CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 7 septembrie 2017(1)
Cauza C‑265/16
VCAST Limited
împotriva
R.T.I. SpA
[cerere de decizie preliminară formulată de Tribunale di Torino (Tribunalul din Torino, Italia)]
„Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală și industrială – Drept de autor și drepturi conexe – Dreptul de reproducere – Excepție – Reproducere pentru uz personal – Furnizarea unui serviciu de înregistrare video la distanță («cloud computing») a unor reproduceri pentru uz personal ale unor emisiuni de televiziune fără acordul titularilor drepturilor de autor – Intervenția prestatorului serviciului în cadrul înregistrării menționate – Punere la dispoziție a emisiunilor menționate”
Introducere
1. Informatica dematerializată, cunoscută în principal sub numele său englez „cloud computing”, este definită ca fiind accesul prin intermediul unei rețele de telecomunicații (internet), la cerere și în mod liber, la resurse informatice partajate configurabile. Este vorba, așadar, despre o delocalizare a infrastructurii informatice(2). „Cloud computing”‑ul are drept particularitate faptul că, spre deosebire de modurile clasice de utilizare a infrastructurii informatice, utilizatorul nu achiziționează sau nu închiriază echipamente informatice concrete, ci utilizează, sub formă de servicii, capacitățile infrastructurii aparținând unui terț, a cărei amplasare nu îi este cunoscută și care, de altfel, poate varia. Din punctul de vedere al acestui utilizator, aceste capacități se află, prin urmare, „undeva în nor” (nu atmosferic, ci, bineînțeles, informatic). O astfel de configurație permite o utilizare mai bună a resurselor, precum și adaptarea lor automată la fluctuațiile cererii.
2. Serviciile furnizate sub formă de „cloud computing” (denumit în continuare „modalitatea «cloud computing»”) sunt foarte variate și pot merge de la simpla furnizare de infrastructuri informatice, de programe informatice și de instrumente de comunicare (e‑mail) până la serviciile cele mai sofisticate. Printre serviciile în modalitatea „cloud computing” furnizate consumatorilor, unul dintre cele mai răspândite este stocarea datelor. Astfel, mai mulți furnizori propun capacități de stocare de diferite dimensiuni, gratuite sau cu plată, sub diferite formule comerciale. Aceste capacități de stocare sunt destinate în mod obișnuit uzului personal al beneficiarului, însă ele pot include și funcționalități de partajare. Serviciile de stocare oferă adesea prestații conexe, precum indexarea datelor stocate sau prelucrarea lor, de exemplu programe de prelucrare a imaginilor.
3. Datele stocate în modalitatea „cloud computing” pot conține printre altele reproduceri ale unor opere protejate prin dreptul de autor, realizate de utilizatorii acestor servicii de stocare în cadrul așa‑numitei excepții privind copia privată. Totuși, spre deosebire de utilizarea unui material reprodus aflat direct la dispoziția persoanei care l‑a copiat, în cazul unei reproduceri în modalitatea „cloud computing” este în mod normal necesară intervenția furnizorului serviciului de stocare sau a unei alte persoane. Este, așadar, legitim să se ridice problema dacă, într‑o asemenea situație, reproducerea mai este realizată „de” beneficiarul excepției privind copia privată, astfel cum impune legislația. Aceasta este problema asupra căreia s‑au concentrat dezbaterile în prezenta cauză.
4. Considerăm totuși că aceasta ridică, având în vedere împrejurările de fapt din litigiul principal, o problemă mai importantă: cea a limitelor excepției privind copia privată în ceea ce privește proveniența operei care face obiectul reproducerii. Curtea a abordat deja această problemă într‑un anumit număr de cauze referitoare la redevența pentru excepția privind copia privată. Considerăm că jurisprudența în materie merită anumite precizări.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
5. Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic)(3) prevede, la articolul 3 alineatele (2) și (3):
„(2) Statele membre nu pot restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre invocând motive relevante pentru domeniul coordonat.
(3) Alineatele (1) și (2) nu se aplică domeniilor menționate în anexă.”
6. Anexa la Directiva 2000/31, intitulată „Derogări de la articolul 3”, prevede la prima liniuță:
„Prevederile articolului 3 alineatul (3), articolului 3 alineatele (1) și (2) nu se aplică:
– drepturilor de autor și drepturilor conexe […]”
7. Articolul 2 din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională(4) prevede:
„Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte:
(a) pentru autori, a operelor lor;
(b) pentru artiștii interpreți sau executanți, a fixărilor interpretărilor sau execuțiilor lor;
(c) pentru producătorii de fonograme, a fonogramelor lor;
(d) pentru producătorii primelor fixări ale filmelor, cu privire la originalul și copiile filmelor lor;
(e) pentru organismele de radiodifuziune sau televiziune, a fixărilor programelor difuzate de acestea, indiferent dacă difuzările se fac prin fir sau prin aer, inclusiv prin cablu sau prin satelit.”
8. Articolul 5 alineatul (2) litera (b) și alineatul (5) din Directiva 2001/29 prevede:
„(2) Statele membre pot să prevadă excepții și limitări de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2, în următoarele cazuri:
[…]
(b) pentru reproduceri pe orice suport realizate de către o persoană fizică pentru uz personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale, cu condiția ca titularii de drepturi să primească compensații echitabile care să țină cont de aplicarea sau neaplicarea măsurilor tehnice menționate la articolul 6 pentru operele sau obiectele protejate în cauză;
[…]
(5) Excepțiile și limitările prevăzute la alineatele (1), (2), (3) și (4) se aplică numai în anumite cazuri speciale care nu intră în conflict cu exploatarea normală a operei sau a altui obiect protejat și nu aduc în mod nejustificat atingere intereselor legitime ale titularului dreptului.”
Dreptul italian
9. Dreptul de autor este reglementat în dreptul italian de legge n. 633/1941 – Protezione del diritto d’autore e di altri diritti connessi al suo esercizio (Legea nr. 633/1941 privind protecția dreptului de autor și a altor drepturi conexe exercitării acestuia) din 22 aprilie 1941 (denumită în continuare „Legea privind dreptul de autor”). Excepția privind copia privată este prevăzută la articolul 71 sexies din această lege, redactat astfel:
„1. Este permisă reproducerea privată a fonogramelor și a videogramelor pe orice suport realizată de o persoană fizică pentru uz exclusiv personal, fără scop lucrativ și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale, cu respectarea măsurilor tehnice prevăzute la articolul 102 quater.
2. Reproducerea menționată la alineatul 1 nu poate fi efectuată de terți. Prestarea de servicii în scopul de a permite reproducerea de fonograme și de videograme de către o persoană fizică pentru uz personal constituie o activitate de reproducere supusă dispozițiilor articolelor 13, 72, 78 bis, 79 și 80.
[…]
4. Cu excepția cazului prevăzut la alineatul 3, titularii drepturilor sunt obligați să permită, fără a aduce atingere aplicării măsurilor tehnice prevăzute la articolul 102 quater, ca persoana fizică care a dobândit posesia legitimă a exemplarelor operei sau ale materialului protejat sau care a avut acces la acestea în mod legitim să poată realiza o copie privată, fie și numai în format analogic, pentru uzul său personal, cu condiția ca această posibilitate să nu fie contrară folosinței normale a operei sau a celorlalte materiale și să nu constituie o îmbogățire fără justă cauză în defavoarea titularului drepturilor.”
10. Articolul 71 septies din această lege introduce compensația pentru titularii drepturilor de autor în temeiul excepției privind copia privată. Această compensație este finanțată printr‑o redevență prelevată din prețul de vânzare al echipamentelor și al suporturilor care permit efectuarea de copii ale operelor protejate prin dreptul de autor. Alineatul 1 ultima teză al acestui articol este formulat după cum urmează:
„Pentru sistemele de înregistrare video la distanță, compensația prevăzută la prezentul alineat trebuie plătită de către entitatea care prestează serviciul și se calculează în funcție de remunerația obținută pentru prestarea serviciului în cauză.”
11. Această din urmă teză a fost inserată printr‑o modificare legislativă din 31 decembrie 2007. Potrivit informațiilor furnizate de guvernul italian, introducerea acesteia a determinat inițierea de către Comisia Europeană a unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru pentru o pretinsă încălcare a articolului 2, intitulat „Dreptul de reproducere”, și a articolului 3, intitulat „Dreptul de comunicare publică a operelor […]” din Directiva 2001/29. În urma susținerilor Comisiei, autoritățile italiene ar fi decis să nu stabilească o redevență pentru serviciile de înregistrare la distanță. Această opțiune ar fi fost considerată licită de instanțele italiene. În special, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia) ar fi considerat că autoritățile au decis „în mod pe deplin legal să suspende temporar aplicarea alineatului 1 ultima teză menționat”.
Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare
12. VCAST Limited este o societate de drept englez care pune la dispoziția utilizatorilor săi un sistem de înregistrare în modalitatea denumită „cloud computing” a emisiunilor organismelor de televiziune italiene transmise pe cale terestră cu acces liber, printre care cele ale R.T.I. SpA (denumită în continuare „RTI”). Practic, utilizatorul alege o emisiune pe site‑ul internet al VCAST, pe care figurează întregul program al canalelor de televiziune incluse în serviciu. Utilizatorul poate indica fie o anumită emisiune, fie un interval orar, cunoscându‑se că în primul caz va fi înregistrat intervalul orar în care este programată emisiunea aleasă. În continuare, sistemul administrat de VCAST captează semnalul de televiziune cu ajutorul propriilor antene și înregistrează intervalul orar de emisie ales în spațiul de stocare a datelor din sistemul „cloud computing” indicat de utilizator. Acest spațiu de stocare nu este furnizat de VCAST, ci de furnizori independenți(5). Datele audiovizuale astfel înregistrate sunt apoi puse la dispoziția utilizatorului în modalitățile prevăzute de furnizorul serviciului de stocare. Serviciul VCAST cuprinde trei formule: o formulă gratuită pentru utilizator, care este finanțată prin publicitate, și două formule cu plată.
13. VCAST a chemat în judecată RTI la Tribunale di Torino (Tribunalul din Torino, Italia), instanța de trimitere, solicitând constatarea legalității activităților sale, dacă este cazul după adresarea fie a unei întrebări privind constituționalitatea articolului 71 sexies alineatul 2 din Legea privind dreptul de autor, fie a unei întrebări preliminare către Curte cu privire la interpretarea dreptului Uniunii. VCAST susține în esență că activitatea sa intră sub incidența excepției privind copia privată, întrucât utilizatorul este cel care efectuează în realitate înregistrarea, VCAST furnizând numai echipamentul necesar, și anume sistemul de înregistrare video la distanță. Potrivit VCAST, legalitatea serviciului furnizat de ea ar fi confirmată în special de articolul 71 septies alineatul 1 ultima teză din Legea privind dreptul de autor, care, prin faptul că supune serviciile de înregistrare la distanță plății unei redevențe, ar asimila aceste servicii cu exercitarea excepției privind copia privată.
14. RTI, pârâtă în litigiul principal, contestă caracterul legal al activității VCAST. Aceasta a formulat o cerere reconvențională prin care a solicitat interzicerea continuării activității în discuție și repararea prejudiciului suferit ca urmare a acestei activități. Prin ordonanța de luare a unor măsuri asigurătorii din 30 octombrie 2015, instanța de trimitere a adoptat măsuri provizorii, printre altele interzicând VCAST să își continue activitatea în ceea ce privește emisiunile canalelor de televiziune ale RTI.
15. Considerând că soluționarea litigiului impune interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii, în special cele ale articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, Tribunale di Torino (Tribunalul din Torino) a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Este compatibilă cu dreptul comunitar – în special cu articolul 5 alineatul (2) litera (b) din [Directiva 2001/29] (precum și cu [Directiva 2000/31] și cu tratatul de instituire) – o reglementare națională care interzice întreprinzătorului comercial să ofere particularilor servicii de înregistrare video la distanță în modalitatea denumită «cloud computing» de copii private ale unor opere protejate de dreptul de autor, prin intermediul intervenției sale active în cadrul înregistrării, în lipsa consimțământului titularului dreptului?
2) Este compatibilă cu dreptul comunitar – în special cu articolul 5 alineatul (2) litera (b) din [Directiva 2001/29] (precum și cu [Directiva 2000/31] și cu tratatul de instituire) – o reglementare națională care permite întreprinzătorului comercial să ofere particularilor servicii de înregistrare video la distanță în modalitatea denumită «cloud computing» de copii private ale unor opere protejate de dreptul de autor, chiar dacă acest lucru presupune intervenția sa activă în cadrul înregistrării, inclusiv în lipsa consimțământului titularului dreptului, în schimbul plății unei compensații forfetare în beneficiul titularului dreptului, care în esență face obiectul unui regim de licență obligatorie?”
16. Cererea de decizie preliminară a fost primită de Curte la 12 mai 2016. Au depus observații scrise părțile din litigiul principal, guvernele italian, francez și portughez, precum și Comisia. Părțile din litigiul principal, guvernul italian și Comisia au fost reprezentate în ședința care a avut loc la 29 martie 2017.
Analiză
Observații introductive
17. Cele două întrebări preliminare privesc în fapt aceeași problemă juridică, considerată din două perspective diferite. Este vorba în esență despre problema dacă dispozițiile dreptului Uniunii menționate în cadrul întrebărilor amintite impun sau, dimpotrivă, interzic statelor membre care au transpus în dreptul lor intern excepția privind copia privată să permită activitatea care constă în a furniza, fără autorizarea titularilor drepturilor de autor, un serviciu de înregistrare online (în modalitatea „cloud computing”) a emisiunilor de televiziune accesibile în mod liber pe cale terestră pe teritoriul statului membru respectiv.
18. În ceea ce privește identificarea dispozițiilor dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată, a fost indicat în mod clar numai articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29.
19. În ceea ce privește Directiva 2000/31, dispoziția care ar putea fi eventual aplicabilă în speță este articolul 3 alineatul (2) din aceasta, care interzice statelor membre să restrângă libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre. Astfel, serviciul furnizat de VCAST pare să îndeplinească criteriile definiției serviciului societății informaționale. Totuși, potrivit alineatului (3) al aceluiași articol coroborat cu anexa la Directiva 2000/31, sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei interdicții restricțiile care decurg din protecția dreptului de autor și a drepturilor conexe. Or, activitatea VCAST este susceptibilă să fie considerată nelegală în dreptul italian tocmai în acest temei. Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2000/31 nu pare, așadar, aplicabil în speță.
20. În continuare, în ceea ce privește „tratatul de instituire”, nici textul întrebărilor preliminare, nici dezvoltările cuprinse în cererea de decizie preliminară nu furnizează indicații precise pentru a identifica dispoziția de drept primar la care face referire instanța de trimitere. De altfel, acest fapt poate da naștere, astfel cum susține RTI în observațiile sale, la îndoieli cu privire la admisibilitatea întrebărilor preliminare în măsura în care acestea privesc „tratatul de instituire”. Într‑un spirit de bunăvoință și pe linia raționamentului prezentat la punctul anterior în ceea ce privește Directiva 2000/31, putem presupune că dispoziția avută în vedere de instanța de trimitere este cea referitoare la libertatea de prestare a serviciilor, consacrată la articolul 56 TFUE. Astfel, întrucât VCAST este o societate stabilită în Regatul Unit, aceasta își furnizează serviciul în mod transfrontalier, ceea ce îi permite să beneficieze de această libertate.
21. Totuși, în orice caz, potrivit unei jurisprudențe constante, protecția dreptului de autor constituie un motiv imperativ de interes general care poate justifica o restricție privind libera prestare a serviciilor(6). Este vorba, de altfel, despre un domeniu armonizat, în care constatarea caracterului ilicit al activității în discuție în raport cu o dispoziție a dreptului Uniunii este suficientă pentru a justifica restricția corelativă privind libera prestare a serviciilor. Astfel, având în vedere răspunsul la întrebările preliminare pe care intenționăm să îl propunem Curții, eventuala restricție privind libera prestare a serviciilor furnizate de VCAST ar fi în orice caz justificată în mare măsură de obiectivul protecției eficiente a dreptului de autor.
22. Având în vedere cele de mai sus, propunem, așadar, analizarea întrebărilor preliminare numai din perspectiva articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. Această analiză, pentru a fi utilă în vederea soluționării litigiului principal, care privește legalitatea serviciului furnizat de VCAST, va ține seama, în plus, de modul special de funcționare a acestui serviciu.
Cu privire la aspectul înregistrării în modalitatea „cloud computing” în cadrul excepției privind copia privată
23. Reamintim că articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 definește copia privată drept „reproduceri pe orice suport realizate de către o persoană fizică pentru uz personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale”(7). Or, este cert că realizarea reproducerilor și stocarea lor în modalitatea „cloud computing” necesită intervenția unor terți: în primul rând, cea a furnizorului capacităților de stocare și, eventual, a altor persoane. Este, așadar, legitim să se ridice problema dacă și în ce măsură dispoziția menționată mai sus admite o astfel de intervenție.
24. În primul rând, în ceea ce privește deținerea și punerea la dispoziție de capacități de stocare, jurisprudența Curții referitoare la compensația legată de excepția privind copia privată pare să ofere repere suficient de clare. Astfel, potrivit acestei jurisprudențe, chiar dacă cei care datorează compensația sunt, în principiu, utilizatorii care realizează reproduceri în cadrul acestei excepții, din motive practice, statele membre au dreptul de a percepe compensația menționată de la persoanele care pun la dispoziția publicului suporturi sau echipamente de înregistrare(8). Deși această punere la dispoziție are loc cel mai adesea prin intermediul vânzării de suporturi sau de echipamente, compensația fiind prelevată din prețul acestei vânzări, nu există, în opinia noastră, niciun obstacol de principiu care să se opună ca aceasta să ia forma unei puneri la dispoziție a capacităților de stocare în modalitatea „cloud computing”. Această poziție este confirmată de jurisprudența Curții potrivit căreia compensația în temeiul excepției privind copia privată poate privi reproduceri efectuate de o persoană privată cu ajutorul unui dispozitiv aparținând unui terț(9).
25. În al doilea rând, în ceea ce privește intervenția unor terți în actul de reproducere însuși, considerăm că o interpretare excesiv de strictă a articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 nu ar fi justificată. Este clar că reproducerea unei opere în cadrul excepției privind copia privată și înregistrarea acesteia în modalitatea „cloud computing”, și anume într‑un spațiu de stocare de date care se află în afara accesului direct al utilizatorului care realizează această reproducere, necesită intervenția unui terț, indiferent dacă este furnizorul acestui spațiu de stocare sau o altă persoană. Astfel, inițierea reproducerii de către utilizator declanșează un anumit număr de procedee, mai mult sau mai puțin automatizate, care au drept rezultat crearea unei copii a operei în discuție. Nu considerăm că această formă de reproducere trebuie exclusă din domeniul de aplicare al excepției privind copia privată numai pentru motivul că intervenția unui terț depășește simpla punere la dispoziție de suporturi sau de echipamente. Atât timp cât utilizatorul este cel care ia inițiativa reproducerii și definește obiectul și modalitățile acesteia, nu vedem o diferență decisivă între un asemenea act și reproducerea realizată de același utilizator cu ajutorul unor echipamente pe care le manipulează în mod direct(10). Pe de altă parte, jurisprudența citată la punctul anterior admite în mod explicit că compensația în temeiul excepției privind copia privată privește reproducerile realizate în cadrul prestării de servicii de reproducere(11).
26. Faptul că intervenția unui terț în realizarea reproducerii poate avea loc în schimbul unei remunerații nu infirmă această constatare, întrucât cerința unor scopuri necomerciale impusă la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 nu privește intervenția eventuală a unui terț, ci utilizarea copiei de către beneficiarul excepției în discuție.
27. În sfârșit, am adăuga că faptul, invocat de RTI în ședință, că utilizatorul poate partaja conținutul înregistrat în modalitatea „cloud computing” cu alți utilizatori de internet, depășind astfel cadrul utilizării private a copiei, nu ni se pare pertinent. Astfel, serviciile de stocare de date în modalitatea „cloud computing” includ adesea funcționalități de partajare a acestor date. În acest mod, odată ce o copie privată a unui obiect protejat este înregistrată în cadrul unui asemenea serviciu, utilizatorul are posibilitatea, din punct de vedere tehnic, să partajeze această copie cu un număr nedefinit și potențial important de terți. O astfel de partajare ar putea depăși cadrul utilizării permise a copiei private și ar putea fi calificată, din acest motiv, ca o punere la dispoziție neautorizată. Totuși, această posibilitate nu este specifică înregistrării în modalitatea „cloud computing”, întrucât în prezent fiecare copie, în special digitală, poate fi ușor partajată cu ajutorul internetului, cu încălcarea dreptului de autor. Revine utilizatorilor răspunderea de a nu săvârși astfel de încălcări. În schimb, nu suntem convinși că simpla existență a acestei posibilități teoretice trebuie să conducă la excluderea înregistrării în modalitatea „cloud computing” de la beneficiul excepției privind copia privată.
28. Astfel, niciun element nu pare să indice că articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 s‑ar opune ca reproducerea în cadrul excepției prevăzute la acest articol să fie realizată pe un spațiu de stocare în modalitatea „cloud computing”.
Cu privire la aspectul accesului la obiectul reproducerii
29. Lucrurile par mai complicate în ceea ce privește proveniența operelor reproduse în cadrul excepției privind copia privată. Deși jurisprudența Curții admite, pe de o parte, realizarea copiilor private cu ajutorul unor dispozitive care aparțin terților, aceasta impune, pe de altă parte, ca utilizatorul să aibă acces la obiectul reproducerii în mod licit. Avem îndoieli că un serviciu cum este cel propus de VCAST îndeplinește această din urmă cerință.
Accesul la obiectul reproducerii potrivit jurisprudenței Curții
30. Curtea a avut deja ocazia de a răspunde la întrebarea dacă articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 se opune unei reglementări naționale care prevede o compensație pentru copiile operelor protejate efectuate nu numai cu ajutorul unui dispozitiv care aparține unui terț, ci și pe baza unui astfel de dispozitiv(12). Curtea a răspuns în sens negativ, considerând că această dispoziție nu reglementa în niciun mod raportul juridic dintre persoana care realiza reproducerea în cadrul excepției privind copia privată și dispozitivul utilizat în acest scop(13) și că dispozitivul utilizat putea, așadar, foarte bine să aparțină unui terț(14).
31. Această constatare a Curții ar putea conduce la ideea că orice copie efectuată de o persoană fizică pentru uz personal intră sub incidența excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. Această concluzie trebuie totuși nuanțată.
32. Astfel, Curtea a statuat de asemenea că beneficiul excepției privind copia privată este condiționat de caracterul licit al sursei reproducerii(15). Cu alte cuvinte, articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 „presupune în mod necesar ca obiectul reproducerii vizate de [această] dispoziție să fie o operă protejată, care nu este contrafăcută sau piratată”(16).
33. Astfel, înainte de a avea dreptul să realizeze o reproducere pentru uz personal, utilizatorul trebuie să fi avut acces la opera în discuție în mod licit. Astfel cum am văzut, acest acces nu trebuie să implice în mod necesar achiziționarea unui suport material care să conțină opera. Acesta se poate realiza în cadrul unei comunicări publice a operei, cu autorizarea titularilor drepturilor de autor. Presupunem că acest acces poate avea de asemenea loc în cadrul uneia dintre excepțiile de la dreptul de autor sau de la drepturile conexe prevăzute de legislația Uniunii. În schimb, accesul în scopul de a beneficia de excepția privind copia privată nu se poate realiza în cadrul unei distribuiri sau al unei comunicări publice a operei fără consimțământul titularilor drepturilor de autor.
34. Prin urmare, în lumina acestor considerații, trebuie analizate condițiile în care utilizatorii au acces la emisiunile de televiziune în cadrul serviciului de înregistrare furnizat de VCAST.
Accesul la obiectul reproducerii în cadrul serviciului furnizat de VCAST
35. Reamintim că, potrivit descrierii serviciului furnizat de VCAST cuprinse în cererea de decizie preliminară, necontestată de părți, în cadrul acestui serviciu, utilizatorul alege canalul de televiziune și intervalul orar care urmează să fie înregistrate pe site‑ul internet al VCAST. În continuare, VCAST captează, cu ajutorul propriilor instalații de recepție, semnalul de televiziune distribuit pe cale terestră (și anume prin unde hertziene) și înregistrează intervalul orar ales de utilizator în cadrul serviciului de stocare în modalitatea „cloud computing” indicat de acesta.
36. Reiese, așadar, cu claritate, în opinia noastră, din această descriere că posibilitatea de a beneficia de reproducerea realizată de VCAST nu este nicidecum condiționată de accesul prealabil al utilizatorului la emisiunile de televiziune terestră în Italia. Este posibil, prin urmare, ca utilizatorul să nu aibă deloc acces la acestea, nedeținând nici antenă și nici televizor, VCAST furnizându‑i acest acces prin punerea la dispoziție a emisiunilor alese. În acest mod, este clar că VCAST nu efectuează o retransmisie integrală a programului canalelor de televiziune italiene. Totuși, aceasta nu are nicio incidență asupra aspectului care ne preocupă în speță, care nu privește posibilitatea de a urmări televiziunea în general, ci accesul la emisiunile reproduse în cadrul serviciului furnizat de VCAST.
37. Faptul că VCAST este sursa accesului utilizatorilor săi la emisiunile care fac obiectul reproducerii este susținut de împrejurarea, confirmată în ședință, că serviciul furnizat de VCAST nu este (sau, în orice caz, nu era la momentul faptelor din procedura principală) limitat la teritoriul italian. Astfel, pentru a avea acces la emisiuni, utilizatorii acestui serviciu nu trebuie nici măcar să se afle în zona de acoperire a televiziunii terestre italiene(17). Altfel spus, serviciul VCAST nu este limitat la persoanele care au în mod real acces la emisiunile de televiziune terestră italiană și nici măcar la persoanele care ar putea teoretic să aibă acces la acestea.
38. Desigur, reprezentantul VCAST a declarat în ședință că serviciul ar putea fi limitat din punct de vedere geografic dacă este necesar. Totuși, problema nu este de a stabili dacă acest serviciu este sau nu este limitat din punct de vedere geografic. De altfel, o astfel de limitare ar putea fi contrară dacă nu literei, cel puțin spiritului normelor privind piața internă(18). Astfel, simplul fapt că serviciul în discuție poate funcționa în afara zonei de acoperire a televiziunii terestre italiene demonstrează că acesta nu se bazează pe logica excepției privind copia privată, întrucât aceasta presupune un acces prealabil și licit al utilizatorului la opera care face obiectul reproducerii. Or, în cazul acestui serviciu, reproducerea însăși este cea care constituie singura cale de acces a utilizatorului la opera reprodusă.
39. Care este, prin urmare, rolul jucat de VCAST? Răspunsul nu este univoc, întrucât rolul său combină un act de punere la dispoziție și un act de reproducere. Adoptăm o interpretare favorabilă VCAST, în care există loc pentru o copie privată efectuată de utilizator. Analiza noastră este, așadar, următoarea.
40. VCAST pune la dispoziția utilizatorilor săi emisiunile organismelor de televiziune italiene, ceea ce constituie o formă de comunicare publică ce intră sub incidența articolului 3 din Directiva 2001/29. Utilizatorul are acces la emisiune comandând o reproducere a acesteia, care va fi realizată pe spațiul său de stocare din mediul „cloud computing”. Deși actul de reproducere în sine poate beneficia, în principiu, de excepția privind copia privată, situația este diferită în cazul actului prealabil de punere la dispoziție care constituie sursa acestei reproduceri. Pentru ca întreaga operațiune să fie licită, punerea la dispoziție trebuie, așadar, să fie licită, întrucât caracterul ilicit al acesteia ar exclude aplicarea excepției(19).
41. VCAST pune emisiunile la dispoziția utilizatorilor săi fără consimțământul titularilor drepturilor de autor. În cazul în care ar fi vorba despre opere aflate în mod normal în circuitul comercial prin intermediul unei remunerații plătite titularilor drepturilor, precum fonogramele sau videogramele, nu ar exista, în opinia noastră, nicio îndoială că această punere la dispoziție constituie o contrafacere. Specificitatea prezentei cauze rezidă în faptul că este vorba despre emisiuni de televiziune terestră, accesibile în mod liber tuturor utilizatorilor aflați în zona de acoperire a difuzării(20). Trebuie analizat, astfel, dacă această specificitate influențează în mod decisiv soluționarea problemei.
Protecția drepturilor organismelor de televiziune cu acces liber
42. Trebuie să arătăm de la bun început că, în opinia noastră, răspunsul la această întrebare este negativ, din mai multe motive.
– Întinderea geografică a serviciului
43. Astfel cum am arătat la punctele precedente, serviciul furnizat de VCAST, în orice caz la momentul faptelor din litigiul principal, nu era limitat la teritoriul italian, care este de asemenea teritoriul de acoperire a televiziunii terestre italiene. Astfel, fiecare utilizator de internet din întreaga lume putea solicita și primi în spațiul său de stocare din mediul „cloud computing” reproducerea unei emisiuni de televiziune la care nu ar fi avut acces în lipsa serviciului VCAST. Acest element este suficient în sine, în opinia noastră, pentru a exclude un astfel de serviciu din domeniul de aplicare al excepției privind copia privată. Faptul că aceste emisiuni sunt accesibile în mod liber și gratuit nu modifică cu nimic această constatare, întrucât această accesibilitate și, prin urmare, eventuala limitare a monopolului titularilor drepturilor de autor sunt restrânse la zona de acoperire a televiziunii terestre și nu pot produce efecte în afara acestei zone.
– Protejarea organismelor de televiziune împotriva încălcării drepturilor lor de autor
44. Independent de întinderea geografică a serviciului furnizat de VCAST, interpretarea dispozițiilor Directivei 2001/29 care rezultă din jurisprudența Curții se opune, în opinia noastră, constatării potrivit căreia organismele de televiziune ar fi lipsite de protecția drepturilor lor de autor ca urmare a accesului liber la emisiunile lor.
45. Astfel, cu privire la dreptul de comunicare publică a operelor (protejat prin articolul 3 din Directiva 2001/29), Curtea a statuat, întemeindu‑se în principal pe Convenția de la Berna(21) și pe ghidul explicativ al acesteia, că o comunicare efectuată de un organism de retransmitere diferit de organismul de origine trebuie să fie analizată ca fiind realizată către un public distinct de publicul vizat de actul de comunicare inițială a operei, și anume un public nou(22). Aceasta decurge, potrivit Curții, din faptul că autorul, prin autorizarea radiodifuzării operei sale, ia în considerare numai utilizatorii direcți, și anume deținătorii de aparate de recepție care recepționează emisiunile individual sau în cercul lor privat ori familial. În schimb, atunci când această captare se realizează pentru un auditoriu mai vast și uneori în scopuri lucrative, o nouă fracțiune a publicului receptor poate beneficia de ascultarea sau de vizionarea operei(23).
46. Curtea a concluzionat că retransmisia semnalului de televiziune de către administratorul unei unități hoteliere către camerele hotelului constituie o comunicare publică ce necesită autorizarea titularilor drepturilor de autor. Astfel, tot potrivit Curții, clienții acestei unități formează un public nou care, în lipsa intervenției administratorului menționat, chiar dacă s‑ar afla în interiorul zonei de acoperire inițială a emisiunii, nu ar putea în principiu să beneficieze de opera radiodifuzată(24). Această poziție a Curții a fost ulterior confirmată în ceea ce privește alte tipuri de localuri(25).
47. În opinia noastră, aceeași este situația în cazul unui serviciu precum cel furnizat de VCAST. Această societate este, fără îndoială, un organism diferit de organismele de televiziune aflate la originea emisiunilor. Utilizatorii acestui serviciu, independent de faptul că se află sau nu se află în zona de acoperire inițială a emisiunilor, formează, așadar, un public nou care nu a fost luat în considerare de titularii drepturilor de autor în scopul autorizării acestor emisiuni. În plus, acest serviciu este furnizat în scop lucrativ(26). În consecință, punerea la dispoziție de către VCAST a emisiunilor de televiziune în cadrul serviciului său de înregistrare constituie o încălcare a drepturilor de autor ale organismelor de televiziune și, eventual, ale altor titulari de drepturi dacă este efectuată fără autorizarea acestora.
48. Această punere la dispoziție este de asemenea ilicită din perspectiva constatărilor Curții din Hotărârea ITV Broadcasting și alții(27). În această cauză, care privea retransmisia prin internet a unor emisiuni de televiziune și care este, așadar, similară cu cauza principală, Curtea a decis că legiuitorul Uniunii, prin reglementarea situațiilor în care o anumită operă face obiectul unor utilizări multiple, a intenționat să impună obligația ca fiecare transmisie sau retransmisie a unei opere care utilizează o modalitate tehnică specifică să fie autorizată, în principiu, în mod individual de autorul operei în cauză. Or, dat fiind că punerea la dispoziție a operelor prin retransmisia prin internet a unui program televizat difuzat pe cale terestră are loc conform unei modalități tehnice specifice care este diferită de cea a comunicării inițiale, aceasta trebuie considerată drept o comunicare în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29(28).
49. Curtea a ajuns la această concluzie cu toate că furnizorul serviciului în discuție în această cauză se asigura că utilizatorii serviciilor sale obțineau accesul doar la un conținut pe care îl puteau viziona deja în mod legal în statul membru respectiv (și anume Regatul Unit) pe baza abonamentului lor TV(29) și că, prin urmare, potrivit argumentelor acestui furnizor, acești utilizatori nu puteau fi considerați un public nou în raport cu publicul deja vizat de emisiunile inițiale. Curtea a considerat astfel că, în cazul transmisiei operelor incluse într‑un program difuzat pe cale terestră și al punerii la dispoziție a acelorași opere pe internet, fiecare dintre aceste două transmisii trebuie să fie autorizată în mod individual și separat de autorii în cauză, dat fiind că fiecare dintre ele este efectuată în condiții tehnice specifice, potrivit unui mod diferit de transmisie a operelor protejate, și că fiecare dintre ele este destinată unui public diferit. În aceste condiții, nu este necesar să se examineze, a posteriori, condiția privind publicul nou, care prezintă relevanță numai în situațiile în care mijlocul tehnic de comunicare este același(30).
50. Concluzionând, Curtea a declarat că noțiunea de comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretată în sensul că acoperă o retransmisie a operelor incluse într‑un program televizat difuzat pe cale terestră:
– care este efectuată de alt organism decât organismul de radiodifuziune sau de televiziune inițial;
– printr‑un flux continuu prin internet pus la dispoziția abonaților organismului menționat, care pot recepționa această retransmisie prin conectare la serverul său;
– chiar dacă acești abonați se află în zona de recepție a programului televizat difuzat pe cale terestră menționat și pot recepționa în mod legal acest program printr‑un receptor de televiziune(31).
51. Este suficient să se înlocuiască a doua liniuță de la punctul anterior cu „prin intermediul unor reproduceri puse la dispoziția abonaților organismului menționat, care pot recepționa această retransmisie prin conectare la serviciul lor de stocare” pentru ca această jurisprudență să fie pe deplin aplicabilă prezentei cauze. În plus, trebuie subliniat că VCAST nici măcar nu verifică dacă utilizatorii săi dispun de dreptul și de mijloacele tehnice de a recepționa emisiunile televiziunii terestre italiene.
– Inaplicabilitatea „excepției AKM”
52. Este adevărat că poziția Curții pare atenuată într‑o oarecare măsură de recenta Hotărâre AKM(32). În această hotărâre, Curtea a statuat, astfel, că o transmisie concomitentă, completă și nemodificată a unor programe radiodifuzate ale organismului național de radiodifuziune, cu ajutorul cablurilor, pe teritoriul național, și anume printr‑un mijloc tehnic diferit de cel utilizat cu ocazia transmisiei radiodifuzate inițiale, nu constituie o comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, deoarece publicul către care se realizează această transmisie nu poate fi considerat un public nou(33). Totuși, considerăm că această soluție se bazează pe condiția, a cărei verificare a fost încredințată instanței de trimitere, ca titularii drepturilor de autor să fi luat în considerare retransmisia în cauză în cadrul autorizării acordate pentru emisiunea inițială(34).
53. Hotărârea în discuție nu este pe deplin clară în această privință. Totuși, orice altă interpretare ar însemna că aceasta constituie o modificare netă a normei care decurge din Hotărârea ITV Broadcasting și alții(35), potrivit căreia în prezența unei modalități tehnice diferite, problema existenței publicului nou nu este pertinentă(36). Or, nimic din hotărârea menționată nu indică faptul că Curtea ar fi dorit să efectueze o astfel de modificare.
54. Pe de altă parte, o normă generală potrivit căreia transmisia unei opere care a făcut deja obiectul radiodifuzării de către un alt organism decât cel aflat la originea acestei radiodifuzări nu constituie o comunicare publică ar părea contrară articolului 11 bis alineatul (1) punctul 2 din Convenția de la Berna, care acordă autorilor dreptul exclusiv de a autoriza „orice comunicare publică […] a operei radiodifuzate, când această comunicare este făcută printr‑un alt organism decât cel de origine”. Or, în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții, interpretarea noțiunii de comunicare publică în sensul articolului 3 din Directiva 2001/29 trebuie să fie realizată în conformitate cu respectiva dispoziție a convenției(37).
55. Trebuie precizat de asemenea că Hotărârea AKM(38) privește transmisia concomitentă, completă și nemodificată a programelor radiodifuzate(39). În cazul unei astfel de transmisii, utilizatorii pot beneficia de programe în aceleași condiții precum cele ale radiodifuzării inițiale. În schimb, în cazul unui serviciu precum cel furnizat de VCAST, aceștia dispun de o copie digitală a emisiunii, pe care pot să o urmărească la momentul dorit și de câte ori doresc, precum și să realizeze reproduceri ale acesteia și să le transfere pe orice echipament. Această situație nu este, așadar, comparabilă cu cea din Hotărârea AKM. În orice caz, în cauza principală, VCAST nu pretinde că beneficiază de nicio autorizare din partea titularilor drepturilor de autor pentru a pune la dispoziția utilizatorilor săi operele radiodifuzate de organismele de televiziune italiene. Aceasta nu se poate prevala, prin urmare, de Hotărârea AKM(40).
56. Pentru a încheia această parte, este clar, în opinia noastră, în lumina jurisprudența Curții, că punerea la dispoziția utilizatorilor serviciului furnizat de VCAST a unor emisiuni de televiziune fără consimțământul titularilor drepturilor de autor constituie o încălcare a acestor drepturi, deși este vorba despre emisiuni accesibile în mod liber și independent de aspectul dacă această punere la dispoziție este sau nu este limitată la zona de acoperire a difuzării acestor emisiuni. Reproducerea acestor emisiuni în cadrul aceluiași serviciu, realizată pe baza unei surse ilicite, nu poate beneficia, prin urmare, de excepția privind copia privată.
Testul în trei etape
– Observații introductive
57. Articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2001/29 introduce o limitare a dreptului statelor membre de a prevedea în legislația lor internă excepțiile menționate la același articol, prevăzând că aceste excepții se aplică numai în anumite cazuri speciale care nu intră în conflict cu exploatarea normală a operei sau a altui obiect protejat și nu aduc în mod nejustificat atingere intereselor legitime ale titularului dreptului. Această dispoziție își are originea în articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Berna, care limitează astfel posibilitatea de a prevedea excepții de la dreptul de reproducere(41). Această triplă condiție privind aplicabilitatea excepțiilor este denumită în mod obișnuit „testul în trei etape” sau „triplul test”.
58. Este adevărat că, potrivit Curții, articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2001/29 nu modifică conținutul excepțiilor prevăzute la același articol(42). În aceste condiții, Curtea a statuat în același timp că această dispoziție intervine la momentul aplicării excepțiilor de către statele membre(43). Ea servește, așadar, drept reper privind interpretarea excepțiilor în cadrul aplicării acestora în dreptul intern al statelor membre, dar și în vederea interpretării de către Curte a dispozițiilor Directivei 2001/29. Astfel, referitor la excepția privind copia privată, Curtea a declarat, întemeindu‑se în special pe articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2001/29, că această excepție se aplică doar reproducerilor care au o sursă licită(44).
59. În consecință, articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2001/29 trebuie luat de asemenea în considerare pentru a răspunde la întrebarea dacă un serviciu precum cel furnizat de VCAST poate intra, în dreptul intern al statelor membre, sub incidența excepției de la dreptul de reproducere întemeiate pe articolul 5 alineatul (2) litera (b) din această directivă.
– Aplicarea în cazuri speciale și interzicerea prejudiciului nejustificat
60. Prima și a treia „etapă” a triplului test constă în a verifica faptul că excepția este aplicată în cazuri speciale care nu cauzează un prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale titularilor drepturilor de autor. Întrucât fiecare excepție de la monopolul autorului, ca limitare a drepturilor acestuia, îi cauzează un anumit prejudiciu, această normă impune ca aplicarea unei anumite excepții să fie limitată la situațiile în care această aplicare este justificată de rațiunea existenței excepției. Numai această rațiune a existenței poate justifica astfel prejudiciul cauzat prin aplicarea excepției.
61. Deși temeiurile excepției privind copia privată pot fi căutate în diferiți factori, se admite în mod obișnuit că rațiunea principală a existenței acesteia rezidă în faptul că este imposibil sau cel puțin foarte dificil pentru titularii drepturilor de autor să controleze utilizarea operelor lor protejate de către persoanele care au acces la acestea în mod licit. Un astfel de control ar putea constitui, de altfel, o ingerință intolerabilă în viața privată a utilizatorilor(45).
62. Or, această justificare nu există în cazul unui serviciu precum cel furnizat de VCAST. Astfel, acest serviciu nu se limitează la sfera privată a utilizatorilor, întrucât faza prealabilă creării reproducerii, și anume furnizarea de către VCAST a accesului la emisiunile de televiziune, are loc în mod public, în cadrul activității economice a acestei societăți, și este ușor controlabilă de către titularii drepturilor de autor. Nimic nu se opune ca acești titulari să impună să li se solicite autorizarea pentru serviciul menționat și ca VCAST să solicite o astfel de autorizare. Rațiunea existenței excepției privind copia privată nu justifică, așadar, prejudiciul care ar rezulta pentru titularii drepturilor de autor din aplicarea acestei excepții în privința unor servicii precum cel furnizat de VCAST.
63. Ținem să subliniem că situația VCAST este diferită de cea a operatorilor care pun la dispoziția utilizatorilor echipamente sau suporturi de înregistrare ori care furnizează servicii de reproducere. Astfel, aceste echipamente, suporturi și servicii pot fi utilizate pentru a reproduce opere protejate, însă pot servi de asemenea și altor scopuri. În plus, identitatea operelor eventual reproduse și, prin urmare, a titularilor drepturilor nu este cunoscută dinainte. Ar fi, așadar, lipsit de sens să se impună operatorilor menționați să solicite autorizarea titularilor drepturilor de autor pentru vânzarea sau închirierea unor astfel de echipamente sau pentru furnizarea unor astfel de servicii. În schimb, un serviciu precum cel furnizat de VCAST are ca obiect exclusiv punerea la dispoziție și reproducerea unor opere protejate care sunt desemnate concret în prealabil (întrucât sunt prevăzute în programul canalelor de televiziune) și ai căror titulari ai drepturilor de autor sunt cunoscuți.
64. În cazul copiilor unor opere provenind din surse ilicite, Curtea a decis că aplicarea excepției privind copia privată ar cauza un prejudiciu nejustificat titularilor drepturilor de autor, întrucât aceștia ar fi obligați să tolereze, pe lângă utilizarea operei în sfera privată a utilizatorilor, acte de piratare(46). În același mod, aplicarea excepției privind copia privată în privința unor servicii care pot intra ușor sub incidența monopolului normal al titularilor drepturilor le‑ar cauza de asemenea un prejudiciu nejustificat.
– Exploatarea normală a operei
65. Analiza celei de a doua etape a testului, care impune lipsa unei atingeri aduse exploatării normale a operei, răspunde la problema de a stabili care este prejudiciul concret suferit de titularii drepturilor.
66. Simpla imposibilitate a titularilor drepturilor de autor de a controla exploatarea operelor lor de către terți din cauza definiției prea largi a perimetrului excepției privind copia privată constituie deja o atingere adusă exploatării normale a operei, întrucât un astfel de control, în afara domeniului rezervat în mod legitim sferei private a utilizatorului, ține de această exploatare normală.
67. În plus, înregistrarea unei emisiuni de televiziune permite, în primul rând, urmărirea acestei emisiuni în afara intervalului orar în care a fost programată și, în al doilea rând, păstrarea unei copii a acesteia pentru a o urmări a doua oară sau pentru a o transfera pe un alt echipament decât televizorul, de exemplu un aparat portabil. Aceasta constituie, așadar, un serviciu suplimentar în raport cu radiodifuzarea inițială. Organismele de televiziune ar putea să dorească să furnizeze ele însele un astfel de serviciu, exploatând astfel operele asupra cărora dețin drepturi și obținând din aceasta venituri suplimentare. Faptul că acest serviciu este furnizat de VCAST fără autorizarea organismelor de televiziune menționate aduce, prin urmare, atingere acestei forme de exploatare a operelor.
68. Pe de altă parte, organismele de televiziune ale căror emisiuni sunt accesibile în mod liber sunt finanțate în principal prin venituri din publicitate, cu excepția organismelor publice care pot percepe o redevență. Aceste venituri reprezintă contravaloarea exploatării operelor pentru care aceste organisme dețin drepturile de autor. Astfel, difuzarea operelor atrage telespectatorii, fapt datorită căruia agenții de publicitate sunt gata să cumpere spațiu de emisie. Or, astfel cum a menționat RTI în observațiile sale, VCAST se află în concurență directă cu aceste organisme pe piața publicității. Având în vedere că VCAST exploatează fără autorizare opere pentru care aceste organisme de televiziune dețin drepturile de autor, această concurență devine neloială. Autorizarea unei astfel de concurențe prin intermediul excepției privind copia privată ar aduce în mod necesar atingere exploatării normale a acestor opere.
69. În consecință, aplicarea excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 în privința unor servicii precum cel furnizat de VCAST nu ar fi, în opinia noastră, conformă cu cerințele prevăzute la alineatul (5) al aceluiași articol.
Observații finale
70. Pentru a rezuma considerațiile noastre referitoare la interpretarea excepției privind copia privată în raport cu un serviciu precum cel furnizat de VCAST, această excepție presupune un acces licit al utilizatorului la opera care face obiectul reproducerii. Or, în cadrul serviciului în discuție, însăși reproducerea este cea care conferă utilizatorului acces la opera reprodusă. Acest serviciu constituie, așadar, o formă de punere la dispoziție a unor opere de către furnizorul acestuia. Această punere la dispoziție este ilicită în măsura în care este efectuată fără autorizarea titularilor drepturilor de autor, ceea ce exclude aplicarea excepției privind copia privată. De altfel, aplicarea acestei excepții în privința unui astfel de serviciu ar fi contrară cerințelor prevăzute la articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2001/29.
Concluzie
71. Având în vedere aceste considerații, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunale di Torino (Tribunalul din Torino, Italia) după cum urmează:
„Articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care permite activitatea care constă în a furniza, fără autorizarea titularilor drepturilor de autor, un serviciu de înregistrare online a emisiunilor de televiziune accesibile în mod liber pe cale terestră pe teritoriul acestui stat membru, atunci când furnizorul acestui serviciu, iar nu utilizatorul acestuia, este cel care captează semnalul de radiodifuziune terestră pe baza căruia este efectuată înregistrarea.”