcat să fie repusă în termen. Modul în care se ajunge la acest rezultat are o relevanță redusă în raport cu dreptul Uniunii(27), atât timp cât este prompt și eficient.
59. Repunerea în termen trebuie să implice, primo, ca ordonanța penală să fie comunicată persoanei acuzate (din nou), astfel încât, pe plan procedural, să se afle în aceeași situație în care ar fi fost dacă prima comunicare ar fi fost efectuată în mod corect. În speță, conducătorul auto trebuie să dispună de un termen de două săptămâni pentru a contesta ordonanța penală înainte ca ea să producă efecte.
60. Secundo, atât timp cât nu este comunicată în mod legal, ordonanța penală este inopozabilă și orice efect prejudiciabil care rezultă din nerespectarea acesteia trebuie înlăturat. Acest lucru trebuie să includă astfel posibilitatea ca persoana acuzată să beneficieze imediat de suspendarea măsurilor impuse prin ordonanța penală, în cazul în care procedura de repunere în termen nu are efect suspensiv(28). Acest aspect are o importanță deosebită în prezenta cauză: persoana acuzată este un conducător auto profesionist și orice nouă suspendare nejustificată a permisului său de conducere, înainte de repunerea în termen, este susceptibilă să îi cauzeze prejudicii importante.
61. Înlăturarea efectelor ordonanței penale implică de asemenea faptul că persoana acuzată nu poate fi urmărită pentru nerespectarea (intenționat sau din culpă) a măsurilor pe care le impune aceasta. În ceea ce privește prezenta cauză, conducătorul auto nu poate fi considerat responsabil de săvârșirea din culpă a faptei de conducere a unui autovehicul fără permis. Nu este relevant faptul că acesta nu a solicitat informații de la mandatarul ad litem în legătură cu procedura în curs. Din articolul 6 din Directiva 2012/13 reiese că obligația de informare a persoanei suspectate sau acuzate revine autorităților statelor membre. Nicio dispoziție din această directivă nu poate fi interpretată în sensul că o parte din această obligație este impusă, în mod direct sau indirect, persoanei suspectate sau acuzate.
62. În plus, odată stabilită lipsa oricărei obligații a conducătorului auto de a se informa cu privire la rezultatul primei proceduri, răspunderea penală în această a doua procedură este exclusă ca urmare a inexistenței elementului subiectiv al faptei de conducere a unui autovehicul fără permis. Conducătorul auto nu a încălcat legea în niciun fel (nici în mod intenționat, nici din culpă). Astfel, este cert că, în cazul în care conducătorul auto nu a fost informat cu privire la interdicția de a conduce care îi fusese impusă, acesta nu poate, ulterior, să facă obiectul urmăririi penale pentru încălcarea acestei interdicții.
63. Pentru a fi clar, persoana acuzată nu poate fi considerată responsabilă din punct de vedere penal în cadrul celei de a doua proceduri, indiferent dacă, odată ce este repusă în termen, decide să conteste sau nu ordonanța penală pronunțată în cadrul primei proceduri. Astfel cum arată instanța de trimitere, o concluzie diferită ar determina un rezultat paradoxal: chiar dacă persoana acuzată recunoaște acuzațiile formulate împotriva sa în cadrul primei proceduri penale și acceptă consecințele juridice care decurg din ordonanța penală respectivă, aceasta ar rămâne obligată în continuare să introducă o cale de atac împotriva ordonanței respective numai în scopul împiedicării unei a doua proceduri penale. Acest fapt ar impune persoanei acuzate sarcini administrative și cheltuieli suplimentare pe care un rezident al acestui stat membru nu trebuie să le suporte în mod normal.
64. Având în vedere cele de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare după cum urmează: articolul 6 din Directiva 2012/13 nu se opune unei reglementări naționale potrivit căreia o ordonanță penală emisă împotriva unei persoane care nu are reședința în acest stat membru dobândește caracter definitiv după comunicarea către mandatarul ad litem, chiar dacă persoana acuzată nu a luat cunoștință de existența ordonanței, atât timp cât: (i) ordonanța este comunicată în mod corespunzător persoanei acuzate odată ce aceasta ia cunoștință de existența ei și este repusă integral în termen și (ii) persoana acuzată nu poate fi trasă la răspundere penală pentru nerespectarea măsurilor impuse prin ordonanță, pe baza faptului că nu a depus diligențe pentru a afla rezultatul procedurilor anterioare de la mandatarul ad litem.
C. Observații finale (cu privire la limitele interpretării și la cauzele viitoare)
65. Aceasta nu este prima cauză în care o instanță germană a solicitat Curții să verifice compatibilitatea legislației naționale în discuție cu dispozițiile Directivei 2012/13. Într‑adevăr, într‑o perioadă mai mică de cinci ani, au existat nu mai puțin de patru cereri de decizie preliminară pe această temă care au condus la pronunțarea hotărârilor Curții în cauzele Covaci și Tranca și alții.
66. Principiile stabilite de Curte în aceste cauze sunt evident aplicabile în cauzele ulterioare. Dreptul național nu poate fi considerat incompatibil cu dreptul Uniunii atât timp cât primul poate fi interpretat în conformitate cu acesta din urmă pentru a atinge obiectivul urmărit de legiuitorul Uniunii. Trebuie amintit că, în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE, autoritățile statelor membre (inclusiv puterea judecătorească) sunt obligate să interpreteze dreptul național pe cât posibil în lumina conținutului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și pentru a se conforma astfel articolului 288 al treilea paragraf TFUE(29).
67. În aceste condiții și luând în considerare toate posibilele divergențe rezonabile de opinii juridice la nivel național, trebuie să recunoaștem că înțelegem și împărtășim unele îndoieli exprimate de instanța de trimitere.
68. În primul rând, argumentele guvernului german par să forțeze sau chiar să depășească limitele rezonabile ale principiul interpretării conforme. În cererea sa de pronunțare a unei hotărâri preliminare, instanța de trimitere invocă termene legale clare și precise stabilite de dreptul național. Guvernul german răspunde că aceste dispoziții pot fi „reinterpretate” pentru a se conforma dreptului Uniunii. Pentru a menționa doar un exemplu, o instanță națională poate să ignore, printr‑o interpretare conformă, cerința clară de la articolul 45 alineatul (1) din StPO potrivit căreia repunerea în termen se solicită în decurs de o săptămână de la încetarea cauzei de împiedicare ce a determinat depășirea acestui termen și să o interpreteze în sensul că termenul este de două săptămâni?
69. Trebuie amintit doar că principiul interpretării conforme nu poate servi drept bază pentru interpretarea dreptului național contra legem(30). Desigur, această limită este probabil să fie interpretată în mod distinct în diferite sisteme juridice. Totuși, în opinia noastră (poate în mod nejustificat pozitivistă și literală), transformarea unui termen de o săptămână în unul de două săptămâni ar putea fi cu greu calificată drept o chestiune de interpretare, la fel cum este cazul tuturor termenelor exprese. Printr‑o interpretare conformă se poate transforma unu în doi? În ceea ce ne privește, îndoielile cu privire la acest aspect sunt accentuate și de faptul că, întrebat în cadrul ședinței cu privire la existența unui precedent jurisprudențial cu privire la acest aspect, guvernul german s‑a referit la un singur comentariu doctrinar în susținerea argumentației sale, prezumând că toți judecătorii germani cunosc (și sunt probabil de acord cu) respectivul comentariu.
70. În al doilea rând, ne întrebăm dacă faptul că respectarea articolului 6 din Directiva 2012/13 poate fi garantată doar prin interpretarea mai multor dispoziții de drept național în lumina dreptului Uniunii, unele dintre ele, de altfel, într‑un mod mai degrabă contraintuitiv, nu presupune ca instanțele naționale și autoritățile judiciare să dea dovadă de cunoștințe foarte extinse de dreptul Uniunii (poate și de creativitate juridică). Dacă este într‑adevăr așa, caz în care necesitatea cunoașterii dreptului și a jurisprudenței Uniunii nu poate fi decât lăudată și admirată, va apărea o altă problemă: aceea a previzibilității și a securității juridice, nu numai pentru părțile implicate, ci în special pentru cetățenii Uniunii care ar putea fi afectați. Pentru a oferi un exemplu elocvent: în condițiile în care instanțele germane au îndoieli cu privire la interpretarea corectă a normelor de procedură aplicabile, astfel cum rezultă cel puțin din prezenta cerere de decizie preliminară, cum poate fi de așteptat ca un conducător auto polonez să înțeleagă situația sa juridică și să poată acționa (într‑un termen scurt) în vederea protejării drepturilor sale? Să nu uităm că procedurile naționale în cauză au caracter penal(31).
71. În al treilea rând, Hotărârile Covaci și Tranca priveau situații în care încălcarea potențială a articolului 6 din Directiva 2012/13 a intervenit în aceeași procedură în care a fost emisă ordonanța penală în discuție. Cu toate acestea, transpunerea concluziilor reținute de Curte în cauzele respective la situațiile în care presupusa încălcare a articolului 6 din Directiva 2012/13 în cadrul unei anumite proceduri afectează alte proceduri naționale ulterioare este mai puțin simplă, astfel cum ilustrează prezenta cauză.
72. Încălcarea dreptului persoanei acuzate de informare cu privire la acuzare în cadrul unei proceduri penale poate, după cum susține guvernul german, să vicieze procedurile penale conexe. Totuși, ne întrebăm dacă situația ar putea fi diferită în cazul în care, de exemplu, procedura ulterioară ar privi adoptarea unor măsuri administrative. Și cum rămâne cu potențialele acțiuni civile în despăgubire întemeiate pe autoritatea de lucru judecat a (primei) ordonanțe penale? În fine, care sunt efectele produse indirect în sfera dreptului civil(32)? Există alte mecanisme în legislația națională care ar putea de asemenea să protejeze în mod adecvat persoana suspectată sau acuzată împotriva consecințelor negative ale unei proceduri penale desfășurate cu încălcarea articolului 6 din Directiva 2012/13 la nivel administrativ și civil? În cazul unui răspuns negativ, s‑ar putea pune o problemă privind echivalența în aceste situații.
73. Acest aspect ne readuce la punctul de plecare: chestiunea echivalenței și calitatea comunicării documentelor în materie penală. Această problemă, exprimată în cei mai simpli termeni posibili, poate fi exprimată astfel: este (încă) justificat ca cetățenii Uniunii care nu sunt rezidenți în Germania să fie tratați ab initio(33) ca fugari și ca persoane fără domiciliu cunoscut și să se pună în aplicare pentru aceste persoane o ficțiune juridică în sensul că autoritățile naționale comunică documentele către propriii angajați, care se pare că au o obligație foarte „vagă” în ceea ce privește comunicarea unor asemenea documente? Aceasta înseamnă, în practică și în cazul oarecum specific al ordonanței penale, că, în timp ce persoanele care au reședința pe teritoriul german beneficiază de un nivel ridicat de protecție juridică, alți cetățeni ai Uniunii nu se bucură aproape de nicio astfel de protecție?
74. Prin urmare, ne putem întreba cât timp abordarea segregată din prezent cu privire la comunicarea deciziilor penale va mai continua să fie justificată, atât la nivelul Uniunii, cât și la nivel național.
75. La nivelul Uniunii, se fac progrese semnificative pentru asigurarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție și, mai precis, în domeniul cooperării judiciare în materie penală. Astfel cum prevede articolul 82 alineatul (1) TFUE, politica respectivă se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare și include apropierea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în domeniile relevante. Directiva 2012/13 este unul dintre instrumentele adoptate, în temeiul articolului 82 alineatul (2) TFUE, în contextul așa‑numitului Program de la Stockholm(34). O serie de propuneri de noi instrumente legislative în acest domeniu sunt în curs de examinare de către legiuitorul Uniunii în vederea consolidării în continuare a principiului încrederii reciproce și a creșterii gradului de cooperare administrativă și judiciară între autoritățile statelor membre.
76. În același timp, piețele serviciilor, inclusiv a serviciilor poștale, devin din ce în ce mai integrate. Poate că nu este necesar în acest context să examinăm normele care reglementează furnizarea de servicii poștale în Uniunea Europeană(35). Este suficient să se sublinieze, printre altele, că societățile cărora le revin obligații privind serviciul universal trebuie să respecte o serie de obligații care decurg din legislația Uniunii în vederea garantării unei game minime de servicii, furnizate la nivel național sau transfrontalier, la un anumit standard de calitate(36). Considerăm edificator faptul că, atunci când i s‑a cerut în cadrul ședinței să explice motivele care stau la baza acestui sistem diferit (și complex) de comunicare a actelor judiciare în materie penală în străinătate și de ce nu este posibil să se trimită o scrisoare recomandată într‑un alt stat membru, guvernul german a răspuns pur și simplu că sistemul a fost stabilit cu mult timp în urmă.
77. Având în vedere această evoluție, chestiunile privind echivalența și proporționalitatea sunt susceptibile să apară din nou în viitor. Bănuim că va deveni din ce în ce mai dificil să se susțină că trimiterea unei scrisori recomandate transfrontaliere este în general mai lentă și/sau că generează mai multă incertitudine decât trimiterea ei la o altă destinație în interiorul aceluiași stat membru. În orice caz, chiar presupunând că acest lucru ar fi adevărat, s‑ar putea pune în mod legitim întrebarea dacă diferența dintre aceste două situații era atât de importantă încât să justifice un sistem precum cel instituit prin reglementarea națională în cauză. Reamintim că legislația națională în cauză îl asimilează, întotdeauna și în mod automat, pe orice cetățean al Uniunii care nu are reședința în Germania cu un fugar sau cu o persoană fără domiciliu cunoscut. Or, un sistem mai puțin drastic (sau mai degrabă, mai proporțional) în raport cu persoanele cu reședința în străinătate ar fi în mod cert posibil.
78. În plus, un astfel de nivel de protecție juridică potrivit dreptului Uniunii devine și mai dificil de justificat dacă se iau în considerare alte sisteme de comunicare transfrontalieră de documente. De exemplu, statele membre sunt obligate să fie deosebit de riguroase în comunicarea actelor judiciare de natură civilă și comercială în străinătate, în conformitate cu dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 1393/2007(37). În cadrul acestui regim, în interpretarea Curții, chiar și erori minore în notificarea sau în comunicarea actelor judiciare, inclusiv omisiunea comunicării unui formular anexat în limba corespunzătoare, pot avea consecințe ample pentru procedură(38).
79. Desigur, este adevărat că, în timp ce notificarea sau comunicarea actelor judiciare civile și comerciale face obiectul unei armonizări într‑o mare măsură, notificarea sau comunicarea actelor judiciare în materie penală nu este în mare parte armonizată. Deși acest argument este corect din punct de vedere formal, el servește la evidențierea ciudatei disparități structurale conform căreia există o protecție foarte ridicată în privința notificării sau a comunicării actelor judiciare civile, în timp ce cea referitoare la actele judiciare penale este aproape nulă.
80. În sfârșit, din punctul de vedere al statului membru în speță, s‑ar putea pune de asemenea întrebarea în ce măsură soluția pronunțată în Hotărârile Covaci și Tranca, potențial detaliată și confirmată în prezenta cauză, este în interesul oricărui stat membru și al caracterului executoriu al deciziilor sale. Este de dorit, din punctul de vedere al unui stat membru: (i) ca deciziile sale judiciare cu caracter penal comunicate unor persoane care au reședința în alte state membre ale Uniunii Europene să fie supuse unei incertitudini perpetue, (ii) ca acestea să nu poată fi puse în executare sau să poată fi repuse în discuție la orice moment la care destinatarul lor ia cunoștință de acestea și le contestă, (iii) ca măsurile legale subsecvente luate pe baza acestor decizii, indiferent dacă sunt de natură penală, administrativă sau civilă, să fie supuse contestațiilor sau chiar nule ori (iv) ca ele să nu poată fi recunoscute și puse în executare în alte state membre, întrucât autoritățile competente ale acestor state membre de executare ar putea invoca diverse probleme cu privire la deciziile penale pronunțate în fapt în lipsă și fără ca persoana interesată să aibă cunoștință de acestea, ea neputând, așadar, să își exercite dreptul la apărare(39)? Ținând seama de aceste probleme structurale, oare nu ar fi în interesul superior al oricărui stat membru să acționeze chiar din proprie inițiativă pentru a reexamina originea reală a problemei, și anume caracterul contestabil al notificării sau al comunicării documentelor, în loc să aplice în continuare remedii improvizate pentru a răspunde circumstanțelor specifice ale viitoarei cauze particulare?
81. În rezumat, este puțin probabil (și nici nu ar trebui) ca Curtea să revină asupra jurisprudenței sale, în special asupra aspectelor soluționate recent. Totuși, considerăm că prezenta cauză reprezintă limita maximă până la care poate merge Curtea atunci când verifică dacă legislația națională care are lacune clare în domeniul protecției juridice a cetățenilor Uniunii cu reședința în alte state membre decât Germania este compatibilă cu dreptul Uniunii. În ipoteza în care alte cauze de această natură vor ajunge în fața Curții, care vor confirma cu certitudine problemele deja identificate și vor indica alte deficiențe în ansamblul procedurii, Curtea ar putea fi obligată să își reconsidere toată jurisprudența, inclusiv prezumția sa inițială, și anume că, în pofida diferenței importante între cele două sisteme de comunicare, în materie de protecție juridică, acestea pot cumva să fie considerate „distincte, dar egale”(40). Elementele de fapt și de drept existente în cauze ulterioare ar putea demonstra că aceste ipoteze inițiale ar putea să nu fi fost exacte. Un aspect este cert: este inadmisibil ca o comunicare printr‑o ficțiune (juridică) să transforme protecția juridică a drepturilor cetățenilor Uniunii de asemenea într‑o ficțiune.
V. Concluzie
82. Propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Amtsgericht Kehl (Tribunalul Districtual din Kehl, Germania) după cum urmează:
„Articolul 6 din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 Mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale nu se opune unei reglementări naționale potrivit căreia o ordonanță penală emisă împotriva unei persoane care nu are reședința în acest stat membru dobândește caracter definitiv după comunicarea către mandatarul ad litem, chiar dacă persoana acuzată nu a luat cunoștință de existența ordonanței, atât timp cât: (i) ordonanța este comunicată în mod corespunzător persoanei acuzate odată ce aceasta ia cunoștință de existența ei și este repusă integral în termen și (ii) persoana acuzată nu poate fi trasă la răspundere penală pentru nerespectarea măsurilor impuse prin ordonanță, pe baza faptului că nu a depus diligențe pentru a afla rezultatul procedurilor anterioare de la mandatarul ad litem.”