HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera a doua)

17 februarie 2011

Cauza F‑119/07

Guido Strack

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică — Funcționari — Procedură de mediere — Act care lezează — Articolul 73 din statut — Consolidare — Indemnizație provizorie”

Obiectul:      Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA prin care domnul Strack solicită, pe de o parte, anularea refuzurilor Comisiei de inițiere a unei proceduri de mediere și de plată către acesta a unei despăgubiri provizorii în temeiul articolului 19 alineatul (4) din Reglementarea comună privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională a funcționarilor Comunităților Europene, precum și anularea deciziei autorității împuternicite să facă numiri din 20 iulie 2007 de respingere a reclamației sale; pe de altă parte, obligarea Comisiei la plata către acesta a unor daune interese pentru repararea prejudiciilor morale și imateriale, precum și a prejudiciilor aduse sănătății acestuia și, în plus, la plata dobânzilor de întârziere

Decizia:      Anulează decizia Comisiei din 26 februarie 2007 prin care se refuză plata către reclamant a unei despăgubiri provizorii, în sensul articolului 19 alineatul (4) din reglementarea comună. Respinge acțiunea pentru restul capetelor de cerere. Comisia suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de reclamant. Reclamantul suportă jumătate din propriile cheltuieli de judecată.

Sumarul hotărârii

1.      Acțiune în anulare — Act supus căilor de atac — Acțiune îndreptată împotriva refuzului de a iniția o procedură de mediere — Excludere

(art. 263 TFUE)

2.      Funcționari — Obligația de solicitudine care incumbă administrației

(Statutul funcționarilor, art. 24)

3.      Funcționari — Asigurări sociale — Asigurare pentru accident și boală profesională — Invaliditate — Indemnizație — Drept de a beneficia de plată — Condiții

[Statutul funcționarilor, art. 73 alin. (2) lit. (c); Reglementarea privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională, art. 18‑20]

1.      O acțiune în anulare nu este admisibilă în cazul în care este îndreptată împotriva refuzului pârâtei de a iniția o procedură de mediere.

Astfel, medierea este o procedură voluntară de soluționare a conflictelor al cărei obiectiv este tocmai să permită părților să ajungă la o soluție extrajudiciară a litigiului. În consecință, presupunând că refuzul unei părți de a se angaja într‑un astfel de proces poate prejudicia partea adversă, o anulare a acestui refuz nu ar prezenta decât un interes ipotetic, din moment ce această anulare nu ar putea constrânge partea menționată să accepte o mediere.

(a se vedea punctele 65 și 66)

2.      Obligațiile care decurg din obligația de solicitudine sunt sporite substanțial în cazul în care se pune problema situației unui funcționar a cărui sănătate psihologică se dovedește afectată. Într‑o astfel de ipoteză, administrația trebuie să examineze cererile acestuia cu o abordare deosebit de deschisă. Această obligație se impune cu atât mai mult, în special, cu cât agravarea stării de sănătate a funcționarului nu este contestată, iar un medic psihiatru care asigură urmărirea acestei stări atrage atenția administrației că, din punct de vedere medical, se impune de urgență o intervenție imediată în vederea soluționării și a încetării conflictelor inițiale.

(a se vedea punctul 85)

3.      Dreptul la plata indemnizației de invaliditate permanentă parțială vizată la articolul 73 alineatul (2) litera (c) din statut nu ia naștere decât la consolidarea leziunilor, consolidarea reprezentând starea unei victime ale cărei leziuni corporale s‑au stabilizat, astfel încât nu mai pare posibilă o vindecare sau o ameliorare a acestora, iar un tratament nu mai este în principiu indicat decât pentru a evita o agravare a lor.

Cu toate acestea, articolul 19 alineatul (4) din Reglementarea comună privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională ale funcționarilor prevede dreptul la plata unei indemnizații provizorii tocmai pentru că indemnizația prevăzută la articolul 73 alineatul (2) litera (c) din statut nu este plătibilă decât ulterior consolidării menționate. Totuși, plata unei indemnizații provizorii presupune existența unei „porțiuni din rata de invaliditate permanentă neaflate în litigiu”.

În această privință, în cazul în care un funcționar introduce o cerere de indemnizație provizorie, anterior respingerii acestei cereri, administrația și autoritatea împuternicită să facă numiri trebuie să consulte în special experții medicali, medicul consultant și eventual comisia medicală, aplicând prin analogie articolele 18‑20 din reglementarea comună. Astfel, reiese din economia reglementării comune și, în special, din articolul 19 alineatul (3) și din articolul 20 din aceasta că o apreciere de ordin medical este exclusiv de competența medicilor.

Pe de altă parte, în cazul în care administrația respinge cererea de indemnizație provizorie fără a consulta un medic, ea nu respectă economia articolului 19 alineatul (4) și a articolului 20 din reglementarea comună, precum și obligația de solicitudine. În plus, în cazul în care încălcarea articolului 19 alineatul (4) menționat și a principiului solicitudinii contribuie la agravarea bolii și la întârzierea consolidării acesteia, repararea acestui prejudiciu trebuie realizată în cadrul procedurii prevăzute în executarea articolului 73 din statut.

(a se vedea punctele 88, 89, 93, 95 și 105)

Trimitere la:

Curte: 4 octombrie 1991, Comisia/Gill, C‑185/90 P, punctul 24

Tribunalul de Primă Instanță: 21 mai 1996, W/Comisia, T‑148/95, punctele 36 și 37

Tribunalul Funcției Publice: 2 mai 2007, Giraudy/Comisia, F‑23/05, punctul 200