Language of document : ECLI:EU:F:2011:102

ORDONANȚA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE (Camera întâi)


5 iulie 2011


Cauza F‑73/10


Angel Coedo Suárez

împotriva

Consiliului Uniunii Europene

„Funcție publică – Funcționari – Acțiune în despăgubire – Decizie implicită de respingere a cererii de despăgubire, urmată de o decizie explicită de respingere a deciziei menționate – Tardivitatea reclamației prealabile împotriva deciziei implicite de respingere – Inadmisibilitate”

Obiectul:      Acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA în temeiul articolului 106a, prin care domnul Coedo Suárez solicită, în primul rând, anularea deciziei din 26 octombrie 2009 a Consiliului de respingere a cererii sale din 3 iunie 2009 de a obține repararea prejudiciilor pe care această instituție i le‑a cauzat, în al doilea rând, anularea deciziei din 26 mai 2010 a Consiliului de respingere a reclamației sale formulate împotriva deciziei menționate, iar în al treilea rând, obligarea Consiliului la repararea prejudiciilor material și moral pe care apreciază că le‑a suferit

Decizia:      Respinge acțiunea ca inadmisibilă. Consiliul Uniunii Europene suportă totalitatea cheltuielilor de judecată.

Sumarul ordonanței

1.      Funcționari – Acțiune – Reclamație administrativă prealabilă – Decizie implicită de respingere a unei cereri necontestată în termen – Decizie explicită ulterioară – Act de confirmare

(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)

2.      Funcționari – Acțiune – Reclamație administrativă prealabilă – Termene – Caracter de ordine publică – Decădere – Eroare scuzabilă – Noțiune

(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47; Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)

3.      Procedură – Cheltuieli de judecată – Sarcină – Luarea în considerare a cerințelor de echitate – Obligarea părții care a avut câștig de cauză la plata cheltuielilor de judecată

[Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției publice, art. 87 alin. (2) și art. 88; Statutul funcționarilor, art. 90 alin. (1)]

1.      Respingerea expresă a unei cereri după ce aceeași cerere a fost respinsă printr‑o decizie implicită are caracterul unui act pur confirmativ, care nu poate să permită funcționarului în cauză să continue procedura prealabilă, oferindu‑i un nou termen pentru introducerea reclamației. În plus, deși este adevărat că articolul 91 alineatul (3) a doua liniuță din statut prevede că decizia expresă de respingere care intervine după decizia implicită, însă în termenul de introducere a acțiunii, face să curgă un nou termen pentru introducerea acțiunii, această regulă nu privește decât termenul pentru introducerea acțiunii împotriva unei decizii de respingere a unei reclamații și nu privește termenul pentru introducerea unei reclamații împotriva deciziei de respingere a unei cereri. Astfel, articolul 91 alineatul (3) a doua liniuță din statut este o dispoziție specială privind modalitățile de calculare a termenelor pentru introducerea acțiunii, care trebuie să fie interpretată textual și în mod restrictiv.

(a se vedea punctele 37 și 38)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 17 noiembrie 2000, Martinelli/Comisia, T‑200/99, punctul 11 și jurisprudența citată

Tribunalul Uniunii Europene: 8 iulie 2010, Sevenier/Comisia, T‑368/09 P, punctele 28-30

Tribunalul Funcției Publice: 8 iulie 2009, Sevenier/Comisia, F‑62/08, punctele 33-40; 10 mai 2011, Barthel și alții/Curtea de Justiție, F‑59/10, punctele 25-27

2.      Termenele prevăzute la articolul 90 din statut, instituite pentru a asigura claritate și securitate juridică și pentru a evita orice discriminare sau tratament arbitrar în administrarea justiției, sunt de ordine publică și nu constituie un mijloc lăsat la dispoziția părților sau a instanței, căreia îi revine obligația de verifice, chiar și din oficiu, dacă sunt respectate.

Deși se admite că încălcarea normelor în materia termenelor de depunere a reclamației și de introducere a acțiunii nu poate determina respingerea cererii ca inadmisibilă în cazul în care această încălcare se datorează unei erori scuzabile a funcționarului, noțiunea de eroare scuzabilă nu poate viza însă decât împrejurări excepționale, în special cele în care instituția ar fi avut o conduită de natură să cauzeze, ea însăși sau într‑o măsură determinantă, o confuzie admisibilă în percepția unui justițiabil de bună‑credință și care dă dovadă de întreaga diligență cerută unei persoane normal informate

În această privință, comunicarea prin care se arată că o cerere formulată în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut este analizată și că serviciile instituției în cauză nu au ajuns la o concluzie definitivă nu produce niciun efect juridic și nu este de natură, în special, să prelungească termenele prevăzute la articolele 90 și 91 din statut. Părțile la un litigiu nu pot avea competența să prelungească după cum doresc termenele statutare, întrucât acestea sunt de ordine publică, iar respectarea lor este de natură să asigure claritatea și securitatea situațiilor juridice.

În plus, dreptul la o protecție juridică efectivă nu este deloc afectat de aplicarea strictă a reglementării Uniunii privind termenele procedurale, care este impusă de cerința securității juridice și de necesitatea de a evita orice discriminare sau orice tratament arbitrar la administrarea justiției. Astfel, dreptul la un proces echitabil, recunoscut în ordinea juridică a Uniunii la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nu se opune prevederii unui termen pentru introducerea unei acțiuni în justiție.

(a se vedea punctele 34, 40, 41 și 43)

Trimitere la:

Curte: 17 iunie 1965, Müller/Consiliul, 43/64; 17 februarie 1972, Richez‑Parise/Comisia, 40/71, punctele 8 și 9; 1 aprilie 1987, Dufay/Parlamentul European, 257/85, punctul 10; 29 iunie 2000, Politi/Fundația Europeană de Formare, C‑154/99 P, punctul 15; 17 mai 2002, Germania/Parlamentul European și Consiliul, C‑406/01, punctul 20 și jurisprudența citată; 18 ianuarie 2007, PKK și KNK/Consiliul, C‑229/05 P, punctul 101

Tribunalul de Primă Instanță: 10 aprilie 2003, Robert/Parlamentul European, T‑186/01, punctul 54; 2 martie 2004, Di Marzio/Comisia, T‑14/03, punctul 40; 15 ianuarie 2009, Braun‑Neumann/Parlamentul European, T‑306/08 P, punctul 36

Tribunalul Funcției Publice: 11 iunie 2009, Ketselidis/Comisia, F‑72/08, punctul 52; 12 mai 2010, Peláez Jimeno/Parlamentul European, F‑13/09, punctul 18

3.      În temeiul articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Tribunalul Funcției Publice poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să fie obligată numai la plata parțială a cheltuielilor de judecată sau chiar să nu fie obligată la plata acestora. În plus, în temeiul articolului 88 din același regulament de procedură, o parte, chiar dacă a avut câștig de cauză, poate fi obligată la plata, în tot sau în parte, a cheltuielilor de judecată, în cazul în care conduita acesteia, inclusiv din perioada anterioară formulării cererii introductive, justifică acest lucru.

În special, lăsarea cheltuielilor de judecată în sarcina instituției, deși a avut câștig de cauză, se poate justifica prin lipsa de diligență a acesteia în cadrul procedurii precontencioase, când, pe de o parte, a lăsat să se scurgă termenul de patru luni prevăzut la articolul 90 alineatul (1) din statut înainte de a adopta o decizie expresă de respingere a cererii prezentate de funcționarul respectiv și, pe de altă parte, nu a atras atenția persoanei interesate, în decizia în discuție, asupra împrejurării că o decizie implicită de respingere intervenise deja și că termenul de trei luni pentru introducerea unei reclamații începea să curgă de la această din urmă decizie.

(a se vedea punctele 45, 47 și 48)

Trimitere la:

Tribunalul Funcției Publice: 28 iunie 2006, Le Maire/Comisia, F‑27/05, punctul 53; Barthel și alții/Curtea de Justiție, citată anterior, punctele 33 și 34