CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 26 iulie 2017(1)
Cauza C‑326/16 P
LL
împotriva
Parlamentului European
„Recurs – Acțiune în anulare – Fost deputat în Parlamentul European – Decizie privind recuperarea indemnizațiilor referitoare la exercitarea funcțiilor parlamentare – Acțiune în anulare – Admisibilitate – Procedură de contestare la organele Parlamentului European – Articolul 72 din normele de aplicare a Statutului deputaților în Parlamentul European – Notificarea deciziei care are un efect nefavorabil în privința unei persoane – Trimitere poștală recomandată neridicată de destinatar – Termen de introducere a acțiunii – Articolul 263 al șaselea paragraf TFUE”
Introducere
1. Prin recursul formulat, recurentul, domnul LL, fost deputat în Parlamentul European, solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene LL/Parlamentul(2), prin care acesta a respins ca vădit inadmisibilă, pentru tardivitate, acțiunea sa în anulare îndreptată în special împotriva deciziei Parlamentului privind recuperarea unei indemnizații plătite recurentului în timpul mandatului său parlamentar.
2. Acest recurs ridică două probleme inedite privind dreptul procedural al Uniunii, și anume, pe de o parte, relația dintre căile de atac – administrativă și jurisdicțională – împotriva deciziilor Parlamentului care au efecte nefavorabile în privința deputaților și, pe de altă parte, modalitățile de notificare a deciziilor individuale în cazul în care trimiterea poștală nu a putut fi remisă destinatarului.
Cadrul juridic
3. Decizia Biroului Parlamentului European din 19 mai și din 9 iulie 2008 privind normele de aplicare a Statutului deputaților în Parlamentul European(3) prevede, la articolul 68 alineatul (1), intitulat „Recuperarea plăților necuvenite”:
„Orice sumă vărsată în mod nejustificat în aplicarea prezentelor norme trebuie restituită. Secretarul general dă instrucțiuni de recuperare a acestor sume de la deputații în cauză.”
4. Articolul 72 din normele de aplicare, intitulat „Contestarea”, prevede:
„(1) Orice deputat care consideră că prezentele norme au fost puse în aplicare în mod incorect cu privire la persoana sa de către serviciile competente poate adresa în scris o contestație secretarului general.
Decizia secretarului general cu privire la contestație prezintă motivele pe care se întemeiază.
(2) În cazul în care nu este de acord cu decizia Secretarului general, deputatul poate solicita, în termen de două luni de la notificarea deciziei Secretarului general, trimiterea chestiunii către chestori, care iau o hotărâre după consultarea secretarului general.
(3) Dacă una dintre părțile unei proceduri de contestare nu este de acord cu decizia adoptată de chestori, aceasta poate solicita, în termen de două luni de la notificarea deciziei respective, trimiterea chestiunii Biroului, care ia decizia finală.
(4) Prezentul articol se aplică moștenitorilor legali ai deputaților, precum și foștilor deputați și moștenitorilor legali ai acestora.”
Istoricul litigiului
5. Recurentul a fost deputat în Parlament în legislatura 1999-2004.
6. În urma unei anchete a Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF), prin care s‑a constatat că recurentului îi fusese plătită în mod necuvenit o indemnizație de asistență parlamentară în cuantum de 37 728 de euro, secretarul general al Parlamentului a adoptat, la 17 aprilie 2014, o decizie având ca obiect recuperarea acestei sume. Această decizie a fost notificată recurentului la 22 mai 2014 (denumită în continuare „decizia în litigiu”), împreună cu nota de debit din 5 mai 2014, care cuprindea modalitățile de recuperare.
7. Recurentul a formulat o contestație împotriva acestei decizii, solicitând trimiterea chestiunii către chestori, în temeiul articolului 72 alineatul (2) din normele de aplicare.
8. Această contestație a fost respinsă de chestori prin scrisoarea din 3 decembrie 2014, despre care recurentul precizează că a luat cunoștință în ziua următoare.
9. La 2 februarie 2015, recurentul a solicitat trimiterea chestiunii la Biroul Parlamentului, conform articolului 72 alineatul (3) din normele de aplicare.
10. Biroul Parlamentului a respins contestația recurentului prin decizia din 26 iunie 2015 (denumită în continuare „decizia Biroului”).
11. Parlamentul arată că decizia Biroului a fost transmisă prin scrisoare recomandată la 30 iunie 2015 la adresa indicată de recurent în scrisoarea sa de contestație. Această scrisoare a fost returnată de poșta belgiană fără să fi fost ridicată de recurent.
12. La 10 septembrie 2015, recurentul a primit un e‑mail de la un funcționar al Parlamentului, însoțit de decizia Biroului, precum și de nota de debit referitoare la suma în discuție.
Procedura în fața Tribunalului și ordonanța atacată
13. Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 4 noiembrie 2015, recurentul a formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu, precum și a notei de debit din 5 mai 2014.
14. În susținerea acțiunii, recurentul a invocat două motive întemeiate, primul, pe caracterul nelegal și nefondat al deciziei în litigiu și, al doilea, pe o încălcare a principiilor prescripției, termenului rezonabil, securității juridice și protecției încrederii legitime.
15. Prin ordonanța atacată, Tribunalul a respins acțiunea ca vădit inadmisibilă din motivul nerespectării termenului de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE. Tribunalul a indicat că decizia în litigiu și nota de debit fuseseră notificate recurentului la 22 mai 2014, în timp ce acțiunea a fost introdusă abia la 4 noiembrie 2015, și anume la peste 17 luni de la data notificării, fără ca recurentul să invoce existența unui caz fortuit sau a forței majore.
Concluziile părților în fața Curții
16. Recurentul solicită Curții anularea ordonanței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal. Parlamentul solicită respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Analiza recursului
17. În susținerea recursului, recurentul invocă patru motive întemeiate, primul, pe lipsa examinării complete a dosarului de către Tribunal, precum și pe eroarea de drept în aplicarea articolului 263 al șaselea paragraf TFUE și a articolului 72 din normele de aplicare, al doilea, pe o încălcare a articolului 126 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, al treilea, pe o încălcare a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și, al patrulea, pe o încălcare a articolului 133 și a articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului în ceea ce privește obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
18. Considerăm că trebuie analizat în primul rând primul motiv de recurs.
Introducere
19. În cadrul primului motiv, recurentul arată că, în cererea sa introductivă în primă instanță, a indicat că formulase o contestație împotriva deciziei în litigiu în fața chestorilor și, ulterior, în fața Biroului. Acesta impută Tribunalului faptul că nu a ținut seama de această împrejurare în scopul calculării termenului de introducere a acțiunii și, în plus, că a săvârșit o eroare de drept referitoare la aplicarea articolului 263 al șaselea paragraf TFUE și a articolului 72 din normele de aplicare.
20. Parlamentul contestă argumentele recurentului.
21. Observăm că prezentul motiv de recurs include, în realitate, două critici distincte întemeiate, prima, pe o insuficiență a motivării ordonanței atacate și, a doua, pe o eroare de drept.
Cu privire la motivarea ordonanței atacate
22. Recurentul impută Tribunalului că a omis să țină seama de faptul că inițiase procedura de contestare prevăzută la articolul 72 din normele de aplicare.
23. Această critică ni se pare întemeiată.
24. Reiese, astfel, din cererea introductivă în primă instanță că, în urma notificării deciziei în litigiu, recurentul formulase o contestație împotriva acestei decizii, în conformitate cu articolul 72 din normele de aplicare, în fața chestorilor, apoi în fața Biroului. În cererea sa, recurentul a indicat, de altfel, că formulase această contestație în termen și fusese informat cu privire la respingerea acesteia prin e‑mailul Parlamentului din 10 septembrie 2015.
25. Or, prin faptul că a constatat că acțiunea este tardivă pentru că a fost formulată la peste 17 luni de la data notificării deciziei în litigiu (punctele 7 și 9 din ordonanța atacată), Tribunalul a omis să se pronunțe cu privire la consecințele acestei proceduri de contestare asupra calculului termenului de introducere a acțiunii.
26. În consecință, ordonanța atacată este afectată de un viciu de motivare în această privință.
Cu privire la pretinsa eroare de drept referitoare la aplicarea articolului 263 al șaselea paragraf TFUE și a articolului 72 din normele de aplicare
27. În măsura în care reiese, implicit, din ordonanța atacată că formularea unei contestații în temeiul articolului 72 din normele de aplicare nu influențează, în orice caz, calculul termenului de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE, recurentul susține că Tribunalul a aplicat aceste dispoziții în mod eronat.
28. Observăm că această critică va permite Curții să interpreteze, pentru prima dată, articolul 72 din normele de aplicare.
29. Această interpretare va avea o importanță practică considerabilă, având în vedere numărul în creștere al procedurilor referitoare la aplicarea acestei dispoziții.
30. Tribunalul s‑a pronunțat deja cu privire la relația dintre contestația întemeiată pe articolul 72 din normele de aplicare și calea de atac jurisdicțională, statuând cu privire la excepția de inadmisibilitate într‑o cauză în prezent pendinte, prin Ordonanța Le Pen/Parlamentul(4).
31. Potrivit Tribunalului, cele două căi de atac – administrativă și jurisdicțională – nu se exclud una pe cealaltă, astfel încât reclamantul poate formula o contestație împotriva deciziei Parlamentului în temeiul articolului 72 din normele de aplicare simultan cu o acțiune în fața Tribunalului. Această soluție se întemeiază pe rațiunea potrivit căreia articolul 72 menționat instituie o procedură de contestare facultativă, lipsită de efect suspensiv și care nu constituie o condiție prealabilă pentru formularea unei căi de atac jurisdicționale(5).
32. Prin această soluție, Tribunalul a înlăturat poziția Parlamentului, care susținea în acea cauză că, atunci când un deputat formulează o contestație împotriva unei decizii, acesta nu poate formula simultan o cale de atac jurisdicțională împotriva aceleiași decizii, această cale de atac fiind prematură(6). Parlamentul susține aceeași teză în speță, afirmând că, deși articolul 72 din normele de aplicare nu prevede o procedură precontencioasă obligatorie, totuși, în cazul în care un deputat optează pentru introducerea unei contestații, acesta nu mai poate formula o cale de atac jurisdicțională, ci trebuie să aștepte rezultatul procedurii de contestare și, dacă este cazul, să atace decizia de respingere a contestației.
33. Observăm că este cert că articolul 72 din normele de aplicare instituie, în beneficiul deputaților, o procedură de contestare facultativă împotriva deciziilor adoptate de Parlament.
34. În plus, în opinia noastră, această dispoziție trebuie interpretată în sensul că este vorba despre o procedură de contestare prealabilă căii de atac jurisdicționale.
35. Reiese din însăși logica contenciosului administrativ că o cale de atac administrativă – fie obligatorie, fie facultativă – trebuie să fie prealabilă acțiunii în justiție. Procedura de contestare oferă o posibilitate de conciliere între justițiabil și administrație(7), pentru a evita un contencios. Această procedură administrativă nu se mai justifică în cazul în care persoana interesată formulează o cale de atac jurisdicțională împotriva aceluiași act.
36. Articolul 72 din normele de aplicare instituie astfel o procedură care, prin natura sa, este prealabilă contenciosului, deși este facultativă pentru persoana interesată.
37. În ceea ce privește efectele acestei proceduri asupra termenului de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE, considerăm că recurgerea la o procedură precontencioasă trebuie să păstreze în mod necesar termenul de introducere a căii de atac contencioase. O interpretare diferită ar fi contrară efectului util al unei proceduri contencioase. Aceeași considerație reiese din principiul adoptat în dreptul administrativ în unele state membre potrivit căruia orice decizie administrativă poate face obiectul unei căi de atac administrative care – cu condiția să fi fost formulată în termenul de introducere a căii de atac contencioase – întrerupe cursul acestui termen(8).
38. Această considerație stă de asemenea la baza soluției adoptate în mod explicit de legiuitor în privința unei proceduri prealabile de reclamație prevăzute, în mod obligatoriu, la articolele 90 și 91 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene(9) – potrivit căreia termenul de introducere a acțiunii curge de la data la care a fost comunicată decizia de respingere a reclamației.
39. Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, reclamația administrativă și respingerea acesteia fac parte integrantă dintr‑o procedură complexă, prealabilă căii de atac contencioase. În aceste condiții, acțiunea în anulare, chiar în cazul în care este îndreptată în mod formal împotriva respingerii reclamației, are ca efect sesizarea instanței cu actul cauzator de prejudiciu împotriva căruia a fost formulată reclamația(10). Acțiunea este admisibilă, indiferent dacă este îndreptată împotriva deciziei care face obiectul reclamației sau împotriva deciziei de respingere a reclamației, în măsura în care reclamația și acțiunea au fost formulate în termen(11).
40. În opinia noastră, aceste considerații se aplică cu aceeași forță procedurii de contestare prevăzute la articolul 72 din normele de aplicare.
41. Parlamentul subliniază totuși că, spre deosebire de reclamația prevăzută la articolele 90 și 91 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, care are caracter obligatoriu, cea prevăzută la articolul 72 din normele de aplicare este facultativă și nu este însoțită de un termen de răspuns care limitează acțiunea administrației.
42. Nu considerăm că această diferență este pertinentă în prezenta cauză. Căile de atac administrative prealabile urmează aceeași logică, cea a unei căi precontencioase, independent de caracterul lor obligatoriu sau facultativ. În plus, în ceea ce privește lipsa unui termen de răspuns impus administrației, observăm că acest termen constituie o garanție necesară în cazul căii de atac administrative obligatorii, o omisiune a administrației putând întârzia formularea căii de atac contencioase. În schimb, atunci când procedura administrativă este facultativă, lipsa termenului de răspuns nu riscă să limiteze accesul la instanță, dat fiind că reclamantul păstrează în orice moment posibilitatea de a renunța să urmeze procedura administrativă și de a formula o cale de atac contencioasă.
43. Având în vedere ceea ce precedă, considerăm că articolul 72 din normele de aplicare trebuie interpretat în sensul că termenul de introducere a acțiunii în anulare prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE este întrerupt de formularea unei contestații împotriva actului cauzator de prejudiciu, cu condiția ca contestația să fi fost formulată în termenul prevăzut sau, în lipsa unui termen de introducere a contestației(12), în termenul de introducere a acțiunii. Termenul începe să curgă din nou din ziua în care a fost notificată decizia de respingere a contestației.
44. Acțiunea în anulare care urmează acestei proceduri de contestare are ca efect sesizarea instanței cu actul cauzator de prejudiciu împotriva căruia a fost formulată contestația. Această considerație este valabilă, astfel cum a stabilit Curtea cu privire la procedura de reclamație prevăzută la articolele 90 și 91 din Statut(13), chiar și în cazul în care este îndreptată în mod formal împotriva respingerii reclamației.
45. Pe de altă parte, în cazul în care deputatul introduce o acțiune în anulare în fața Tribunalului în loc să formuleze o contestație sau înaintea finalizării procedurii de contestare, trebuie să se considere că renunță la a iniția această procedură prealabilă. Aceasta reiese din natura facultativă a procedurii în discuție, inițierea (sau neinițierea) acesteia fiind lăsată la alegerea persoanei interesate. Nu suntem, așadar, convinși de soluția adoptată de Tribunal în cauza Le Pen/Parlamentul(14).
46. În măsura în care ordonanța atacată se întemeiază pe considerația potrivit căreia termenul de introducere a acțiunii împotriva deciziei în litigiu nu a fost întrerupt prin formularea contestației întemeiate pe articolul 72 din normele de aplicare, această ordonanță este afectată de o eroare de drept.
47. În consecință, considerăm că cele două critici ale prezentului motiv trebuie admise, iar ordonanța atacată trebuie anulată fără a fi necesară examinarea celorlalte motive de recurs.
Cu privire la consecințele anulării
Observații generale
48. În conformitate cu articolul 61 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, atunci când Curtea anulează hotărârea Tribunalului, aceasta poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.
49. În speță, apreciem că Curtea dispune de elementele necesare pentru a se pronunța în mod definitiv cu privire la admisibilitatea acțiunii. În schimb, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la temeinicia acesteia, dat fiind că, prin ordonanța atacată, Tribunalul s‑a limitat la a respinge acțiunea ca vădit inadmisibilă, fără a intra în dezbaterea pe fond.
50. Observăm că este cert că recurentul, în calitate de destinatar al deciziei în litigiu, are calitate procesuală activă în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.
51. Singura cauză de inadmisibilitate invocată de Parlament privește respectarea termenului de introducere a acțiunii.
52. Parlamentul invocă două argumente în această privință referitoare, primul, la termenul de prescripție și, al doilea, la data notificării deciziei de respingere a contestației.
Cu privire la termenul de prescripție
53. În primul rând, Parlamentul susține că, în măsura în care acțiunea este îndreptată împotriva deciziei în litigiu, iar nu împotriva deciziei Biroului de respingere a contestației, termenul de introducere a acțiunii trebuie să fie calculat începând din ziua notificării acestei dintâi decizii. În consecință, potrivit Parlamentului, acest termen este depășit cu mai multe luni.
54. Ținând seama de considerațiile expuse mai sus(15), acest argument nu poate fi admis. Astfel, termenul de introducere a acțiunii împotriva deciziei în litigiu, deși începuse să curgă, a fost întrerupt prin formularea contestației și a reînceput să curgă în integralitatea sa în ziua notificării deciziei Biroului de respingere a contestației. Data notificării acestei decizii constituie, așadar, punctul de pornire pentru calculul termenului de introducere a acțiunii.
Cu privire la data notificării deciziei de respingere a contestației
55. În al doilea rând, Parlamentul susține că acțiunea este tardivă, chiar în cazul în care termenul începe din ziua în care a fost notificată decizia de respingere a contestației. Astfel, potrivit Parlamentului, această decizie a fost notificată printr‑o scrisoare recomandată cu confirmare de primire, pentru care serviciile poștale au depus un aviz la 30 iunie 2015. Parlamentul susține că, dat fiind că recurentul nu a ridicat scrisoarea în termenul normal de păstrare de 15 zile aplicat de poșta belgiană, trebuie să se considere că decizia a fost notificată în mod corespunzător la 15 iulie 2015, și anume la data expirării termenului de păstrare menționat. Parlamentul adaugă că nu este pertinent faptul că, la data depunerii avizului, recurentul se mutase deja în străinătate și nu mai locuia la adresa indicată, în măsura în care recurentul nu a informat Parlamentul cu privire la schimbarea adresei.
56. Recurentul contestă acest argument, indicând că a luat cunoștință pentru prima dată de decizia Biroului prin e‑mailul Parlamentului la 10 septembrie 2015, această dată trebuind, așadar, să fie reținută ca fiind data notificării.
57. Pentru a se pronunța cu privire la cauza de inadmisibilitate invocată de Parlament, trebuie să se stabilească modalitățile de calcul al termenului de introducere a acțiunii, în ipoteza în care decizia care are un efect nefavorabil în privința unei persoane este notificată prin intermediul scrisorii recomandate cu confirmare de primire.
58. Este vorba despre un aspect procedural important, întrucât acest mijloc de notificare este utilizat în mod obișnuit de instituții.
59. Amintim că reiese de la articolul 297 alineatul (2) al treilea paragraf TFUE că deciziile care se adresează unui destinatar trebuie notificate destinatarilor lor și produc efecte prin această notificare. Această dispoziție consacră un principiu de securitate juridică din care rezultă că drepturile și obligațiile care decurg dintr‑un act administrativ individual nu pot fi opuse destinatarului acestuia atâta vreme cât acest act nu i‑a fost adus la cunoștință în mod corespunzător(16).
60. Conform articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, acțiunea în anulare trebuie formulată, pentru un act care trebuie notificat, în termen de două luni începând de la notificarea acestuia reclamantului.
61. Potrivit unei jurisprudențe constante, o decizie este notificată în mod corespunzător, în sensul articolului 263 al șaselea paragraf și al articolului 297 alineatul (2) al treilea paragraf TFUE, atunci când este comunicată destinatarului, iar acesta este în măsură să ia cunoștință de decizie(17).
62. Modalitățile de notificare aplicate în vederea satisfacerii acestor cerințe nu trebuie să fie excesiv de formaliste, respectând în același timp principiile generale ale dreptului și în special principiul bunei administrări(18).
63. În ceea ce privește notificarea prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, observăm că, atunci când scrisoarea este returnată expeditorului întrucât destinatarul acesteia nu a ridicat‑o, este evident că aceasta nu a putut fi comunicată destinatarului.
64. Parlamentul susține totuși că trebuie să se considere că o astfel de notificare a fost efectuată în mod corespunzător atunci când destinatarul, înștiințat prin intermediul unui aviz remis la adresa sa de reședință, nu ridică scrisoarea în termenul aplicat de poștă.
65. Parlamentul face referire, în această privință, la Ordonanța AG/Parlamentul(19), în care Tribunalul Funcției Publice a constatat că legalitatea notificării prin scrisoare recomandată este condiționată de respectarea „normelor naționale în materia distribuirii corespondenței”. În plus, Tribunalul Funcției Publice a constatat, omițând totuși să precizeze normele naționale aplicate, că, în cazul în care destinatarul nu ridică scrisoarea recomandată în termenul aplicat de serviciile poștale, trebuie să se considere că aceasta a fost notificată în mod corespunzător la data expirării acestui termen(20).
66. Observăm că prezumția potrivit căreia o notificare este considerată ca fiind efectuată în mod corespunzător, în anumite condiții, chiar și în cazul în care destinatarul nu ridică scrisoarea recomandată există în dreptul național al anumitor state membre. În special, în cadrul procedurilor civile, posibilitatea de a constata că notificarea actului de procedură este considerată efectuată permite apărarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă al reclamantului, dat fiind că imposibilitatea de a obține o hotărâre judecătorească din cauza dificultăților privind notificarea pârâtului ar atrage o denegare de dreptate(21). Chiar în cazul în care o astfel de prezumție este prevăzută în dreptul național, condițiile care permit invocarea acesteia variază de la un stat membru la altul(22).
67. Considerăm că eventuala introducere a unei astfel de prezumții în dreptul procedural al Uniunii ține de rolul exclusiv al legiuitorului.
68. Astfel, ținând seama de imperativul de securitate juridică asociat aplicării termenelor legale, posibilitatea de a introduce o nouă normă referitoare la notificarea deciziilor individuale care ar avea consecințe juridice asupra datei de intrare în vigoare a acestor decizii, precum și asupra calculului termenului pentru formularea unei acțiuni trebuie să fie rezervată legiuitorului. Aceasta este situația cu atât mai mult cu cât aplicarea prezumției în discuție trebuie să fie însoțită de modalități precise, stabilite în prealabil, în special termenul uniform la expirarea căruia scrisoarea este considerată notificată, dat fiind că termenele aplicate de serviciile poștale variază în funcție de țară, de serviciu și de natura trimiterii.
69. Observăm, în plus, că interpretarea extensivă a modalităților de notificare a deciziilor individuale propusă de Parlament ar fi contrară dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă garantat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, precum și principiului in dubio pro actione, potrivit căruia, în caz de îndoială, trebuie privilegiată o interpretare a dispozițiilor procedurale care nu privează persoanele interesate de dreptul la o acțiune în justiție(23).
70. Astfel, în opinia noastră, în lipsa unor dispoziții explicite în acest sens(24), o instituție a Uniunii nu se poate întemeia pe o prezumție potrivit căreia o notificare este efectuată în mod corespunzător atunci când destinatarul nu ridică scrisoarea recomandată în termenul acordat de serviciile poștei.
71. Lipsa unei asemenea norme de drept al Uniunii nu poate fi remediată, de altfel, printr‑o trimitere la dreptul național.
72. Observăm că nici articolul 263 al șaselea paragraf TFUE, nici articolul 297 al doilea paragraf TFUE nu efectuează trimiteri la dreptul național în vederea stabilirii sensului sau a domeniului de aplicare al noțiunii „notificare”.
73. Or, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, termenii unei dispoziții a dreptului Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă(25). În ceea ce privește termenele de introducere a acțiunilor, o astfel de interpretare trebuie să permită, în plus, evitarea oricărei discriminări în administrarea justiției(26).
74. Acest imperativ de interpretare autonomă și uniformă se aplică cu atât mai mult în speță, având în vedere că este vorba despre o noțiune de drept primar al Uniunii care servește la stabilirea datei la care deciziile instituțiilor încep să își producă efectele juridice.
75. O trimitere la dreptul național ar compromite acest imperativ, dat fiind că dispozițiile naționale variază semnificativ, atât în ceea ce privește însăși posibilitatea de a prezuma că notificarea a avut loc, în pofida faptului că scrisoarea nu a putut fi remisă destinatarului său, cât și în ceea ce privește modalitățile unei astfel de prezumții.
76. Pe de altă parte, în măsura în care Parlamentul susține că s‑a putut baza în mod valabil pe adresa din Belgia comunicată de recurent în contestația sa, observăm în primul rând că, din câte cunoaștem, nicio normă explicită nu impune unei părți la procedura de contestare în discuție să informeze instituția cu privire la modificarea adresei sale(27). Parlamentul nu indică nici că a informat recurentul cu privire la o asemenea eventuală obligație. În al doilea rând, chiar presupunând că o astfel de obligație există, Parlamentul nu invocă nicio normă de drept care să precizeze consecințele omisiunii de a comunica o asemenea informație. În acest context, trimiterea la dreptul național ni se pare insuficientă, întrucât normele variază de la un stat membru la altul. Pe de altă parte, ar trebui ridicată în acest caz problema dacă modalitățile naționale care trebuie aplicate ar fi cele ale dreptului belgian sau ale dreptului țării în care recurentul avea reședința obișnuită la momentul notificării. În orice caz, deși recurentul a omis să informeze Parlamentul cu privire la modificarea adresei sale după formularea contestației, trebuie observat că, în contestația sa, acesta indicase de asemenea adresa sa electronică, precum și numărul său de telefon, care, potrivit recurentului, au rămas neschimbate.
77. În consecință, contrar celor susținute de Parlament, nu se poate considera că decizia Biroului de respingere a contestației formulate de recurent a fost notificată la 15 iulie 2015.
78. În ceea ce privește data notificării acestei decizii, observăm că revine părții care se prevalează de tardivitatea unei acțiuni sarcina de a furniza proba privind data la care decizia a fost comunicată destinatarului său(28).
79. În consecință, în lipsa unei probe contrare furnizate de Parlament, trebuie constatat că decizia Biroului a fost comunicată recurentului prin e‑mailul din 10 septembrie 2015.
80. Observăm că adresa electronică în discuție a fost comunicată de recurent Parlamentului printre altele în scrisoarea sa de contestație din 2 februarie 2015, acest mijloc de comunicare fiind, așadar, acceptat în mod implicit de părți. În memoriul în răspuns, Parlamentul arată chiar el că a trimis e‑mailul în discuție pentru a respecta principiul bunei administrări. În plus, întrucât recurentul a confirmat imediat primirea e‑mailului, nu se poate susține că acesta a încercat să eludeze modalitățile de notificare.
81. Dat fiind că decizia de respingere a contestației a fost notificată la 10 septembrie 2015, termenul de introducere a acțiunii împotriva deciziei în litigiu care face obiectul acestei contestații a expirat la 20 noiembrie 2015. Prin urmare, prezenta acțiune, introdusă la 4 noiembrie 2015, nu este tardivă.
82. În lumina ansamblului acestor observații, considerăm că ordonanța atacată trebuie anulată, cauza de inadmisibilitate invocată de Parlament trebuie respinsă, iar cauza trebuie trimisă Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la fond.
Concluzie
83. În lumina a ceea ce precedă, propunem Curții admiterea recursului, anularea Ordonanței din 19 aprilie 2016, LL/Parlamentul (T‑615/15, nepublicată, EU:T:2016:432), și trimiterea cauzei Tribunalului spre rejudecare, cererea privind cheltuielile de judecată urmând a fi soluționată odată cu fondul.