HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
23 aprilie 2009(*)
„Directiva 89/104/CEE – Dreptul mărcilor – Epuizarea drepturilor titularului mărcii – Contract de licență – Vânzarea de produse care poartă marca cu încălcarea unei clauze din contractul de licență – Lipsa consimțământului titularului mărcii – Vânzare către magazine de solduri – Atingere adusă renumelui mărcii”
În cauza C‑59/08,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Cour de cassation (Franța), prin decizia din 12 februarie 2008, primită de Curte la 15 februarie 2008, în procedura
Copad SA
împotriva
Christian Dior couture SA,
Vincent Gladel, în calitate de administrator judiciar al Société industrielle lingerie (SIL),
Société industrielle lingerie (SIL),
CURTEA (Camera întâi),
compusă din domnul P. Jann, președinte de cameră, domnii M. Ilešič, A. Tizzano (raportor), A. Borg Barthet și J.‑J. Kasel, judecători,
avocat general: doamna J. Kokott,
grefier: domnul M.‑A. Gaudissart, șef de unitate,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 19 noiembrie 2008,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Copad SA, de H. Farge, avocat;
– pentru Christian Dior couture SA, de domnul J.‑M. Bruguière, precum și de P. Deprez și E. Bouttier, avocats;
– pentru guvernul francez, de doamna B. Beaupère‑Manokha, precum și de domnii G. de Bergues și J.‑Ch. Niollet, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Comunităților Europene, de domnul H. Krämer, în calitate de agent,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 3 decembrie 2008,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 7 și a articolului 8 alineatul (2) din Prima directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 1989, L 40, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 92), astfel cum a fost modificată prin Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, denumită în continuare „directiva”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Copad SA (denumită în continuare „Copad”), pe de o parte, și Christian Dior couture SA (denumită în continuare „Dior”), Société industrielle lingerie (denumită în continuare „SIL”), precum și domnul Gladel, în calitate de administrator judiciar al SIL, pe de altă parte, în legătură cu vânzarea de către SIL către Copad, cu încălcarea unei clauze din contractul de licență dintre această societate și Dior, a unor produse care poartă marca Christian Dior.
Cadrul juridic
Reglementarea comunitară
3 Articolul 5 alineatele (1)-(3) din directivă prevede:
„(1) Marca înregistrată conferă titularului său următoarele drepturi exclusive. Titularul este îndreptățit să interzică oricărui terț să utilizeze, fără consimțământul său, în cadrul comerțului:
(a) un semn identic mărcii pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care aceasta este înregistrată;
(b) un semn pentru care, din cauza identității sau a similitudinii sale cu marca și din cauza identității sau a similitudinii produselor sau serviciilor aflate sub incidența mărcii și a semnului, există în mintea publicului un risc de confuzie care conține riscul de asociere între semn și marcă.
(2) Orice stat membru poate, de asemenea, să prevadă că titularul este îndreptățit să interzică oricărui terț să utilizeze, fără consimțământul său, în comerț, orice semn identic sau similar mărcii pentru produse sau servicii care nu sunt similare celor pentru care marca este înregistrată, atunci când marca aceasta se bucură de renume în statul membru în cauză și când prin utilizarea semnului [fără motive întemeiate] obține foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii ori aduce atingere acestora.
(3) În temeiul alineatelor (1) și (2), poate fi interzis, inter alia:
(a) să se aplice semnul pe produse sau pe ambalajul acestora;
(b) să se ofere produsele, să fie comercializate sau să fie deținute în acest scop sau să se ofere sau să se furnizeze servicii sub acest semn;
(c) să se importe sau să se exporte produsele sub acest semn;
(d) să se utilizeze semnul în documentele de afaceri sau în publicitate.”
4 Articolul 7 din directivă, în versiunea inițială, prevedea:
„(1) Marca nu dă dreptul titularului său să interzică utilizarea acesteia pentru produsele care au fost introduse pe piața comunitară sub această marcă de către titular sau cu consimțământul acestuia.
(2) Alineatul (1) nu se aplică atunci când există motive justificate pentru ca titularul să se opună comercializării ulterioare a produselor, în special atunci când starea produselor se modifică sau se deteriorează după introducerea lor pe piață.”
5 Conform articolului 65 alineatul (2) din Acordul privind Spațiul Economic European (denumit în continuare SEE) coroborat cu punctul 4 din anexa XVII la acest acord, articolul 7 alineatul (1) din directivă, în versiunea sa inițială, a fost modificat în scopul aplicării acordului respectiv, expresia „comunitară” fiind înlocuită prin cuvintele „[de] pe teritoriul unei părți contractante”.
6 Articolul 8 din directivă prevede:
„(1) O marcă poate face obiectul licențelor pentru toate sau pentru o parte din produsele sau serviciile pentru care ea este înregistrată și pentru tot teritoriul sau pentru o parte a teritoriului unui stat membru. Licențele pot fi exclusive sau neexclusive.
(2) Titularul mărcii poate invoca drepturile conferite de această marcă față de un licențiat care încalcă una dintre clauzele contractului de licență, în ceea ce privește durata sa, forma acoperită prin înregistrarea sub care marca poate fi utilizată, natura produselor sau a serviciilor pentru care se acordă licența, teritoriul pe care marca poate fi aplicată sau calitatea produselor fabricate sau a serviciilor asigurate de licențiat.”
Acțiunea principală și întrebările preliminare
7 La 17 mai 2000, Dior a încheiat cu SIL un contract de licență având ca obiect o marcă pentru fabricarea și pentru distribuirea de produse de prestigiu de corsetărie sub marca Christian Dior, al cărei titular este Dior.
8 Articolul 8.2 alineatul 5 din acest contract precizează că, „în scopul păstrării notorietății și a prestigiului mărcii, licențiatul se obligă să nu vândă către magazine angro, colectivități, magazine de solduri, societăți de vânzare prin corespondență, prin sistemul din ușă în ușă sau de vânzare la domiciliu, cu excepția cazurilor în care există un acord prealabil scris al titularului mărcii, și va trebui să ia toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea acestei clauze de către distribuitorii și detailiștii săi”.
9 Din cauza dificultăților economice, SIL a solicitat Dior permisiunea de a comercializa produse cu această marcă în afara rețelei sale de distribuție selectivă. Prin scrisoarea din 17 iunie 2002, Dior s‑a opus acestei cereri.
10 Totuși, în pofida acestei opoziții și încălcându-și obligațiile contractuale, SIL a vândut produse purtând marca Christian Dior către Copas, o întreprindere care desfășoară activități specifice magazinelor de solduri.
11 În consecință, Dior a introdus o acțiune în contrafacere de marcă împotriva SIL și Copad la tribunal de grande instance (Tribunalul de Mare Instanță) din Bobigny, care a stabilit că încălcările contractului de licență săvârșite de SIL nu constituiau o contrafacere, ci doar angajau răspunderea contractuală a acestei societăți.
12 Cour d’appel (Curtea de Apel) din Paris a respins apelul formulat de Dior împotriva acestei hotărâri. Mai precis, instanța amintită a hotărât că vânzările efectuate de SIL nu constituiau contrafacere pentru motivul că respectarea clauzei contractului de licență încheiat între aceasta și Dior privind modalitățile de distribuire nu intra în domeniul de aplicare al dispozițiilor naționale din dreptul mărcilor care au transpus articolul 8 alineatul (2) din directivă. Totuși, instanța a considerat că aceste vânzări nu ar fi avut ca efect epuizarea drepturilor Dior asupra mărcii, în sensul reglementării naționale de transpunere a articolului 7 alineatul (1) din directivă.
13 Copad a formulat recurs la Cour de cassation (Curtea de Casație) împotriva hotărârii pronunțate de cour d’appel din Paris, invocând în special faptul că drepturile Dior asupra mărcii erau epuizate ca urmare a introducerii pe piață a produselor în cauză de către SIL. Dior, la rândul său, a formulat un recurs incident, imputând cour d’appel din Paris că a exclus contrafacerea atât în cazul SIL, cât și în cel al Copad.
14 În aceste împrejurări, având îndoieli în privința interpretării dreptului comunitar aplicabil, Cour de cassation a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 8 alineatul (2) din [directivă] trebuie interpretat în sensul că titularul mărcii poate invoca drepturile conferite de această marcă împotriva licențiatului care încalcă o clauză din contractul de licență ce interzice, din motive care țin de prestigiul mărcii, vânzarea către magazine de solduri?
2) Articolul 7 alineatul (1) din această directivă trebuie interpretat în sensul că introducerea pe piață în [SEE] a unor produse cu o anumită marcă, de către licențiat, cu încălcarea unei clauze din contractul de licență care interzice, din motive care țin de prestigiul mărcii, vânzarea către magazine de solduri se efectuează fără consimțământul titularului mărcii?
3) În cazul unui răspuns negativ, titularul poate invoca o astfel de clauză pentru a se opune unei noi comercializări a produselor, în temeiul articolului 7 alineatul (2) din [directivă]?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
15 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă o clauză a unui contract de licență care interzice licențiatului, din motive care țin de prestigiul mărcii, să vândă către magazine de solduri produse care poartă marca ce reprezintă obiectul acestui contract intră în domeniul de aplicare al articolului 8 alineatul (2) din directivă.
16 Copad, guvernul francez și Comisia Comunităților Europene sugerează Curții să răspundă negativ la această întrebare, arătând în principal că clauza în discuție în acțiunea principală nu figurează printre cele enumerate limitativ la respectivul articol 8 alineatul (2). În schimb, Dior susține contrariul.
17 Pentru a se răspunde la această întrebare, trebuie să se verifice de la bun început dacă lista clauzelor care figurează la articolul 8 alineatul (2) menționat are caracter exhaustiv sau pur indicativ.
18 În această privință, trebuie să se constate că dispoziția respectivă nu conține niciun adverb sau nicio expresie precum „în special” sau „în particular”, care să permită atribuirea unui caracter pur indicativ acestei liste.
19 În plus, trebuie reamintit că, dimpotrivă, tocmai în considerarea utilizării expresiei „în special”, Curtea a recunoscut un astfel de caracter ipotezelor menționate la articolul 7 alineatul (2) din directivă (a se vedea Hotărârea din 11 iulie 1996, Bristol-Myers Squib și alții, C‑427/93, C‑429/93 și C‑436/93, Rec., p. I‑3457, punctul 39, precum și Hotărârea din 4 noiembrie 1997, Parfums Christian Dior, C‑337/95, Rec., p. I‑6013, punctul 42).
20 În consecință, contrar celor susținute de Dior, chiar din modul de redactare a articolului 8 alineatul (2) din directivă reiese că lista menționată are caracter exhaustiv.
21 În continuare, trebuie să se stabilească dacă o clauză precum cea în discuție în acțiunea principală se regăsește printre clauzele care figurează expres la articolul 8 alineatul (2) menționat.
22 Sub acest aspect, în ceea ce privește clauzele unui contract de licență privind „calitatea produselor fabricate […] de licențiat”, la care se referă acest articol, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, funcția esențială a mărcii este de a garanta consumatorului sau utilizatorului final identitatea originii unui produs sau a unui serviciu desemnat de marcă, permițându‑i acestuia să distingă fără vreo posibilitate de confuzie acest produs sau acest serviciu de cele care au o altă proveniență. Astfel, pentru ca marca să își poată îndeplini rolul de element esențial al sistemului concurențial nedenaturat pe care Tratatul CE urmărește să îl stabilească și să îl mențină, aceasta trebuie să reprezinte garanția faptului că toate produsele sau serviciile pe care le desemnează au fost fabricate sau furnizate sub controlul unei unice întreprinderi, căreia i se poate atribui răspunderea calității acestora (a se vedea în special Hotărârea din 23 mai 1978, Hoffmann-La Roche, 102/77, Rec., p. 1139, punctul 7, Hotărârea din 18 iunie 2002, Philips, C‑299/99, Rec., p. I‑5475, punctul 30, precum și Hotărârea din 17 martie 2005, Gillette Company și Gillette Group Finland, C‑228/03, Rec., p. I‑2337, punctul 26).
23 Astfel, tocmai în cazul încălcării de către licențiat a clauzelor contractului de licență privind, în special, calitatea produselor fabricate, articolul 8 alineatul (2) din directivă permite titularului mărcii să invoce drepturile pe care aceasta i le conferă.
24 Or, astfel cum subliniază avocatul general la punctul 31 din concluzii, calitatea de produse de prestigiu, precum cele în cauză în acțiunea principală, nu rezultă numai din caracteristicile lor materiale, ci și din alura și din imaginea de prestigiu care le conferă o impresie de lux (a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Parfums Christian Dior, citată anterior, punctul 45).
25 Astfel, întrucât produsele de prestigiu constituie produse de cea mai bună calitate, impresia de lux pe care acestea o conferă este un element esențial pentru ca respectivii consumatori să le poată distinge de alte produse similare.
26 Prin urmare, o atingere adusă respectivei impresii de lux poate afecta însăși calitatea acestor produse.
27 Într‑un asemenea context, este important să se verifice dacă, în acțiunea principală, vânzarea de către licențiat de produse de prestigiu către magazine de solduri ce nu fac parte din rețeaua de distribuție selectivă instituită în temeiul contractului de licență poate constitui o astfel de atingere.
28 Or, în această privință, Curtea a considerat anterior că, contrar susținerilor Copad și ale Comisiei, caracteristicile și condițiile specifice unui sistem de distribuție selectivă sunt, în sine, de natură să păstreze calitatea și să asigure buna utilizare a unor astfel de produse (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 decembrie 1980, L’Oréal, 31/80, Rec., p. 3775, punctul 16).
29 Astfel, organizarea unui sistem de distribuție selectivă, precum cel în cauză în acțiunea principală, care urmărește, conform înseși prevederilor contractului de licență încheiat între Dior și SIL, să asigure o prezentare valorizantă a produselor în spațiul de vânzare, „în special în ceea ce privește poziționarea, promovarea, prezentarea produselor și politica comercială”, este de natură să contribuie, după cum recunoaște Copad, la reputația produselor în cauză și, prin urmare, la păstrarea impresiei de lux a acestora.
30 Așadar, nu poate fi exclus ca vânzarea de produse de prestigiu de către licențiat către terți care nu fac parte din rețeaua de distribuție selectivă să afecteze chiar calitatea acestor produse, astfel încât, într‑o asemenea ipoteză, trebuie să se considere că o clauză contractuală care interzice vânzarea respectivă este inclusă în domeniul de aplicare al articolului 8 alineatul (2) din directivă.
31 Instanței naționale competente îi revine sarcina să verifice dacă, ținând cont de circumstanțele din litigiul cu care este sesizată, încălcarea de către licențiat a unei clauze precum cea în discuție în acțiunea principală aduce atingere impresiei de lux a produselor de prestigiu, afectând astfel calitatea acestora.
32 În această privință, este important în special să se ia în considerare, pe de o parte, natura produselor de prestigiu care poartă marca respectivă, volumul, precum și caracterul sistematic sau, dimpotrivă, sporadic al vânzărilor acestor produse de către licențiat către magazine de solduri care nu fac parte din rețeaua de distribuție selectivă și, pe de altă parte, natura produselor comercializate în mod obișnuit de acești comercianți, precum și modalitățile de comercializare uzuale în sectorul de activitate al acestora.
33 De altfel, trebuie menționat că interpretarea articolului 8 alineatul (2) din directivă, prezentată la punctele precedente din prezenta hotărâre, nu poate fi repusă în discuție de argumentele invocate de Dior potrivit cărora o clauză a unui contract de licență care interzice, din motive ce țin de prestigiul mărcii, vânzarea către magazine de solduri ar putea să nu facă parte din clauzele care privesc „calitatea produselor”, ci din cele, prevăzute de asemenea în dispoziția respectivă, privind fie „teritoriul pe care poate fi aplicată marca”, fie „calitatea […] serviciilor prestate de licențiat”.
34 În această privință, pe de o parte, trebuie subliniat că articolul 8 alineatul (2) din directivă trebuie coroborat cu alineatul (1) al aceluiași articol, care face trimitere la „teritoriul unui stat membru”, astfel încât noțiunea „teritoriu”, în înțelesul acestor dispoziții, nu poate avea decât un sens geografic și nu poate fi, prin urmare, interpretată ca referindu‑se la un ansamblu de comercianți autorizați care fac parte dintr‑o rețea de distribuție selectivă.
35 Pe de altă parte, în ceea ce privește a doua posibilitate avută în vedere de Dior, trebuie să se constate că dintr‑o jurisprudență constantă a Curții reiese că, deși niciun motiv imperativ întemeiat pe directivă sau pe principiile generale ale dreptului comunitar nu se opune ca serviciile furnizate în cadrul comerțului de produse cu amănuntul să fie incluse în noțiunea „servicii” în sensul directivei, este necesar ca marca să fi fost înregistrată pentru aceste servicii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iulie 2005, Praktiker Bau- und Heimwerkermärkte, C‑418/02, Rec., p. I‑5873, punctul 35).
36 Or, niciun element din dosarul prezentat Curții nu permite să se considere că, în acțiunea principală, marca Christian Dior a fost înregistrată pentru orice tip de servicii.
37 Având în vedere aceste considerații, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 8 alineatul (2) din directivă trebuie interpretat în sensul că titularul mărcii poate invoca drepturile conferite de această marcă împotriva licențiatului care încalcă o clauză din contractul de licență ce interzice, din motive care țin de prestigiul mărcii, vânzarea către magazine de solduri a unor produse precum cele din acțiunea principală, în măsura în care se dovedește că, în circumstanțele din acțiunea principală, această încălcare aduce atingere alurii și imaginii de prestigiu care conferă produselor respective o impresie de lux.
Cu privire la a doua întrebare
38 Prin intermediul celei de a doua întrebări formulate, instanța de trimitere solicită Curții, în esență, să precizeze în ce împrejurări introducerea pe piață de către licențiat, cu încălcarea unei clauze din contractul de licență ce interzice vânzarea către magazine de solduri, a unor produse purtând marca respectivă trebuie interpretată ca fiind efectuată fără consimțământul titularului mărcii în sensul articolului 7 alineatul (1) din directivă.
39 În această privință, Copad și Comisia susțin că consimțământul titularului nu poate fi considerat exclus decât în cazul încălcării unei clauze a contractului de licență cuprinsă în lista prevăzută la articolul 8 alineatul (2) din directivă. Dior și guvernul francez consideră că orice încălcare a contractului de licență de către licențiat împiedică epuizarea drepturilor pe care marca le conferă titularului său.
40 Or, pentru a răspunde la prezenta întrebare, trebuie reamintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolele 5-7 din directivă armonizează complet normele cu privire la drepturile conferite de marcă și, prin urmare, prevăd drepturile pe care le dețin titularii mărcilor pe teritoriul Comunității (Hotărârea din 16 iulie 1998, Silhouette International Schmied, C‑355/96, Rec., p. I‑4799, punctele 25 și 29, precum și Hotărârea din 20 noiembrie 2001, Zino Davidoff și Levi Strauss, C‑414/99-C‑416/99, Rec., p. I‑8691, punctul 39).
41 Mai exact, articolul 5 din directivă conferă titularului mărcii un drept exclusiv care îi permite să interzică oricărui terț, printre altele, să importe produse care poartă marca sa, să ofere produsele, să le comercializeze sau să le dețină în acest scop. Articolul 7 alineatul (1) din aceeași directivă prevede o excepție de la această normă, prin faptul că stipulează că dreptul titularului este epuizat atunci când produsele au fost introduse pe piață în SEE de către titular sau cu consimțământul acestuia (Hotărârea Zino Davidoff și Levi Strauss, citată anterior, punctul 40, Hotărârea din 8 aprilie 2003, Van Doren + Q, C‑244/00, Rec., p. I‑3051, punctul 33, precum și Hotărârea din 30 noiembrie 2004, Peak Holding, C‑16/03, Rec., p. I‑11313, punctul 34).
42 S‑ar părea astfel că consimțământul, care echivalează cu o renunțare a titularului la dreptul său exclusiv în sensul articolului 5, reprezintă elementul determinant al epuizării acestui drept și trebuie, prin urmare, să fie exprimat într‑un mod care reflectă în mod cert voința titularului de a renunța la acest drept. O astfel de voință rezultă în mod normal dintr‑o formulare expresă a acestui consimțământ (a se vedea în acest sens Hotărârea Zino Davidoff și Levi Strauss, citată anterior, punctele 41, 45 și 46).
43 Cu toate acestea, din jurisprudența Curții reiese de asemenea că, în anumite cazuri, epuizarea acestui drept exclusiv are loc atunci când comercializarea produselor este efectuată de o persoană legată economic de titularul mărcii. Acesta este cazul în special al unui licențiat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger, C‑9/93, Rec., p. I‑2789, punctul 34).
44 Astfel, într‑o asemenea situație, licențiatorul are posibilitatea să controleze calitatea produselor licențiatului prin includerea în contractul de licență a unor clauze specifice care îl obligă pe licențiat să respecte instrucțiunile acestuia și îi dau posibilitatea să se asigure că acestea sunt respectate.
45 Or, potrivit jurisprudenței Curții, o astfel de posibilitate este suficientă pentru ca marca să își poată exercita funcția esențială, care, după cum s‑a amintit la punctul 22 din prezenta hotărâre, este aceea de a garanta că toate produsele care poartă această marcă au fost fabricate sub controlul unei întreprinderi unice căreia i se poate atribui răspunderea pentru calitatea acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger, citată anterior, punctele 37 și 38).
46 În consecință, introducerea pe piaţă de produse care poartă marca respectivă de către un licențiat trebuie considerată, în principiu, ca fiind efectuată cu consimțământul titularului mărcii, în sensul articolului 7 alineatul (1) din directivă.
47 Deși rezultă că, în asemenea condiții, titularul mărcii nu poate invoca executarea necorespunzătoare a contractului pentru a utiliza, față de licențiat, drepturile pe care i le conferă marca, nu este mai puțin adevărat că, contrar susținerilor Copad, contractul de licență nu echivalează cu un consimțământ absolut și necondiționat al titularului mărcii cu privire la introducerea pe piaţă, de către licențiat, a produselor care poartă această marcă.
48 Astfel, articolul 8 alineatul (2) din directivă prevede în mod expres posibilitatea titularului mărcii de a invoca drepturile pe care aceasta i le conferă față de un licențiat în cazul în care acesta din urmă încalcă anumite clauze din contractul de licență.
49 În plus, astfel cum rezultă din răspunsul oferit la prima întrebare, aceste clauze sunt prevăzute la articolul 8 alineatul (2) în mod exhaustiv.
50 În consecință, după cum subliniază avocatul general la punctul 47 din concluzii, numai încălcarea de către licențiat a uneia dintre clauzele menționate împiedică epuizarea dreptului conferit de marcă titularului său, în sensul articolului 7 alineatul (1) din directivă.
51 Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 7 alineatul (1) din directivă trebuie interpretat în sensul că introducerea pe piaţă de către licențiat a unor produse care poartă marca, cu încălcarea unei clauze din contractul de licență, se face fără consimțământul titularului mărcii în ipoteza în care se dovedește că această clauză corespunde uneia dintre cele prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din această directivă.
Cu privire la a treia întrebare
52 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în cazul în care introducerea pe piaţă de produse de prestigiu efectuată de licențiat cu încălcarea unei clauze a contractului de licență este considerată ca fiind efectuată cu consimțământul titularului mărcii, acesta din urmă poate totuși să invoce o asemenea clauză pentru a se opune unei noi comercializări a produselor, în temeiul articolului 7 alineatul (2) din directivă.
53 Dior și guvernul francez consideră că vânzarea de produse care poartă marca Christian Dior către un magazin de solduri, din afara rețelei de distribuție selectivă, constituie o atingere adusă renumelui mărcii care poate justifica aplicarea articolului 7 alineatul (2) menționat. În schimb, Copad și Comisia susțin că vânzarea unor astfel de produse către magazine de solduri nu aduce atingere renumelui mărcii.
54 În această privință, trebuie reamintit de la bun început că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, menționată la punctul 19 din prezenta hotărâre, utilizarea expresiei „în special” la alineatul (2) al acestui articol 7 demonstrează că ipoteza privind modificarea sau deteriorarea stării produselor care poartă această marcă nu este prezentată decât cu titlu de exemplu de ceea ce poate constitui un motiv legitim (Hotărârile citate anterior Bristol-Myers Squibb și alții, punctele 26 și 39, și Parfums Christian Dior, punctul 42).
55 Astfel, Curtea a avut deja ocazia să considere că atingerea adusă renumelui mărcii poate, în principiu, să reprezinte un motiv legitim în sensul articolului 7 alineatul (2) din directivă, care permite titularului mărcii să se opună comercializării ulterioare a produselor de prestigiu introduse pe piață în SEE de acesta sau cu consimțământul său (a se vedea Hotărârea Parfums Christian Dior, citată anterior, punctul 43, și Hotărârea din 23 februarie 1999, BMW, C‑63/97, Rec., p. I‑905, punctul 49).
56 În consecință, atunci când un licențiat vinde produse către un magazin de solduri, cu încălcarea unei clauze din contractul de licență precum cea în cauză în acțiunea principală, trebuie să se evalueze comparativ, pe de o parte, interesul legitim al titularului mărcii care a făcut obiectul contractului de licență de a fi protejat față de un magazin de solduri ce nu face parte din rețeaua de distribuție selectivă, care utilizează această marcă în scopuri comerciale într‑un mod care ar putea aduce atingere renumelui mărcii, și, pe de altă parte, interesul magazinului de solduri de a putea revinde produsele în cauză utilizând modalitățile uzuale în sectorul său de activitate (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Parfums Christian Dior, citată anterior, punctul 44).
57 Prin urmare, atunci când instanța națională stabilește că vânzarea efectuată de licențiat către un terț nu poate repune în discuție calitatea produselor de prestigiu care poartă această marcă, astfel încât introducerea acestora pe piaţă trebuie considerată ca fiind efectuată cu consimțământul titularului mărcii, este de competența acestei instanțe să aprecieze, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, dacă această comercializare ulterioară a produselor de prestigiu care poartă marca, efectuată de terț utilizând modalitățile uzuale în sectorul de activitate al acestuia, aduce atingere renumelui respectivei mărci.
58 În această privință, este important să se ia în considerare în special destinatarii revânzării, precum și, după cum sugerează guvernul francez, condițiile specifice de comercializare a produselor de prestigiu.
59 Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că, în cazul în care introducerea pe piaţă de produse de prestigiu de către licențiat cu încălcarea unei clauze din contractul de licență trebuie totuși considerată ca fiind efectuată cu consimțământul titularului mărcii, acesta din urmă nu poate invoca o astfel de clauză pentru a se opune unei revânzări a acestor produse în temeiul articolului 7 alineatul (2) din directivă decât în cazul în care se dovedește, ținând cont de circumstanțele cauzei, că o astfel de revânzare aduce atingere renumelui mărcii.
Cu privire la cheltuielile de judecată
60 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
1) Articolul 8 alineatul (2) din Prima directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, astfel cum a fost modificată prin Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992, trebuie interpretat în sensul că titularul mărcii poate invoca drepturile conferite de această marcă împotriva licențiatului care încalcă o clauză din contractul de licență ce interzice, din motive care țin de prestigiul mărcii, vânzarea către magazine de solduri a unor produse precum cele din acțiunea principală, în măsura în care se dovedește că, în circumstanțele din acțiunea principală, această încălcare aduce atingere alurii și imaginii de prestigiu care conferă produselor respective o impresie de lux.
2) Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 89/104, astfel cum a fost modificată prin Acordul privind Spațiul Economic European, trebuie interpretat în sensul că introducerea pe piaţă de către licențiat a unor produse care poartă marca, cu încălcarea unei clauze din contractul de licență, se face fără consimțământul titularului mărcii în ipoteza în care se dovedește că această clauză corespunde uneia dintre cele prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din această directivă.
3) În cazul în care introducerea pe piaţă de produse de prestigiu de către licențiat cu încălcarea unei clauze din contractul de licență trebuie totuși considerată ca fiind efectuată cu consimțământul titularului mărcii, acesta din urmă nu poate invoca o astfel de clauză pentru a se opune unei revânzări a acestor produse în temeiul articolului 7 alineatul (2) din directivă decât în cazul în care se dovedește, ținând cont de circumstanțele cauzei, că o astfel de revânzare aduce atingere renumelui mărcii.
Semnături