HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera întâi)

9 iunie 2010

Cauza F‑56/09

Luigi Marcuccio

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică — Funcționari — Acțiune în despăgubiri — Acces al administrației în locuința de serviciu a unui funcționar — Respectarea domiciliului și a vieții private”

Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care domnul Marcuccio solicită, în esență, pe de o parte declararea inexistenței juridice sau anularea deciziei Comisiei prin care se respinge cererea reclamantului având ca obiect repararea prejudiciilor pe care le‑ar fi suferit ca urmare a faptului că agenți ai Comisiei ar fi pătruns, la 8 aprilie 2002, în locuința sa de serviciu din Luanda (Angola) și că, astfel, au fost făcute în mod ilegal fotografii și au fost întocmite note privind bunurile sale personale, precum și, pe de altă parte, repararea prejudiciilor menționate

Decizia: Obligă Comisia Europeană la plata sumei de 5 000 de euro către domnul Marcuccio. Anulează decizia din 11 septembrie 2008 a Comisiei Europene, în măsura în care aceasta a respins solicitarea reclamantului din 24 aprilie 2008 având drept scop transmiterea fotografiilor, distrugerea fotografiilor și comunicarea informațiilor referitoare la această distrugere. Respinge în rest acțiunea. Obligă Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și o pătrime din cheltuielile de judecată efectuate de domnul Marcuccio. Îl obligă pe domnul Marcuccio să suporte trei pătrimi din propriile cheltuieli de judecată.

Sumarul hotărârii

1.      Funcționari — Acțiune — Acțiune în despăgubire — Cerere de anulare a deciziei precontencioase de respingere a cererii de despăgubiri — Cerere care nu prezintă un caracter autonom în raport cu concluziile referitoare la despăgubiri

(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)

2.      Funcționari — Acțiune — Act care lezează — Noțiune — Măsură de organizare internă a serviciilor — Excludere — Acțiune având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate de măsurile menționate — Admisibilitate

[Statutul funcționarilor, art. 90 alin. (2) și art. 91 alin. (1)]

3.      Funcționari — Principii — Drepturi fundamentale — Dreptul persoanelor fizice la inviolabilitatea domiciliului — Protecția împotriva intervențiilor arbitrare sau disproporționate ale autorității publice — Accesul administrației la locuința de serviciu a funcționarului fără respectarea formalităților procedurale — Încălcare — Greșeală de serviciu

[art. 6 alin. (2) TUE]

4.      Funcționari — Decizii care includ obligații financiare — Modalități de executare — Recurgere la compensare — Condiție

(art. 256 CE; Statutul funcționarilor, anexa VIII, art. 46)

5.      Funcționari — Acțiune — Obiect

(art. 266 TFUE; Statutul funcționarilor, art. 91)

6.      Procedură — Cheltuieli de judecată — Obligarea părții care a avut câștig de cauză la plata unei părți din propriile cheltuieli de judecată

[Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 89 alin. (2)]

1.      Decizia unei instituții prin care se respinge o cerere de despăgubiri face parte din procedura administrativă prealabilă care precedă o acțiune în răspundere formulată împotriva Tribunalului Funcției Publice și are ca efect numai să permită funcționarului în cauză să sesizeze această instanță cu o acțiune în despăgubire. În consecință, concluziile prin care se urmărește declararea inexistenței juridice sau, cu titlu subsidiar, anularea acestei decizii de respingere nu pot fi apreciate în mod autonom în raport cu concluziile privind despăgubirile.

(a se vedea punctul 30)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 18 decembrie 1997, Gill/Comisia, T‑90/95, RecFP, p. I‑A‑471 și II‑1231, punctul 45; 6 martie 2001, Ojha/Comisia, T‑77/99, RecFP, p. I‑A‑61 și II‑293, punctul 68; 5 decembrie 2002, Hoyer/Comisia, T‑209/99, RecFP, p. I‑A‑243 și II‑1211, punctul 32

Tribunalul Funcției Publice: 25 martie 2010, Marcuccio/Comisia, F‑102/08, punctul 23

2.      În cadrul unei acțiuni în despăgubire, un funcționar poate în mod cert să invoce, în susținerea concluziilor sale privind despăgubirile, caracterul nelegal al măsurilor de ordin practic care nu constituie acte care lezează în măsura în care nu vizează obținerea anulării acestor măsuri, ci repararea prejudiciilor cauzate de acestea.

(a se vedea punctul 41)

3.      Dreptul fundamental la inviolabilitatea domiciliului privat al persoanelor fizice, principiu general comun sistemelor juridice ale statelor membre recunoscut de articolul 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale la care face trimitere articolul 6 alineatul (2) TUE, garantează protecția împotriva intervențiilor arbitrare sau disproporționate ale autorității publice în sfera de activitate privată a oricărei persoane, fiind necesar ca aceste intervenții să aibă un temei legal și să fie justificate prin motivele prevăzute de lege în toate sistemele juridice ale statelor membre.

Trebuie considerat „domiciliu” locuința de serviciu pusă la dispoziția unui funcționar de administrație la locul în care își desfășoară activitatea profesională, în scopul exclusiv de a servi drept locuință. Împrejurarea că persoana interesată, aflată în concediu medical, locuiește în mod provizoriu într‑un alt stat membru nu are relevanță, întrucât o astfel de absență nu este de natură să determine schimbarea centrului de interese al funcționarului.

În consecință, în cazul în care reprezentanții administrației pătrund în locuința de serviciu a funcționarului fără ca acesta din urmă să fie informat și nici, a fortiori, ca administrația să își fi ridicat problema unei eventuale opoziții din partea sa, aceasta aduce atingere dreptului funcționarului la respectarea bunurilor sale, a domiciliului său și a vieții sale private și săvârșește o greșeală de serviciu care poate angaja răspunderea sa. Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de împrejurarea că a fost adoptată o decizie de schimbare a repartizării funcționarului și nici de motivele întemeiate pe interesul serviciului, precum necesitatea de a verifica starea de conservare a locuinței după intemperii. Astfel, aceste împrejurări nu sunt de natură să exonereze administrația de orice formalitate, cel puțin de a informa în prealabil funcționarul despre necesitatea de a verifica de urgență starea locuinței.

(a se vedea punctele 51‑55, 57 și 61‑66)

Trimitere la:

Curte: 21 septembrie 1989, Hoechst/Comisia, 46/87 și 227/88, Rec., p. 2859, punctele 17 și 19

4.      Din articolul 256 CE rezultă că executarea silită a deciziilor Comisiei este reglementată de normele de procedură civilă în vigoare în statul membru pe teritoriul căruia are loc și că verificarea legalității măsurilor de executare ține de competența instanțelor naționale. Aceasta nu exclude ca o instituție să poată recurge la modalități de executare precum compensarea, cu condiția de a putea avea un temei legal expres, cum ar fi, de exemplu, articolul 46 din anexa VIII la statut, care permite să se rețină orice sumă restantă datorată de un funcționar Comunităților din pensia pentru limită de vârstă sau din prestația de invaliditate a persoanei interesate.

(a se vedea punctul 59)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 27 iunie 2001, X/Comisia, T‑214/00, RecFP, p. I‑A‑143 și II‑663, punctele 21‑23

5.      În lipsa unui temei juridic care să confere competență Tribunalului Funcției Publice pentru a aplica unei instituții o penalitate cu titlu cominatoriu pentru fiecare zi de întârziere până la executarea măsurilor pe care ar fi constrânsă să le adopte în temeiul unei hotărâri a instanței amintite, concluziile prin care se urmărește impunerea unei astfel de penalități trebuie respinse ca inadmisibile.

În orice caz, în lipsa oricărui element care să permită să se presupună că instituția nu își va îndeplini obligațiile în raport cu persoana interesată, în temeiul articolului 266 TFUE, este exclusă recurgerea la o penalitate cu titlu cominatoriu destinată să pună presiune asupra instituției.

(a se vedea punctele 80‑82)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 8 octombrie 1992, Meskens/Parlamentul European, T‑84/91, Rec., p. II‑2335, punctul 31; 12 decembrie 1995, Connolly/Comisia, T‑203/95 R, Rec., p. II‑2919, punctul 45

6.      În cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere, Tribunalul Funcției Publice poate, în temeiul articolului 89 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli.

În această privință, în cazul în care partea care are câștig de cauză a formulat un număr suficient de concluzii respinse de această instanță și a formulat în instanță concluzii privind despăgubirile în mod vădit excesive, partea adversă trebuie obligată la plata propriilor cheltuieli de judecată și numai a unei părți din cheltuielile de judecată efectuate de partea care are câștig de cauză.

(a se vedea punctele 86‑88)