HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE
(Camera a treia)
28 martie 2012
Cauza F‑36/11
BD
împotriva
Comisiei Europene
„Funcție publică – Agenți contractuali – Neprelungirea unui contract – Articolul 11a din statut – Conflict de interese – Legătură de încredere – Articolul 12b din statut – Activitate exterioară – Prezumția de nevinovăție”
Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA potrivit articolului 106a din acesta, prin care BD solicită, printre altele, anularea deciziei cuprinse într‑o notă din 30 august 2010 a autorității abilitate să încheie contractele de muncă din cadrul Comisiei prin care a fost informat că nu va fi prelungit contractul său. În cadrul aceleiași cereri introductive, BD solicită și obligarea Comisiei la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral suferit
Decizia: Respinge acțiunea. Reclamantul suportă propriile cheltuieli de judecată și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari – Agenți contractuali – Recrutare – Prelungirea unui contract pe perioadă determinată – Puterea de apreciere a administrației – Adoptarea unei directive interne care stabilește principiul prelungirii cu anumite condiții – Autolimitare a puterii de apreciere a administrației în materie
[Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 47 lit. (b), art. 85 și art. 119 primul paragraf]
2. Funcționari – Agenți contractuali – Concediere – Putere de apreciere a administrației în ceea ce privește alegerea temeiului, disciplinar sau contractual, al concedierii
[Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 47 alin. (1) lit. (b) pct. (i), art. 49 alin. (1) și art. 119 primul paragraf]
3. Funcționari – Acțiune – Reclamație administrativă prealabilă – Decizie de respingere – Înlocuire a motivării actului contestat – Abuz de putere – Lipsă
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)
4. Funcționari – Agenți contractuali – Recrutare – Prelungirea unui contract pe perioadă determinată – Condiții – Interesul serviciului și menținerea legăturii de încredere
(Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 88)
5. Funcționari – Principii – Dreptul la prezumția de nevinovăție – Întindere – Interdicție de a deduce pe baza unor elemente obținute în cadrul investigației Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) că legătura de încredere nu mai există, împiedicând prelungirea contractului unui agent contractual – Inexistență
6. Funcționari – Agenți contractuali – Drepturi și obligații – Obligația de independență și de integritate – Obligația de a informa administrația cu titlu preventiv cu privire la orice eventual conflict de interese – Conținut
(Statutul funcționarilor, art. 11a; Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 3a, 11 și 81)
7. Funcționari – Agenți contractuali – Drepturi și obligații – Activitate exterioară – Obligația de a solicita autorizația autorității împuternicite să facă numiri sau a autorității abilitate să încheie contractele de muncă – Continuarea unei activități exercitate înaintea angajării – Includere
(Statutul funcționarilor, art. 12b; Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 3a, 11 și 81)
8. Acte ale instituțiilor – Motivare – Eroare de fapt care figurează în motivarea, care altfel este suficientă, a unei decizii – Lipsa vreunui efect asupra legalității deciziei
(art. 296 TFUE)
1. Un agent contractual titular al unui contract pe perioadă determinată nu are, în principiu, niciun drept la prelungirea contractului său, aceasta reprezentând numai o simplă posibilitate, condiționată de împrejurarea ca prelungirea să fie conformă cu interesul serviciului.
Astfel, spre deosebire de funcționari, a căror stabilitate a locului de muncă este garantată de statut, reiese din articolul 47 litera (b) din Regimul aplicabil celorlalți agenți, aplicabil agenților contractuali în temeiul articolului 119 primul paragraf din acesta, că durata raportului de muncă dintre o instituție și un agent contractual angajat pe perioadă determinată este reglementată, în limitele fixate la articolul 85 din regimul menționat, de condițiile stabilite în contractul încheiat între părți. În plus, administrația beneficiază de o largă putere de apreciere în ceea ce privește prelungirea contractelor agenților contractuali încheiate pe perioadă determinată.
Cu toate acestea, din momentul în care, printr‑o directivă internă, administrația a elaborat un sistem specific destinat să garanteze transparența procesului de prelungire a contractelor, adoptarea acestui sistem reprezintă o autolimitare a puterii de apreciere a instituției. Nu constituie un astfel de sistem dispozițiile unui contract de agent contractual potrivit cărora prelungirea este condiționată de promovarea unei probe de selecție și de acordul conducerii.
(a se vedea punctele 31-33, 35 și 36)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 17 octombrie 2002, Cocchi și Hainz/Comisia, T‑330/00 și T‑114/01, punctul 82; 6 februarie 2003, Pyres/Comisia, T‑7/01, punctul 64
Tribunalul Funcției Publice: 7 iulie 2009, Bernard/Europol, F‑54/08, punctele 44 și 47; 23 noiembrie 2010, Gheysens/Consiliul, F‑8/10, punctul 75
2. Din faptul că un agent contractual nu se bucură de stabilitatea locului de muncă, din larga putere de apreciere de care beneficiază autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă pentru a prelungi sau a nu prelungi contractul pe perioadă determinată al acestuia și din termenii articolului 47 litera (b) punctul (i) din Regimul aplicabil celorlalți agenți rezultă că autoritatea competentă nu este obligată să inițieze o procedură disciplinară împotriva unui agent contractual al cărui comportament ar putea justifica o concediere pentru motive disciplinare și că aceasta poate, într‑un astfel de caz, să recurgă la posibilitățile oferite de natura contractuală a raportului dintre ea și respectivul agent. În ceea ce privește articolul 49 alineatul (1) din respectivul regim, aplicabil agenților contractuali în temeiul articolului 119 primul paragraf din regimul menționat, acesta nu are în vedere recurgerea la procedura disciplinară decât pentru a rezilia „fără preaviz” un contract de muncă. De asemenea, decizia de a aștepta expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul pe durată determinată al agentului contractual în cauză și de a nu prelungi respectivul contract nu poate constitui, în sine, un abuz de putere.
(a se vedea punctul 45)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 12 decembrie 2000, Dejaiffe/OAPI, T‑223/99, punctul 38
Tribunalul Funcției Publice: 24 aprilie 2008, Longinidis/Cedefop, F‑74/06, punctul 116; 7 iulie 2010, Tomas/Parlamentul European, F‑116/07, F‑13/08 și F‑3l/08, punctul 158
3. Ținând seama de însuși scopul său, care este de a permite administrației să își reconsidere decizia, procedura precontencioasă prezintă un caracter evolutiv, astfel încât, în sistemul căilor de atac prevăzut la articolele 90 și 91 din statut, administrația poate, chiar dacă respinge reclamația, să fie în situația să modifice motivele pe baza cărora a adoptat actul contestat. Prin urmare, dovada unui abuz de putere și de procedură al administrației nu poate consta în faptul că aceasta ar fi reținut, în decizia prin care a respins reclamația, alte motive decât cele care figurau în decizia atacată.
(a se vedea punctul 47)
Trimitere la:
Tribunalul Uniunii Europene: 9 decembrie 2009, Comisia/Birkhoff, T‑377/08 P, punctele 55-60
Tribunalul Funcției Publice: 1 iulie 2010, Mandt/Parlamentul European, F‑45/07, punctul 110; 15 decembrie 2010, Angulo Sánchez/Consiliul, F‑67/09, punctul 70; 28 septembrie 2011, AZ/Comisia, F‑26/10, punctul 38
4. Interesul serviciului și menținerea legăturii de încredere de care trebuie să țină seama autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă pentru a decide prelungirea sau neprelungirea unui contract de muncă trebuie apreciate nu numai la nivelul serviciului în care este repartizată persoana în cauză, al cărui interes nu poate fi ignorat, ci și la nivelul direcției generale din care face parte serviciul respectiv și chiar la nivelul instituției în ansamblul său. De altfel, necesitatea ca autoritatea competentă să efectueze o apreciere de ansamblu a interesului serviciului există în special atunci când este în discuție atitudinea unui agent însărcinat cu responsabilități financiare.
În această privință, faptul că un agent contractual ar fi efectuat o perioadă de probă pretins exemplară nu poate infirma aprecierea autorității abilitate să încheie contractele de muncă privind oportunitatea neprelungirii contractului acestuia având în vedere fapte evidențiate ulterior raportului prin care a fost finalizată această perioadă de probă.
(a se vedea punctele 48 și 80)
5. Dreptul la prezumția de nevinovăție se aplică, chiar în lipsa unei urmăriri penale, funcționarului acuzat de o încălcare a obligațiilor prevăzute de statut suficient de gravă încât să justifice o investigație a Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) pe baza căreia administrația va putea adopta orice măsură, chiar și severă, care se impune. Acest drept nu are însă ca obiect și nici ca efect să nu permită autorității abilitate să încheie contractele de muncă să deducă pe baza unor elemente obținute în cadrul investigațiilor realizate de OLAF că legătura de încredere nu mai există, fapt care împiedică prelungirea contractului unui agent contractual.
(a se vedea punctele 51 și 54)
Trimitere la:
Curte: 8 iulie 1999, Montecatini/Comisia, C‑235/92 P, punctul 175
Tribunalul de Primă Instanță: 6 iulie 2000, Volkswagen/Comisia, T‑62/98, punctul 281; 8 iulie 2004, JFE Engineering/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, punctul 178; 4 octombrie 2006, Tillack/Comisia, T‑193/04, punctul 121; 27 septembrie 2006, Dresdner Bank și alții/Comisia, T‑44/02 OP, T‑54/05 OP, T‑56/02 OP, T‑60/02 OP și T‑61/02 OP, punctul 61; 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, punctul 214
Tribunalul Uniunii Europene: 7 decembrie 2010, Fahas/Consiliul, T‑49/07, punctul 63; 5 octombrie 2011, Romana Tabacchi/Comisia, T‑11/06, punctul 129
Tribunalul Funcției Publice: 23 noiembrie 2010, Wenig/Comisia, F‑75/09, punctul 58
6. Articolul 11a din statut, aplicabil agenților contractuali în sensul articolului 3a din Regimul aplicabil celorlalți agenți potrivit articolelor 11 și 81 din respectivul regim, are drept scop să garanteze independența, integritatea și imparțialitatea funcționarilor și agenților, precum și, pe cale de consecință, cele ale instituțiilor acestora, impunând funcționarului sau agentului în cauză o obligație de informare preventivă a autorității împuternicite să facă numiri sau a autorității abilitate să încheie contractele de muncă destinată să îi permită, dacă este cazul, să adopte măsuri adecvate. Având în vedere caracterul fundamental al obiectivelor privind independența și integritatea urmărite de această dispoziție și caracterul general al obligației impuse funcționarilor și agenților, este necesar să i se confere articolului 11a din statut un domeniu larg de aplicare, care să acopere orice situație în care persoana interesată trebuie să înțeleagă în mod rezonabil, ținând seama de atribuțiile pe care le exercită și de circumstanțe, că respectiva situație este de natură să fie percepută de terți drept o posibilă sursă de afectare a independenței sale. În această privință, independența funcționarilor și a agenților în raport cu terții nu trebuie să fie apreciată numai din punct de vedere subiectiv. Ea presupune de asemenea evitarea, în special în cadrul administrării fondurilor publice, a oricărui comportament care ar putea afecta în mod obiectiv imaginea instituțiilor și încrederea pe care acestea trebuie să o inspire opiniei publice.
Pe de altă parte, nu prezintă importanță faptul că instituția în cauză nu a suferit, în principiu, niciun prejudiciu financiar ca urmare a respectivelor încălcări, întrucât obligațiile care le revin funcționarilor și agenților în temeiul articolelor 11a și 12b din statut urmăresc de asemenea să mențină independența și imaginea instituțiilor.
(a se vedea punctele 68, 70 și 80)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 11 septembrie 2002, Willeme/Comisia, T‑89/01, punctul 47; 3 februarie 2005, Mancini/Comisia, T‑137/03, punctul 31
7. Articolul 12b din statut, aplicabil agenților contractuali în sensul articolului 3a din Regimul aplicabil celorlalți agenți potrivit articolelor 11 și 81 din respectivul regim, obligă funcționarii și agenții să solicite o autorizație atunci când doresc să exercite o activitate exterioară, remunerată sau nu. Această obligație este generală, fără să fie necesar să se distingă în funcție de natura sau de importanța activității.
În plus, obligația de a solicita o autorizație pentru a exercita o activitate exterioară se adresează nu numai funcționarilor și agenților care, în cursul carierei lor, intenționează să exercite o astfel de activitate, ci și persoanelor nou‑angajate care doresc să exercite în continuare o activitate pe care o exercitau înaintea angajării lor și care devine „exterioară” începând cu momentul respectivei angajări.
(a se vedea punctul 72)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 19 martie 1998, Tzoanos/Comisia, T‑74/96, punctul 66; 16 ianuarie 2003, Fichtner/Comisia, T‑75/00, punctul 31
8. În cazul în care există mai multe motive care stau la baza unui act în litigiu, chiar dacă unul dintre motive este eronat în fapt, acest viciu nu poate determina anularea respectivului act dacă celelalte motive oferă o justificare suficientă prin ea însăși.
În ceea ce privește, în special, un motiv întemeiat pe existența unei erori vădite de apreciere, reclamantul trebuie să prezinte elemente de probă suficiente pentru a demonstra că aprecierile administrației nu sunt plauzibile, astfel încât acest motiv trebuie să fie respins dacă, în pofida elementelor prezentate, aprecierea administrației care este contestată poate în continuare să fie considerată verosimilă. În cazul în care decizia atacată se bazează pe mai multe motive, respectivul motiv trebuie respins, mai precis, în cazul în care decizia contestată este, prin ipoteză, afectată de o eroare în ceea ce privește unul dintre motivele sale, însă exclusiv acest motiv nu poate să fi determinat aprecierea administrației.
(a se vedea punctul 83)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale/Comisia, T‑228/99 și T‑233/99, punctul 162; 8 martie 2005, Vlachaki/Comisia, T‑277/03, punctul 85
Tribunal Funcției Publice: 7 octombrie 2009, Y/Comisia, F‑29/08, punctul 90; 29 septembrie 2011, Kimman/Comisia, F‑74/10, punctele 92 și 93