HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)
27 martie 2019(*)
„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Articolul 258 TFUE – Decizia 2014/699/UE – Principiul cooperării loiale – Articolul 4 alineatul (3) TUE – Admisibilitate – Efectele comportamentului reproșat la data expirării termenului stabilit în avizul motivat – Efecte continue asupra unității și a coerenței acțiunii internaționale a Uniunii Europene – Suficiență a măsurilor luate de statul membru în cauză pentru a se conforma avizului motivat – Vot al Republicii Federale Germania împotriva poziției Uniunii definite în Decizia 2014/699/UE în cadrul celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al Organizației Interguvernamentale pentru Transporturile Internaționale Feroviare (OTIF) și opoziție exprimată de statul membru respectiv împotriva acestei poziții și împotriva modalităților de exercitare a drepturilor de vot, astfel cum sunt definite în decizia menționată”
În cauza C‑620/16,
având ca obiect o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulată în temeiul articolului 258 TFUE, introdusă la 29 noiembrie 2016,
Comisia Europeană, reprezentată de W. Mölls, de L. Havas, de J. Hottiaux și de J. Norris‑Usher, în calitate de agenți,
reclamantă,
susținută de:
Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de R. Liudvinaviciute‑Cordeiro și de J.‑P. Hix, în calitate de agenți,
intervenient,
împotriva
Republicii Federale Germania, reprezentată de T. Henze și de J. Möller, în calitate de agenți,
pârâtă,
CURTEA (Camera a patra),
compusă din domnul T. von Danwitz, președintele Camerei a șaptea, îndeplinind funcția de președinte al Camerei a patra, doamna K. Jürimäe și domnii C. Lycourgos, E. Juhász și C. Vajda (raportor), judecători,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: domnul K. Malacek, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 4 iulie 2018,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 9 ianuarie 2019,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin cererea introductivă, Comisia Europeană solicită Curții să constate că, prin faptul că, în cadrul celei de a 25-a sesiuni a Comitetului de revizuire al Organizației Interguvernamentale pentru Transporturile Internaționale Feroviare (OTIF), a votat împotriva poziției definite în Decizia 2014/699/UE a Consiliului din 24 iunie 2014 de stabilire a poziției care urmează să fie adoptată în numele Uniunii Europene în cadrul celei de a 25-a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF în legătură cu anumite amendamente la Convenția privind transporturile internaționale feroviare (COTIF) și la apendicele acesteia (JO 2014, L 293, p. 26) și prin faptul că și‑a declarat în mod public opoziția atât față de poziția menționată, cât și față de modalitățile de exercitare a drepturilor de vot prevăzute în aceasta, Republica Federală Germania nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul acestei decizii și al articolului 4 alineatul (3) TUE.
Cadrul juridic
Dreptul internațional
COTIF
2 Convenția privind transporturile internaționale feroviare din 9 mai 1980, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la Vilnius din 3 iunie 1999 (denumită în continuare „COTIF”), a intrat în vigoare la 1 iulie 2006. Cele 49 de state care sunt părți la COTIF, printre care figurează toate statele membre ale Uniunii Europene, cu excepția Republicii Cipru și a Republicii Malta, alcătuiesc OTIF.
3 Potrivit articolului 2 alineatul (1) din COTIF, scopul OTIF este de a promova, de a îmbunătăți și de a facilita, din toate punctele de vedere, traficul internațional feroviar, în principal prin stabilirea de regimuri de drept uniform în diferite domenii juridice referitoare la traficul internațional feroviar.
4 Comitetul de revizuire al OTIF este alcătuit în principiu din toate părțile la COTIF. Potrivit articolului 17 alineatul 1 literele a) și b) din COTIF, Comitetul de revizuire al OTIF hotărăște, în limitele competențelor sale, asupra propunerilor de modificare a COTIF și examinează, în plus, propunerile ce vor fi supuse Adunării generale a OTIF. Competențele celor două organe ale OTIF în materie de modificare a COTIF sunt stabilite la articolul 33 din această convenție.
5 În cadrul titlului VI din COTIF, denumit „Modificarea [COTIF]”, articolul 33 din această convenție, intitulat „Competența”, prevede:
„[…]
2. Adunarea generală hotărăște asupra propunerilor de modificare a [COTIF] cu condiția ca [alineatele 4-6] să nu prevadă o altă competență.
[…]
4. Sub rezerva deciziilor luate de Adunarea generală, în conformitate cu [alineatul] 3 prima frază, Comisia [a se citi «Comitetul»] de revizuire hotărăște asupra propunerilor de modificare a:
a) articol[ului] 9 și [articolului] 27 [alineatele 2-5];
[…]
d) Regulilor uniforme CUV, cu excepția articolelor 1, 4, 5 și 7[-]12;
[…]”
6 Potrivit articolului 35 din COTIF, intitulat „Deciziile Comisiilor”:
„1. Modificările la [COTIF], ca urmare a deciziei [Comisiilor], sunt notificate statelor membre de către secretarul general.
2. Modificările la [COTIF] propriu‑zisă, hotărâte de Comisia [a se citi «Comitetul»] de revizuire, intră în vigoare pentru toate statele membre în prima zi a celei de a douăsprezecea luni imediat următoare lunii în cursul căreia secretarul general a notificat toate statele membre. […]
3. Modificările aduse apendicelor la [COTIF], hotărâte de Comisia [a se citi «Comitetul»] de revizuire, intră în vigoare pentru toate statele membre în prima zi din cea de a douăsprezecea lună imediat următoare celei în cursul căreia secretarul general a notificat statele membre. […]
[…]”
7 Conform articolului 38 alineatul 2 din COTIF, Uniunea, fiind o organizație regională care a aderat la COTIF, poate exercita drepturile de care dispun statele sale membre în temeiul COTIF în măsura în care aceste drepturi acoperă domenii care țin de competența sa. Rezultă din articolul 38 alineatul 3 din COTIF că, în vederea exercitării dreptului de vot și a dreptului de a formula obiecții prevăzut la articolul 35 alineatele 2 și 4 din această convenție, Uniunea dispune de un număr de voturi egal cu cel al statelor sale membre care sunt și state membre ale OTIF. Acestea din urmă nu își pot exercita drepturile, în special dreptul de vot, decât în măsura admisă la articolul 38 alineatul 2 menționat.
Acordul de aderare
8 Acordul între Uniunea Europeană și Organizația Interguvernamentală pentru Transporturile Internaționale Feroviare privind aderarea Uniunii Europene la Convenția privind transporturile internaționale feroviare (COTIF) din 9 mai 1980, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la Vilnius din 3 iunie 1999 (JO 2013, L 51, p. 8) (denumit în continuare „Acordul de aderare”), semnat la 23 iunie 2011 la Berna, a intrat în vigoare la 1 iulie 2011, în conformitate cu articolul 9 din acesta.
9 Potrivit articolului 6 din Acordul de aderare:
„(1) În ceea ce privește deciziile privind aspecte care sunt de competența exclusivă a Uniunii Europene, Uniunea Europeană va exercita drepturile de vot ale statelor sale membre în temeiul [COTIF].
(2) În ceea ce privește deciziile privind aspecte care sunt de competența partajată a Uniunii și a statelor sale membre, votează fie Uniunea, fie statele sale membre.
(3) Sub rezerva dispozițiilor de la articolul 26 alineatul (7) din [COTIF], Uniunea dispune de un număr de voturi egal cu cel al statelor sale membre care sunt în același timp parte la [COTIF]. Atunci când votează Uniunea, nu votează statele sale membre.
(4) Uniunea informează, de la caz la caz, celelalte părți la convenție cu privire la cazurile în care își va exercita dreptul de vot prevăzut la alineatele (1)-(3) în privința diferitor puncte de pe ordinea de zi a Adunării generale sau a altor organe deliberative. Respectiva obligație se aplică și în cazul deciziilor luate prin corespondență. Informațiile respective trebuie furnizate suficient de devreme secretarului general al OTIF pentru a permite difuzarea lor împreună cu documentele reuniunii sau pentru a permite luarea unei decizii prin corespondență.”
Dreptul Uniunii
Decizia 2013/103/UE
10 Acordul de aderare a fost aprobat prin Decizia 2013/103/UE a Consiliului din 16 iunie 2011 privind semnarea și încheierea Acordului între Uniunea Europeană și Organizația Interguvernamentală pentru Transporturile Internaționale Feroviare privind aderarea Uniunii Europene la Convenția privind transporturile internaționale feroviare (COTIF) din 9 mai 1980, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la Vilnius din 3 iunie 1999 (JO 2013, L 51, p. 1).
11 Articolul 5 din această decizie prevede că „procedurile interne referitoare la pregătirea reuniunilor OTIF și cele referitoare la reprezentare și exercitarea votului sunt cele prevăzute în anexa III la prezenta decizie”.
12 Anexa III la decizia menționată este consacrată dispozițiilor interne pentru Consiliu, statele membre și Comisie referitoare la lucrările OTIF, în vederea punerii în aplicare a cerinței „necesit[ății] de reprezentare internațională unitară a Uniunii și a statelor sale membre în conformitate cu Tratatul [UE] și cu Tratatul [FUE], precum și cu jurisprudența Curții […], inclusiv în etapa de executare a obligațiilor internaționale”, astfel cum rezultă din paragraful introductiv al acestei anexe.
13 Punctul 2 din anexa menționată, intitulat „Procedura de coordonare”, prevede:
„[…]
2.2. În cadrul reuniunilor de coordonare se convine cu privire la pozițiile care urmează să fie adoptate doar în numele Uniunii sau în numele Uniunii și al statelor membre ale acesteia. Pozițiile statelor membre care țin de competența lor exclusivă pot face obiectul coordonării în cadrul acestor reuniuni în cazul în care statele membre convin cu privire la aceasta.
[…]
2.6. În cazul în care Comisia și statele membre nu pot conveni asupra unei poziții comune în cadrul reuniunilor de coordonare, inclusiv din cauza unui dezacord cu privire la repartizarea competențelor, chestiunea este transferată în sarcina Comitetului reprezentanților permanenți și/sau a Consiliului.”
14 Punctul 3 din aceeași anexă, referitor la „Declarații și votarea în cadrul reuniunilor OTIF”, prevede:
„3.1. În cazul în care un punct de pe ordinea de zi vizează aspecte care țin exclusiv de competența Uniunii, Comisia va lua cuvântul și va vota în numele Uniunii. În urma acțiunii de coordonare corespunzătoare, statele membre pot de asemenea lua cuvântul pentru a susține și/sau a dezvolta poziția Uniunii.
3.2. În cazul în care un punct de pe ordinea de zi vizează aspecte care țin exclusiv de competența națională, statele membre vor lua cuvântul și vor vota.
3.3. În cazul în care un punct de pe ordinea de zi vizează aspecte care conțin elemente de competență atât națională, cât și a Uniunii, președinția și Comisia vor exprima poziția comună. În urma acțiunii de coordonare corespunzătoare, statele membre pot lua cuvântul pentru a susține și/sau dezvolta poziția comună. Statele membre sau Comisia, după caz, vor vota în numele Uniunii și al statelor membre în conformitate cu poziția comună. Decizia cu privire la partea care își va exercita dreptul de vot se ia în funcție de competența preponderentă (de exemplu, o competență care aparține în mai mare măsură statelor membre sau Uniunii).
3.4. În cazul în care un punct de pe ordinea de zi vizează aspecte care conțin elemente de competență atât națională, cât și a Uniunii, iar Comisia și statele membre nu au reușit să convină asupra unei poziții comune în conformitate cu dispozițiile de la punctul 2.6, statele membre și Comisia pot lua cuvântul și pot vota cu privire la aspectele care intră în mod clar în sfera lor de competență.
3.5. În ceea ce privește chestiunile asupra cărora nu s‑a ajuns la niciun acord între Comisie și statele membre cu privire la repartizarea competențelor sau pentru care nu s‑a putut obține majoritatea de voturi necesară pentru o poziție a Uniunii, se vor depune toate eforturile pentru a clarifica situația sau pentru a se ajunge la o poziție a Uniunii. Până la realizarea acestui lucru și după acțiunea de coordonare corespunzătoare, statele membre și/sau Comisia, după caz, vor avea dreptul de a lua cuvântul cu condiția ca poziția exprimată să nu aducă atingere unei viitoare poziții a Uniunii, să fie în concordanță cu politicile Uniunii și cu pozițiile Uniunii anterioare, precum și în conformitate cu dreptul Uniunii.
3.6. […]
Reprezentanții statelor membre și ai Comisiei vor depune eforturi susținute pentru a ajunge la o poziție comună și pentru a o apăra în timpul discuțiilor din cadrul grupurilor de lucru ale OTIF.”
Decizia 2014/699
15 Articolul 1 alineatul (1) din Decizia 2014/699 prevede că „[p]oziția care urmează să fie adoptată în numele Uniunii în cadrul celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire [al OTIF] este conformă cu anexa la prezenta decizie”. Potrivit articolului 1 alineatul (2) din decizia menționată, „[r]eprezentanții Uniunii pot accepta, în cadrul Comitetului de revizuire, modificări minore ale documentelor menționate în anexa la prezenta decizie, fără să fie necesară o altă decizie a Consiliului”.
16 Punctul 3 din anexa la Decizia 2014/699 enunță, în ceea ce privește diversele puncte de pe ordinea de zi a celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, repartizarea competențelor între Uniune și statele sale membre, exercitarea drepturilor de vot, precum și poziția coordonată recomandată.
17 În ceea ce privește punctele 4 și 7 de pe ordinea de zi a celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF referitoare la propunerile de amendamente la articolul 12 din COTIF, precum și la articolele 2 și 9 din apendicele D (CUV) la COTIF referitor la regulile uniforme privind contractele de utilizare a vehiculelor în traficul feroviar internațional (CUV) (denumite în continuare „amendamentele în cauză”), punctul 3 din anexa la Decizia 2014/699 prevede:
„Punctul 4. Revizuirea parțială a COTIF – Convenția de bază
[…]
Competență: partajată.
Exercitarea drepturilor de vot: statele membre.
Poziție coordonată recomandată:
[…]
Amendamentele la articolul 12 (Executarea sentințelor. Aplicarea sechestrelor) trebuie sprijinite, deoarece modifică definiția «deținătorului» în conformitate cu dreptul Uniunii.
[…]
Punctul 7. Revizuirea parțială a apendicelui D (CUV)
[…]
Competență: partajată.
Exercitarea drepturilor de vot: Uniunea.
Poziția recomandată a Uniunii: amendamentele la articolele 2 și 9 trebuie sprijinite, deoarece clarifică rolul deținătorului și al entității însărcinate cu întreținerea, în conformitate cu dreptul Uniunii (Directiva 2008/110/CE a Parlamentului European și a Consiliului [din 16 decembrie 2008 de modificare a Directivei 2004/49/CE privind siguranța căilor ferate comunitare (Directiva privind siguranța feroviară) (JO 2008, L 345, p. 62)]. […]
[…]”
Procedura precontencioasă și procedura în fața Curții
18 Prin scrisoarea din 4 august 2014, Comisia a invitat Republica Federală Germania să explice comportamentul pe care l‑a avut în cadrul celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, care s‑a desfășurat la 25 și la 26 iunie 2014.
19 În răspunsul său din 12 noiembrie 2014, Republica Federală Germania a apreciat că comportamentul său a fost perfect legitim și legal, pentru motivul că niciunul dintre amendamentele în cauză nu era de competența Uniunii, întrucât aceasta din urmă nu își exercitase competența internă în domeniile în cauză.
20 La 29 mai 2015, în temeiul articolului 258 primul paragraf TFUE, Comisia a inițiat o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor adresând o scrisoare de punere în întârziere Republicii Federale Germania în care a susținut că, prin comportamentul pe care l‑a avut în cadrul celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, acest stat membru nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul Deciziei 2014/699 și al articolului 4 alineatul (3) TUE. Comisia a observat că din faptul că Republica Federală Germania considera în mod expres, potrivit propriilor afirmații, comportamentul său ca fiind unul legitim, se putea deduce că era posibil ca în viitor acest stat membru să aibă un comportament similar în circumstanțe asemănătoare.
21 În răspunsul său din 7 iulie 2015, Republica Federală Germania a contestat afirmațiile Comisiei.
22 Cu ocazia adoptării Deciziei (UE) 2015/1734 a Consiliului din 18 septembrie 2015 de stabilire a poziției care urmează să fie adoptată în numele Uniunii Europene la cea de a 12‑a Adunare generală a Organizației Interguvernamentale pentru Transporturile Internaționale Feroviare (OTIF) în legătură cu anumite amendamente la Convenția privind transporturile internaționale feroviare (COTIF) și la apendicele acesteia (JO 2015, L 252, p. 43), Republica Federală Germania a făcut o declarație (denumită în continuare „declarația din 17 septembrie 2015”), înscrisă în procesul‑verbal al Consiliului, care prevede:
„[Republica Federală Germania] consideră, din punct de vedere juridic, că are drept de vot cu privire la punctul 8 (Revizuirea parțială a COTIF – Convenția de bază), punctul 10 [Revizuirea parțială a apendicelui D (CUV)] și punctul 13 (Raportul explicativ, versiunea revizuită și consolidată), chiar dacă acesta este contrar Deciziei [2015/1734]. Motivul este acela că Uniunea nu are competență în această privință. Repartizarea competențelor între Uniune și statele membre face obiectul unei proceduri în curs în fața Curții […] (cauza C‑600/14 – Germania/Consiliul). În așteptarea unei decizii a Curții […], [Republica Federală Germania], menținându‑și efectiv poziția juridică și fără a aduce atingere procedurii de judecată în fața Curții […], își va exercita dreptul de vot în cadrul Adunării generale a OTIF, fără derogare de la această decizie a Consiliului, deși consideră că această decizie este nelegală.”
23 La 11 decembrie 2015, Comisia a emis un aviz motivat în care și‑a reiterat poziția, astfel cum a fost exprimată în scrisoarea de punere în întârziere. Comisia a solicitat Republicii Federale Germania să ia toate măsurile necesare pentru a se conforma avizului motivat în termen de două luni de la primirea sa și în special pentru a înceta pretinsele practici ilicite, descrise în același aviz motivat.
24 Prin scrisoarea din 1 februarie 2016, Republica Federală Germania a răspuns la avizul motivat, reiterând poziția pe care a prezentat‑o în răspunsul la scrisoarea de punere în întârziere.
25 Considerând că Republica Federală Germania nu a adoptat, în termenul stabilit, măsurile necesare pentru a se conforma avizului motivat, Comisia a decis să introducă prezenta acțiune.
26 Prin Decizia președintelui Curții din 3 ianuarie 2018, a fost admisă cererea de intervenție în susținerea concluziilor Comisiei formulată de Consiliu.
Hotărârea din 5 decembrie 2017, Germania/Consiliul (C‑600/14, EU:C:2017:935)
27 La 22 decembrie 2014, Republica Federală Germania a introdus o acțiune la Curte prin care a solicitat anularea în parte a Deciziei 2014/699, în măsura în care aceasta din urmă privea în special amendamentele în cauză. Motivele pe care le‑a invocat au privit pretinse încălcări, în primul rând, a principiului atribuirii de competențe prevăzut la articolul 5 alineatul (2) TUE, din cauza unei necompetențe a Uniunii, în al doilea rând, a obligației de motivare prevăzute la articolul 296 TFUE și, în al treilea rând, a principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE coroborat cu principiul protecției jurisdicționale efective.
28 Prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, Germania/Consiliul (C‑600/14, EU:C:2017:935), pronunțată după încheierea procedurii scrise în prezenta cauză, Curtea a respins acțiunea formulată de Republica Federală Germania, respingând cele trei motive formulate de acest stat membru.
Cu privire la acțiune
Cu privire la admisibilitate
29 Prin înscrisul separat din 8 februarie 2017, Republica Federală Germania a invocat o excepție de inadmisibilitate a acțiunii în temeiul articolului 151 din Regulamentul de procedură al Curții. Prin Decizia din 10 mai 2017, Curtea, după ascultarea avocatului general, a unit examinarea acestei cereri cu fondul, iar Republica Federală Germania a fost invitată să depună un memoriu în apărare.
Argumentele părților
30 Republica Federală Germania consideră că acțiunea este inadmisibilă.
31 Republica Federală Germania susține că comportamentul contestat în această acțiune și‑a epuizat toate efectele la finalul celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, cu alte cuvinte înainte de expirarea termenului stabilit de Comisie în avizul său motivat. Or, în conformitate cu jurisprudența Curții izvorâtă din Hotărârea din 27 octombrie 2005, Comisia/Italia (C‑525/03, EU:C:2005:648), și din Hotărârea din 11 octombrie 2007, Comisia/Grecia (C‑237/05, EU:C:2007:592), o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor ar fi inadmisibilă în cazul în care actul reproșat statului membru în cauză a încetat să producă efecte juridice înainte de expirarea termenului respectiv.
32 Republica Federală Germania subliniază în această privință că procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor prevăzută la articolul 258 TFUE are ca obiectiv tocmai să se asigure că statele membre pun capăt încălcărilor care continuă să aibă impact la data expirării termenului stabilit în avizul motivat și că, în orice caz, ele nu le repetă. Or, comportamentul său în litigiu nu ar fi determinat nicio consecință negativă care ar fi putut sau ar fi trebuit să fie eliminată.
33 Astfel, în opinia acestui stat membru, exercitarea dreptului său de vot nu a avut nicio incidență asupra rezultatului deciziilor luate în cadrul celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, astfel cum Comisia a recunoscut, și nici nu a adus atingere reputației, credibilității sau reprezentării unitare a Uniunii Europene în rândul membrilor comunității internaționale. În orice caz, Uniunea Europeană ar fi organizat procedura de adoptare a Deciziei 2014/699 într‑un mod în care să o împiedice să obțină protecție jurisdicțională împotriva acestei decizii, contribuind astfel la divergența de opinie în cadrul acestei sesiuni.
34 În plus, Republica Federală Germania susține, întemeindu‑se pe modul de redactare a articolului 258 al doilea paragraf TFUE, că, numai în cazul în care statul membru în cauză nu se conformează avizului motivat în termenul prevăzut, Comisia poate sesiza Curtea cu o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. Astfel, în calitate de normă de procedură, articolul 258 TFUE ar trebui să facă obiectul unei interpretări restrictive, astfel încât să garanteze securitatea juridică. În aceeași ordine de idei, Republica Federală Germania amintește jurisprudența Curții, din care rezultă că Comisia nu o poate sesiza cu o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în cazul în care statul membru în cauză a pus capăt încălcării înainte de expirarea termenului stabilit în avizul motivat (Hotărârea din 5 iunie 2003, Comisia/Italia, C‑145/01, EU:C:2003:324, punctul 15).
35 Or, potrivit Republicii Federale Germania, atingerea adusă imaginii Uniunii Europene nu mai poate fi remediată. În rest, acest stat membru contestă afirmația Comisiei potrivit căreia nu ar fi luat nicio măsură pentru, pe de o parte, remedierea consecințelor comportamentului contestat în procedura de constatare a încălcării în speță și, pe de altă parte, eliminarea îndoielilor cu privire la acțiunea sa viitoare. Într‑adevăr, Republica Federală Germania susține că, în cadrul adoptării Deciziei 2015/1734, prin declarația din 17 septembrie 2015, în care a considerat deopotrivă că această decizie era nelegală și că avea dreptul să voteze împotriva sa în ceea ce privește două aspecte, a menționat că, în așteptarea pronunțării de către Curte a Hotărârii din 5 decembrie 2017, Germania/Consiliul (C‑600/14, EU:C:2017:935), nu va exercita dreptul de vot cu privire la aspectele în litigiu prin îndepărtarea de pozițiile Uniunii. Astfel, acest stat membru ar fi pus deja capăt practicii criticate de Comisie în avizul său motivat chiar înainte ca termenul stabilit în avizul menționat să înceapă să curgă.
36 Republica Federală Germania susține că nu i se poate impune să prezinte scuze publice sau să renunțe la analiza sa juridică, în vederea eliminării a posteriori a pretinsei atingeri aduse reputației și credibilității Uniunii. În orice caz, niciun element din scrisoarea de punere în întârziere sau din avizul motivat nu ar sugera că Republica Federală Germania a încălcat dreptul Uniunii prin faptul că a omis să prezinte asemenea scuze. În plus, pentru ca o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor să fie admisibilă nu ar fi suficient, conform jurisprudenței Curții, ca unele divergențe de opinie pe plan juridic să persiste între un stat membru și Comisie din moment ce, în pofida acestor divergențe, statul membru respectiv se conformează analizei Comisiei. Acest lucru ar fi a fortiori valabil atunci când chestiunea juridică ce implică asemenea divergențe face deja obiectul unei proceduri în fața Curții, precum în speță.
37 Pe de altă parte, Republica Federală Germania critică Comisia pentru că a lăsat să planeze o îndoială cu privire la conținutul exact al cererii sale introductive, în mod contrar cerințelor referitoare la formularea suficient de clară a unei cereri introductive. Astfel, Comisia ar fi precizat pentru prima dată în memoriul său în replică faptul că reproșa acestui stat membru o încălcare a Deciziei 2014/699 doar în ceea ce privește punctele 4 și 7 de pe ordinea de zi a celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF.
38 Comisia solicită respingerea excepției de inadmisibilitate invocate de guvernul german.
Aprecierea Curții
39 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că reiese din cuprinsul articolului 258 al doilea paragraf TFUE că, în cazul în care statul membru în cauză nu s‑a conformat avizului motivat în termenul stabilit în acesta, Comisia poate sesiza Curtea. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, existența unei neîndepliniri a obligațiilor trebuie, în consecință, să fie apreciată în funcție de situația din statul membru astfel cum se prezenta aceasta la momentul expirării termenului respectiv (a se vedea în special Hotărârea din 4 mai 2017, Comisia/Luxemburg, C‑274/15, EU:C:2017:333, punctul 47).
40 Reiese de asemenea din jurisprudența Curții că procedura prevăzută la articolul 258 TFUE se întemeiază pe constatarea obiectivă a nerespectării de către un stat membru a obligațiilor pe care i le impune Tratatul FUE sau un act de drept derivat și permite, de asemenea, să se stabilească dacă un stat membru a încălcat dreptul Uniunii într‑un anumit caz (Hotărârea din 22 februarie 2018, Comisia/Polonia, C‑336/16, EU:C:2018:94, punctele 61 și 62, precum și jurisprudența citată).
41 Republica Federală Germania contestă admisibilitatea prezentei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor din două motive.
42 În primul rând, aceasta consideră că neîndeplinirea obligațiilor care îi este reproșată privește un comportament trecut care și‑a epuizat efectele înainte de data expirării termenului stabilit în avizul motivat, astfel încât îi era imposibil să îi pună capăt în acest termen.
43 În această privință, trebuie să se arate că Comisia îi reproșează Republicii Federale Germania comportamentul pe care l‑a avut în cadrul celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, și anume votul pe care acest stat membru l‑a dat în cadrul acestui comitet și punctul de vedere pe care l‑a exprimat cu încălcarea, pe de o parte, a Deciziei 2014/699 și, pe de altă parte, a articolului 4 alineatul (3) TUE.
44 Neîndeplinirea obligațiilor astfel reproșată constă în pretinsa nerespectare a unei poziții a Uniunii, astfel cum este cuprinsă într‑o decizie a Consiliului adoptată în temeiul articolului 218 alineatul (9) TFUE, dispoziție care prevede o procedură simplificată în scopul definirii pozițiilor care trebuie adoptate în numele Uniunii în contextul participării sale la adoptarea, în cadrul organismului decizional instituit prin acordul internațional în cauză, a unor acte legate de aplicarea sau de punerea în aplicare a acestuia din urmă (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Consiliul/Comisia, C‑73/14, EU:C:2015:663, punctul 65). Această pretinsă neîndeplinire a obligațiilor se încadrează, așadar, în domeniul acțiunii externe a Uniunii și se referă mai precis la procesul decizional al unui organism internațional creat printr‑un acord la care Uniunea este parte și în cadrul căruia Uniunea a fost autorizată prin Decizia 2014/699 să prezinte contribuții.
45 Or, o încălcare a unei decizii a Consiliului care este adoptată în temeiul articolului 218 alineatul (9) TFUE precum cea reproșată în speță Republicii Federale Germania își manifestă efectele nu numai pe plan intern, ci și pe plan internațional asupra unității și a coerenței acțiunii externe a Uniunii, interese pe care o decizie adoptată pe acest temei are tocmai ca obiectiv să le protejeze [a se vedea în acest sens Avizul 1/94 (Acordurile anexate la Acordul OMC) din 15 noiembrie 1994, EU:C:1994:384, punctul 108, Hotărârea din 2 iunie 2005, Comisia/Luxemburg, C‑266/03, EU:C:2005:341, punctul 60, Hotărârea din 14 iulie 2005, Comisia/Germania, C‑433/03, EU:C:2005:462, punctul 66, și Hotărârea din 20 aprilie 2010, Comisia/Suedia, C‑246/07, EU:C:2010:203, punctul 73].
46 Trebuie să se adauge că, în mod contrar celor susținute de Republica Federală Germania, efectele prejudiciabile ale unei neîndepliniri a obligațiilor ce decurg dintr‑o decizie a Consiliului adoptată în temeiul articolului 218 alineatul (9) din TFUE nu sunt limitate la procesul decizional al organului din cadrul organizației internaționale în care se înscrie comportamentul în litigiu, ci se manifestă, într‑un mod mai general, în sfera acțiunii internaționale a Uniunii în cadrul acestei organizații internaționale.
47 O asemenea neîndeplinire a obligațiilor este mai ales susceptibilă să pună în discuție unitatea și coerența acțiunii externe a Uniunii, în afara procesului decizional concret vizat.
48 În aceste condiții, în cazul în care argumentul Republicii Federale Germania ar fi acceptat, atunci orice stat membru care, prin comportamentul său, ar aduce atingere realizării obiectivului inerent unei decizii adoptate în temeiul articolului 218 alineatul (9) TFUE ar putea evita o procedură în constatarea neîndeplinirii obligațiilor pentru motivul că această neîndeplinire a obligațiilor și‑a epuizat deja efectele, consecința fiind aceea că statele membre ar putea să beneficieze de propria culpă.
49 Într‑o asemenea ipoteză, Comisia ar fi, așadar, în imposibilitatea să acționeze, în cadrul competențelor pe care le deține în temeiul articolului 258 TFUE, împotriva statului membru în cauză în fața Curții în vederea constatării unei asemenea neîndepliniri a obligațiilor și a îndeplinirii depline a misiunii sale de gardian al tratatelor pe care i‑o conferă articolul 17 TUE.
50 În plus, a accepta inadmisibilitatea unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva unui stat membru ca urmare a unei încălcări a unei decizii adoptate în temeiul articolului 218 alineatul (9) din TFUE ar aduce atingere atât caracterului obligatoriu al deciziilor, în temeiul articolului 288 al patrulea paragraf TFUE, cât și, în general, respectării valorilor pe care se întemeiază Uniunea, în conformitate cu articolul 2 TUE, printre care figurează în special statul de drept.
51 Astfel, Republica Federală Germania, după ce a participat la dezbateri și la votul în cadrul Consiliului cu privire la o decizie de adoptare a unei poziții a Uniunii precum Decizia 2014/699, ar putea să denunțe această decizie după adoptarea ei, având în același timp garanția că Comisia nu ar putea sesiza Curtea cu o acțiune în temeiul articolului 258 TFUE împotriva unei asemenea neîndepliniri a obligațiilor.
52 Rezultă că nu se poate considera că toate efectele comportamentului în litigiu al Republicii Federale Germania în cadrul celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF au încetat la sfârșitul acestei sesiuni. Acest comportament trebuie să fie considerat că a produs efecte asupra unității și a coerenței acțiunii internaționale a Uniunii în cadrul OTIF după sesiunea menționată.
53 În consecință, ținând seama de contextul special în care se raportează comportamentul în litigiu, Republica Federală Germania nu poate invoca, pentru a contesta admisibilitatea prezentei acțiuni, o jurisprudență în materie de achiziții publice, izvorâtă din contexte pur interne Uniunii, jurisprudență din care rezultă că o acțiune prin care se solicită constatarea unei neîndepliniri a obligațiilor care decurg din reglementările Uniunii în materie de achiziții publice este inadmisibilă atunci când, la data expirării termenului stabilit în avizul motivat, anunțul de participare în litigiu sau contractele în litigiu își epuizaseră deja toate efectele (Hotărârea din 27 octombrie 2005, Comisia/Italia, C‑525/03, EU:C:2005:648, punctele 12 și 17, și Hotărârea din 11 octombrie 2007, Comisia/Grecia, C‑237/05, EU:C:2007:592, punctele 33 și 35).
54 În ceea ce privește împrejurarea invocată de Republica Federală Germania potrivit căreia Uniunea ar fi organizat procedura de adoptare a Deciziei 2014/699 într‑un mod care să o împiedice să obțină o protecție jurisdicțională cu privire la această decizie, o asemenea critică ține de examinarea pe fond a prezentei acțiuni, iar nu de examinarea admisibilității ei.
55 În al doilea rând, Republica Federală Germania susține că a luat toate măsurile necesare, în temeiul articolului 258 al doilea paragraf TFUE, pentru a se conforma avizului motivat în termenul stabilit în acesta, astfel încât acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulată de Comisie este inadmisibilă.
56 Trebuie să se arate în această privință că o asemenea afirmație se confundă cu examinarea pe fond a neîndeplinirii obligațiilor, în sensul că analiza acesteia presupune controlul comportamentului Republicii Federale Germania în urma celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 aprilie 2005, Comisia/Luxemburg, C‑519/03, EU:C:2005:234, punctul 20). În consecință, temeinicia acestei afirmații va face obiectul analizei pe fond a acestei neîndepliniri a obligațiilor.
57 În ceea ce privește împrejurarea invocată de Republica Federală Germania potrivit căreia nu ar mai fi posibilă remedierea pretinsei atingeri aduse reputației și credibilității Uniunii, ea nu poate, chiar presupunând că ar fi dovedită, să conducă la inadmisibilitatea prezentei acțiuni. Într‑adevăr, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 62 din concluziile sale, nu se poate admite ca un stat membru să invoce un fapt împlinit al cărui autor este pentru a se sustrage unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în fața Curții (Hotărârea din 7 februarie 1973, Comisia/Italia, 39/72, EU:C:1973:13, punctul 10).
58 În sfârșit, trebuie respinsă critica formulată de Republica Federală Germania în ceea ce privește imprecizia cererii introductive a Comisiei.
59 În această privință, reiese cu claritate din cuprinsul punctelor 15-19 din cererea introductivă că Comisia reproșează acestui stat membru o neîndeplinire a obligațiilor care decurg din Decizia 2014/699 și din articolul 4 alineatul (3) TUE numai în ceea ce privește punctele 4 și 7 de pe ordinea de zi a celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF. Astfel, în cererea introductivă, Comisia s‑a referit la anexa la Decizia 2014/699 doar în măsura în care această anexă privește amendamentele la COTIF avute în vedere la punctele 4 și 7 de pe ordinea de zi a acestei sesiuni și a făcut trimitere la aceste două puncte de pe ordinea de zi în rezumatul faptelor pe care l‑a întocmit, care nu au fost contestate de Republica Federală Germania.
60 Din considerațiile de mai sus rezultă că acțiunea introdusă de Comisie este admisibilă.
Cu privire la fond
Argumentele părților
61 Prin intermediul primei obiecții, Comisia reproșează Republicii Federale Germania că a încălcat Decizia 2014/699 prin faptul că, în cadrul celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, a votat împotriva poziției definite de Uniunea Europeană în decizia menționată cu privire la punctele 4 și 7 de pe ordinea de zi a acestei sesiuni și a contestat în mod public exercitarea dreptului de vot de către Uniune.
62 Comisia subliniază că, în conformitate cu articolul 288 al patrulea paragraf TFUE, Decizia 2014/699 este obligatorie în toate elementele sale atât pentru instituțiile Uniunii, cât și pentru statele membre. Comisia adaugă că împrejurarea că Republica Federală Germania a votat împotriva acestei decizii în cadrul Consiliului și că a introdus la Curte o acțiune în anulare a aceleiași decizii este lipsită de incidență asupra caracterului obligatoriu al aceleiași decizii, precum și asupra obligațiilor ce revin statelor membre pe acest temei.
63 Astfel, din jurisprudența Curții ar reieși că statele membre nu își pot lua libertatea de a adopta în mod unilateral măsuri de corecție sau măsuri de apărare destinate să remedieze o eventuală nerespectare, de către instituția care a adoptat actul în litigiu, a dreptului Uniunii. Pe acest temei, atât timp cât Curtea nu a anulat Decizia 2014/699 și nici nu a suspendat executarea ei, Republica Federală Germania ar trebui să o respecte. În caz contrar, aplicarea coerentă și uniformă a dreptului Uniunii, care formează o caracteristică fundamentală a sistemului Uniunii, ar fi pusă în pericol.
64 Mai mult, Comisia consideră că nu era nici imposibil, nici inutil ca Republica Federală Germania să solicite măsuri provizorii. Această instituție subliniază că Tratatul FUE a instituit un sistem complet de căi de atac care face posibilă rezolvarea unor situații de urgență, astfel cum rezultă din cuprinsul articolelor 278 și 279 TFUE. Eventuale dificultăți în această privință, cum sunt cele invocate de acest stat membru, nu ar autoriza statele membre să acționeze unilateral cu încălcarea dreptului Uniunii.
65 În acest context, Comisia subliniază de asemenea că Republica Federală Germania a avut posibilitatea să obțină în timp util instituirea unor măsuri provizorii.
66 În ceea ce privește excepția de nelegalitate invocată de Republica Federală Germania împotriva Deciziei 2014/699, Comisia amintește că, potrivit jurisprudenței Curții, statele membre nu pot invoca nelegalitatea unui act în cadrul unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor privind neexecutarea acestui act. Această jurisprudență s‑ar aplica în privința tuturor actelor cu aplicabilitate generală, indiferent de aspectul dacă statul membru în cauză era sau nu era destinatar.
67 Prin intermediul celei de a doua obiecții, care este întemeiată pe încălcarea articolului 4 alineatul (3) TUE, Comisia susține că faptul că Republica Federală Germania a votat împotriva poziției Uniunii Europene în cadrul celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, s‑a distanțat față de votul exprimat de Uniune și a solicitat să își exercite dreptul de vot în condițiile în care acest drept fusese conferit Uniunii a creat confuzie cu privire la rezultatul votului și a adus atingere credibilității și reputației Uniunii Europene, reprezentării sale unitare pe plan internațional, precum și imaginii sale în general. Acest comportament ar fi încălcat, prin urmare, principiul cooperării loiale, consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE.
68 În ceea ce privește prima obiecție invocată de Comisie, Republica Federală Germania nu contestă că nu s‑a conformat Deciziei 2014/699, în măsura în care aceasta privește amendamentele în cauză. Totuși, din cauza caracterului lor nelegal, ea consideră că dispozițiile pertinente ale acestei decizii nu pot fi invocate împotriva sa, pentru motivele arătate mai sus în cadrul cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 5 decembrie 2017, Germania/Consiliul (C‑600/14, EU:C:2017:935).
69 În acest context, acest stat membru precizează că jurisprudența Curții, din care rezultă că nelegalitatea unei directive sau a unei decizii adresate statelor membre nu poate fi invocată de statele membre ca mijloc de apărare împotriva unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor întemeiate pe neexecutarea unui asemenea act, nu se opune posibilității invocării, în temeiul articolului 277 TFUE, a unei excepții de nelegalitate în privința Deciziei 2014/699, cu alte cuvinte, în privința unui act cu aplicabilitate generală care nu a fost notificat destinatarilor săi în cadrul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor referitoare la nerespectarea acestei decizii.
70 Republica Federală Germania susține că are dreptul să invoce pe cale incidentală nelegalitatea Deciziei 2014/699 în cadrul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, în special luând în considerare faptul că i‑a fost de facto imposibil să obțină protecție jurisdicțională în privința acestei decizii înainte de deschiderea celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF.
71 În ședință, Republica Federală Germania și‑a retras în mod formal argumentul referitor la excepția de nelegalitate în temeiul articolului 277 TFUE. Totuși, aceasta a menționat că dorea să continue să invoce pe cale incidentală nelegalitatea Deciziei 2014/699 din cauza imposibilității de a obține protecție jurisdicțională în privința acestei decizii înainte de deschiderea celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF.
72 În orice caz, Republica Federală Germania subliniază, în ceea ce privește amendamentul la articolul 12 din COTIF care face obiectul punctului 4 de pe ordinea de zi a celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, că nu a încălcat Decizia 2014/699, în măsura în care aceasta prevede numai o „[p]oziție coordonată recomandată”, iar în ceea ce privește punctul 4 de pe ordinea de zi, prevede că statele membre își exercită dreptul de vot. Acest stat membru amintește că, potrivit articolului 288 al cincilea paragraf TFUE, o recomandare nu este obligatorie. Cu privire la amendamentele la articolele 2 și 9 din apendicele D (CUV), care fac obiectul punctului 7 de pe ordinea de zi a celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, acest stat membru susține că, deși este adevărat că Decizia 2014/699 prevede exercitarea drepturilor de vot de către Uniune, aceasta din urmă s‑a limitat la definirea unor recomandări pentru poziții, fără caracter obligatoriu.
73 Pe de altă parte, Republica Federală Germania sugerează că, din cauza unor vicii grave care o afectează, Decizia 2014/699 este un act inexistent care, ca atare, ar trebui să facă obiectul unei examinări din oficiu de către Curte.
74 În ceea ce privește a doua obiecție invocată de Comisie, întemeiată pe încălcarea articolului 4 alineatul (3) TUE, Republica Federală Germania consideră că această instituție nu a stabilit nici existența efectivă a unei atingeri aduse credibilității și reputației Uniunii, nici faptul că la originea unei asemenea atingeri se află comportamentul în litigiu. Dimpotrivă, Republica Federală Germania apreciază că aderarea Uniunii Europene la OTIF, care a generat noi provocări pentru această a doua organizație, precum și precipitarea cu care instituțiile Uniunii s‑au pregătit pentru a 25‑a sesiune a Comitetului de revizuire al OTIF sunt elementele care au generat confuzie pe parcursul votului exprimat în cadrul acelui organ.
Aprecierea Curții
75 În ceea ce privește prima obiecție, întemeiată pe nerespectarea Deciziei 2014/699, rezultă dintr‑o lectură a paginilor 31-36 din procesul‑verbal al celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, anexat la cererea introductivă a Comisiei, că, în ceea ce privește punctele 4 și 7 de pe ordinea de zi a acestei sesiuni, Republica Federală Germania a exprimat un punct de vedere diferit de poziția Uniunii, astfel cum este definită în această decizie, și a votat împotriva acestei poziții. Rezultă, în plus, dintr‑o lectură a paginilor 33-36 din procesul‑verbal al sesiunii respective că, în ceea ce privește punctul 7 de pe ordinea de zi, acest stat membru și‑a exprimat dezacordul față de exercitarea de către Uniune a unui drept de vot, astfel cum este prevăzut în decizia menționată.
76 Republica Federală Germania nu contestă aceste fapte. Totuși, ea susține, în primul rând, că, întrucât Decizia 2014/699 definește, în ceea ce privește punctele 4 și 7 de pe ordinea de zi a celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, „poziți[i] coordonat[e] recomandat[e]”, iar în ceea ce privește punctul 4 de pe ordinea de zi, dreptul la vot acordat statelor membre, nu a încălcat această decizie.
77 Acest argument nu poate fi admis.
78 Deși pozițiile definite la punctul 3 din anexa la Decizia 2014/699 sunt precedate de termenii „[p]oziție coordonată recomandată”, această decizie a fost adoptată în temeiul articolului 218 alineatul (9) TFUE, care prevede adoptarea unei „decizii” de stabilire a pozițiilor care trebuie adoptate în numele Uniunii în cadrul unui organism creat printr‑un acord. Or, potrivit articolului 288 al patrulea paragraf TFUE, „[d]ecizia este obligatorie în toate elementele sale”.
79 În plus, din examinarea conținutului Deciziei 2014/699 rezultă că aceasta prevede, în conformitate cu articolul 1 alineatul (1) din aceasta, „[p]oziția care urmează să fie adoptată în numele Uniunii în cadrul celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire [al OTIF]”, în termeni imperativi, astfel cum demonstrează utilizarea expresiilor „amendamentele […] trebuie susținute”, „Uniunea nu este în măsură să susțină […] și propune” sau „Uniunea adoptă”, pentru definirea poziției Uniunii la punctul 3 din anexa la Decizia 2014/699, în ceea ce privește punctele 4 și 7 de pe ordinea de zi a acestei sesiuni.
80 Caracterul obligatoriu al poziției Uniunii stabilite prin această decizie este confirmată la articolul 1 alineatul (2) din aceasta, care permite reprezentanților Uniunii în cadrul Comitetului de revizuire al OTIF doar să accepte modificări „minore” ale documentelor menționate în anexa la decizia citată. Pe de altă parte, trebuie să se adauge că Decizia 2014/699 a fost publicată în seria L a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene drept act cu caracter obligatoriu.
81 În plus, examinarea de către Curte a legalității acestei decizii în Hotărârea din 5 decembrie 2017, Germania/Consiliul (C‑600/14, EU:C:2017:935), cu privire la motivele invocate de Republica Federală Germania în susținerea acțiunii care a condus la pronunțarea acestei hotărâri presupune, într‑adevăr, că această decizie constituie un act atacabil, în sensul că este destinat să producă efecte juridice obligatorii.
82 Rezultă că Decizia 2014/699 este un act care produce efecte juridice obligatorii, în sensul că stabilește poziția Uniunii în cadrul celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, pe de o parte pentru Comisie, iar pe de altă parte pentru statele membre, în măsura în care le impune să apere poziția respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 2009, Comisia/Consiliul, C‑370/07, EU:C:2009:590, punctul 44).
83 Prin urmare, din cauza comportamentului descris la punctul 75 din prezenta hotărâre, Republica Federală Germania a încălcat poziția Uniunii definită în această decizie, precum și, în ceea ce privește punctul 7 de pe ordinea de zi a sesiunii respective, modalitățile de exercitare a dreptului de vot prevăzute în decizia menționată.
84 În ceea ce privește, în al doilea rând, argumentul întemeiat pe nelegalitatea Deciziei 2014/699 pentru motivul că Republica Federală Germania nu ar fi putut obține protecție jurisdicțională în privința acestei decizii înainte de deschiderea celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, nici acesta nu poate fi admis.
85 Astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 84 din concluziile sale, în Uniunea bazată pe statul de drept, actele instituțiilor sale beneficiază de o prezumție de legalitate. Din moment ce Decizia 2014/699 a fost adoptată, Republica Federală Germania era, așadar, ținută să o respecte și să o pună în aplicare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia/Spania, C‑177/06, EU:C:2007:538, punctele 36 și 38).
86 Faptul că ulterior Republica Federală Germania a contestat și legalitatea Deciziei 2014/699 în fața Curții, în temeiul articolului 263 TFUE, în special din cauza unei pretinse încălcări a principiului protecției jurisdicționale efective, nu schimbă cu nimic caracterul obligatoriu al acestei decizii.
87 Într‑adevăr, comportamentul în litigiu a avut loc la o dată anterioară datei introducerii de către Republica Federală Germania a unei acțiuni în anulare împotriva Deciziei 2014/699. Pe de altă parte, acest stat membru nu a solicitat nici suspendarea executării acestei decizii, nici adoptarea de măsuri provizorii de către Curte, în temeiul articolelor 278 și 279 TFUE, astfel încât acțiunea în anulare, în conformitate cu acest articol 278, nu avea efect suspensiv.
88 Or, din jurisprudența Curții rezultă că un stat membru nu își poate lua libertatea de a adopta în mod unilateral măsuri de corecție sau măsuri de apărare destinate să remedieze o pretinsă nerespectare de către o instituție a normelor dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2009, Comisia/Grecia, C‑45/07, EU:C:2009:81, punctul 26).
89 În orice caz, Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că sistemul căilor de atac stabilit prin Tratatul FUE distinge între acțiunile prevăzute la articolele 258 și 259 TFUE, prin intermediul cărora se urmărește să se constate că un stat membru nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin, și acțiunile prevăzute la articolele 263 și 265 TFUE, prin intermediul cărora se urmărește controlul legalității actelor sau al abținerilor de a acționa ale instituțiilor Uniunii. Aceste căi de atac urmăresc obiective diferite și sunt supuse unor modalități diferite. Prin urmare, un stat membru nu ar putea să invoce în mod util, în lipsa unei dispoziții a tratatului menționat care să îl autorizeze expres în acest sens, nelegalitatea unei decizii sau a unei directive al cărei destinatar este ca mijloc de apărare împotriva unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor întemeiate pe neexecutarea acestei decizii sau a acestei directive. Situația ar putea fi alta doar dacă actul în cauză ar fi afectat de vicii deosebit de grave și de evidente, astfel încât să poată fi calificat drept act inexistent (Hotărârea din 18 octombrie 2012, Comisia/Republica Cehă, C‑37/11, EU:C:2012:640, punctul 46, și Hotărârea din 11 octombrie 2016, Comisia/Italia, C‑601/14, EU:C:2016:759, punctul 33).
90 În mod contrar celor susținute de Republica Federală Germania, aceeași jurisprudență se aplică în speță mutatis mutandis în ceea ce privește Decizia 2014/699, chiar dacă, din punct de vedere formal, acest stat membru nu era destinatarul deciziei menționate. Astfel, Republica Federală Germania, în calitate de membru al Consiliului, emitent al deciziei menționate, avea neîndoielnic cunoștință de aceasta și era pe deplin în măsură să formuleze o acțiune în anulare împotriva aceleiași decizii, cu respectarea termenului de două luni prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE, astfel cum a procedat, de altfel, în cadrul cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 5 decembrie 2017, Germania/Consiliul (C‑600/14, EU:C:2017:935).
91 În ceea ce privește argumentul Republicii Federale Germania potrivit căruia Decizia 2014/699 ar constitui un act inexistent pentru motivul că aceasta nu are decât valoarea unor simple recomandări fără caracter obligatoriu în ceea ce privește punctele 4 și 7 de pe ordinea de zi a celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, trebuie să se observe că prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, Germania/Consiliul (C‑600/14, EU:C:2017:935), Curtea a respins acțiunea în anulare în parte formulată de acest stat membru fără să constate, cum ar fi putut să o facă din oficiu, inexistența acestei decizii. În aceste condiții, decizia menționată nu poate fi calificată drept act inexistent în sensul jurisprudenței citate la punctul 89 din prezenta hotărâre. În orice caz, trebuie să se adauge că argumentul menționat trebuie respins, întrucât, pentru motivele deja menționate la punctele 78-82 din prezenta hotărâre, recurge la o interpretare eronată a Deciziei 2014/699.
92 În ceea ce privește a doua obiecție, întemeiată pe încălcarea articolului 4 alineatul (3) TUE, trebuie amintit că din această dispoziție, care consacră principiul cooperării loiale, reiese că Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate (Hotărârea din 5 decembrie 2017, Germania/Consiliul, C‑600/14, EU:C:2017:935, punctul 105).
93 Dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că, în special în ceea ce privește un acord sau o convenție care intră în parte în competența Uniunii și în parte în competența statelor membre, trebuie să se asigure o strânsă cooperare între acestea din urmă și instituțiile Uniunii, atât în procesul de negociere și de încheiere, cât și în cadrul executării angajamentelor asumate. Această obligație de cooperare decurge din cerința existenței unei reprezentări internaționale unitare a Uniunii (Hotărârea din 20 aprilie 2010, Comisia/Suedia, C‑246/07, EU:C:2010:203, punctul 73 și jurisprudența citată).
94 Prin urmare, respectarea de către statele membre a unei decizii adoptate de Consiliu în temeiul articolului 218 alineatul (9) TFUE este o expresie specifică a cerinței unei reprezentări internaționale unitare a Uniunii care decurge din obligația de cooperare loială.
95 Or, trebuie să se constate că, prin comportamentul său în litigiu în cadrul celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, astfel cum reiese din procesul‑verbal al acestei reuniuni, Republica Federală Germania a lăsat să planeze o îndoială cu privire la capacitatea Uniunii de a exprima o poziție și de a reprezenta statele sale membre pe scena internațională, în pofida adoptării Deciziei 2014/699. Mai specific, faptul că, în cadrul acestei sesiuni, Republica Federală Germania s‑ar fi îndepărtat de poziția Uniunii stabilită în această decizie riscă să slăbească puterea de negociere a UE în cadrul OTIF în ceea ce privește subiectele tratate în cadrul sesiunii menționate, precum și alte subiecte conexe.
96 Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentul Republicii Federale Germania potrivit căruia, prin declarația din 17 septembrie 2015, aceasta ar fi înlăturat orice îndoială cu privire la comportamentul său viitor într‑un mod în care să excludă riscul reproducerii comportamentului care îi este reproșat. În această privință, trebuie să se arate că, astfel cum Comisia a menționat în cererea sa introductivă, în răspunsul din 1 februarie 2016 la avizul motivat, Republica Federală Germania nu a înlăturat preocupările acestei instituții cu privire la un risc de recidivă, ci, dimpotrivă, a insistat asupra caracterului legitim al comportamentului în litigiu, în măsura în care Decizia 2014/699 era, potrivit acestui stat membru, nelegală și nu producea niciun efect obligatoriu. Pe de altă parte, Republica Federală Germania s‑a întemeiat, în acest context, nu pe declarația din 17 septembrie 2015, ci pe o declarație anterioară făcută în cadrul adoptării Deciziei 2014/699 din care rezulta că acest stat membru urma să adopte o poziție diferită de cea care figura în această decizie în cadrul Comitetului de revizuire al OTIF.
97 În sfârșit, Republica Federală Germania nu a susținut în fața Curții că a informat organele competente ale OTIF cu privire la conținutul declarației din 17 septembrie 2015 și nici că a clarificat la organizația menționată conduita sa viitoare în cadrul acesteia.
98 Rezultă că, prin comportamentul său, acest stat membru a adus atingere eficienței acțiunii internaționale a Uniunii, precum și credibilității și reputației acesteia din urmă pe scena internațională.
99 Republica Federală Germania nu poate să își justifice comportamentul nici pe o eventuală nerespectare de către instituțiile Uniunii a obligației de cooperare loială (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2009, Comisia/Grecia, C‑45/07, EU:C:2009:81, punctul 26), nici pe dificultățile legate de aderarea Uniunii la OTIF.
100 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se constate că, prin faptul că, în cadrul celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, a votat împotriva poziției definite în Decizia 2014/699 și prin faptul că și‑a declarat în mod public opoziția sa atât față de poziția menționată, cât și față de modalitățile de exercitare a drepturilor de vot prevăzute în aceasta, Republica Federală Germania nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul acestei decizii și al articolului 4 alineatul (3) TUE.
Cu privire la cheltuielile de judecată
101 Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Federale Germania la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta din urmă a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Conform articolului 140 alineatul (1) din același regulament, potrivit căruia instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată, trebuie să se decidă că Consiliul va suporta propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară și hotărăște:
1) Prin faptul că, în cadrul celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al Organizației Interguvernamentale pentru Transporturile Internaționale Feroviare (OTIF), a votat împotriva poziției definite în Decizia 2014/699/UE a Consiliului din 24 iunie 2014 de stabilire a poziției care urmează să fie adoptată în numele Uniunii Europene în cadrul celei de a 25‑a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF în legătură cu anumite amendamente la Convenția privind transporturile internaționale feroviare (COTIF) și la apendicele acesteia și prin faptul că și‑a declarat în mod public opoziția atât față de poziția menționată, cât și față de modalitățile de exercitare a drepturilor de vot prevăzute în aceasta, Republica Federală Germania nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul acestei decizii și al articolului 4 alineatul (3) TUE.
2) Obligă Republica Federală Germania la plata cheltuielilor de judecată.
3) Consiliul Uniunii Europene suportă propriile cheltuieli de judecată.
Semnături