Language of document : ECLI:EU:F:2011:194

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE

(Camera întâi)

15 decembrie 2011

Cauza F‑30/10

Philippe de Fays

împotriva

Comisiei Europene

„Funcţie publică – Funcționari – Asigurări sociale – Asigurare pentru accident și boală profesională – Articolul 73 din statut – Refuzul recunoașterii originii profesionale a unei boli”

Obiectul:      Acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA în temeiul articolului 106a, prin care domnul de Fays solicită, cu titlu principal, anularea deciziei Comisiei prin care se refuză recunoașterea originii profesionale a bolii de care suferă

Decizia:      Respinge acțiunea. Reclamantul suportă toate cheltuielile de judecată.

Sumarul hotărârii

1.      Funcționari – Acțiune – Obiect – Declarare – Inadmisibilitate

(Statutul funcționarilor, art. 91)

2.      Funcționari – Acțiune – Acţiune îndreptată împotriva deciziei de respingere a reclamaţiei – Efect – Sesizarea instanței cu privire la actul contestat – Excepție – Decizie care nu are caracter confirmativ

(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)

3.      Funcționari – Asigurări sociale – Asigurare pentru accident și boală profesională – Expertiză medicală – Putere de apreciere a comisiei medicale –Limite

[Reglementarea privind asigurarea riscurilor de accident și de boală profesională, art. 22 alin. (3) primul paragraf]

4.      Funcționari – Asigurări sociale – Asigurare pentru accident și boală profesională – Expertiză medicală – Putere de apreciere a comisiei medicale – Control jurisdicțional – Limite – Obligația de motivare – Conţinut

(Statutul funcționarilor, art. 73; Reglementarea privind asigurarea riscurilor de accident și de boală profesională, art. 22)

5.      Funcționari – Asigurări sociale – Asigurare pentru accident și boală profesională – Expertiză medicală – Compunerea comisiei medicale – Condiția unei specializări a membrilor – Inexistenţă

[Reglementarea privind asigurarea riscurilor de accident și de boală profesională, art. 22 alin. (1) al treilea paragraf]

1.      Nu este de competența instanței Uniunii să facă declarații în drept în cadrul controlului de legalitate întemeiat pe articolul 91 din statut. Astfel, sunt inadmisibile concluziile prin care se urmărește ca instanța Uniunii să constate că reclamantul se află în incapacitate de muncă din motive de boală profesională.

(a se vedea punctul 43)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 12 iunie 2002, Mellone/Comisia, T‑187/01, punctul 16

Tribunalul Funcției Publice: 16 mai 2006, Voigt/Comisia, F‑55/05, punctul 25 și jurisprudența citată

2.      Reclamația administrativă și respingerea acesteia, explicită sau implicită, fac parte integrantă dintr‑o procedură complexă și nu constituie decât o condiție prealabilă pentru sesizarea instanței. În aceste condiții, acțiunea, chiar îndreptată formal împotriva respingerii reclamației, are drept efect sesizarea instanței cu privire la actul care lezează împotriva căruia a fost depusă reclamația, cu excepția ipotezei în care respingerea reclamației are o sferă diferită de cea a actului împotriva căruia a fost formulată reclamația. Astfel, o decizie explicită de respingere a unei reclamații poate, ținând seama de conținutul acesteia, să nu aibă un caracter confirmativ al actului contestat de reclamant. Această situație se regăsește atunci când decizia de respingere a reclamației conține o reexaminare a situației reclamantului, în funcție de elemente noi de drept și de fapt, sau atunci când respectiva decizie modifică sau completează decizia inițială. În aceste ipoteze, respingerea unei reclamații constituie un act supus controlului instanței, pe care aceasta îl ia în considerare pentru aprecierea legalității actului contestat sau pe care îl consideră chiar un act care lezează ce se substituie actului contestat.

(a se vedea punctul 45)

Trimitere la:

Curte: 28 mai 1980, Kuhner/Comisia, 33/79 și 75/79, punctul 9; 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul European, 293/87, punctele 7 și 8

Tribunalul de Primă Instanță: 12 decembrie 2002, Morello/Comisia, T‑338/00 și T‑376/00, punctul 35; 10 iunie 2004, Eveillard/Comisia, T‑258/01, punctul 31; 14 octombrie 2004, Sandini/Curtea de Justiție, T‑389/02, punctul 49; 7 iunie 2005, Cavallaro/Comisia, T‑375/02, punctele 63-66; 25 octombrie 2006, Staboli/Comisia, T‑281/04, punctul 26

Tribunalul Uniunii Europene: 9 decembrie 2009, Comisia/Birkhoff, T‑377/08 P, punctele 50-59 și 64; 21 septembrie 2011, Adjemian și alții/Comisia, T‑325/09 P, punctul 32

3.      Rezultă din articolul 22 alineatul (3) primul paragraf din Reglementarea privind asigurarea riscurilor de accident și de boală profesională ale funcționarilor că, pentru ca comisia medicală să poată emite în mod valabil un aviz medical, este necesar să fie în măsură să ia cunoștință de totalitatea documentelor care îi pot fi utile pentru aprecierile sale. Comisia medicală poate solicita examinări suplimentare și poate consulta experți pentru a completa dosarul care i‑a fost încredințat sau pentru a obține avize utile care să contribuie la îndeplinirea cu succes a misiunii.

Pe de altă parte, atunci când se dovedește că, având în vedere în special complexitatea deosebită a problemelor medicale care îi sunt supuse atenției, datele necesare pentru îndeplinirea misiunii sale nu figurează în mod clar și concordant în dosarul care i‑a fost încredințat, revine comisiei medicale sarcina de a culege toate informațiile utile pentru aprecierea sa. În această privință, în cazul în care membrii comisiei medicale nu fac dovada unor cunoștințe speciale referitoare la bolile în cauză, comisia medicală este obligată să grupeze orice documente susceptibile să îi fie utile pentru a‑și întemeia aprecierile și, dacă este cazul, să solicite examinări suplimentare și să consulte experți specialiști în aceste boli.

(a se vedea punctele 63-65)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 15 decembrie 1999, Latino/Comisia, T‑300/97, punctul 70

4.      Misiunea care revine comisiei medicale, prevăzută la articolul 22 din Reglementarea privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională ale funcționarilor, de a efectua cu obiectivitate și cu toată independența o apreciere a problemelor de ordin medical impune, pe de o parte, ca această comisie să dispună de toate elementele care i‑ar putea fi utile și, pe de altă parte, ca libertatea sa de apreciere să fie deplină. Aprecierile medicale propriu‑zise formulate de comisia medicală trebuie considerate definitive în cazul în care au fost emise în condițiile legii.

În această privință, instanța Uniunii are competența să verifice dacă avizul emis de comisia medicală în materia recunoașterii originii profesionale a unei boli este legal, în special dacă conține o motivație care permite aprecierea considerațiilor pe care se întemeiază și dacă dovedește o legătură comprehensibilă între constatările medicale pe care le cuprinde și concluziile la care ajunge. Pe de altă parte, în cazul în care comisia medicală este sesizată cu întrebări complexe de ordin medical privind un diagnostic dificil sau legătura de cauzalitate dintre afecțiunea persoanei interesate și exercitarea atribuțiilor profesionale de către aceasta în cadrul unei instituții, revine în special acesteia să arate în aviz elementele din dosar pe care se întemeiază și să precizeze, în cazul unei divergențe semnificative, motivele pentru care se îndepărtează de anumite rapoarte medicale, anterioare și relevante, mai favorabile persoanei interesate.

(a se vedea punctele 73 și 89)

Trimitere la:

Tribunalul Funcției Publice: 14 septembrie 2010, AE/Comisia, F‑79/09, punctele 64 și 65 și jurisprudența citată

5.      Reglementarea privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională ale funcționarilor nu stabilește nicio cerință particulară de specializare nici pentru medicul desemnat de funcționarul vizat, nici pentru cel desemnat de autoritatea împuternicită să facă numiri. Singura cerință privește al treilea medic, care trebuie, în temeiul articolului 22 alineatul (1) al treilea paragraf din reglementarea menționată, să aibă experiență în materia evaluării și reparării prejudiciului corporal. Prin urmare, nu se poate susține în mod valabil că o comisie medicală a avut o compunere nelegală pentru singurul motiv că membrii săi nu aveau cunoștințe referitoare la bolile în cauză.

(a se vedea punctele 83 și 84)