Cauza C‑621/18
Andy Wightman și alții
împotriva
Secretary of State for Exiting the European Union
[cerere de decizie preliminară,
formulată de Court of Session, Inner House, First Division (Scotland)]
„Trimitere preliminară – Articolul 50 TUE – Notificarea de către un stat membru a intenției sale de a se retrage din Uniunea Europeană – Consecințele notificării – Dreptul de revocare unilaterală a notificării – Condiții”
Sumar – Hotărârea Curții (Plen) din 10 decembrie 2018
1. Întrebări preliminare – Competența Curții – Limite – Competența instanței naționale – Aprecierea admisibilității acțiunii principale și a conformității deciziei de trimitere cu dreptul național – Verificare de către Curte – Excludere – Caracterul declaratoriu al acțiunii principale – Circumstanță insuficientă pentru a exclude competența Curții
(art. 267 TFUE)
2. State membre – Retragere din Uniunea Europeană – Decizia unui stat membru de a declanșa procedura de retragere – Notificarea Consiliului European – Posibilitate de revocare unilaterală – Condiții – Consecințe
(art. 49 TUE și 50 TUE)
1. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a unei norme a Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 25, precum și Hotărârea din 7 februarie 2018, American Express, C‑304/16, EU:C:2018:66, punctul 32). Or, nu revine Curții nici sarcina să repună în discuție aprecierea instanței de trimitere cu privire la admisibilitatea acțiunii principale, care, în cadrul procedurii trimiterii preliminare, este de competența instanței naționale, nici sarcina de a verifica dacă decizia de trimitere a fost luată în conformitate cu normele naționale de organizare judecătorească și de procedură judiciară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 26, precum și Hotărârea din 7 februarie 2018, American Express, C‑304/16, EU:C:2018:66, punctul 34). În speță, instanța de trimitere a respins obiecțiile de inadmisibilitate invocate în fața sa de guvernul Regatului Unit cu privire la caracterul ipotetic sau teoretic al acțiunii principale. În consecință, în măsura în care argumentele guvernului Regatului Unit și ale Comisiei urmăresc repunerea în discuție a admisibilității acestei acțiuni, ele sunt lipsite de relevanță pentru aprecierea admisibilității cererii de decizie preliminară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 martie 2007, Unibet, C‑432/05, EU:C:2007:163, punctul 33).
Pe de altă parte, împrejurarea că acțiunea principală are un caracter declaratoriu nu se opune pronunțării Curții asupra unei întrebări preliminare din moment ce această acțiune este autorizată de dreptul național, iar această întrebare răspunde unei nevoi obiective pentru soluționarea litigiului cu care instanța de trimitere este legal sesizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 1995, Bosman, C‑415/93, EU:C:1995:463, punctul 65, precum și Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 28). Prin urmare, există efectiv un litigiu pendinte în fața instanței de trimitere, și aceasta chiar dacă pârâtul din litigiul principal a ales să nu se pronunțe cu privire la fondul problemei ridicate de reclamanții din litigiul principal, susținând numai că acțiunea acestora este inadmisibilă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2010, Afton Chemical, C‑343/09, EU:C:2010:419, punctele 11 și 15).
(a se vedea punctele 27 și 30-32)
2. Articolul 50 TUE trebuie interpretat în sensul că, atunci când un stat membru a notificat Consiliului European, în conformitate cu acest articol, intenția sa de a se retrage din Uniunea Europeană, articolul menționat permite acestui stat membru, câtă vreme un acord de retragere încheiat între respectivul stat membru și Uniunea Europeană nu a intrat în vigoare sau, în absența unui astfel de acord, câtă vreme termenul de doi ani prevăzut la alineatul (3) al aceluiași articol, eventual prorogat conform acestui alineat, nu a expirat, să revoce unilateral, în mod univoc și necondiționat, această notificare printr‑un înscris adresat Consiliului European, după ce statul membru în cauză a luat decizia de revocare în conformitate cu normele sale constituționale. O asemenea revocare are ca obiect confirmarea apartenenței acestui stat membru la Uniunea Europeană în termeni neschimbați în ceea ce privește statutul său de stat membru, revocarea menționată punând capăt procedurii de retragere.
În ceea ce privește contextul articolului 50 TUE, este necesar să se facă referire la al treisprezecelea considerent al preambulului Tratatului UE, la primul considerent al preambulului Tratatului FUE, precum și la articolul 1 TUE, din care reiese că tratatele au ca obiect crearea unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, precum și la al doilea considerent al preambulului Tratatului FUE, din care reiese că Uniunea urmărește să elimine barierele care divizează Europa. Trebuie subliniată de asemenea importanța valorilor libertății și democrației, enunțate în al doilea și în al patrulea considerent al preambulului Tratatului UE, care figurează printre valorile comune prevăzute la articolul 2 din acest tratat, precum și în preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, și care fac parte astfel din înseși fundamentele ordinii juridice a Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461, punctele 303 și 304). După cum reiese din cuprinsul articolului 49 TUE, care prevede posibilitatea oricărui stat european de a solicita să devină membru al Uniunii și al cărui corespondent este articolul 50 TUE privind dreptul de retragere, Uniunea regrupează state care au aderat liber și voluntar la aceste valori, dreptul Uniunii întemeindu‑se astfel pe premisa fundamentală potrivit căreia fiecare stat membru împărtășește cu toate celelalte state membre, și recunoaște că acestea împărtășesc cu el, valorile menționate [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 35].
În aceste condiții, dacă un stat nu poate fi constrâns să adere la Uniune împotriva voinței sale, el nu poate nici să fie constrâns să se retragă din Uniune împotriva voinței sale. Or, în cazul în care notificarea intenției de a se retrage ar trebui să conducă ineluctabil la retragerea statului membru în cauză la încheierea perioadei prevăzute la articolul 50 alineatul (3) TUE, acest stat membru ar putea fi constrâns să părăsească Uniunea împotriva voinței sale, astfel cum a fost exprimată în urma unui proces democratic conform cu normele sale constituționale, de a reveni asupra deciziei sale de a se retrage din Uniune și, prin urmare, de a rămâne membru al acesteia. Trebuie să se constate că un asemenea rezultat ar fi contrar obiectivelor și valorilor amintite la punctele 61 și 62 din prezenta hotărâre. În special, ar fi contrar obiectivului tratatelor care constă în crearea unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei să fie constrâns să se retragă un stat membru care, după ce a notificat intenția sa de a se retrage din Uniune în conformitate cu normele sale constituționale și în urma unui proces democratic, decide să revoce notificarea acestei intenții în cadrul unui astfel de proces.
Această concluzie este susținută de prevederile Convenției de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, care a fost luată în considerare în cadrul lucrărilor pregătitoare ale Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa. Astfel, în ipoteza în care un tratat autorizează o retragere în temeiul dispozițiilor sale, articolul 68 din această convenție precizează printre altele, în termeni clari și necondiționați, că o notificare a retragerii, așa cum este prevăzută la articolele 65 și 67 din convenția menționată, poate fi revocată oricând înainte de a‑și fi produs efectele.
(a se vedea punctele 61-63, 65-67, 70, 71 și 75 și dispozitivul)