HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera întâi)
30 septembrie 2010
Cauza F‑43/09
Carlo van Heuckelom
împotriva
Oficiului European de Poliție (Europol)
„Funcție publică — Statutul personalului Europol — Articolul 29 — Avansare în treaptă acordată în temeiul rapoartelor de evaluare — Excepție de nelegalitate a deciziei de stabilire a politicii de determinare a gradelor și a treptelor — Competențele corespunzătoare ale directorului și ale Consiliului de administrație al Europol — Putere de apreciere a directorului Europol — Limite”
Obiectul: Acțiune introdusă în temeiul articolului 40 alineatul (3) din Convenția încheiată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind înființarea Oficiului European de Poliție (Convenția Europol) și al articolului 93 alineatul (1) din Statutul personalului Europol, prin care domnul van Heuckelom solicită anularea deciziei directorului Europol din 14 iulie 2008 prin care i se acordă avansarea cu o singură treaptă începând cu 1 aprilie 2008, precum și anularea deciziei din 19 ianuarie 2009 de respingere a reclamației sale îndreptate împotriva deciziei menționate
Decizia: Respinge acțiunea reclamantului. Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.
Sumarul hotărârii
1. Acțiune în anulare — Interesul de a exercita acțiunea — Persoane fizice sau juridice
(art. 263 al patrulea paragraf TFUE)
2. Funcționari — Acțiune — Reclamație administrativă prealabilă — Concordanță între reclamație și acțiune — Identitate de obiect și cauză — Excepție de nelegalitate care se referă la o altă cauză juridică decât cea care apare în reclamație — Admisibilitate
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)
3. Funcționari — Agenți ai Europol — Avansare în treaptă la fiecare doi ani
(Statutul personalului Europol, art. 28 și 29)
4. Funcționari — Agenți ai Europol — Avansare în treaptă la fiecare doi ani
(Statutul personalului Europol, art. 29)
1. O acțiune în anulare introdusă de o persoană fizică sau juridică nu este admisibilă decât în măsura în care reclamantul are un interes să obțină anularea actului atacat. Un asemenea interes presupune ca anularea acestui act să fie susceptibilă, prin ea însăși, să aibă consecințe juridice sau, altfel spus, să aducă un beneficiu părții care a formulat‑o.
(a se vedea punctul 31)
Trimitere la:
Curte: 24 iunie 1986, AKZO Chemie și AKZO Chemie UK/Comisia, 53/85, Rec., p. 1965, punctul 21
Tribunalul de Primă Instanță: 14 septembrie 1995, Antillean Rice Mills și alții/Comisia, T‑480/93 și T‑483/93, Rec., p. II‑2305, punctele 59 și 60 și jurisprudența citată; 20 iunie 2001, Euroalliages/Comisia, T‑188/99, Rec., p. II‑1757, punctul 26; 28 septembrie 2004, MCI/Comisia, T‑310/00, Rec., p. II‑3253, punctul 44
2. Norma privind concordanța dintre reclamație și acțiune impune, în esență, să existe o concordanță între obiectul și cauza cererii introductive și obiectul și cauza reclamației. Se impune o interpretare flexibilă a acestei cerințe. Astfel, norma privind concordanța nu poate interveni decât în cazul în care acțiunea în justiție modifică obiectul sau cauza reclamației, această ultimă noțiune, „cauză”, urmând a fi interpretată în sens larg. Ca urmare a unei astfel de interpretări și fiind vorba despre concluzii în anulare, trebuie să se înțeleagă prin „cauză a litigiului” contestarea de către reclamant a legalității interne a actului atacat sau, alternativ, contestarea legalității externe a acestuia.
Cu privire la excepțiile de nelegalitate, chiar dacă acestea s‑ar raporta la o altă cauză juridică decât cea care apare în reclamație, inadmisibilitatea acestora pentru nerespectarea normei privind concordanța ar afecta echilibrul dintre protejarea drepturilor procedurale ale funcționarului și finalitatea procedurii precontencioase și ar constitui o sancțiune disproporționată și nejustificată pentru funcționar. Astfel, ca urmare a caracterului juridic intrinsec al unei excepții de nelegalitate, precum și a raționamentului care determină persoana interesată să identifice și să invoce o astfel de nelegalitate, nu se poate pretinde funcționarului sau agentului care introduce reclamația, care nu dispune neapărat de competențele juridice adecvate, să ridice o astfel de excepție în etapa precontencioasă, sub sancțiunea inadmisibilității ulterioare. Aceasta cu atât mai mult cu cât ridicarea unei excepții de nelegalitate în etapa precontencioasă este puțin probabil să conducă la succesul reclamantului în această etapă, întrucât este improbabil ca administrația să aleagă neaplicarea unei dispoziții în vigoare, care ar încălca eventual o normă de rang superior, cu unicul scop de a permite soluționarea extrajudiciară a litigiului.
(a se vedea punctele 43 și 44)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: 1 iulie 2010, Mandt/Parlamentul European, F‑45/07, punctele 109, 115 și 119 și jurisprudența citată și punctul 121
3. Sistemul de determinare a gradelor și a treptelor care este în vigoare la Europol prevede două proceduri distincte: pe de o parte evaluarea, care face obiectul articolului 28 din Statutul personalului Europol și care este de competența evaluatorului, și, pe de altă parte, avansarea în treaptă, prevăzută la articolul 29 din statutul menționat, pentru care este competent directorul Europol.
Potrivit articolului 29 primul paragraf prima teză din Statutul personalului Europol, deciziile directorului Europol de acordare a treptelor la fiecare doi ani personalului Europol se întemeiază pe „o evaluare” care ține seama de rezultatele fiecărui agent vizat. Rezultă că, din moment ce articolul 29 primul paragraf a treia teză din Statutul personalului Europol prevede că „modalitățile exacte ale procedurii de evaluare sunt stabilite de consiliul de administrație”, această dispoziție face trimitere la procedura potrivit căreia sunt evaluate rezultatele agenților Europol. Așadar, ea nu impune ca modalitățile procedurii privind avansarea în treaptă să fie stabilite de Consiliul de administrație al Europol.
(a se vedea punctele 48‑50)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 22 martie 2006, Mausolf/Europol, T‑209/02 și T‑210/04, RecFP, p. I‑A‑2‑79 și II‑A‑2‑335, punctul 37
4. În temeiul articolului 29 din Statutul personalului Europol, directorul poate acorda maximum două trepte la fiecare doi ani, potrivit unei evaluări și ținând cont de prestația persoanei interesate. Aplicarea acestui articol intră într‑un domeniu în care trebuie să i se recunoască directorului Europol o largă marjă de apreciere, similară celei recunoscute în temeiul articolului 45 din Statutul funcționarilor autorității împuternicite să facă numiri.
Articolul 5 alineatul (1) din Politica de determinare a gradelor și a treptelor personalului Europol, adoptată de director, stabilește criteriile de atribuire a treptelor. În temeiul ultimelor două evaluări anuale, directorul acordă două trepte agenților care au depășit constant sau frecvent așteptările, nu acordă nicio treaptă celor care nu au răspuns așteptărilor decât parțial sau deloc și acordă o treaptă tuturor celorlalți agenți.
Rezultă din articolul 5 alineatul (1) menționat că directorul nu acordă două trepte decât în cazurile în care agentul respectiv a realizat prestații absolut excelente și nu s‑a limitat la a răspunde așteptărilor în fiecare dintre cei doi ani ai perioadei de referință. Aceste criterii, desigur foarte exigente, urmăresc recompensarea continuității efortului. Nu se poate nega că politica care urmărește stimularea agenților în eforturile lor de a depăși așteptările, politică adoptată de directorul Europol în exercitarea puterii discreționare pe care i‑o conferă articolul 29 din Statutul personalului Europol, urmărește interesul serviciului.
În măsura în care directorul nu dispune de nicio putere discreționară în temeiul articolului 5 alineatul (1) din politica menționată anterior și trebuie să respecte strict criteriile stabilite în dispoziția menționată, delimitarea prin criteriile respective a competenței sale în materia avansării în treaptă permite directorului tocmai să se asigure că acele candidaturi sunt examinate cu grijă, în mod echitabil și cu respectarea principiului egalității de tratament.
(a se vedea punctele 59 și 61‑63)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: Mausolf/Europol, citată anterior, punctul 67