HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)
5 octombrie 2023(*)
„Trimitere preliminară – Politica socială – Apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective – Directiva 98/59/CE – Articolul 1 alineatul (1) primul paragraf litera (b) și articolul 6 – Procedură de informare și de consultare a lucrătorilor în cazul unei concedieri colective preconizate – Lipsa desemnării unor reprezentanți ai lucrătorilor – Reglementare națională care permite unui angajator să nu îi informeze și să nu îi consulte în mod individual pe lucrătorii vizați”
În cauza C‑496/22,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel București (România), prin decizia din 22 iunie 2022, primită de Curte la 22 iulie 2022, în procedura
EI
împotriva
SC Brink’s Cash Solutions SRL,
CURTEA (Camera a șaptea),
compusă din doamna M. L. Arastey Sahún, președintă de cameră, și domnii F. Biltgen (raportor) și J. Passer, judecători,
avocat general: domnul P. Pikamäe,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 24 mai 2023,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru EI, de V. Stănilă, avocat;
– pentru SC Brink’s Cash Solutions SRL, de S. Șusnea și R. Zahanagiu, avocați;
– pentru guvernul român, de M. Chicu, E. Gane și O.‑C. Ichim, în calitate de agenți;
– pentru guvernul german, de J. Möller și A. Hoesch, în calitate de agenți;
– pentru guvernul elen, de V. Baroutas și M. Tassopoulou, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de C. Gheorghiu, C. Hödlmayr și B.‑R. Killmann, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (1) primul paragraf litera (b) și a articolului 6 din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective (JO 1998, L 225, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 95), astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2015/1794 a Parlamentului European și a Consiliului din 6 octombrie 2015 (JO 2015, L 263, p. 1) (denumită în continuare „Directiva 98/59”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între EI, pe de o parte, și fostul său angajator, SC Brink’s Cash Solutions SRL, pe de altă parte, în legătură cu concedierea sa.
Cadrul juridic
Directiva 98/59
3 Potrivit considerentelor (2), (6) și (12) ale Directivei 98/59:
„(2) întrucât este important să se acorde o protecție sporită lucrătorilor în cazul concedierilor colective, luându‑se în considerare necesitatea dezvoltării economice și sociale echilibrate în cadrul Comunității;
[…]
(6) întrucât Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, adoptată cu ocazia reuniunii Consiliului European de la Strasbourg din 9 decembrie 1989 de către șefii de stat sau de guvern din 11 state membre, declară, între altele, la punctul 7 primul alineat prima teză și al doilea alineat, la punctul 17 primul alineat și la punctul 18 a treia liniuță:
«7. Realizarea pieței interne trebuie să conducă la o îmbunătățire a condițiilor de muncă și de viață ale lucrătorilor din Comunitatea Europeană […]
Această îmbunătățire trebuie să determine, acolo unde este necesar, dezvoltarea anumitor aspecte ale reglementărilor referitoare la ocuparea forței de muncă, cum ar fi procedurile de concediere colectivă și cele referitoare la faliment.
[…]
17. Informarea, consultarea și participarea lucrătorilor trebuie dezvoltate prin mecanisme adecvate, ținând seama de practicile în vigoare în diferitele state membre.
[…]
18. Aceste proceduri de informare, consultare și participare trebuie puse în practică în timp util, în special în următoarele cazuri:
[–…]
[–…]
– în cazul procedurilor de concediere colectivă;
[–…]»
[…]
(12) întrucât statele membre ar trebui să se asigure că reprezentanții lucrătorilor și[/sau] lucrătorii au la dispoziție proceduri administrative și[/sau] judiciare pentru ca obligațiile prevăzute în prezenta directivă să fie îndeplinite”.
4 Articolul 1 alineatul (1) primul paragraf litera (b) din această directivă prevede:
„În sensul prezentei directive:
[…]
(b) «reprezentanții lucrătorilor» reprezintă reprezentanții lucrătorilor prevăzuți de legislațiile sau practicile statelor membre.”
5 Articolul 2 din directiva menționată, care face parte din secțiunea II din aceasta, intitulată „Informarea și consultarea”, prevede:
„(1) În cazul în care un angajator are în vedere concedieri colective, acesta inițiază în timp util consultări cu reprezentanții lucrătorilor pentru a ajunge la un acord.
(2) Aceste consultări se referă cel puțin la posibilitățile de a evita concedierile colective sau de a reduce numărul de lucrători afectați, precum și la posibilitățile de a atenua consecințele prin recurgerea la măsuri sociale însoțitoare vizând, între altele, sprijin pentru redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor concediați.
[…]
(3) Pentru a permite reprezentanților lucrătorilor să formuleze propuneri constructive, în timp util, în cursul acestor consultări, angajatorul are obligația:
(a) să le furnizeze toate informațiile utile și,
(b) în orice caz, să le comunice în scris:
(i) motivele concedierilor preconizate;
(ii) numărul și categoriile de lucrători care vor fi concediați;
(iii) numărul și categoriile de lucrători încadrați în mod normal;
(iv) perioada în cursul căreia vor avea loc concedierile preconizate;
(v) criteriile propuse pentru selectarea lucrătorilor care urmează a fi concediați în măsura în care legislațiile și[/sau] practicile naționale atribuie această competență angajatorului;
(vi) metoda de calcul al oricăror eventuale indemnizații de șomaj, în afara celor decurgând din legislațiile și[/sau] practicile naționale.
[…]”
6 Articolul 3 din aceeași directivă, care figurează în secțiunea III din aceasta, intitulată „Procedura referitoare la concedierile colective”, prevede la alineatul (1):
„Angajatorii notifică în scris autoritatea publică competentă cu privire la orice concediere colectivă preconizată.
[…]
Această notificare cuprinde toate informațiile utile cu privire la concedierile colective preconizate și la consultările cu reprezentanții lucrătorilor prevăzute la articolul 2 și, în special, motivele concedierilor, numărul lucrătorilor care urmează a fi concediați, numărul lucrătorilor încadrați în mod normal și perioada în care vor avea loc aceste concedieri.”
7 Articolul 6 din Directiva 98/59 prevede:
„Statele membre asigură punerea la dispoziția reprezentanților lucrătorilor și[/sau] a lucrătorilor [a unor] proceduri administrative și[/sau] judiciare care să permită respectarea obligațiilor prevăzute de prezenta directivă.”
Dreptul român
8 Directiva 98/59 a fost transpusă în ordinea juridică română prin Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003 privind Codul muncii (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003), în versiunea sa republicată care este aplicabilă litigiului principal (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011) (denumită în continuare „Codul muncii”).
9 Articolul 69 din Codul muncii prevede:
„(1) În cazul în care angajatorul intenționează să efectueze concedieri colective, acesta are obligația de a iniția, în timp util și în scopul ajungerii la o înțelegere, în condițiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire cel puțin la:
a) metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați;
b) atenuarea consecințelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaților concediați.
(2) În perioada în care au loc consultări, potrivit alineatului (1), pentru a permite sindicatului sau reprezentanților salariaților să formuleze propuneri în timp util, angajatorul are obligația să le furnizeze toate informațiile relevante și să le notifice, în scris, următoarele:
a) numărul total și categoriile de salariați;
b) motivele care determină concedierea preconizată;
c) numărul și categoriile de salariați care vor fi afectați de concediere;
d) criteriile avute în vedere, potrivit legii și/sau contractelor colective de muncă, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere;
e) măsurile avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor;
f) măsurile pentru atenuarea consecințelor concedierii și compensațiile ce urmează să fie acordate salariaților concediați, conform dispozițiilor legale și/sau contractului colectiv de muncă aplicabil;
g) data de la care sau perioada în care vor avea loc concedierile;
h) termenul înăuntrul căruia sindicatul sau, după caz, reprezentanții salariaților pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numărului salariaților concediați.
(3) Criteriile prevăzute la alineatul (2) litera d) se aplică pentru departajarea salariaților după evaluarea realizării obiectivelor de performanță.
[…]”
10 Articolul 70 din acest cod prevede:
„Angajatorul are obligația să comunice o copie a notificării prevăzute la articolul 69 alineatul (2) inspectoratului teritorial de muncă și agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă la aceeași dată la care a comunicat‑o sindicatului sau, după caz, reprezentanților salariaților.”
11 Potrivit articolului 71 alineatul (1) din codul menționat:
„Sindicatul sau, după caz, reprezentanții salariaților pot propune angajatorului măsuri în vederea evitării concedierilor ori diminuării numărului salariaților concediați, într‑un termen de 10 zile calendaristice de la data primirii notificării.”
12 Articolul 221 din același cod are următorul cuprins:
„(1) La angajatorii la care sunt încadrați mai mult de 20 de salariați și la care nu sunt constituite organizații sindicale reprezentative conform legii, interesele salariaților pot fi promovate și apărate de reprezentanții lor, aleși și mandatați special în acest scop.
(2) Reprezentanții salariaților sunt aleși în cadrul adunării generale a salariaților, cu votul a cel puțin jumătate din numărul total al salariaților.
(3) Reprezentanții salariaților nu pot să desfășoare activități ce sunt recunoscute prin lege exclusiv sindicatelor.”
13 Articolul 222 din Codul muncii prevede:
„(1) Pot fi aleși ca reprezentanți ai salariaților salariații care au capacitate deplină de exercițiu.
(2) Numărul de reprezentanți aleși ai salariaților se stabilește de comun acord cu angajatorul, în raport cu numărul de salariați ai acestuia.
(3) Durata mandatului reprezentanților salariaților nu poate fi mai mare de 2 ani.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
14 La 14 august 2014, reclamantul din litigiul principal a încheiat un contract de muncă cu pârâta din litigiul principal, în calitate de agent transport valori.
15 În contextul pandemiei cauzate de coronavirusul SARS‑CoV‑2 și al instituirii stării de urgență în România între 16 martie și 15 mai 2020, pârâta din litigiul principal a avut o scădere considerabilă a activității sale la nivel național, care s‑a repercutat asupra profitului său. În acest context particular, ea a decis să își restructureze întreprinderea și a inițiat o procedură de concediere colectivă, având ca obiect desființarea a 128 de posturi la nivel național. La 12, 13 și 15 mai 2020, ea și‑a notificat intenția de a iniția această procedură de concediere autorităților în domeniu, și anume Agenția Municipală pentru Ocuparea Forței de Muncă București (România), Inspecția Muncii (România) și Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului București (România). Această notificare indica în mod expres că concedierile lucrătorilor vizați vor avea loc între 19 mai și 2 iulie 2020. Deoarece mandatul reprezentanților lucrătorilor desemnați anterior expirase la 23 aprilie 2020, fără să fi fost aleși noi reprezentanți, notificarea menționată nu a fost transmisă acestor reprezentanți. Această notificare nu a fost nici comunicată individual fiecărui lucrător vizat de procedura de concediere menționată.
16 Reclamantul din litigiul principal, care face parte dintre cei 128 de lucrători concediați, a introdus o acțiune împotriva deciziei privind concedierea sa, care a fost respinsă în primă instanță. El a declarat apel la instanța de trimitere, susținând că pârâta din litigiul principal avea obligația imperativă de a‑i informa și de a‑i consulta pe lucrători în mod individual (denumită în continuare „etapa de informare și de consultare a lucrătorilor”), chiar și în lipsa unui sindicat sau a unor reprezentanți desemnați pentru apărarea intereselor lor. Într‑o situație particulară precum cea în discuție în litigiul principal, ar fi revenit pârâtei din litigiul principal sarcina de a‑i informa pe lucrătorii vizați cu privire la necesitatea de a desemna noi reprezentanți în vederea aceleiași proceduri de concediere.
17 Pârâta din litigiul principal arată, la rândul său, că, din cauza nereînnoirii mandatelor reprezentanților lucrătorilor, s‑a aflat într‑o situație atipică de absență a unui partener social. Astfel, lipsa de coordonare a salariaților ar fi făcut imposibilă desemnarea unor reprezentanți cu mandat valabil în timpul procedurii de concediere colectivă. Informarea și consultarea reprezentanților lucrătorilor nu s‑ar fi putut, așadar, realiza și, în măsura în care legislația națională în cauză prevede că această procedură trebuie să fie parcursă cu sindicatul și/sau cu reprezentanții salariaților, iar nu cu salariații considerați în mod individual, ea ar fi fost scutită de efectuarea informării și a consultării lucrătorilor în mod individual.
18 Instanța de trimitere arată că și alți lucrători au contestat legalitatea procedurii de concediere colectivă inițiate de pârâta din litigiul principal în fața instanțelor române, care au apreciat că deciziile de concediere erau conforme cu legea. Instanța de trimitere consideră că articolul 2 alineatul (3) din Directiva 98/59, citit în lumina considerentelor (2), (6) și (12) ale acesteia, trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale care, în lipsa unui mecanism național obligatoriu de desemnare a unor reprezentanți ai lucrătorilor, ar goli de conținut, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, obligația de informare și de consultare a lucrătorilor. În opinia sa, din interpretarea articolului 2 alineatul (3) din Directiva 98/59 coroborat cu articolul 6 din această directivă rezultă că etapa de informare și de consultare a lucrătorilor, chiar în lipsa unor reprezentanți ai lucrătorilor, este obligatorie în cadrul unei proceduri de concediere colectivă, chiar dacă nu ar aduce nicio modificare în planul de restructurare intenționat de angajator.
19 Instanța de trimitere arată însă că alte curți de apel naționale, având de interpretat și de aplicat aceste dispoziții ale Directivei 98/59, au ajuns la concluzia inversă prevalându‑se de o interpretare literală a acestei directive, potrivit căreia reprezentanții lucrătorilor sunt singurii beneficiari ai obligației de informare și de consultare. Astfel, în opinia acestor instanțe, în lipsa unor reprezentanți ai lucrătorilor, un angajator nu ar fi obligat să respecte etapa de informare și de consultare a lucrătorilor.
20 În aceste condiții, Curtea de Apel București (România) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 1 [alineatul (1) primul paragraf litera (b)] și articolul 6 din Directiva [98/59], citite în lumina considerentelor (2) și (6) din preambulul aceleiași directive, se opun unei legislații naționale care permite unui angajator să nu [îi] consulte [pe] lucrătorii vizați de o procedură colectivă de concediere pentru că aceștia nu au desemnați reprezentanți și nici obligația legală de a o face?
2) Articolul 1 [alineatul (1) primul paragraf litera (b)] și articolul 6 din Directiva [98/59], citite în lumina considerentelor (2) și (6) din preambulul aceleiași directive, se interpretează în sensul în care, în ipoteza descrisă mai sus, angajatorul are obligația informării și consultării tuturor salariaților vizați de procedura concedierii colective?”
Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară
21 Pârâta din litigiul principal contestă admisibilitatea cererii de decizie preliminară pentru motivul că întrebările adresate de instanța de trimitere privesc în realitate interpretarea și aplicarea dreptului național. Astfel, mai întâi, instanța de trimitere ar statua cu privire la lipsa unei obligații legale de consultare și de informare prevăzute de legislația internă în sarcina angajatorilor în ipoteza în care salariații nu și‑au desemnat reprezentanți și ea ar face trimitere la divergențele de interpretare existente în jurisprudența națională în această privință. În continuare, instanța de trimitere ar urmări constatarea transpunerii necorespunzătoare a Directivei 98/59 în dreptul român. Or, o astfel de constatare nu poate interveni în cadrul unei proceduri preliminare, ci ar trebui să facă obiectul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. În sfârșit, în conformitate cu jurisprudența Curții, o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva acestuia din urmă.
22 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre aceasta din urmă și instanțele naționale, instituită la articolul 267 TFUE, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe [Hotărârea din 29 iunie 2023, International Protection Appeals Tribunal și alții (Atentat în Pakistan), C‑756/21, EU:C:2023:523, punctul 35, precum și jurisprudența citată].
23 Astfel, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate [Hotărârea din 29 iunie 2023, International Protection Appeals Tribunal și alții (Atentat în Pakistan), C‑756/21, EU:C:2023:523, punctul 36, precum și jurisprudența citată].
24 În speță, nu reiese în mod vădit din dosarul de care dispune Curtea că situația în discuție în litigiul principal corespunde uneia dintre aceste ipoteze. Astfel, este cert că reclamantul din litigiul principal a fost concediat în cadrul unei proceduri de concediere colectivă și că dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal urmăresc să asigure transpunerea în dreptul român a dispozițiilor Directivei 98/59 a căror interpretare este solicitată.
25 În plus, trebuie să se constate, pe de o parte, că instanța de trimitere identifică în mod suficient dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare i se pare necesară și dispozițiile Codului muncii care ar putea fi eventual incompatibile cu aceste dispoziții ale dreptului Uniunii. Pe de altă parte, elementele care figurează în cererea de decizie preliminară permit să se înțeleagă întrebările adresate de instanța de trimitere și contextul în care acestea au fost adresate.
26 Cererea de decizie preliminară este, așadar, conformă cu cerințele care decurg din jurisprudența Curții și care sunt amintite la punctul 22 din prezenta hotărâre.
27 În ceea ce privește argumentul potrivit căruia o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu ar putea fi invocată ca atare împotriva acestuia din urmă, trebuie amintit că, deși este, desigur, adevărat că Curtea a statuat în mod repetat că nici chiar o dispoziție clară, precisă și necondiționată a unei directive care are ca obiect să confere drepturi sau să impună obligații particularilor nu poate fi aplicată ca atare în cadrul unui litigiu care se poartă exclusiv între particulari (Hotărârea din 7 august 2018, Smith, C‑122/17, EU:C:2018:631, punctul 43 și jurisprudența citată) și că o directivă nu poate fi invocată în cadrul unui litigiu între particulari cu scopul de a înlătura reglementarea unui stat membru contrară acestei directive (Hotărârea din 7 august 2018, Smith, C‑122/17, EU:C:2018:631, punctul 44), de aici nu rezultă totuși că o cerere de decizie preliminară care privește interpretarea unei directive, invocată în cadrul unui litigiu între particulari, este inadmisibilă.
28 Astfel, interpretarea unei directive în cadrul unui asemenea litigiu poate fi necesară pentru a permite unei instanțe naționale, chemată să aplice dreptul său național, să interpreteze acest drept, în măsura posibilului, în lumina literei și a spiritului directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit prin aceasta și pentru a se conforma în acest mod articolului 288 al treilea paragraf TFUE (a se vedea în special Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer și alții, C‑397/01-C‑403/01, EU:C:2004:584, punctele 113 și 114, Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI, C‑441/14, EU:C:2016:278, punctul 31, și Hotărârea din 7 august 2018, Smith, C‑122/17, EU:C:2018:631, punctul 39).
29 În consecință, cererea de decizie preliminară este admisibilă.
Cu privire la întrebările preliminare
30 Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 18 din prezenta hotărâre, întrebările instanței de trimitere nu se limitează la interpretarea articolului 1 alineatul (1) primul paragraf litera (b) și a articolului 6 din Directiva 98/59, ci acoperă și interpretarea articolului 2 alineatul (3) din această directivă. Prin urmare, cele două întrebări preliminare adresate, care trebuie analizate împreună, trebuie înțelese ca având în esență ca obiect să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (1) primul paragraf litera (b), articolul 2 alineatul (3) și articolul 6 din Directiva 98/59 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care nu prevede o obligație pentru angajator de a‑i consulta în mod individual pe lucrătorii vizați de o concediere colectivă preconizată, atunci când acești lucrători nu au desemnat reprezentanți ai lucrătorilor, și care nu îi obligă pe lucrătorii menționați să facă o astfel de desemnare.
31 În această privință, trebuie amintit că din jurisprudența Curții reiese că obiectivul principal al Directivei 98/59 constă în a asigura că o consultare a reprezentanților lucrătorilor vizați și informarea autorității publice competente precedă concedierile colective (Hotărârea din 17 martie 2021, Consulmarketing, C‑652/19, EU:C:2021:208, punctul 40 și jurisprudența citată).
32 În plus, Curtea a statuat în mod repetat că dreptul la informare și la consultare prevăzut de Directiva 98/59 este destinat reprezentanților lucrătorilor, iar nu lucrătorilor considerați individual (Hotărârea din 16 iulie 2009, Mono Car Styling, C‑12/08, EU:C:2009:466, punctul 38). Ea a adăugat că articolul 2 alineatul (3) din această directivă conferă lucrătorilor vizați o protecție colectivă, iar nu individuală (Hotărârea din 13 iulie 2023, G GmbH, C‑134/22, EU:C:2023:567, punctul 37).
33 Reiese de asemenea din articolul 3 din Directiva 98/59, care prevede obligația de notificare către autoritatea publică competentă a oricărei concedieri colective preconizate, împreună cu toate informațiile utile cu privire la aceasta și la consultările cu reprezentanții lucrătorilor, că numai reprezentanții lucrătorilor trebuie să primească o copie a notificării în discuție și că aceștia din urmă își pot transmite eventualele observații acestei autorități publice, o astfel de posibilitate nefiind acordată lucrătorilor considerați individual.
34 Prin urmare, trebuie să se constate că dispozițiile Directivei 98/59 nu prevăd o obligație pentru angajator de a efectua informarea și consultarea individuală a lucrătorilor vizați de o concediere colectivă preconizată.
35 Această constatare este confirmată de geneza Directivei 98/59, care a reformat astfel Directiva 75/129/CEE a Consiliului din 17 februarie 1975 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective (JO 1975, L 48, p. 29). Or, din lucrările pregătitoare ale Directivei 98/59 reiese că se avea în vedere introducerea unei dispoziții potrivit căreia, în lipsa unor reprezentanți ai lucrătorilor în unitățile care angajează în mod normal mai puțin de 50 de lucrători, angajatorii erau obligați să furnizeze în timp util lucrătorilor vizați de concedierea colectivă preconizată informații identice cu cele care trebuiau să fie furnizate reprezentanților lucrătorilor. Totuși, această dispoziție nu a fost adoptată.
36 Constatarea menționată este conformă cu obiectivul prevăzut la articolul 2 din Directiva 98/59, și anume obligarea angajatorilor care au în vedere concedieri colective să inițieze consultări cu reprezentanții lucrătorilor cu privire la posibilitățile de a evita sau de a reduce amploarea acestor concedieri colective sau de a atenua consecințele lor. Astfel, informarea fiecăruia dintre lucrătorii vizați considerați individual sau o consultare cu fiecare dintre aceștia nu este în mod vădit de natură să asigure atingerea acestui obiectiv, dat fiind că, pe de o parte, interesele lucrătorilor considerați individual riscă să nu corespundă intereselor lucrătorilor considerați în ansamblu și că, pe de altă parte, lucrătorii considerați individual nu au legitimitate să intervină în numele lucrătorilor în ansamblul lor. În consecință, contrar celor susținute de guvernul elen în ședință, informarea fiecărui lucrător considerat individual nu poate fi privită ca o obligație minimă prevăzută de Directiva 98/59.
37 Prin urmare, din moment ce dispozițiile Directivei 98/59 nu prevăd o obligație pentru angajator de a efectua informarea și consultarea individuală a lucrătorilor vizați de o concediere colectivă preconizată, aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale care, în cazul lipsei unor reprezentanți ai lucrătorilor, nu obligă un angajator să informeze și să consulte în mod individual fiecare lucrător vizat de un astfel de proiect.
38 În aceste condiții, mai trebuie amintit că o legislație națională care permite limitarea protecției garantate lucrătorilor printr‑o directivă în mod necondiționat este contrară dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iunie 1994, Comisia/Regatul Unit, C‑383/92, EU:C:1994:234, punctul 21 și jurisprudența citată).
39 În ceea ce privește Directiva 75/129, înlocuită prin Directiva 98/59, care reia la articolele 1, 2 și 3 în esență articolele 1, 2 și 3 din Directiva 75/129, Curtea a statuat că, deși este adevărat că Directiva 75/129 nu cuprinde nicio dispoziție destinată să reglementeze ipoteza în care nu există, în temeiul dreptului național, reprezentanți ai lucrătorilor într‑o întreprindere care preconizează să efectueze concedieri colective, nu este mai puțin adevărat că dispozițiile sale impun statelor membre obligația de a lua toate măsurile necesare pentru ca lucrătorii să fie informați, consultați și să poată interveni prin intermediul unor reprezentanți în caz de concedieri colective (Hotărârea din 8 iunie 1994, Comisia/Regatul Unit, C‑383/92, EU:C:1994:234, punctul 23).
40 Curtea a adăugat că acest caracter limitat al armonizării parțiale asigurate de Directiva 75/129 în ceea ce privește normele de protecție a lucrătorilor în cazul concedierilor colective, în special prin trimiterea de la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din aceasta la reprezentanții lucrătorilor „prevăzuți de legislațiile sau de practicile statelor membre”, nu poate lipsi de efect util dispozițiile acestei directive și nu se opune ca statele membre să fie obligate să ia toate măsurile utile pentru a fi desemnați reprezentanți ai lucrătorilor în vederea îndeplinirii obligațiilor prevăzute la articolele 2 și 3 din directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iunie 1994, Comisia/Regatul Unit, C‑383/92, EU:C:1994:234, punctul 25).
41 În mod evident, nu îndeplinește aceste cerințe o legislație națională care ar permite unui angajator să eludeze sau să înlăture protecția drepturilor garantate lucrătorilor prin Directiva 98/59, în special opunându‑se existenței sau recunoașterii unei reprezentări a lucrătorilor în întreprinderea sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iunie 1994, Comisia/Regatul Unit, C‑383/92, EU:C:1994:234, punctele 26 și 27).
42 În speță, pe de o parte, având în vedere informațiile care figurează în dosarul de care dispune Curtea, rezultă că legislația națională în discuție în litigiul principal, în special Codul muncii, acordă lucrătorilor dreptul de a desemna reprezentanți și că, spre deosebire de situația din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 8 iunie 1994, Comisia/Regatul Unit (C‑383/92, EU:C:1994:234), potrivit acestei legislații, un angajator nu se poate opune existenței unei reprezentări a lucrătorilor.
43 Pe de altă parte, așa cum reiese din cererea de decizie preliminară, legislația națională în discuție în litigiul principal nu prevede o obligație pentru lucrători de a desemna reprezentanți. Or, chiar dacă Directiva 98/59, care nu are ca obiectiv armonizarea modalităților și a procedurilor de desemnare a reprezentării lucrătorilor în statele membre, nu prevede o asemenea obligație în sarcina lucrătorilor, este de competența statelor membre să asigure efectul util al dispozițiilor acestei directive. Astfel, revine acestora din urmă sarcina de a adopta toate măsurile utile pentru a fi desemnați reprezentanți ai lucrătorilor și de a se asigura că lucrătorii nu se află într‑o situație în care, din motive independente de voința lor, sunt împiedicați să desemneze acești reprezentanți.
44 Va reveni instanței de trimitere, singura competentă să interpreteze dreptul național, sarcina de a aprecia dacă dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal sunt suficiente în această privință. În speță, ea va trebui mai exact să examineze dacă dispozițiile dreptului român care reglementează desemnarea reprezentanților lucrătorilor și care limitează durata mandatului acestora la 2 ani sunt susceptibile, în caz de imposibilitate practică – neimputabilă lucrătorilor – de a desemna noi reprezentanți, de a fi interpretate în sensul că garantează efectul deplin al dispozițiilor articolelor 2 și 3 din Directiva 98/59.
45 În această privință, trebuie adăugat, pe de o parte, că, contrar a ceea ce pare să subînțeleagă instanța de trimitere, articolul 6 din Directiva 98/59, în temeiul căruia statele membre trebuie să se asigure că reprezentanții lucrătorilor și/sau lucrătorii dispun de proceduri administrative și/sau judiciare care să permită respectarea obligațiilor prevăzute de această directivă, este lipsit de relevanță în speță. Astfel, acest articol 6 nu impune statelor membre o anumită măsură în cazul încălcării obligațiilor stabilite de directiva menționată, ci lasă acestora din urmă libertatea de a alege dintre diferitele soluții de natură să realizeze obiectivul urmărit de aceeași directivă, în funcție de diferitele situații care se pot prezenta, cu precizarea că aceste măsuri trebuie totuși să asigure o protecție jurisdicțională efectivă și eficace în temeiul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și să aibă un efect disuasiv real (a se vedea în acest sens Ordonanța din 4 iunie 2020, Balga, C‑32/20, EU:C:2020:441, punctul 33, și Hotărârea din 17 martie 2021, Consulmarketing, C‑652/19, EU:C:2021:208, punctul 43).
46 Pe de altă parte, presupunând că instanța de trimitere ajunge la concluzia că legislația națională în discuție în litigiul principal nu poate fi interpretată într‑un mod conform cu Directiva 98/59 și având în vedere faptul că litigiul principal este exclusiv între particulari, va reveni acestei instanțe, dacă este cazul, sarcina de a ține seama de jurisprudența Curții care permite părții lezate de neconformitatea dreptului național cu dreptul Uniunii să obțină de la statul membru în cauză repararea prejudiciului suferit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 august 2018, Smith, C‑122/17, EU:C:2018:631, punctul 56 și jurisprudența citată).
47 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 1 alineatul (1) primul paragraf litera (b), articolul 2 alineatul (3) și articolul 6 din Directiva 98/59 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care nu prevede o obligație pentru angajator de a‑i consulta în mod individual pe lucrătorii vizați de o concediere colectivă preconizată, atunci când acești lucrători nu au desemnat reprezentanți ai lucrătorilor, și care nu obligă lucrătorii menționați să facă o asemenea desemnare, cu condiția ca respectiva reglementare să permită, în împrejurări independente de voința acelorași lucrători, garantarea efectului deplin al acestor dispoziții ale directivei menționate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
48 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:
Articolul 1 alineatul (1) primul paragraf litera (b), articolul 2 alineatul (3) și articolul 6 din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2015/1794 a Parlamentului European și a Consiliului din 6 octombrie 2015,
trebuie interpretate în sensul că
nu se opun unei reglementări naționale care nu prevede o obligație pentru angajator de a‑i consulta în mod individual pe lucrătorii vizați de o concediere colectivă preconizată, atunci când acești lucrători nu au desemnat reprezentanți ai lucrătorilor, și care nu obligă lucrătorii menționați să facă o asemenea desemnare, cu condiția ca respectiva reglementare să permită, în împrejurări independente de voința acelorași lucrători, garantarea efectului deplin al acestor dispoziții ale Directivei 98/59, astfel cum a fost modificată.
Semnături