HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)
19 iulie 2012(*)
„Acordul de asociere CEE‑Turcia — Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere — Articolul 7 primul paragraf — Drept de ședere al membrilor de familie ai unui lucrător turc încadrat pe piața legală a muncii dintr‑un stat membru — Resortisantă thailandeză care a fost căsătorită cu un lucrător turc și a locuit mai mult de trei ani împreună cu acesta”
În cauza C‑451/11,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Verwaltungsgericht Gieβen (Germania), prin decizia din 11 august 2011, primită de Curte la 1 septembrie 2011, în procedura
Natthaya Dülger
împotriva
Wetteraukreis,
CURTEA (Camera a doua),
compusă din domnul J. N. Cunha Rodrigues (raportor), președinte de cameră, și domnii U. Lõhmus, A. Rosas, A. Ó Caoimh și C. G. Fernlund, judecători,
avocat general: domnul Y. Bot,
grefier: domnul K. Malacek, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 10 mai 2012,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru doamna Dülger, de Ch. Momberger, Rechtsanwalt;
– pentru Wetteraukreis, de D. Mayer, în calitate de agent;
– pentru guvernul german, de A. Wiedmann, în calitate de agent;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. Palatiello, avvocato dello Stato;
– pentru guvernul austriac, de F. Koppensteiner, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de V. Kreuschitz și de G. Rozet, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 7 iunie 2012,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 7 primul paragraf prima liniuță din Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere din 19 septembrie 1980 privind dezvoltarea asocierii (denumită în continuare „Decizia nr. 1/80”). Consiliul de asociere a fost instituit prin Acordul de asociere dintre Comunitatea Economică Europeană și Turcia, care a fost semnat la 12 septembrie 1963, la Ankara, de Republica Turcia, pe de o parte, precum și de statele membre ale CEE și de Comunitate, pe de altă parte, și care a fost încheiat, aprobat și confirmat în numele acesteia prin Decizia 64/732/CEE a Consiliului din 23 decembrie 1963 (JO 1964, 217, p. 3685, Ediție specială, 11/vol. 1, p. 10, denumit în continuare „acordul de asociere”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Dülger, resortisantă thailandeză, pe de o parte, și Wetteraukreis (districtul Wetterau), pe de altă parte, în legătură cu decizia acestuia de a‑i refuza eliberarea unui permis de ședere.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Asocierea CEE‑Turcia
– Acordul de asociere
3 Conform articolului 2 alineatul (1), acordul de asociere are drept scop să promoveze consolidarea continuă și echilibrată a relațiilor comerciale și economice dintre părțile contractante, inclusiv în domeniul forței de muncă, prin realizarea treptată a liberei circulații a lucrătorilor, ca și prin eliminarea restricțiilor privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor, pentru a îmbunătăți nivelul de trai al poporului turc și pentru a facilita ulterior aderarea Republicii Turcia la Comunitate.
– Protocolul adițional
4 Protocolul adițional, care a fost semnat la 23 noiembrie 1970 la Bruxelles și care a fost încheiat, aprobat și confirmat în numele Comunității prin Regulamentul (CEE) nr. 2760/72 al Consiliului din 19 decembrie 1972 (JO L 293, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 69, p. 19, denumit în continuare „protocolul adițional”), stabilește, potrivit articolului 1, condițiile, modalitățile și ritmurile de realizare a etapei tranzitorii menționate la articolul 4 din acordul de asociere. Conform articolului 62, protocolul adițional face parte integrantă din acordul menționat.
5 Articolul 59 din acest protocol prevede:
„În domeniile reglementate de prezentul protocol, Turcia nu poate beneficia de un tratament mai favorabil decât cel pe care statele membre și‑l acordă reciproc în temeiul Tratatului de instituire a Comunității.”
– Decizia nr. 1/80
6 Decizia nr. 1/80 are ca scop, potrivit celui de al treilea considerent, îmbunătățirea, în domeniul social, a regimului de care beneficiază lucrătorii și membrii familiilor acestora, în raport cu regimul instituit prin Decizia nr. 2/76 a Consiliului de asociere din 20 decembrie 1976.
7 Articolul 7 din Decizia nr. 1/80 prevede:
„Membrii familiei unui lucrător turc încadrat pe piața legală a muncii dintr‑un stat membru, care au fost autorizați să se alăture acestuia:
– au dreptul să accepte – sub rezerva priorității ce trebuie acordată lucrătorilor din statele membre ale Comunității – orice ofertă de încadrare în muncă dacă locuiesc în mod legal pe teritoriul acestui stat de cel puțin trei ani;
– beneficiază, pe teritoriul acestui stat, de accesul liber la orice activitate salariată, la alegerea lor, dacă locuiesc în mod legal pe teritoriul acestui stat de cel puțin cinci ani.
Copiii lucrătorilor turci care au urmat o formare profesională în țara gazdă vor putea să accepte orice ofertă de încadrare în muncă în statul membru respectiv, indiferent de durata pentru care au avut reședința în acest stat membru, cu condiția ca unul dintre părinții lor să fi fost încadrat în muncă în mod legal în statul membru respectiv de cel puțin trei ani.” [traducere neoficială]
Celelalte dispoziții din dreptul Uniunii
8 Articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (JO L 257, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 11), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 2434/92 al Consiliului din 27 iulie 1992 (JO L 245, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 2, p. 234, denumit în continuare „Regulamentul nr. 1612/68”), era redactat după cum urmează:
„Indiferent de cetățenie, următoarele persoane au dreptul să se stabilească împreună cu lucrătorii care sunt resortisanți ai unui stat membru și ocupă un loc de muncă pe teritoriul altui stat membru:
(a) soțul și descendenții sub vârsta de 21 ani sau care se află în întreținere;
(b) ascendenții lucrătorului și ai soțului și care se află în întreținerea lucrătorului.”
9 Acest articol 10 din Regulamentul nr. 1612/68 a fost abrogat prin articolul 38 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO L 158, p. 77, rectificare în JO 2004, L 229, p. 35, JO 2005, L 197, p. 34, și JO 2007, L 204, p. 28, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).
10 Potrivit articolului 5 alineatul (2) din Directiva 2004/38:
„Membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru li se cere numai să posede o viză de intrare în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 539/2001 sau, dacă este cazul, cu legislația internă. În sensul prezentei directive, deținerea permisului de ședere valabil menționat la articolul 10 scutește membrii de familie de obligația de a obține o viză.
Statele membre acordă acestor persoane toate facilitățile pentru a obține vizele necesare. Aceste vize se eliberează gratuit, în cel mai scurt termen și pe baza unei proceduri accelerate.”
11 Articolul 6 din această directivă, intitulat „Dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni”, prevede:
„(1) Cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult trei luni fără nicio altă condiție sau formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil.
(2) Dispozițiile alineatului (1) se aplică și membrilor de familie care dețin un pașaport valabil, care nu au cetățenia unui stat membru și care îl însoțesc pe cetățeanul Uniunii ori se alătură acestuia.”
12 Potrivit articolului 7 alineatul (2) din directiva menționată, dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru, în cazul în care însoțesc ori se alătură cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă.
13 Articolul 38 alineatul (3) din aceeași directivă are următorul cuprins:
„Trimiterile la dispozițiile și directivele abrogate se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă.”
Dreptul german
14 Articolul 4 alineatul 5 din Legea privind șederea, angajarea și integrarea străinilor pe teritoriul federal (Gesetz über den Aufenthalt, die Erwerbstätigkeit und die Integration von Ausländern im Bundesgebiet) din 30 iulie 2004 (BGBl. 2004 I, p. 1950), în versiunea aplicabilă faptelor din acțiunea principală (BGB1. 2008 I, p. 162, denumită în continuare „Aufenthaltsgesetz”), prevede:
„Un străin care, în temeiul [acordului de asociere], dispune de un drept de ședere este obligat să probeze existența acestui drept făcând dovada că deține un permis de ședere în cazul în care nu posedă nici o autorizație de stabilire, nici un permis de ședere permanentă CE. Permisul de ședere se eliberează la cerere.”
Acțiunea principală și întrebarea preliminară
15 Reclamanta din acțiunea principală a intrat în Republica Federală Germania la 30 iunie 2002, fiind în posesia unei vize turistice. La 12 septembrie 2002, ea s‑a căsătorit cu domnul Dülger, resortisant turc, în Danemarca.
16 Din 1988, domnul Dülger dispune de un permis de ședere nelimitată în Germania. În perioada în care soții Dülger au dus o viață comună, el a lucrat pentru diverși angajatori de la 1 octombrie 2002 până la 30 iunie 2004, de la 1 august 2004 până la 8 iunie 2005, de la 1 martie 2006 până la 15 martie 2008, precum și de la 1 iunie 2008 până la 31 decembrie 2009.
17 Doamna Dülger a solicitat, la 18 septembrie 2002, eliberarea unui permis de ședere. Ea a arătat în această privință că este căsătorită și că are doi copii născuți în 1996 și în 1998 în Thailanda. Ea a obținut o autorizație de ședere pe perioadă limitată în scopul desfășurării unei vieți conjugale comune cu soțul său, autorizație care a fost prelungită periodic, ultima dată de la 10 septembrie 2008 până la 26 iunie 2011. De la data de 21 iunie 2011, doamna Dülger este în posesia unei „certificări provizorii”.
18 Fiicele reclamantei din acțiunea principală au intrat în Republica Federală Germania la 1 iulie 2006.
19 La 3 iunie 2009, doamna Dülger s‑a separat de soțul său și s‑a instalat într‑un centru de primire a femeilor din Friedberg (Germania) cu cele două fiice ale sale. De atunci, ea beneficiază de prestații în temeiul cărții II din Codul securității sociale – Prestații de bază pentru persoanele care solicită un loc de muncă (Zweites Buch Sozialgesetzbuch – Grundsicherung für Arbeitsuchende, denumită în continuare „SGB II”).
20 Divorțul de domnul Dülger a fost pronunțat la 3 februarie 2011.
21 Prin scrisoarea din 9 septembrie 2009, serviciul pentru străini din districtul Wetterau (denumit în continuare „serviciul pentru străini”) a atras atenția reclamantei din acțiunea principală asupra faptului că dobândise un drept de ședere autonom după ce s‑a separat de soțul său, pentru o perioadă de un an, fără a fi supus obligației ca reclamanta din acțiunea principală să facă dovada că este în măsură să facă față necesităților sale și celor ale copiilor săi. I s‑a comunicat că, dacă ar fi nevoită să depindă în continuare de ajutorul social după data de 4 iunie 2010, condițiile de validitate a dreptului său de ședere, precum și a celui al copiilor săi nu ar mai fi îndeplinite și ea ar trebui să părăsească teritoriul german. Numai în cazul în care, la această dată, ar fi în măsură să facă față necesităților sale și ale copiilor ei în mod autonom, reclamanta din acțiunea principală ar putea continua să beneficieze de un drept de ședere.
22 Doamna Dülger a solicitat, la 18 septembrie 2009, să beneficieze de un permis de ședere în temeiul articolului 4 alineatul 5 din Aufenthaltsgesetz, pentru motivul că, în calitate de membru al familiei unui lucrător turc încadrat pe piața legală a muncii dintr‑un stat membru, cu care a locuit în mod legal de cel puțin trei ani, ea a dobândit drepturi în temeiul articolului 7 din Decizia nr. 1/80.
23 Prin decizia din 15 martie 2010, serviciul pentru străini a refuzat cererea reclamantei din acțiunea principală, în măsura în care aceasta nu a dobândit niciun drept în temeiul articolului 7 din Decizia nr. 1/80. Astfel, numai membrii turci ai familiei unui lucrător turc ar fi în măsură să invoce această dispoziție.
24 Reclamanta din acțiunea principală a introdus o acțiune împotriva acestei decizii, arătând că articolul 7 din Decizia nr. 1/80 nu cuprinde nicio condiție specifică în ceea ce privește cetățenia membrilor de familie. Ea a solicitat instanței de trimitere să anuleze decizia serviciului pentru străini și să oblige acest serviciu să îi acorde un permis de ședere conform articolului 4 alineatul 5 din Aufenthaltsgesetz.
25 Instanța de trimitere constată că permisul de ședere solicitat nu poate fi acordat reclamantei din acțiunea principală în temeiul articolului 4 alineatul 5 menționat decât dacă are un permis de ședere pe teritoriul german în temeiul articolului 7 din Decizia nr. 1/80. Potrivit acestei instanțe, având în vedere condițiile menționate în această dispoziție, singura întrebare care se pune în speță este dacă doamna Dülger, în calitate de resortisantă thailandeză, poate fi considerată membru de familie al unui lucrător turc încadrat pe piața legală a muncii dintr‑un stat membru.
26 În aceste condiții, Verwaltungsgericht Gieβen a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„O cetățeană thailandeză care a fost căsătorită cu un lucrător turc încadrat pe piața legală a muncii dintr‑un stat membru și care, după ce a primit autorizația de a se alătura acestuia, a locuit împreună cu el mai mult de trei ani fără întrerupere poate să invoce drepturile născute în temeiul articolului 7 primul paragraf prima liniuță din Decizia 1/80 [...] astfel încât, ca urmare a efectului direct al acestei dispoziții, să îi fie recunoscut dreptul de ședere?”
Cu privire la întrebarea preliminară
27 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 trebuie interpretat în sensul că un membru de familie al unui lucrător turc, resortisant al unei alte țări terțe decât Turcia, poate invoca, în statul membru gazdă, drepturile care rezultă din această dispoziție, din moment ce toate celelalte condiții prevăzute de aceasta sunt îndeplinite.
28 Potrivit articolului 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80, membrii de familie ai unui lucrător turc beneficiază, sub rezerva respectării condițiilor enumerate în acest articol, de un drept propriu de acces la piața forței de muncă în statul membru gazdă. În această privință, Curtea a statuat în mod repetat că drepturile pe care articolul 7 primul paragraf menționat le acordă membrilor de familie ai unui lucrător turc în ceea ce privește încadrarea în muncă în statul membru respectiv implică în mod necesar existența unui drept corelativ de ședere în favoarea celui în cauză, în caz contrar dreptul de acces la piața muncii și de a desfășura în mod efectiv o activitate salariată fiind lipsit de orice efect (a se vedea în special Hotărârea din 18 iulie 2007, Derin, C‑325/05, Rep., p. I‑6495, punctul 47, și Hotărârea din 22 decembrie 2010, Bozkurt, C‑303/08, Rep., p. I‑13445, punctul 36).
29 Conform articolului 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80, dobândirea drepturilor prevăzute de această dispoziție este subordonată unui număr de trei condiții cumulative:
– persoana vizată trebuie să fie membru al familiei unui lucrător turc încadrat deja pe piața legală a muncii din statul membru gazdă,
– această persoană a fost autorizată de autoritățile competente ale acestui stat să se alăture lucrătorului menționat și
– ea are reședința în mod legal de un anumit timp pe teritoriul statului membru gazdă.
30 În acțiunea principală, astfel cum reiese din decizia de trimitere și, mai exact, din modul de redactare a întrebării preliminare, doamna Dülger a fost căsătorită cu un lucrător turc încadrat pe piața legală a muncii din Germania și a locuit în mod neîntrerupt cu acest lucrător de la căsătoria lor în luna septembrie 2002 și până la separarea lor în luna iunie 2009, după ce a fost autorizată să i se alăture în acest stat membru. Condițiile indicate la punctul precedent ar fi, la prima vedere, îndeplinite.
31 Cu toate acestea, guvernele german, italian și austriac susțin că noțiunea „membri de familie”, în sensul articolului 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80, include numai membrii de familie ai unui lucrător turc care au și ei cetățenia turcă. Cetățenia thailandeză a doamnei Dülger ar împiedica‑o astfel să se prevaleze de drepturile prevăzute de dispoziția menționată.
32 Această teză nu poate fi reținută.
33 Potrivit unei jurisprudențe consacrate, articolul 7 din Decizia nr. 1/80 face parte integrantă din dreptul Uniunii (a se vedea Hotărârea din 20 septembrie 1990, Sevince, C‑192/89, Rec., p. I‑3461, punctele 8 și 9, și Hotărârea din 29 martie 2012, Kahveci și Inan, C‑7/10 și C‑9/10, punctul 23).
34 Acest articol 7 primul paragraf nu cuprinde nici o definiție a noțiunii „membri de familie” ai lucrătorului, nici o trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru determinarea sensului și a sferei acestei noțiuni. În plus, în acest articol nu figurează nicio condiție referitoare la cetățenia membrilor de familie.
35 Rezultă, pe de altă parte, din jurisprudența Curții că noțiunea „membri de familie” nu este limitată, în ceea ce privește lucrătorul, la rudele sale de sânge (a se vedea Hotărârea din 30 septembrie 2004, Ayaz, C‑275/02, Rec., p. I‑8765, punctul 46).
36 În aceste condiții, pentru asigurarea aplicării omogene în statele membre a noțiunii „membri de familie” în sensul articolului 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80, aceasta trebuie să facă obiectul unei interpretări autonome și uniforme la nivelul dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Ayaz, citată anterior, punctul 39).
37 Astfel cum a statuat Curtea, noțiunea „membri de familie” ai lucrătorului trebuie interpretată în funcție de obiectivul pe care îl urmărește, precum și de contextul în care se înscrie (Hotărârea Ayaz, citată anterior, punctul 40).
38 În această privință, trebuie amintit că sistemul de dobândire progresivă a drepturilor prevăzut la articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 urmărește un dublu obiectiv.
39 Într‑o primă etapă, înainte de expirarea perioadei inițiale de trei ani, dispoziția menționată urmărește să permită prezența membrilor familiei lucrătorului migrant alături de acesta din urmă, în scopul de a favoriza astfel, prin intermediul reîntregirii familiei, încadrarea în muncă și șederea lucrătorului turc integrat deja legal în statul membru gazdă (a se vedea în special Hotărârea Kahveci și Inan, citată anterior, punctul 32 și jurisprudența citată).
40 Într‑o a doua etapă, aceeași dispoziție urmărește să consolideze inserția durabilă a familiei lucrătorului migrant turc în statul membru gazdă, acordând membrului de familie respectiv, după trei ani de ședere legală pe teritoriul acestui stat membru, posibilitatea de a avea acces el însuși la piața muncii. Scopul esențial astfel urmărit este consolidarea poziției membrului de familie respectiv, care se află, în acest stadiu, deja legal integrat în statul membru gazdă, oferindu‑i mijloacele de a face față necesităților sale în statul în cauză și, așadar, de a‑și crea o situație autonomă în raport cu cea a lucrătorului migrant (a se vedea în special Hotărârea din 11 noiembrie 2004, Cetinkaya, C‑467/02, Rec., p. I‑10895, punctul 25, și Hotărârea Kahveci și Inan, citată anterior, punctul 33).
41 Rezultă de aici că reîntregirea familiei joacă un rol central în sistemul pus în aplicare prin articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80.
42 Fiind vorba despre un motiv indispensabil pentru a permite viața în familie, reîntregirea familiei de care beneficiază lucrătorii turci încadrați pe piața muncii din statele membre contribuie atât la îmbunătățirea calității șederii lor, cât și la integrarea lor în aceste state și, astfel, favorizează coeziunea socială a societății respective.
43 Cu toate acestea, guvernul german susține că atât sensul, cât și obiectivul acordului de asociere și al Deciziei nr. 1/80 pledează împotriva ideii că articolul 7 primul paragraf din această decizie s‑ar aplica de asemenea resortisanților care nu au cetățenia turcă. Acordul menționat ar urmări, în primul rând, obiective economice. Reglementarea dreptului de ședere al soțului unui lucrător turc care provine dintr‑o țară terță nu ar fi, prin urmare, o problemă actuală a unei asocieri întemeiate pe astfel de obiective.
44 Acest argument nu poate fi primit.
45 Deși este adevărat că, potrivit articolului 2 alineatul (1) din acordul de asociere, acesta are ca obiect promovarea consolidării continue și echilibrate a relațiilor comerciale și economice dintre Comunitatea Economică Europeană și Turcia, totuși, întrucât au prevăzut, la articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80, posibilitatea membrilor de familie ai unui lucrător turc de a se alătura acestuia în statul membru în care lucrează, părțile contractante s‑au întemeiat pe motive care depășesc net considerații de ordin pur economic.
46 Astfel, articolul 7 din Decizia nr. 1/80 figurează în secțiunea 1 din capitolul II din această decizie, intitulat „Dispoziții sociale”. Această secțiune se referă la problemele legate de ocuparea forței de muncă și la libera circulație a lucrătorilor.
47 Avantajele pe care reîntregirea familiei le aduce vieții în familie, calității șederii, precum și integrării lucrătorului turc în cadrul statului membru în care acesta lucrează și locuiește sunt vădit independente de cetățenia membrilor familiei sale care sunt autorizați să i se alăture în acest stat.
48 În plus, Curtea a statuat deja că dispozițiile sociale din Decizia nr. 1/80, din care face parte articolul 7 primul paragraf, constituie o etapă suplimentară pe calea realizării liberei circulații a lucrătorilor, inspirându‑se din articolele 45 TFUE, 46 TFUE și 47 TFUE, și că, prin urmare, principiile admise în cadrul acestor din urmă articole trebuie să fie transpuse, în măsura posibilului, resortisanților turci care beneficiază de drepturile recunoscute de decizia menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 ianuarie 1997, Tetik, C‑171/95, Rec., p. I‑329, punctul 20, și Hotărârea din 17 aprilie 1997, Kadiman, C‑351/95, Rec., p. I‑2133, punctul 30).
49 Rezultă de asemenea din jurisprudența Curții că, în ceea ce privește determinarea sferei noțiunii „membru de familie” în sensul articolului 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80, se impune raportarea la interpretarea dată aceleiași noțiuni în materia liberei circulații a lucrătorilor resortisanți ai statelor membre ale Uniunii și, mai exact, la sfera recunoscută la articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1612/68 (Hotărârea Ayaz, citată anterior, punctul 45).
50 Or, articolul 10 alineatul (1) din acest regulament prevedea că membrii de familie ai unui lucrător resortisant al unui stat membru aveau dreptul de a se stabili împreună cu acesta în statul membru în care acesta era angajat, oricare ar fi fost cetățenia lor.
51 Această dispoziție a fost abrogată, dar articolul 6 alineatul (2) și articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38 prevăd de asemenea principiul potrivit căruia membrii familiei unui cetățean al Uniunii care nu au cetățenia unui stat membru au dreptul de a‑l însoți sau de a i se alătura în statul membru gazdă.
52 O eventuală limitare a dreptului la reîntregirea familiei, care ar rezulta în mod necesar din aplicarea drepturilor conferite de articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 numai membrilor de familie care au cetățenia turcă, ar reprezenta o atingere adusă obiectivului acestei dispoziții.
53 O astfel de limitare ar încălca de asemenea dreptul la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este consacrat la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Întrucât articolul 7 din Decizia nr. 1/80 face parte integrantă din dreptul Uniunii, statele membre trebuie să respecte obligațiile care rezultă din respectivul articol 7 din această cartă, căreia articolul 6 alineatul (1) TUE îi recunoaște aceeași valoare juridică ca și tratatelor.
54 Astfel cum a arătat avocatul general la punctele 50-53 din concluzii, această interpretare a noțiunii „membri de familie” în sensul articolului 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 este cu atât mai justificată, cu cât se impune și în ceea ce privește Decizia nr. 3/80 a Consiliului de asociere din 19 septembrie 1980 privind aplicarea regimurilor de securitate socială ale statelor membre ale Comunităților Europene în raport cu lucrătorii turci și cu membrii familiei acestora (JO 1983, C 110, p. 60).
55 Astfel, articolul 1 litera (a) din Decizia nr. 3/80 prevede în special că, în scopul aplicării acestei decizii, noțiunea „membru de familie” are semnificația arătată la articolul 1 din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității (JO L 149, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 35).
56 Curtea, care a interpretat domeniul de aplicare personal al Regulamentului nr. 1408/71, a statuat în mod repetat că articolul 2 alineatul (1) din acest regulament vizează două categorii net distincte de persoane: lucrătorii, pe de o parte, și membrii familiei lor, precum și urmașii lor, pe de altă parte. Pentru a intra în domeniul de aplicare al regulamentului, primii trebuie să fie resortisanți ai unui stat membru, apatrizi sau refugiați, având reședința pe teritoriul unui stat membru. În schimb, nu este cerută nicio condiție de cetățenie pentru membrii familiei sau pentru urmașii lucrătorilor, resortisanți ai Uniunii, pentru a le fi aplicabil regulamentul (a se vedea în special Hotărârea din 30 aprilie 1996, Cabanis‑Issarte, C‑308/93, Rec., p. I‑2097, punctul 21, și Hotărârea din 25 octombrie 2001, Ruhr, C‑189/00, Rec., p. I‑8225, punctul 19).
57 În plus, Curtea a statuat de asemenea că definiția domeniului de aplicare personal al Deciziei nr. 3/80 care figurează la articolul 2 este inspirată din aceeași definiție enunțată la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71 (Hotărârea din 4 mai 1999, Sürül, C‑262/96, Rec., p. I‑2685, punctul 84).
58 O interpretare a articolului 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 întemeiată pe ansamblul considerațiilor care precedă nu poate fi pusă în discuție de faptul că, astfel cum a subliniat instanța de trimitere, în mai multe hotărâri pronunțate cu privire la aplicarea acestei dispoziții, Curtea a făcut referire la cetățenia turcă a membrilor familiei unui lucrător (a se vedea Hotărârea din 16 martie 2000, Ergat, C‑329/97, Rec., p. I‑1487, punctul 67, Hotărârea din 22 iunie 2000, Eyüp, C‑65/98, Rec., p. I‑4747, punctul 48, Hotărârea Derin, citată anterior, punctul 48, precum și Hotărârea Bozkurt, citată anterior, punctul 46).
59 Astfel, în toate aceste hotărâri, acțiunile principale se refereau la acordarea de avantaje prevăzute de Decizia nr. 1/80 în favoarea copiilor sau a soțului unui lucrător turc care au și ei cetățenia turcă. Aceasta fiind situația, referirea făcută de Curte la cetățenia membrilor de familie nu avea nicio semnificație specială.
60 În plus, guvernele german, italian și austriac susțin că o interpretare extensivă a articolului 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 ar determina extinderea excesivă a domeniului de aplicare personal al Deciziei nr. 1/80, permițând unor resortisanți ai unor țări terțe, al căror număr ar fi dificil de stabilit, să invoce dispoziția menționată.
61 În această privință, este suficient să se amintească că articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 prevede în mod expres că reîntregirea familiei este supusă autorizării de a se alătura lucrătorului migrant turc, acordată în conformitate cu prevederile legislației statului membru gazdă (Hotărârile citate anterior Ayaz, punctele 34 și 35, precum și Derin, punctul 63).
62 Această condiție, care vizează excluderea din domeniul de aplicare al articolului 7 primul paragraf menționat a membrilor de familie ai unui lucrător turc care au intrat pe teritoriul statului membru gazdă și care locuiesc acolo nerespectând reglementarea acestui stat (Hotărârea Cetinkaya, citată anterior, punctul 23), se explică prin aceea că, în cadrul asocierii CEE‑Turcia, reîntregirea familiei nu constituie un drept pentru membrii familiei lucrătorului migrant turc, ci, dimpotrivă, depinde de o decizie a autorităților naționale, adoptată numai pe baza dreptului statului membru în cauză, cu obligația respectării drepturilor fundamentale (a se vedea în acest sens Hotărârea Derin, citată anterior, punctul 64).
63 Din același motiv, nu se poate susține nici că includerea în domeniul de aplicare al articolului 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 a membrilor de familie ai unui lucrător turc care nu au cetățenia turcă ar constitui, cu încălcarea articolului 59 din protocolul adițional, un tratament mai favorabil pentru aceștia în raport cu membrii familiei unui cetățean al Uniunii care nu au cetățenia unui stat membru.
64 Astfel, contrar regimului aplicabil membrilor de familie ai unui lucrător turc, membrii familiei unui cetățean al Uniunii resortisanți ai unor state terțe beneficiază, în temeiul articolului 5 alineatul (2) din Directiva 2004/38, de un drept de intrare pe teritoriul statelor membre supus numai condiției de a poseda o viză de intrare sau un permis de ședere valabil.
65 În consecință, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 trebuie interpretat în sensul că un membru de familie al unui lucrător turc, resortisant al unei alte țări terțe decât Turcia, poate invoca în statul membru gazdă drepturile care rezultă din această dispoziție atunci când sunt îndeplinite toate celelalte condiții prevăzute de aceasta.
Cu privire la cheltuielile de judecată
66 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
Articolul 7 primul paragraf din Decizia nr. 1/80 din 19 septembrie 1980 privind dezvoltarea asocierii, adoptată de Consiliul de asociere instituit prin Acordul de asociere dintre Comunitatea Economică Europeană și Turcia, care a fost semnat la 12 septembrie 1963, la Ankara, de Republica Turcia, pe de o parte, precum și de statele membre ale CEE și de Comunitate, pe de altă parte, și care a fost încheiat, aprobat și confirmat în numele acesteia prin Decizia 64/732/CEE a Consiliului din 23 decembrie 1963, trebuie interpretat în sensul că un membru de familie al unui lucrător turc, resortisant al unei alte țări terțe decât Turcia, poate invoca în statul membru gazdă drepturile care rezultă din această dispoziție atunci când sunt îndeplinite toate celelalte condiții prevăzute de aceasta.
Semnături