HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE

(Camera întâi)

20 septembrie 2011

Cauza F‑103/06 REV

Antoine Saintraint

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică – Procedură – Cerere de revizuire – Articolul 119 din Regulamentul de procedură al Tribunalului – Decizie a Tribunalului – Cerere de revizuire privind o ordonanță de radiere ca urmare a unei desistări – Autoritate de lucru judecat – Inexistență – Inadmisibilitate ridicată din oficiu”

Obiectul:      Cerere de revizuire a ordonanței de radiere a președintelui Camerei întâi a Tribunalului din 16 septembrie 2010, Blank și alții/Comisia (F‑103/06)

Decizia:      Respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă. Revizuentul suportă cheltuielile de judecată efectuate de Comisie. Consiliul, intervenient în procedura de revizuire, suportă propriile cheltuieli de judecată.

Sumarul hotărârii

1.      Procedură – Revizuirea unei hotărâri – Cerere referitoare la o ordonanță de radiere ca urmare a desistării reclamantului – Inadmisibilitate

[Statutul Curții de Justiție, art. 44 și anexa I, art. 7; Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 74, art. 89 alin. (5) și art. 119]

2.      Procedură – Reprezentarea părților – Mandat ad litem – Inexistența obligației de prezentare

[Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 35 alin. (5), art. 39 alin. (1) al treilea paragraf și art. 74]

3.      Dreptul Uniunii – Principii – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă –Întindere

[art. 6 alin. (1) TUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 și art. 52 alin. (7)]

1.      Întrucât o ordonanță motivată prin care instanța constată că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului cauzei sau prin care se finalizează judecata ca urmare a necompetenței instanței Uniunii sau deoarece acțiunea era inadmisibilă sau vădit nefondată produce efecte asemănătoare cu cele ale unei hotărâri, împotriva unei astfel de ordonanțe ar putea fi formulată o acțiune în revizuire pe baza articolului 44 din Statutul Curții de Justiție, aplicabil Tribunalului Funcției Publice în temeiul articolului 7 din anexa I la respectivul statut, chiar dacă textul articolului 44 menționat nu prevede expres acest lucru. În același sens, textul articolului 119 din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice nu prevede că poate fi formulată o acțiune în revizuire numai împotriva hotărârilor Tribunalului, ci prevede că poate fi cerută revizuirea unei decizii a Tribunalului.

Cu toate acestea, chiar dacă textul articolului 119 menționat se referă, fără a distinge între hotărâri și ordonanțe, la orice decizie a Tribunalului, prevăzând că aceasta poate face obiectul unei cereri de revizuire, trebuie amintit că, în sistemul jurisdicțional al Uniunii, revizuirea nu constituie o formă de apel, ci o cale de atac extraordinară care permite să fie pusă în discuție autoritatea de lucru judecat pe care o are o hotărâre sau o ordonanță rămasă definitivă.

În această privință, întrucât printr‑o ordonanță de radiere pronunțată în temeiul articolului 74 din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice nu se decide nici asupra admisibilității, nici asupra fondului cauzei, aceasta nu are autoritate de lucru judecat și, prin urmare, nu poate fi asimilată unei ordonanțe motivate care ar produce efecte asemănătoare cu cele ale unei hotărâri. Astfel, atunci când, în temeiul articolului 74 menționat, președintele Tribunalului dispune prin ordonanță radierea unei cauze din registrul Tribunalului, acesta nu face decât să ia act de voința reclamantului de a renunța la judecată. Într‑o astfel de ordonanță, singurele dispoziții care afectează părțile din cadrul litigiului sunt cele prin care președintele Tribunalului se pronunță cu privire la cheltuielile de judecată în conformitate cu dispozițiile articolului 89 alineatul (5) din Regulamentul de procedură.

(a se vedea punctele 31-33, 35, 36, 38, 39 și 41)

Trimitere la:

Curte: 7 martie 1995, ISAE/VP și Interdata/Comisia, C‑130/91 REV, punctul 6; 29 noiembrie 2007, Meister/OAPI, C‑12/05 P‑REV, punctul 16; 5 martie 1998, Inpesca/Comisia, C‑199/94 P și C‑200/94 P‑REV, punctul 16; 2 aprilie 2009, Yedaș Tarim ve Otomotiv Sanayi ve Ticaret/Consiliul și Comisia, C‑255/06 P‑REV, punctele 15-17

2.      Potrivit articolului 35 alineatul (5) și articolului 39 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, avocatul care asistă sau care reprezintă o parte nu are obligația de a îndeplini nicio altă formalitate în fața Tribunalului în afară de cea de a‑și dovedi calitatea de avocat și nu trebuie să prezinte o procură valabilă, cu excepția situației în care trebuie să dovedească existența împuternicirii avocațiale în caz de contestație. Prin urmare, întrucât avocatul nu trebuie, în principiu, să dispună de o procură acordată în mod valabil de clientul său nici pentru introducerea acțiunii, nici pentru a informa Tribunalul că clientul său înțelege să renunțe la judecată, decizia acestuia din urmă putând fi, potrivit articolului 74 din regulamentul menționat, comunicată Tribunalului chiar oral în cadrul ședinței, existența și întinderea, sau chiar revocarea, mandatului ad litem dintre un avocat și clientul său reprezintă, cu excepția situației în care se formulează o contestație, aspecte care nu pot fi examinate de Tribunalul menționat.

(a se vedea punctele 45 și 46)

Trimitere la:

Curte: 16 februarie 1965, Barge/Înalta Autoritate, 14/64

Tribunalul de Primă Instanță: 26 septembrie 1990, Virgili‑Schettini/Parlamentul European, T‑139/89

3.      În ceea ce privește dreptul la o cale de atac efectivă, reiese din explicațiile aferente articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale, care, conform articolului 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și articolului 52 alineatul (7) din carta menționată, trebuie luate în considerare pentru interpretarea acesteia din urmă, că cel de al doilea paragraf al acestui articol corespunde articolului 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, chiar dacă, în dreptul Uniunii, dreptul de a se adresa unei instanțe nu se aplică numai în ceea ce privește litigiile privind drepturi și obligații cu caracter civil. Pe de altă parte, primul paragraf al articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale se bazează pe articolul 13 din Convenția europeană a drepturilor omului, protecția fiind însă mai extinsă în dreptul Uniunii, deoarece garantează dreptul la o cale de atac efectivă în fața unui judecător, iar nu doar o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale. Dreptul la o cale de atac efectivă în sensul articolului 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale nu se limitează la protecția drepturilor fundamentale, ci include și protecția tuturor drepturilor și a libertăților garantate de dreptul Uniunii.

(a se vedea punctul 53)