CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL HENRIK SAUGMANDSGAARD ØE
prezentate la 28 februarie 2019(1)
Cauza C‑622/17
Baltic Media Alliance Ltd.
împotriva
Lietuvos radijo ir televizijos komisija
[cerere de decizie preliminară formulată de Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius, Lituania)]
„Trimitere preliminară – Libera prestare a serviciilor – Directiva 2010/13/UE – Servicii mass‑media audiovizuale – Transmisie de televiziune – Articolul 1 alineatul (1) literele (c) și (d) – Noțiunile de «responsabilitate editorială» și de «furnizor de servicii mass‑media» – Post de televiziune provenind dintr‑un stat membru – Articolul 3 alineatele (1) și (2) – Libertatea de recepționare și de retransmisie – Incitarea la ură – Măsuri luate de către statul membru receptor – Obligație temporară, pentru operatorii care distribuie posturi de televiziune consumatorilor din statul menționat, de a nu transmite acest post decât în cadrul unor pachete cu plată – Compatibilitate cu dreptul Uniunii”
I. Introducere
1. Prin prezenta cerere de decizie preliminară, Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius, Lituania) a adresat Curții două întrebări referitoare la interpretarea Directivei 2010/13/UE denumite „Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale”(2).
2. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Baltic Media Alliance Ltd. (denumită în continuare „BMA”), pe de o parte, și Lietuvos radijo ir televizijos komisija (Comisia lituaniană de radio și televiziune, denumită în continuare „LRTK”), pe de altă parte, în legătură cu o decizie a acestei autorități care impunea obligația temporară, pentru operatorii care distribuiau posturi de televiziune consumatorilor lituanieni, de a nu transmite postul NTV Mir Lithuania decât în cadrul unor pachete cu plată. Această decizie, astăzi retrasă, fusese adoptată după ce s‑au constatat informații care incitau la ură pe motiv de naționalitate într‑un program al acestui post.
3. Instanța de trimitere ridică problema compatibilității deciziei în discuție cu articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13. În conformitate cu această dispoziție, statul membru receptor al unei emisiuni de televiziune provenind dintr‑un alt stat membru poate restricționa, pentru un motiv precum incitarea la ură, retransmisia acestei emisiuni numai în cazul în care sunt îndeplinite anumite condiții. Or, legiuitorul lituanian a transpus această dispoziție în sensul că LRTK nu trebuie să aplice aceste condiții atunci când este vorba de a impune obligația de a nu transmite un anumit post decât în cadrul unor pachete cu plată. În consecință, condițiile menționate nu fuseseră respectate de LRTK în cauza principală.
4. În prezentele concluzii, vom explica motivele pentru care, în opinia noastră, o astfel de măsură națională, din moment ce are ca obiect modalitățile de distribuție a unui post de televiziune și nu are ca efect restricționarea recepționării sau retransmisiei propriu‑zise a acestuia, nu intră sub incidența articolului 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13.
II. Cadrul juridic
A. Directiva 2010/13
5. Articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13 prevede:
„(1) Statele membre garantează libera recepționare și nu restricționează retransmisia serviciilor mass‑media audiovizuale pe propriul teritoriu din alte state membre din motive care se încadrează în domeniile reglementate de prezenta directivă.
(2) În ceea ce privește transmisiile de televiziune, statele membre pot aplica provizoriu derogări de la alineatul (1), sub rezerva îndeplinirii următoarelor condiții:
(a) o transmisie de televiziune provenind dintr‑un alt stat membru reprezintă o încălcare manifestă, serioasă și gravă a articolului 27 alineatul (1) sau (2) și/sau a articolului 6;
(b) în cursul ultimelor 12 luni, emițătorul a încălcat, de cel puțin două ori, prevederile menționate la litera (a);
(c) statul membru în cauză a înștiințat în scris emițătorul și Comisia asupra încălcărilor constatate și a măsurilor pe care intenționează să le ia în cazul în care astfel de încălcări se repetă;
(d) consultările între statul de pe teritoriul căruia se efectuează transmisia și Comisie nu au condus la o rezolvare amiabilă în termen de 15 zile de la data înștiințării menționate la litera (c), iar încălcarea constatată persistă.
În termen de două luni de la primirea înștiințării privind măsurile luate de către statul membru, Comisia ia o decizie care stabilește dacă măsurile sunt compatibile cu legislația Uniunii. În cazul în care Comisia decide că măsurile respective nu sunt compatibile cu legislația Uniunii, statului membru i se solicită să pună capăt de urgență măsurilor luate.”
6. În conformitate cu articolul 6 din această directivă, statele membre garantează prin mijloace corespunzătoare că serviciile mass‑media audiovizuale prestate de furnizorii de servicii mass‑media aflați sub jurisdicția lor nu conțin incitări la ură pe criterii de rasă, sex, religie sau naționalitate.
B. Dreptul lituanian
7. Articolul 19 alineatul 1 punctul 3 din Lietuvos Respublikos visuomenės informavimo įstatymas (Legea lituaniană privind furnizarea de informații către public) din 2 iulie 2006 (Valstybės žinios, 2006‑07‑27, nr. 82‑3254) (denumită în continuare „Legea privind furnizarea de informații către public”) transpune articolul 6 din Directiva 2010/13. În versiunea aplicabilă litigiului principal, această dispoziție prevede:
„Este interzisă difuzarea în mass‑media a informațiilor
[…]
3) care constau în propaganda de război, care incită la război sau la ură, la ridiculizare sau la dispreț, care incită la discriminare, la violență sau la represalii fizice împotriva unui grup de persoane sau unui membru al acestui grup pe motiv de vârstă, sex, orientare sexuală, apartenență etnică, rasă, naționalitate, cetățenie, limbă, origine, situație socială, convingeri, credințe, opinii sau religie; […]”
8. Articolul 33 alineatele 11 și 12 din această lege, în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede:
„11. Organismele de retransmisie a unor posturi de televiziune precum și alte persoane care furnizează consumatorilor lituanieni un serviciu de difuzare prin internet a unor posturi sau a unor programe de televiziune care compun pachete de posturi retransmise sau difuzate prin internet, trebuie să respecte normele adoptate de [LRTK] referitoare la compunerea pachetelor și să garanteze dreptul consumatorilor la o informație imparțială, la o diversitate de opinii, de culturi și de limbi și la o protecție adecvată a minorilor împotriva efectelor nefaste ale informării publice. Timp de douăsprezece luni după adoptarea deciziei menționate la alineatul 12 punctul 1 al prezentului articol, posturile de televiziune la care s‑au difuzat informații care intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 19 alineatul 1 punctul 3 din [Legea privind furnizarea de informații către public] nu pot fi retransmise sau difuzate prin internet decât în cadrul unor pachete cu plată, caz în care este interzisă subvenționarea sau susținerea acestor pachete sau acordarea vreunui avantaj iar prețul lor nu poate fi mai mic decât cheltuielile efectuate de furnizorul serviciului pentru procurarea, retransmiterea sau difuzarea prin internet a posturilor care compun aceste pachete.
12. În cazul în care [LRTK] constată că, la un post de televiziune retransmis sau difuzat prin internet din statele membre ale Uniunii Europene, din statele Spațiului Economic European și din alte state europene care au ratificat la Convenția Consiliului Europei privind televiziunea transfrontieră sau în programele acestui post, au fost publicate, transmise și propagate informații care intră sub incidența interdicției de difuzare prevăzute la articolul 19 alineatul 1 punctele 1, 2 și 3 din [Legea privind furnizarea de informații către public]:
1) adoptă o decizie potrivit căreia postul în discuție nu poate fi difuzat decât în cadrul unor pachete cu plată și informează despre acest lucru stațiile de emisie și celelalte persoane care furnizează consumatorilor lituanieni servicii de difuzare a posturilor sau a programelor de televiziune prin internet;
2) adoptă fără întârziere măsurile prevăzute la articolul 341 din această lege, pentru a asigura difuzarea posturilor sau a programelor de televiziune în conformitate cu cerințele acestei legi. […]”
9. Articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13 a fost transpus la articolul 341 alineatele 1 și 3 din Legea privind furnizarea de informații către public. Alineatul 1 al acestui din urmă articol prevede că libera recepționare a serviciilor mass‑media audiovizuale care provin în special din state membre este garantată în Republica Lituania. Alineatul 3 al articolului menționat prevede că această libertate poate fi „suspendată provizoriu” în cazul în care sunt îndeplinite patru condiții care corespund celor prevăzute la articolul 3 alineatul (2) menționat.
III. Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții
10. BMA, societate înregistrată în Regatul Unit, este titulara unei licențe, acordate de autoritatea acestui stat membru competentă în materie de telecomunicații, și anume Office of Communications (Oficiul pentru comunicații, denumit în continuare „OFCOM”), pentru difuzarea postului de televiziune NTV Mir Lithuania.
11. La 18 mai 2016, LRTK a adoptat, în conformitate cu articolul 33 alineatele 11 și 12 punctul 1 din Legea privind furnizarea de informații către public, o decizie care impunea organismelor care retransmiteau prin cablu posturi de televiziune și celorlalte persoane care furnizau consumatorilor lituanieni un serviciu de difuzare prin internet a unor astfel de posturi să nu mai transmită postul NTV Mir Lithuania, timp de douăsprezece luni după intrarea în vigoare a acestei decizii, decât în cadrul unor pachete cu plată (sau, în lipsa ofertei unor astfel de pachete, în schimbul unui supliment de preț care nu putea fi inclus în prețul pachetului de bază). Această decizie se întemeia pe faptul că un program difuzat la 15 aprilie 2016 la postul în discuție, intitulat „Ypatingas įvykis. Tyrimas” („Eveniment special – Anchetă”), conținea informații care incitau la ură pe motiv de naționalitate, interzise în temeiul articolului 19 alineatul 1 punctul 3 din această lege.
12. La 22 iunie 2016, LRTK a adoptat o nouă decizie care modifica decizia sa inițială. Această autoritate a eliminat obligația de a nu difuza postul NTV Mir Lithuania decât în cadrul unor pachete cu plată și a decis să deschidă o procedură având ca obiect suspendarea temporară a acestui post, precum cea prevăzută la articolul 341 alineatul 3 din Legea privind furnizarea de informații către public. În acest cadru, autoritatea menționată a notificat BMA încălcarea constatată în decizia sa inițială, precum și măsurile pe care intenționa să le ia în cazul în care o astfel de încălcare s‑ar repeta. LRTK a notificat de asemenea OFCOM încălcarea în discuție.
13. În aceeași zi, BMA a formulat în fața Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius) o cerere având ca obiect anularea deciziei LRTK din 18 mai 2016. În acest cadru, BMA a arătat, între altele, că această decizie fusese adoptată cu încălcarea articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2010/13. Potrivit acestei societăți, decizia în litigiu restricționa retransmisia unui post de televiziune care provenea dintr‑un stat membru. Prin urmare, motivele care justificau această restricționare și procedura urmată pentru adoptarea acestei decizii ar fi trebuit să fie în conformitate cu această dispoziție. Or, realitatea a fost diferită.
14. În aceste condiții, Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 3 alineatele (1) și (2) din [Directiva 2010/13] vizează numai cazurile în care un stat membru receptor urmărește să suspende transmisiile și/sau retransmisiile de televiziune sau vizează și alte măsuri luate de un stat membru receptor în vederea restricționării în alt mod a liberei recepționări a programelor și a transmiterii acestora?
2) Considerentul (8) al [Directivei 2010/13] și articolul 3 alineatele (1) și (2) din aceasta trebuie interpretate în sensul că interzic statelor membre receptoare, după ce acestea au stabilit că materialul menționat la articolul 6 din această directivă a fost publicat, transmis spre difuzare și difuzat în cadrul unui program de televiziune redifuzat și/sau difuzat prin internet dintr‑un stat membru al Uniunii Europene, să ia o decizie, fără a fi îndeplinite condițiile prevăzute de articolul 3 alineatul (2) din directivă, precum cea prevăzută la articolul 33 alineatul 11 și la articolul 33 alineatul 12 punctul 1) din [Legea privind furnizarea de informații către public], și anume o decizie care impune reemițătorilor care desfășoară activități pe teritoriul statului membru receptor și altor persoane care furnizează servicii de difuzare a programelor de televiziune prin internet să stabilească, cu titlu provizoriu, că programul de televiziune poate fi redifuzat și/sau difuzat prin internet numai în cadrul unor pachete de programe de televiziune care sunt supuse plății unei taxe suplimentare?”
15. Decizia de trimitere din 27 octombrie 2017 a fost primită la grefa Curții la 3 noiembrie 2017. BMA, LRTK, guvernul lituanian, precum și Comisia Europeană au prezentat observații scrise în fața Curții. Aceleași părți, cu excepția LRTK, au fost reprezentate la ședința de audiere a pledoariilor care s‑a desfășurat la 28 noiembrie 2018.
IV. Analiză
A. Cu privire la admisibilitate
16. LRTK și guvernul lituanian contestă admisibilitatea întrebărilor preliminare și prezintă, în acest cadru, două argumente.
17. În primul rând, ele arată că aceste întrebări prezintă un caracter ipotetic. Astfel, întrucât LRTK, în aceeași zi în care BMA a sesizat instanța de trimitere, a modificat decizia din 18 mai 2016, a eliminat obligația de a nu difuza postul NTV Mir Lithuania decât în cadrul unor pachete cu plată și a inițiat o procedură de suspendare în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2010/13, litigiul principal ar fi rămas fără obiect. BMA nu ar mai avea interes de a exercita o acțiune în fața acestei instanțe, întrucât acțiunea sa nu poate, prin rezultatul său, să îi aducă un beneficiu.
18. În această privință, amintim că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii, adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice, beneficiază de o prezumție de pertinență(3). În speță, în opinia noastră, argumentul LRTK și al guvernului lituanian rezumat la punctul anterior nu repune în discuție această prezumție.
19. Astfel, instanța națională a precizat în decizia de trimitere că, în opinia sa, litigiul principal are obiect în continuare. Independent de faptul că decizia în litigiu a fost modificată, această instanță ar trebui să se pronunțe cu privire la aspectul dacă, prin această decizie, LRTK a adus atingere drepturilor BMA și dacă decizia menționată era legală la momentul adoptării sale. Prin urmare, un răspuns al Curții se impune în mod evident.
20. De altfel, este adevărat că uneori Curtea a constatat ea însăși, în anumite cauze, că litigiul în fața instanței naționale rămăsese fără obiect și a considerat întrebările preliminare cu care fusese sesizată ca fiind inadmisibile pentru acest motiv. Însă, în aceste cauze, pretențiile reclamantului din litigiul principal fuseseră satisfăcute integral în urma formulării acțiunii în fața instanței naționale(4).
21. În schimb, în cauza principală, LRTK nu a admis cererea BMA. Astfel cum arată această societate, prin modificarea deciziei sale inițiale, LRTK nu a recunoscut pretinsa nelegalitate a acestei decizii și nu a anulat efectele sale produse deja. Obligația care limita difuzarea postului NTV Mir Lithuania a fost în vigoare de la 23 mai 2016 până la 27 iunie 2016 și a avut, în această perioadă, efecte potențial prejudiciabile pentru BMA(5).
22. Prin urmare, BMA are în continuare un interes să se constate în justiție că decizia în litigiu era nelegală la momentul adoptării sale. O eventuală anulare a acestei decizii de către instanța națională ar putea servi drept temei unei viitoare acțiuni în despăgubire pentru pierderile pe care această societate pretinde că le‑a suferit(6). Astfel cum arată aceasta, o asemenea constatare a nelegalității ar evita, în plus, ca LRTK să adopte în viitor o decizie similară împotriva sa(7).
23. În al doilea rând, guvernul lituanian susține că o decizie care atrage obligația de a nu difuza un post de televiziune decât în cadrul unor pachete cu plată nu intră în domeniul de aplicare al articolului 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13. În consecință, interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu ar fi necesară pentru soluționarea litigiului principal.
24. În această privință, este suficient să se arate că acest argument ține de fondul întrebărilor adresate de instanța de trimitere. Prin urmare, este irelevant pentru aprecierea admisibilității lor(8).
25. Ținând seama de tot ceea ce precedă, suntem de părere că prezentele întrebări preliminare sunt admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Considerații introductive
26. Precum Directiva 89/552/CEE(9) pe care a înlocuit‑o, Directiva 2010/13 urmărește să instituie un „spațiu fără frontiere interne pentru serviciile mass‑media audiovizuale”(10). În acest scop, această directivă conține două componente suplimentare de măsuri.
27. Pe de o parte, ea prevede, în anumite materii („domeniile reglementate”), cerințe minime aplicabile tuturor furnizorilor de servicii mass‑media audiovizuale stabiliți în statele membre, care urmăresc să protejeze anumite obiective de interes general precum crearea conținutului audiovizual în Uniune. Aceste cerințe cuprind articolul 6 din Directiva 2010/13, care interzice difuzarea programelor care incită la ură pe motiv de rasă, sex, religie sau naționalitate(11).
28. Pe de altă parte, Directiva 2010/13 stabilește principiul denumit „principiul țării de origine ”. În conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din această directivă, un anumit furnizor de servicii mass‑media audiovizuale aflat sub jurisdicția unui stat membru trebuie, în principiu, să respecte numai normele acestuia(12). Revine acestui stat membru să controleze respectarea, de către furnizorul în cauză, a dreptului său și a cerințelor minime stabilite de directiva menționată. În mod corelativ, celelalte state membre sunt în principiu obligate, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din aceeași directivă, să garanteze libera recepționare și să nu restricționeze retransmisia pe propriul teritoriu (obligații pe care le vom denumi, împreună, „libertatea de recepționare și de retransmisie”) a serviciilor autorizate de primul stat din motive care se încadrează în domeniile reglementate – dintre care amintim interdicția incitării la ură. Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2010/13 prevede însă posibilitatea de a deroga de la această libertate, sub rezerva respectării unor condiții de fond și a unor condiții procedurale, asupra cărora vom reveni ulterior(13).
29. Articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13 a fost transpus de legiuitorul lituanian la articolul 341 alineatele 1 și 3 din Legea privind furnizarea de informații către public. Astfel, această dispoziție prevede obligația pentru autoritatea lituaniană de reglementare din domeniul audiovizual, LRTK, în cazul în care constată existența, într‑un program de televiziune, a unor informații care țin printre altele de incitarea la ură, să deschidă o procedură de suspendare a recepționării sau a retransmisiei postului în cauză, cu respectarea unor condiții care corespund celor prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din această directivă.
30. Însă, articolul 33 alineatele 11 și 12 punctul 1 din Legea privind furnizarea de informații către public impune de asemenea LRTK, în cazul difuzării unui program care incită la ură, să adopte imediat (și independent de aceste condiții) o măsură care să oblige operatorii care distribuie posturi de televiziune consumatorilor lituanieni, timp de douăsprezece luni, să nu difuzeze sau să retransmită prin internet postul în cauză decât în cadrul unor pachete cu plată(14). Potrivit explicațiilor furnizate de guvernul lituanian, această măsură provizorie are vocația de a da un răspuns rapid în cazul difuzării unor informații interzise, în așteptarea deschiderii și terminării unei proceduri de suspendare.
31. Prin decizia sa din 18 mai 2016, LRTK adoptase o astfel de măsură împotriva postului NTV Mir Lithuania, pentru motivul că unul dintre programele transmise la acest post incita la ură pe motiv de naționalitate(15). Prezenta cauză nu privește fondul acestei decizii. Instanța de trimitere nu pune la îndoială, printre altele, faptul că conținutul acestui program se încadra în incitarea la ură, în sensul articolului 6 din Directiva 2010/13(16).
32. În schimb, această instanță ridică problema, prin intermediul primei întrebări, cu privire la aspectul dacă condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2010/13 ar fi trebuit respectate de LRTK la momentul adoptării deciziei în litigiu. Dacă răspunsul este afirmativ, ea urmărește să afle, prin intermediul celei de a doua întrebări, consecințele care trebuie deduse cu privire la legalitatea acestei decizii.
33. Astfel, prezentele întrebări invită Curtea să precizeze măsurile vizate la articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13. Aceste întrebări se întemeiază pe premisa potrivit căreia postul NTV Mir Lithuania este un serviciu mass‑media audiovizual furnizat de BMA, care intră sub incidența acestei dispoziții. Această premisă este contestată de LRTK și de guvernul lituanian în fața Curții. Obiecția lor ridică problema serviciilor mass‑media care beneficiază de libertatea de recepționare și de retransmisie prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din această directivă. Pentru a da toate elementele de răspuns care să fie utile instanței de trimitere pentru soluționarea litigiului principal, vom reveni, mai întâi, asupra acestei problematici (2). Ne vom ocupa, în continuare, de prima întrebare și vom explica motivul pentru care, în opinia noastră, o măsură precum cea prevăzută la articolul 33 alineatele 11 și 12 punctul 1 din Legea privind furnizarea de informații către public nu intră sub incidența articolului 3 alineatele (1) și (2) (3). Vom examina, în sfârșit și cu titlu subsidiar, a doua întrebare și vom expune motivele pentru care, presupunând că această măsură intră sub incidența aceluiași articol 3 alineatele (1) și (2), ea nu poate fi adoptată fără să fie respectate condițiile prevăzute la această dispoziție (4).
2. Cu privire la serviciile mass‑media audiovizuale care beneficiază de libertatea de recepționare și de retransmisie prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2010/13
34. Două probleme preliminare au fost dezbătute în fața Curții în legătură cu problematica serviciilor mass‑media audiovizuale care beneficiază de libertatea de recepționare și de retransmisie: pe de o parte, problema dacă un post precum NTV Mir Lithuania beneficiază de această libertate deși, potrivit LRTK și guvernului lituanian, programele acestui post sunt realizate într‑o țară terță (a); pe de altă parte, cea dacă postul menționat intră sub incidența libertății menționate deși ea este destinată exclusiv teritoriului Republicii Lituania (b).
a) Cu privire la faptul că programele unui post de televiziune provin în esență dintr‑o țară terță
35. Serviciile mass‑media audiovizuale, inclusiv programele de televiziunenu beneficiază de principiul libertății de recepționare și de retransmisie care figurează la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2010/13 decât în măsura în care intră în domeniul de aplicare teritorial al acestei directive. În acest sens, ele trebuie nu numai să fie transmise (cel puțin) într‑un stat membru(17) ci și „să provină” din unul dintre acestea. În caz contrar, statul membru receptor este, în principiu, liber să reglementeze recepționarea și retransmisia acestor servicii pe teritoriul său(18).
36. În conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2010/13, un serviciu mass‑media audiovizual „provine” dintr‑un stat membru dacă furnizorul acestui serviciu (în ceea ce privește o transmisie de televiziune, această directivă utilizează termenul „stație de emisie”)(19)se află sub jurisdicția unuia dintre acestea. Potrivit articolului 2 alineatul (2) din directiva menționată, acesta este cazul (1) dacă stația de emisie în discuție este stabilită pe teritoriul unui stat membru (în condițiile prevăzute la alineatul (3) al acestui articol) sau (2) dacă această stație de emisie utilizează o capacitate de satelit a unui stat membru sau o stație de emisie de la sol spre un satelit(20) situată pe teritoriul unuia dintre acestea (în temeiul alineatului (4) al articolului menționat).
37. În speță, guvernul lituanian susține în esență că stația de emisie care furnizează programele postului NTV Mir Lithuania este un operator stabilit în Rusia, în timp ce BMA (situată, amintim, în Regatul Unit) s‑ar limita la a transmite acest post în Lituania. În această privință, observăm că este de notorietate publică că NTV este un post rus furnizat de societatea Oao Telekompania NTV și că NTV Mir (NTV Monde) este versiunea internațională a acestui post, transmisă prin satelit. În acest context, NTV Mir Lithuania este, potrivit informațiilor date de BMA în ședință, versiunea acestui post destinată publicului lituanian(21). Prin urmare, înțelegem argumentul guvernului lituanian în sensul că cea mai mare parte a conținutului programelor postului NTV Mir Lithuania al BMA este o retransmisie, fără modificări, a postului NTV.
38. Pentru a înțelege bine conținutul acestui argument, trebuie să se amintească mai multe aspecte. Reglementarea Uniunii operează o distincție între furnizarea conținutului audiovizual și transmiterea acestui conținut. În acest cadru, operatorii se limitează la transmiterea conținutului, distribuindu‑l de exemplu către public, furnizând nu „servicii mass‑media audiovizuale”, în sensul Directivei 2010/13, ci „servicii de comunicații electronice”, intrând în special sub incidența Directivei 2002/21/CE(22). În conformitate cu definițiile date în aceste două directive(23), criteriul decisiv pentru a distinge furnizorii de servicii mass‑media de operatorii care oferă un simplu serviciu de difuzare este exercitarea sau neexercitarea unei „responsabilități editoriale” pentru conținutul transmis. Potrivit articolului 1 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2010/13, această noțiune înseamnă, în materie de transmisie de televiziune, „exercitarea unui control efectiv asupra selecționării programelor și asupra organizării acestora […] într‑o grilă cronologică”. Pe scurt, în scopul aplicării normelor Directivei 2010/13, problema dacă BMA exercită un astfel de control asupra postului NTV Mir Lithuania sau, dimpotrivă, se limitează la difuzarea acestuia, este determinantă(24).
39. Cu privire la acest aspect, guvernul lituanian a arătat în ședință că deciziile editoriale privind programele postului NTV Mir Lithuania sunt luate în Rusia. Programele menționate sunt realizate în această țară terță. BMA nu ar avea influență asupra conținutului lor. BMA a susținut, la rândul său, că se decide în Regatul Unit conținutul NTV Mir Lithuania. Partea interesată nu s‑ar limita la difuzarea acestui post, ci ar fi de asemenea autorul acestuia, astfel cum arată, de altfel, licența care i‑a fost eliberată de OFCOM.
40. Problema referitoare la persoana care are responsabilitatea editorială pentru postul în litigiu este un aspect de fapt care va trebui, dacă este cazul, să fie clarificat exclusiv de instanța de trimitere. Faptul că OFCOM a eliberat o licență BMA ar tinde să arate că este vorba despre această societate. Însă, în opinia noastră, această licență nu poate fi decisivă. Această instanță ar trebui în continuare să poată verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a Directivei 2010/13(25). Sarcina este importantă. Definiția responsabilității editoriale, amintită anterior este deosebit de vagă și, după cunoștințele noastre, Curtea nu s‑a pronunțat niciodată cu privire la această noțiune. Prin urmare, considerăm că este utilă furnizarea anumitor elemente pertinente de interpretare.
41. În această privință, din aceeași definiție rezultă că un operator are responsabilitate editorială pentru un post de televiziune atunci când exercită un „control efectiv” care are, pe de o parte, ca obiect atât „selecționarea” programelor acestui post (și anume, în conformitate cu sensul uzual al acestui termen, alegerea de a integra sau de a nu integra un program sau altul), cât și „organizarea” programelor menționate în grila cronologică a acestuia. Astfel, acest control trebuie să se refere la conținutul postului, considerat ca un întreg, iar nu la fiecare dintre programele sale, considerate individual. Faptul că BMA nu realizează, dacă este cazul, programele transmise la postul NTV Mir Lithuania nu este, așadar, determinant în acest cadru.
42. În ceea ce privește, pe de altă parte, natura acestui „control efectiv”, arătăm că Directiva 2010/13 nu oferă niciun element de răspuns. Considerentul (25) al acesteia se limitează să arate că statele membre pot aduce completări suplimentare la această noțiune în legea lor de transpunere. Cu toate acestea, în opinia noastră, aplicarea principiului țării de origine necesită determinarea unui stat membru competent pentru fiecare furnizor de servicii mass‑media audiovizuale și, prin urmare, în măsura posibilului, un operator unic care să aibă responsabilitatea editorială pentru un anumit conținut. În acest context, a lăsa statelor membre grija de a preciza noțiunea menționată ar crea un risc de conflicte, în special pozitive, de competență(26). În lipsa unei trimiteri exprese la dreptul statelor membre la articolul 1 alineatul (1) litera (c) din această directivă și pentru a asigura aplicarea uniformă a directivei menționate în Uniune, suntem de părere că noțiunea „control efectiv” trebuie să primească o interpretare autonomă.
43. În lumina contextului și a obiectivelor Directivei 2010/13 (care sunt, amintim, de a reglementa furnizorii de conținut audiovizual, spre deosebire de operatori care se limitează la transmiterea acestuia), considerăm că acest control efectiv constă în existența competenței de a decide în ultimă instanță oferta audiovizuală ca atare(27). În mod concret, în cauza principală, ar fi vorba de a determina persoana care hotărăște grila de programe a NTV Mir Lithuania.
44. Împrejurarea (care ar trebui verificată de instanța de trimitere) că esențialul postului NTV Mir Lithuania este o retransmisie in extenso a postului NTV ar putea tinde să arate că BMA nu are responsabilitate editorială pentru acest post. Totuși, este dificil să se tragă o concluzie definitivă. Acest lucru ar depinde de aspectul dacă această societate selecționează și organizează ea însăși programele NTV astfel retransmise. În orice situație, considerăm că pentru a avea o astfel de responsabilitate pentru un post de televiziune trebuie să se dispună de anumite resurse materiale și umane. Împrejurarea că BMA angajează sau nu angajează suficiente persoane însărcinate cu comanda, cu colectarea, cu evaluarea, cu prelucrarea sau cu validarea programelor postului ar constitui, în opinia noastră, un indicator bun în această privință(28).
45. Presupunând că BMA este efectiv operatorul care are această responsabilitate editorială și independent de faptul că această societate este în mod formal înregistrată în Regatul Unit, instanța de trimitere ar trebui să verifice de asemenea unde, în practică, sunt luate deciziile editoriale privind NTV Mir Lithuania(29). Din nou, acest lucru nu ar fi lipsit de importanță. Ar trebui, presupunem, să se lege de locul în care lucrează în mod obișnuit angajații societății menționate care are competența de a hotărî grilele de programe ale acestui post. Această verificare este importantă din moment ce legiuitorul Uniunii a prevăzut, în cadrul Directivei 2010/13, o dispoziție destinată probabil să prevină stabilirea în Uniune a societăților „cutii de scrisori”: în ipoteza în care, astfel cum pretinde guvernul lituanian, aceste decizii editoriale ar fi luate efectiv în Rusia, BMA ar fi considerată ca fiind stabilită în Regatul Unit, în aplicarea articolului 2 alineatul (3) litera (c) din această directivă, numai dacă o parte considerabilă a forței sale de muncă implicate în furnizarea de servicii mass‑media audiovizuale și‑ar desfășura activitatea în respectivul stat membru.
46. Presupunând, mai mult, că, la finalul acestei examinări, se dovedește că responsabilitatea editorială pentru postul NTV Mir Lithuania nu este a BMA, ci a societății ruse menționate la punctul 37 din prezentele concluzii și/sau că deciziile editoriale sunt luate în Rusia și că nu este îndeplinită condiția privind forța de muncă prevăzută la articolul 2 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2010/13, analiza nu s‑ar opri aici. Ar mai trebui examinate criteriile de legătură prevăzute la articolul 2 alineatul (4) din această directivă, referitoare la utilizarea unui satelit sau a unei legături ascendente dintr‑un stat membru(30).
b) Cu privire la faptul că un post de televiziune este destinat exclusiv teritoriului unui stat membru
47. Deși BMA este înregistrată în Regatul Unit, această societate a arătat în ședință că postul NTV Mir Lithuania este destinat exclusiv publicului lituanian(31). Părțile au fost întrebate de Curte cu privire la aspectul dacă această împrejurare repune în discuție aplicarea libertății de recepționare și de retransmisie prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2010/13. Prin urmare, trebuie să abordăm pe scurt această problematică.
48. Directiva 2010/13 se întemeiază pe libertatea de stabilire. Un furnizor de servicii mass‑media este astfel liber să se stabilească într‑un stat membru la alegerea sa, chiar dacă nu ar oferi servicii în acest stat(32). Însă, această libertate împreună cu principiul țării de origine creează un risc de abuz. Astfel, un asemenea furnizor care consacră conținutul său unui anumit stat membru ar putea să se stabilească într‑un alt stat membru numai în scopul de a evita aplicarea unei reglementări mai stricte din primul stat sau a unui control mai eficace și activ al conținutului menționat de către autoritatea de reglementare din domeniul audiovizual din acesta(33).
49. Potrivit unei jurisprudențe a Curții, pronunțate în cadrul articolului 56 TFUE, un stat membru poate considera drept operator național o stație de emisie care se stabilește într‑un alt stat membru în scopul de a presta acolo servicii destinate teritoriului său și de a se sustrage în mod abuziv obligațiilor care rezultă din legislația sa(34).
50. În speță, guvernul lituanian arată că BMA s‑a stabilit în Regatul Unit pentru a eluda reglementarea lituaniană(35). Republica Lituania poate, așadar, să se prevaleze de această jurisprudență pentru a asimila BMA unei stații de emisie naționale și să reglementeze această societate ca atare? Nu prea. Chiar în cazul eludării legislației sale, statul membru receptor nu poate, în conformitate cu Directiva 2010/13, să fie exonerat de la bun început de respectarea libertății de recepționare și de retransmisie. În schimb, legiuitorul Uniunii a codificat jurisprudența menționată prevăzând o procedură specială, care figurează la articolul 4 alineatele (2)-(5) din această directivă(36). Or, este cert că Republica Lituania nu a utilizat‑o în ceea ce privește NTV Mir Lithuania. Prin urmare, nu ne vom întinde asupra acestei proceduri.
3. Cu privire la faptul că o măsură precum cea în discuție în cauza principală nu intră sub incidența articolului 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13 (prima întrebare)
51. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13 vizează numai cazurile în care statul membru receptor urmărește să suspende recepționarea sau retransmisia unui serviciu mass‑media audiovizual provenind dintr‑un alt stat membru sau și alte măsuri luate de primul stat în vederea restricționării în alt mod a recepționării sau a retransmisiei acestui serviciu. Această instanță urmărește să afle în esență dacă măsura prevăzută la articolul 33 alineatele 11 și 12 punctul 1 din Legea privind furnizarea de informații către public constă în obligația, pentru operatorii care distribuie posturi de televiziune consumatorilor lituanieni, timp de douăsprezece luni, de a nu difuza sau retransmite prin internet un anumit post decât în cadrul unor pachete cu plată intră sub incidența acestei dispoziții.
52. Amintim că, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2010/13, statele membre „garantează libera recepționare și nu restricționează retransmisia […] pe propriul teritoriu” a serviciilor mass‑media audiovizuale din alte state membre din motive care se încadrează în domeniile reglementate de această directivă. Incitarea la ură, prevăzută la articolul 6 din directiva menționată, face parte din acestea. Însă, în ceea ce privește transmisia de televiziune, articolul 3 alineatul (2) din aceeași directivă permite statului membru receptor să „aplic[e] provizoriu derogări de la alineatul (1)”, sub rezerva respectării unor condiții de fond(37) și a unor condiții procedurale(38).
53. Potrivit LRTK și guvernului lituanian, aceste dispoziții nu vizează decât cazurile în care un stat membru urmărește să suspende recepționarea sau retransmisia programelor de televiziune care provin dintr‑un alt stat membru. O măsură precum cea prevăzută la articolul 33 alineatele 11 și 12 punctul 1 din Legea privind furnizarea de informații către public nu ar intra sub incidența dispozițiilor menționate. BMA și Comisia au o opinie contrară. Instanța de trimitere tinde să împărtășească opinia acestora din urmă.
54. În această privință, modul de redactare a articolului 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13 nu permite, prin el însuși, să se răspundă la întrebarea adresată. Alineatul (1) prevede obligații pentru statul membru receptor („garantarea liberei recepționări” și „nerestricționarea retransmisiei” din motive care se încadrează în domeniile reglementate), în timp ce alineatul (2) menționează în mod abstract o „derogare” de la aceste obligații. Cu toate acestea, este dificil să se extragă mai multe informații cu privire la măsurile astfel vizate. În special, acest mod de redactare nu permite în sine să se înțeleagă ce implică „libertatea de recepționare”. Pe de altă parte, termenul „restricționare” poate avea, în limbajul curent, o gamă largă de semnificații, mergând de la obstrucționarea completă la simpla îngreunare.
55. În consecință, este necesar să se examineze modul de redactare a articolului 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13 în lumina genezei acestei dispoziții, precum și a contextului în care se înscrie și a obiectivelor acestei directive(39).
56. În ceea ce privește geneza dispoziției menționate, amintim că, la origine, articolul 2 alineatul (2) din Directiva 89/552, în versiunea sa inițială, stabilea, într‑o prima teză, principiul libertății de recepționare și de retransmisie și menționa, într‑o a doua teză, condițiile în care statul membru receptor putea „suspenda temporar retransmisia emisiunilor de televiziune”. Această dispoziție avea în vedere, așadar, posibilitatea acestui stat membru de a opri temporar retransmisia unei astfel de emisiuni pe teritoriul său.
57. Domeniul de aplicare al acestui articol 2 alineatul (2) s‑a aflat însă în centrul unei cauze mediatizate, care privea printre altele aspectul dacă statul membru receptor putea opri nu numai retransmisia (prin cablu) a unei emisiuni pe teritoriul său, ci și recepționarea sa directă (de la satelit)(40). Ca reacție la această cauză, legiuitorul Uniunii a înlocuit, prin adoptarea Directivei 97/36(41), această dispoziție cu un nou articol 2a, care conținea formularea, păstrată la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2010/13, potrivit căreia statul membru receptor poate „aplica, pe o perioadă limitată, derogări” de la libertatea de recepționare și de retransmisie sub rezerva îndeplinirii condițiilor prevăzute la acesta. După cunoștințele noastre, această modificare terminologică urmărea, așadar, în esență să clarifice faptul că statul membru menționat poate acționa atât împotriva recepționării, cât și a retransmisiei unei emisiuni pe teritoriul său. În schimb, nimic nu indică faptul că legiuitorul Uniunii ar fi intenționat să revină asupra naturii măsurilor vizate(42). De altfel, considerentul (36) al Directivei 2010/13 evocă în continuare precum considerentul (15) al Directivei 89/552 de dinaintea lui, „suspendarea retransmisiei” de către statul membru receptor(43).
58. În ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13 și obiectivele acesteia, BMA arată în esență că această directivă pune în aplicare libera prestare a serviciilor mass‑media. Noțiunea de derogare de la libertatea de recepționare și de retransmisie ar trebui, în consecință, să primească aceeași accepțiune ca noțiunea de restricționare, în sensul articolului 56 TFUE. Reclamanta din litigiul principal amintește că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, această din urmă noțiune vizează măsurile care interzic, îngreunează sau fac mai puțin atractivă exercitarea liberei prestări a serviciilor(44). În speță, măsura prevăzută la articolul 33 alineatele 11 și 12 punctul 1 din Legea privind furnizarea de informații către public ar afecta atât consumatorii, cât și furnizorul postului vizat. Consumatorii ar trebui să se aboneze atât la pachetul de bază, cât și la un pachet cu plată pentru a continua să vizioneze acest post. Astfel, audiența postului ar scădea, ceea ce ar avea un impact negativ asupra rentabilității sale. Prin urmare, această măsură ar constitui o astfel de restricționare și, prin extensie, ar fi o derogare de la libertatea de recepționare și de retransmisie, în sensul articolului 3 alineatele (1) și (2). Comisia este de acord în esență cu această analiză.
59. Considerăm că nu este abordarea corectă. Desigur, Directiva 2010/13 concretizează, în domeniul serviciilor mass‑media audiovizuale, libera prestare a serviciilor garantată la articolul 56 TFUE(45). Cu toate acestea, instituirea unui „spațiu fără frontiere interne”(46) pentru serviciile mass‑media depășește cu mult problema libertăților economice de circulație. Nu este vorba despre servicii la fel ca celelalte. O transmisie de televiziune în special are o importanță fundamentală pentru democrație, cultură și educație în statele membre. În mod corelativ, această transmisie poate avea un impact vădit asupra populației din aceste state(47). Interesele publice legate de difuzarea programelor de televiziune sunt numeroase.
60. În acest context, coordonarea realizată de Directiva 2010/13 are întindere limitată. Această directivă, și în special articolul 3 alineatele (1) și (2), nu are vocația de a elimina orice obstacol care ar fi de natură să îngreuneze difuzarea posturilor unei stații de emisie sau să dăuneze rentabilității acestora. În conformitate cu jurisprudența Curții, libertatea de recepționare și de retransmisie reflectă recunoașterea, de către statul membru receptor, a atribuției de control asumate de statul membru originar în privința conținutului emisiunilor de televiziune furnizate de stațiile de emisie aflate sub jurisdicția sa. Cu alte cuvinte, această libertate garantează acestor stații de emisie că emisiunile al căror conținut a fost „aprobat” de statul membru originar pot, în principiu, să fie transmise în mod legal pe teritoriul tuturor statelor membre.
61. În acest sens, articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13 se opune ca statul membru receptor să efectueze, din motive care se încadrează în domeniile reglementate de această directivă (protecția minorilor, incitarea la ură, etc.), un al doilea control al conținutului transmis pe teritoriul său, prin supunerea lor unui regim de autorizare prealabilă. Dispoziția menționată se opune de asemenea ca statul membru receptor să interzică pur și simplu retransmisia unui astfel de conținut din aceste motive(48). Prin adoptarea unor astfel de măsuri, statul membru receptor derogă de la libertatea de recepționare și de retransmisie.
62. În schimb, această dispoziție nu se aplică măsurilor care pot fi adoptate de statul membru receptor în legătură cu o emisiune de televiziune, care provin din reglementări care nu au ca obiect radiodifuziunea ca atare și care, deși urmăresc obiective care se încadrează în domeniile reglementate, nu au ca efect restricționarea retransmisiei (sau a recepționării) „propriu‑zise” a acestei emisiuni pe teritoriul său(49).
63. Hotărârea Mesopotamia Broadcast și Roj TV(50) furnizează un bun exemplu. În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, autoritățile germane au sancționat Mesopotamia Broadcast și Roj TV, aflate sub jurisdicția Danemarcei, cu o interzicere a activității pe teritoriul german, pentru motive legate de incitarea la ură, în temeiul reglementării germane privind asociațiile. În practică, toate activitățile acestui emițător (precum producerea emisiunilor, proiecțiile publice, activitățile de susținere, etc.) au fost astfel interzise în Germania. Curtea a considerat că, ținând seama de caracterul neexhaustiv al Directivei 89/552 cu privire la domeniile care țin de ordinea publică, de bunele moravuri sau de siguranța publică, aceste autorități erau libere să aplice o astfel de reglementare (care nu avea ca obiect radiodifuziunea ca atare) activităților Mesopotamia Broadcast și Roj TV, cu condiția ca aceasta să nu aibă ca efect restricționarea retransmisiei propriu‑zise a emisiunilor Roj TV.
64. În lumina jurisprudenței Curții citate anterior, considerăm că o măsură precum cea prevăzută la articolul 33 alineatele 11 și 12 punctul 1 din Legea privind furnizarea de informații către public nu intră sub incidența articolului 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13.
65. Astfel, pe de o parte, această reglementare nu are ca obiect transmisia de televiziune (nici furnizarea de servicii mass‑media în general). Astfel cum s‑a amintit la punctul 38 din prezentele concluzii, dreptul Uniunii face distincție între furnizarea de conținut, care implică o responsabilitate editorială, și difuzarea lui. În această privință, astfel cum arată articolul 33 alineatul 11 din Legea privind furnizarea de informații către public, măsura avută în vedere de această reglementare se adresează operatorilor care oferă consumatorilor lituanieni aceste emisiuni în cadrul unor pachete de posturi. Ea nu privește conținutul emisiunilor de televiziune, ci distribuirea lor. Această reglementare impune în esență cerințe cu privire la compunerea acestor pachete. Or, oferirea unor astfel de pachete consumatorilor, în măsura în care nu implică exercitarea unei responsabilități editoriale pentru posturile transmise, nu intră sub incidența Directivei 2010/13(51), astfel cum subliniază în mod întemeiat LRTK.
66. Pe de altă parte, nu se poate considera, în opinia noastră, că măsura prevăzută la articolul 33 alineatele 11 și 12 punctul 1 din Legea privind furnizarea de informații către public are ca efect restricționarea retransmisiei (sau a recepționării) propriu‑zise a postului vizat. Astfel, testul relevant în această privință constă, în opinia noastră, în a determina dacă, în pofida măsurii adoptate de statul membru receptor, emisiunea de televiziune în cauză poate fi în continuare transmisă în mod licit și rămâne accesibilă în mod legal pentru consumatorii de pe teritoriul său(52). În acest sens, statul membru receptor restricționează recepționarea sau retransmisia propriu‑zisă atunci când suspendă retransmisia unui post printr‑o rețea de cablu sau interzice vânzarea unui decodor indispensabil vizionării unui post primit prin satelit(53). Postul nu mai poate fi retransmis în mod licit iar un telespectator care dorește nu poate să vizioneze în mod legal postul în discuție.
67. În schimb, cu totul alta este, în opinia noastră, situația în care un stat membru limitează, prin anumite modalități, distribuția emisiunilor de televiziune. Statul membru receptor poate impune distribuitorilor de posturi de televiziune să își organizeze ofertele astfel încât, de exemplu, posturile pornografice să fie incluse numai în cadrul unor pachete specifice, supuse unor condiții speciale(54), să restrângă publicitatea pentru acest gen de posturi sau chiar să interzică vizionarea lor în locurile publice. Desigur, aceste modalități limitează, într‑o anumită măsură, accesul la aceste posturi. De altfel, acesta este însuși obiectivul lor. Cu toate acestea, modalitățile de distribuție menționate nu restrâng, în opinia noastră, recepționarea sau retransmisia propriu‑zisă a posturilor în discuție. Distribuitorii rămân liberi să recepționeze aceste posturi, să le includă în oferta lor și să le retransmită. Consumatorii pot avea acces în mod legal la posturile menționate. În speță, telespectatorii lituanieni puteau în continuare să vizioneze postul NTV Mir Lituania în mod legal, cu condiția să subscrie la pachetul adecvat.
68. Bineînțeles, aceleași modalități de distribuție nu pot lipsi articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13 de efectul său util. Aceasta ar fi situația în cazul în care acestea ar favoriza difuzarea emisiunilor naționale sau ar fi de o asemenea amploare încât ar avea, în practică, ca efect să facă excesiv de dificile difuzarea și accesul la o emisiune care provine dintr‑un alt stat membru. Dar o astfel de situație nu există în speță(55).
69. Interpretarea contrară, în sensul că se interzice în principiu statului membru receptor să impună, pentru motive precum protecția minorilor sau interzicerea incitării la ură, norme privind distribuția serviciilor mass‑media audiovizuale ar depăși logica repartizării competențelor între statul membru originar și statul membru receptor. Modul în care distribuitorii își organizează ofertele de pachete în privința consumatorilor din al doilea stat este o problemă care, în mod ipotetic, nu poate fi controlat de primul stat.
70. Un alt element de context trebuie subliniat aici. Nimeni nu va fi scăpat din vedere faptul că sunt deosebit de împovărătoare condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2010/13(56). Acest caracter împovărător se justifică, în opinia noastră, având în vedere gravitatea atingerii aduse liberei circulații a serviciilor mass‑media audiovizuale pe care o constituie suspendarea unui astfel de serviciu. Ele rezultă dintr‑o punere în balanță abstractă între, pe de o parte, libertatea de recepționare și de retransmisie, care concretizează libertatea de exprimare și libera prestare a serviciilor, și, pe de altă parte, anumite interese publice ale statelor membre. Această gravitate necesită, în contrapartidă, condiții stricte(57). În schimb, astfel cum subliniază LRTK, obligația de a transfera un anumit post în cadrul unor pachete cu plată are, asupra difuzării acestui post, un efect mult mai limitat decât cel al unei suspendări. Ar fi disproporționat și inadecvat să se aplice unei astfel de măsuri aceleași condiții.
71. Interpretarea pe care o propunem nu este repusă în discuție, în opinia noastră, de argumentul BMA potrivit căruia, ca derogare de la libertatea de recepționare și de retransmisie prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2010/13, articolul 3 alineatul (2) din această directivă ar trebui interpretat în mod restrictiv(58).
72. Astfel, după cum am arătat, libertatea de recepționare și de retransmisie garantează stațiilor de emisie că emisiunile aprobate de statul membru originar pot, în principiu, să fie transmise în mod legal pe teritoriul tuturor statelor membre. Această libertate nu urmărește, în opinia noastră, să elimine orice obstacol care ar fi de natură să îngreuneze difuzarea posturilor unei stații de emisie sau să dăuneze rentabilității acestora precum unele modalități de distribuție. Prin urmare, nu propunem Curții să interpreteze în sens larg o derogare, ci să dea întinderea corectă principiului însuși.
73. Arătăm, în plus, că măsura în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Mesopotamia Broadcast și Roj TV(59), care consta într‑o interzicere completă a activității, putea îngreuna mult mai mult activitatea stației de emisie în cauză decât norma privind compunerea pachetelor în discuție în prezenta cauză. În această cauză, guvernul german făcuse tot ceea ce era posibil din punct de vedere tehnic pentru a împiedica propagarea de către Roj TV a unor informații care incitau la ură. Prin urmare, ar fi paradoxal, în opinia noastră, să se condamne obligația prevăzută la articolul 33 alineatele 11 și 12 punctul 1 din Legea privind furnizarea de informații către public deși a validat măsura în discuție în această hotărâre. Prima pune în aplicare interese asemănătoare cu cele care stau la baza celei de a doua, dar cu o intensitate mai mică.
74. În plus, interpretarea pe care o propunem nu înseamnă a da o semnătură în alb statului membru receptor. Deși o măsură precum cea prevăzută la articolul 33 alineatele 11 și 12 punctul 1 din Legea privind furnizarea de informații către public nu este, în opinia noastră, vizată de articolul 3 alineatul (1) și (2) din Directiva 2010/13, ea intră în continuare sub incidența articolului 56 TFUE(60). Astfel cum am arătat, această măsură poate constitui o restricție privind libera prestare a serviciilor. Însă, această restricție poate fi justificată.
75. Astfel, măsura în discuție nu face nicio discriminare directă sau indirectă în favoarea conținutului național și urmărește un obiectiv de interes general. Considerăm de asemenea că a trecut cu succes testul de proporționalitate(61). Autoritățile lituaniene nu au interzis pur și simplu accesul la postul NTV Mir Lithuania, ci s‑au limitat la a restrânge audiența sa. În acest context, furnizarea de servicii mass‑media audiovizuale fiind în mod intrinsec legată de libertate de exprimare, reglementarea națională în discuție va trebui, pentru a fi compatibilă cu libera prestare a serviciilor, să fie de asemenea conformă cu drepturile fundamentale, a căror respectare este asigurată de Curte(62), și în special cu articolul 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Dar și în acest caz, libertatea de exprimare nu este o prerogativă absolută iar testele de justificare și de proporționalitate ar trebui să fie în favoarea autorităților lituaniene(63).
76. În această privință, nu se poate pierde din vedere contextul prezentei cauze. Potrivit informațiilor oferite de LRTK și de guvernul lituanian, articolul 33 alineatele 11 și 12 punctul 1 din Legea privind furnizarea de informații către public a fost adoptat pentru a proteja spațiul informațional lituanian și pentru a da un răspuns rapid(64) la propaganda rusă, în contextul războiului informațional la care sunt supuse țările baltice ținând seama de situația lor geopolitică. Instituțiile Uniunii înseși au constatat că statele baltice se confruntă cu răspândirea, în mass‑media, a unor informații false adresate în mod specific minorităților rusofone, în scopul de a denigra aceste state, de a submina discursul politic european bazat pe valori democratice, drepturile omului și statul de drept, și, în general, de a destabiliza situația politică, economică și socială din aceste state(65). Având în vedere influența deosebit de importantă a televiziunii asupra formării opiniei publice, reacția legiuitorului lituanian pare pe deplin rezonabilă.
77. Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă că articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13 trebuie interpretat în sensul că o măsură, adoptată de statul membru receptor al unui post de televiziune provenind dintr‑un alt stat membru, care constă în obligația, pentru operatorii care distribuie posturi de televiziune consumatorilor din primul stat, să nu transmită sau să retransmită postul în discuție decât în cadrul unor pachete cu plată sau în schimbul unui supliment de preț, nu intră sub incidența acestei dispoziții.
4. Cu titlu subsidiar: cu privire la obligația pentru statul membru receptor de a respecta condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2010/13 (a doua întrebare)
78. Presupunând că, contrar a ceea ce propunem, articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13 ar fi interpretat în sensul că vizează o măsură precum cea prevăzută la articolul 33 alineatele 11 și 12 punctul 1 din Legea privind furnizarea de informații către public, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă,în conformitate cu dreptul Uniunii, această măsură poate fi adoptată în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (2).
79. Considerăm că este dificil să se conteste că, în sistemul Directivei 2010/13, statul membru receptor care intenționează să adopte, împotriva unui serviciu mass‑media audiovizual care provine dintr‑un alt stat membru, o măsură care intră în domeniul de aplicare al articolului 3 alineatele (1) și (2) din această directivă, trebuie să respecte condițiile prevăzute la alineatul (2) menționat(66).
80. Desigur, astfel cum reiese din articolul 4 alineatul (1), Directiva 2010/13 stabilește cerințe minime. Prin urmare, statele membre pot prevedea norme mai detaliate sau mai stricte decât cele prevăzute de această directivă. Totuși, această posibilitate nu este oferită statelor membre decât în ceea ce privește stațiile de emisie aflate sub jurisdicția lor. Cu alte cuvinte, statul de pe teritoriul căruia se efectuează transmisia poate depăși cerințele din directiva menționată, iar nu statul membru receptor(67).
81. Mai rămâne să se stabilească dacă statul membru receptor se poate prevala de dreptul primar pentru a justifica adoptarea unei măsuri care nu respectă condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2010/13. În această privință, amintim că articolul 52 TFUE prevede justificările, printre altele, de ordine publică și siguranță publică, de care se pot prevala statele membre, aceste justificări fiind aplicabile liberei prestări a serviciilor în temeiul trimiterii care figurează la articolul 62 TFUE. Arătăm că Curtea nu și‑a precizat încă poziția cu privire la această problemă(68).
82. În opinia noastră, astfel cum a susținut Comisia în ședință, presupunând că o anumită măsură intră sub incidența articolului 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13 și cu condiția ca această măsură să fie întemeiată pe un motiv care se încadrează în domeniile reglementate de această directivă, statul membru receptor nu se poate prevala de dreptul primar pentru a depăși ceea ce este permis prin această dispoziție.
83. Astfel, în conformitate cu o jurisprudență constantă a Curții, posibilitatea acordată statelor membre de a se prevala de justificările prevăzute de Tratatul FUE nu le este oferită decât în lipsa unei armonizări a normelor aplicabile(69). O măsură interzisă printr‑o directivă care pune în aplicare libera prestare a serviciilor nu poate fi justificată în temeiul dreptului primar. Curtea consideră că, atunci când adoptă un act de drept derivat care concretizează o libertate de circulație garantată de Tratatul FUE(70), legiuitorul Uniunii poate limita posibilitatea de a invoca aceste justificări(71).
V. Concluzie
84. Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius, Lituania) după cum urmează:
„Articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass‑media audiovizuale (Directiva «serviciilor mass‑media audiovizuale») trebuie interpretat în sensul că o măsură, adoptată de statul membru receptor al unui post de televiziune provenind dintr‑un alt stat membru, care constă în obligația, pentru operatorii care distribuie posturi de televiziune consumatorilor din primul stat, să nu transmită sau să retransmită postul în discuție decât în cadrul unor pachete cu plată sau în schimbul unui supliment de preț, nu intră sub incidența acestei dispoziții.”