HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE (Camera întâi)
30 noiembrie 2009(*)
„Funcție publică – Funcționari – Procedură disciplinară – Suspendarea unui funcționar – Reținere din remunerație – Imputarea unei abateri grave – Dreptul la apărare – Competență – Nepublicarea unei delegări de competență – Necompetența autorului actului atacat”
În cauza F‑80/08,
având ca obiect o acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA,
Fritz Harald Wenig, funcționar în cadrul Comisiei Comunităților Europene, cu domiciliul în Woluwé-Saint‑Pierre (Belgia), reprezentat de G.‑A. Dal, D. Voillemot, D. Bosquet și S. Woog, avocați,
reclamant,
împotriva
Comisiei Comunităților Europene, reprezentată de domnii J. Currall și D. Martin, în calitate de agenți,
pârâtă,
TRIBUNALUL (Camera întâi),
compus din domnii S. Gervasoni, președinte, H. Kreppel (raportor) și H. Tagaras, judecători,
grefier: domnul R. Schiano, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 16 iunie 2009,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin cererea introductivă transmisă la grefa Tribunalului la 13 octombrie 2008 prin poștă electronică (depunerea originalului având loc în aceeași zi), domnul Wenig solicită anularea deciziei din 18 septembrie 2008 prin care Comisia Comunităților Europene, în temeiul articolelor 23 și 24 din anexa IX la Statutul funcționarilor Comunităților Europene (denumit în continuare „statutul”), l‑a suspendat pentru o perioadă nedeterminată și a dispus reținerea unei sume de 1 000 de euro pe lună din remunerația acestuia pentru o perioadă de maximum șase luni.
Cadrul juridic
2 În conformitate cu articolul 86 din statut:
„(1) Neîndeplinirea de către un funcționar sau de către un fost funcționar a obligațiilor ce îi revin în temeiul prezentului statut, cu intenție sau din neglijență, îl face pasibil de sancțiuni disciplinare.
[…]
(3) Regulile, procedurile și sancțiunile disciplinare, precum și normele și procedurile care reglementează anchetele administrative sunt stabilite în anexa IX.”
3 Articolul 23 din anexa IX la statut are următorul cuprins:
„(1) În cazul în care autoritatea împuternicită să facă numiri impută unui funcționar comiterea unei abateri grave, fie că este vorba de neîndeplinirea obligațiilor profesionale, fie de încălcarea dispozițiilor legale, aceasta poate suspenda oricând funcționarul în cauză pe o perioadă determinată sau nedeterminată.
(2) În afara unor circumstanțe excepționale, autoritatea împuternicită să facă numiri ia această decizie după audierea funcționarului în cauză.”
4 Articolul 24 alineatele (1) și (2) din anexa IX la statut are următorul cuprins:
„(1) Decizia de suspendare a funcționarului trebuie să precizeze dacă, pe perioada suspendării, acesta continuă să primească remunerația integrală sau dacă din remunerație se va efectua o reținere a cărei valoare trebuie stabilită prin aceeași decizie. Suma plătită funcționarului nu poate fi, în niciun caz, mai mică decât valoarea minimului de subzistență prevăzut la articolul 6 din anexa VIII la prezentul statut, majorată, după caz, cu alocațiile familiale.
(2) Situația funcționarului suspendat trebuie reglementată definitiv în termen de șase luni de la data intrării în vigoare a deciziei de suspendare. Atunci când nu se adoptă nicio decizie în termen de șase luni, funcționarul în cauză redobândește dreptul la remunerația integrală, sub rezerva alineatului (3).”
5 La 30 noiembrie 2007, Comisia a adoptat Decizia C (2007) 5730 privind exercitarea competențelor acordate prin statut autorității împuternicite să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) și prin Regimul aplicabil celorlalți agenți (denumit în continuare „RAA”) autorității abilitate să încheie contractele de muncă (denumită în continuare „AAIC”). Articolul 1 primul paragraf din această decizie, publicată în Informații administrative nr. 57‑2007 din 6 decembrie 2007, avea următorul cuprins:
„Competențele conferite AIPN prin statut […] și AAIC prin RAA privind personalul Comisiei remunerat din creditele administrative și personalul remunerat din creditele pentru cercetare și dezvoltare tehnologică, cu excepția celui repartizat în cadrul Centrului Comun de Cercetare, sunt exercitate, după caz și sub rezerva condițiilor menționate în continuare, de Comisie, de membrul Comisiei responsabil cu personalul, de membrul Comisiei responsabil cu serviciul extern unificat, de directorul general al personalului și de ceilalți directori generali, inclusiv de șefii de serviciu și de directorii [Oficiului pentru administrarea și plata drepturilor individuale], ai [Oficiului pentru infrastructură și logistică din Bruxelles] și ai [Oficiului pentru infrastructură și logistică din Luxemburg], în condițiile stabilite în anexa I.”
6 În conformitate cu punctul 14 din partea a VI‑a, „Disciplina […]”, a „[t]abelului autorităților împuternicite să facă numiri în ceea ce privește personalul Comisiei remunerat din bugetul administrativ și din bugetul de cercetare [cu excepția (Centrului Comun de Cercetare)]”, la care face trimitere anexa I la Decizia C (2007) 5730, competența acordată AIPN de a suspenda un funcționar în temeiul articolelor 23 și 24 din anexa IX la statut era exercitată de Comisie în cazul funcționarilor cu gradele AD 16 și AD 15 și al funcționarilor cu gradul AD 14 cu funcții superioare de conducere (directori sau persoane cu funcții echivalente) și de directorul general al personalului în cazul celorlalți funcționari.
7 Prin Comunicarea din 9 septembrie 2008, pe ordinea de zi a celei de a 1842-a reuniuni a Colegiului comisarilor din 10 septembrie 2008 a fost înscris un proiect de decizie C (2008) 5085 de modificare a Deciziei C (2007) 5730. Acest proiect de decizie prevedea transferul competenței de a suspenda funcționarii cu gradele AD 16 și AD 15, precum și pe cei cu gradul AD 14 cu funcții superioare de conducere (directori sau persoane cu funcții echivalente) către membrul Comisiei responsabil cu personalul. Cu ocazia reuniunii din 10 septembrie 2008, Colegiul comisarilor a hotărât să „modifice Decizia C (2007) 5730 […] astfel cum este reluat[ă] în documentul C (2008) 5085” și a precizat că această decizie „intră în vigoare imediat” (în continuare „Decizia din 10 septembrie 2008”). Această decizie nu a fost publicată în Informații administrative.
8 La 29 aprilie 2009, Comisia a adoptat Decizia C (2009) 3074 „de modificare a Deciziei C (2007) 5730”, în care se prevedea că, în cazul funcționarilor cu gradele AD 16 și AD 15 și al funcționarilor cu gradul AD 14 cu funcții superioare de conducere (directori sau persoane cu funcții echivalente), competența acordată AIPN de a suspenda un funcționar va fi pe viitor exercitată de membrul Comisiei responsabil cu personalul. Această decizie a fost publicată în Informații administrative nr. 33‑2009 din 8 mai 2009.
Situația de fapt
9 Reclamantul era, la data faptelor în litigiu, funcționar al Comisiei cu gradul AD 15 și exercita funcția de director al Direcției G „Acces la piețe și industrie”, direcție dependentă de Direcția Generală (DG) Comerț a Comisiei și responsabilă în special cu punerea în aplicare a politicii antidumping.
10 La 7 septembrie 2008, săptămânalul britanic Sunday Times a publicat în ediția sa tipărită și pe pagina sa de internet un articol intitulat „Dezvăluiri: cum divulgă un eurocrat secrete comerciale la cine somptuoase” („Revealed: how Eurocrat leaked trade secrets over lavish dinners”). În articolul respectiv erau menționate trei cine pe care reclamantul le‑ar fi luat, în perioada cuprinsă între lunile martie și septembrie 2008, în restaurante din Bruxelles (Belgia), cu ziariști de la Sunday Times care i s‑au prezentat ca fiind corespondenții unui exportator chinez interesat de anumite proceduri antidumping derulate de Comisie. Tot potrivit acestui articol, reclamantul ar fi transmis interlocutorilor săi, în cursul acestor cine și cu ocazia unor convorbiri telefonice, informații privind unele proceduri aflate în derulare la Comisie, informații pe care nu era autorizat să le difuzeze. De asemenea, în schimbul acestor informații, părții interesate i s‑ar fi propus să colaboreze la activitățile pretinsului exportator chinez pentru o remunerație anuală de 600 000 de euro, dar, conform articolului, reclamantul nu ar fi luat în considerare o astfel de colaborare decât după pensionarea sa. În sfârșit, în ceea ce privește propunerea care i s‑ar fi făcut, la cea de a doua cină, de a i se vira suma de 100 000 de euro, partea interesată ar fi răspuns că o astfel de sumă i‑ar putea fi virată într‑un cont blocat la care ar avea acces după pensionare, precizând totuși că viramentul nu ar putea avea loc decât având în vedere rezultatele obținute de pretinsul exportator chinez datorită transmiterii de informații.
11 În cadrul unei anchete administrative inițiate de Comisie, reclamantul a fost audiat la 10 septembrie 2008 de doi funcționari ai Biroului de investigații și disciplină al Comisiei (IDOC). În cursul acestei audieri, reclamantul, care era asistat de avocatul său, a recunoscut că fusese invitat și că participase la cele trei cine descrise în articolul din Sunday Times fără a‑și informa conducerea ierarhică despre acest lucru. De asemenea, a recunoscut că a comunicat interlocutorilor săi mai multe informații privind în special numele a două societăți chineze producătoare de lumânări care ar fi putut obține, la finalul unei proceduri antidumping aflate în curs, statutul de societate care funcționează în condițiile unei economii de piață. Cu toate acestea, reclamantul a subliniat că aceste informații ar fi fost semipublice și, în orice caz, lipsite de orice valoare comercială. În sfârșit, partea interesată a declarat în fața funcționarilor de la IDOC că interlocutorii săi îi propuseseră, la cea de a doua cină, ca în schimbul comunicării informațiilor respective să îi vireze o sumă de bani într‑un cont bancar dintr‑o țară cu regim fiscal privilegiat, însă a negat că ar fi acceptat această propunere și a subliniat că, în timpul acestor întâlniri, a avut în vedere doar posibilitatea de a colabora cu exportatorul chinez după pensionare.
12 Prin scrisoarea din 11 septembrie 2008, membrul Comisiei responsabil cu personalul, prevalându‑se de calitatea sa de AIPN, l‑a informat pe reclamant că intenționa să adopte împotriva sa o măsură de suspendare, precum și o reținere din remunerație, în temeiul articolelor 23 și 24 din anexa IX la statut, și l‑a convocat la o audiere care trebuia să aibă loc în data de 12 septembrie 2008.
13 Prin scrisoarea din 12 septembrie 2008, avocatul reclamantului a solicitat Comisiei amânarea audierii și a precizat că partea interesată intenționa „să utilizeze limba franceză în cadrul întregii proceduri desfășurate împotriva sa”.
14 Tot la 12 septembrie 2008, membrul Comisiei responsabil cu personalul l‑a informat pe reclamant că audierea ar urma să aibă loc la 16 septembrie 2008 și a precizat că partea interesată va putea utiliza limba franceză în cursul acestei audieri.
15 La 16 septembrie 2008, reclamantul a fost audiat de membrul Comisiei responsabil cu personalul. În cursul acestei audieri, în urma căreia a fost întocmit un proces‑verbal în limba engleză, partea interesată a reiterat în esență declarațiile făcute în fața funcționarilor IDOC.
16 Tot la 16 septembrie 2008, reclamantul a formulat o plângere cu constituire de parte civilă împotriva, printre alții, a autorilor articolului din Sunday Times.
17 Prin decizia din 18 septembrie 2008, ale cărei considerente făceau trimitere la Decizia Comisiei C (2007) 5730 din 30 noiembrie 2007 privind exercitarea competențelor acordate AIPN prin statut și AAIC prin RAA, „astfel cum a fost modificată ultima dată prin Decizia […] din 10 septembrie 2008”, în temeiul articolelor 23 și 24 din anexa IX la statut, membrul Comisiei responsabil cu personalul l‑a suspendat pe reclamant pentru o perioadă nedeterminată și a dispus reținerea unei sume de 1 000 de euro pe lună din remunerația acestuia pentru o perioadă de maximum șase luni (în continuare „decizia în litigiu”).
18 Pentru a justifica decizia în litigiu, membrul Comisiei responsabil cu personalul s‑a întemeiat pe împrejurarea, dezvăluită de informațiile publicate „în diverse articole de presă, în special în Sunday Times”, și care a reieșit în cadrul audierilor reclamantului în fața funcționarilor IDOC și în fața sa, că partea interesată ar fi încălcat dispozițiile articolelor 11, 12 și 17 alineatul (1) din statut. Astfel, potrivit deciziei în litigiu, reclamantul ar fi transmis informații confidențiale unor persoane cărora acestea nu le puteau fi comunicate, s‑ar fi arătat dispus să fie recrutat ulterior de aceste persoane pentru un salariu substanțial în schimbul unei colaborări care ar fi început chiar înainte de pensionarea sa și nici nu ar fi informat conducerea sa ierarhică despre faptul că ar fi fost abordat de astfel de interlocutori, nici nu ar fi solicitat permisiunea acesteia pentru a menține aceste contacte repetate. În sfârșit, decizia în litigiu sublinia că acest tip de comportament, dacă ar fi fost dovedit, ar fi constituit o „abatere profesională gravă din partea reclamantului”, ținând cont mai ales de „atingerea majoră adusă reputației Comisiei” pe care ar fi determinat‑o și de poziția importantă a părții interesate în cadrul Comisiei.
19 La 24 septembrie 2008, reclamantul a introdus o cerere de asistență în temeiul articolului 24 din statut, datată 23 septembrie 2008, prin care solicita Comisiei să ia toate măsurile necesare în vederea restabilirii onoarei sale profesionale și în special să declanșeze o procedură judiciară pentru a fi recunoscut caracterul ilegal al comportamentului autorilor articolului din Sunday Times.
20 La 3 octombrie 2008, reclamantul a introdus o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, în vederea anulării deciziei în litigiu.
21 Prin nota din 22 ianuarie 2009, Comisia a răspuns cererii de asistență introduse de reclamant la 24 septembrie 2008, arătând că ancheta declanșată de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) înlocuia investigațiile pe care AIPN le‑ar fi putut efectua în temeiul articolului 24 din statut. Comisia a precizat că această notă nu constituia o respingere a cererii de asistență.
22 La 29 ianuarie 2009, OLAF a finalizat ancheta și a transmis concluziile sale autorităților judiciare belgiene la data de 12 februarie 2009.
23 Prin decizia din 3 februarie 2009, AIPN a respins reclamația îndreptată împotriva deciziei în litigiu.
24 Prin decizia din 18 februarie 2009, reclamantului i s‑a aprobat, la cererea sa, pensionarea începând cu 1 mai 2009.
Concluziile părților și procedura
25 Prin cererea introductivă primită la grefa Tribunalului la 13 octombrie 2008 prin poștă electronică, reclamantul a introdus prezenta acțiune. În aceeași zi a fost înregistrată la Tribunal și o cerere de suspendare a executării deciziei în litigiu.
26 Prin scrisorile grefei din 14 octombrie 2008, părțile au fost informate cu privire la suspendarea procedurii principale, până la data la care va exista o decizie explicită sau implicită de respingere a reclamației introduse de reclamant la 3 octombrie 2008.
27 Prin Ordonanța din 17 decembrie 2008, președintele Tribunalului a respins cererea de suspendare a executării deciziei în litigiu.
28 În urma deciziei de respingere a reclamației, părțile au fost informate prin scrisorile grefei din 25 februarie 2009 cu privire la reluarea procedurii în fața Tribunalului.
29 Reclamantul solicită Tribunalului:
– anularea deciziei în litigiu;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
30 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantului la plata propriilor cheltuieli de judecată, precum și la plata celor efectuate de Comisie.
31 În cadrul unei măsuri de organizare a procedurii, Tribunalul a invitat Comisia să confirme că Decizia din 10 septembrie 2008, menționată în considerentele deciziei în litigiu, a fost adoptată și, în cazul unui răspuns afirmativ, să transmită o copie a acestei decizii și să precizeze dacă aceasta a fost publicată. Ca răspuns la această măsură, Comisia a transmis, prin scrisoarea din 3 iunie 2009, pe de o parte, copia Comunicării din 9 septembrie 2008 a vicepreședintelui Comisiei, în care figura proiectul care a stat la baza Deciziei din 10 septembrie 2008 și, pe de altă parte, procesul‑verbal al reuniunii Colegiului comisarilor din 10 septembrie 2008, în cursul căreia fusese adoptat proiectul. Pe de altă parte, admițând că Decizia din 10 septembrie 2008 nu a fost publicată în Informații administrative, Comisia a subliniat că Comunicarea din 9 septembrie 2008 fusese totuși difuzată prin intermediul rețelei intranet a Comisiei și a precizat linkul de acces la aceasta.
32 În raportul pregătitor de ședință, Tribunalul a invitat părțile să își concentreze pledoariile asupra întrebării dacă membrul Comisiei responsabil cu personalul era competent să adopte decizia în litigiu.
În drept
Cu privire la admisibilitate
33 După ce a amintit că decizia în litigiu, pe de o parte, îl suspendase pe reclamant pentru o perioadă nedeterminată, iar, pe de altă parte, dispusese reținerea unei sume de 1 000 de euro pe lună din remunerația acestuia pentru o perioadă de maximum șase luni, Comisia arată că reclamantul, pensionat la 1 mai 2009, nu ar mai justifica un interes pentru a solicita anularea deciziei în litigiu, cel puțin în privința faptului că această decizie l‑a suspendat din funcție.
34 În această privință, este adevărat că decizia în litigiu, în măsura în care a dispus suspendarea reclamantului pentru o perioadă nedeterminată, a fost abrogată în mod implicit, dar necesar, întrucât, de la 1 mai 2009, partea interesată a fost pensionată, o măsură de suspendare fiind aplicabilă doar în cazul funcționarilor aflați în activitate. Pe de altă parte, chiar înainte de introducerea prezentei acțiuni, decizia în litigiu, în măsura în care a dispus o reținere din remunerația reclamantului, devenise caducă, întrucât această reținere, conform articolului 24 alineatul (2) din anexa IX la statut, fusese limitată la o perioadă de șase luni.
35 Totuși, circumstanțele menționate mai sus nici nu au lăsat fără obiect prezenta acțiune, nici nu au făcut să dispară interesul reclamantului de a solicita anularea în totalitate a deciziei în litigiu, din moment ce aceasta a produs efecte nu doar asupra situației sale materiale, ci și asupra onoarei sale (a se vedea, prin analogie, în privința interesului unui funcționar pensionat pentru invaliditate totală de a solicita anularea raportului său de evaluare, Hotărârea Curții din 22 decembrie 2008, Gordon/Comisia, C‑198/07 P, Rep., p. I‑10701, punctele 44 și 45).
36 Rezultă că această cauză de inadmisibilitate trebuie respinsă.
Cu privire la fond
37 În cererea introductivă, reclamantul invocă șapte motive, întemeiate pe:
– încălcarea articolului 25 al doilea paragraf din statut ca urmare a nemotivării;
– încălcarea dreptului la apărare;
– încălcarea articolului 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”);
– existența unor erori vădite de apreciere în privința faptelor reclamate;
– încălcarea articolului 23 din anexa IX la statut în privința pretinsei abateri grave;
– încălcarea principiului proporționalității;
– nerespectarea obligației de solicitudine.
38 Pe de altă parte, reclamantul a invocat, în cursul ședinței, un al optulea motiv, întemeiat pe faptul că decizia în litigiu ar fi fost adoptată de o autoritate necompetentă.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 25 al doilea paragraf din statut ca urmare a nemotivării
– Argumentele părților
39 Reclamantul susține că decizia în litigiu nu ar fi nici suficient, nici valabil motivată, în măsura în care aceasta nu ar preciza în mod detaliat motivele pentru care faptele de care este acuzat ar constitui o abatere și, mai mult decât atât, o abatere gravă.
40 În apărare, Comisia solicită respingerea motivului, arătând că decizia în litigiu ar fi suficient motivată.
– Aprecierea Tribunalului
41 Potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de a motiva o decizie care lezează are scopul de a permite instanței comunitare să își exercite controlul asupra legalității deciziei și de a acorda părții interesate o indicație suficientă pentru a ști dacă decizia este bine fundamentată sau dacă este afectată de un viciu care permite contestarea legalității sale. Această obligație este îndeplinită atunci când actul atacat intervine într‑un context cunoscut de funcționarul în cauză și care îi permite să înțeleagă semnificația măsurii adoptate în privința sa (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 16 decembrie 1993, Turner/Comisia, T‑80/92, Rec., p. II‑1465, punctul 62, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 27 noiembrie 1997, Pascall/Comisia, T‑20/96, RecFP, p. I‑A‑361 și II‑977, punctul 44).
42 În speță, din înscrisurile de la dosar rezultă că în decizia în litigiu, al cărei conținut este redat la punctul 18 din prezenta hotărâre, Comisia a descris în mod detaliat natura acuzațiilor referitoare la existența unei abateri grave formulate împotriva reclamantului. Aceasta a indicat de asemenea că aceste acuzații aveau drept origine informații dezvăluite de „diverse articole de presă, în special [de articolul din] Sunday Times”, și a subliniat că acest tip de comportament, dacă ar fi dovedit, ar constitui o „abatere profesională gravă din partea reclamantului”, ținând cont mai ales de „atingerea majoră adusă reputației Comisiei” pe care ar fi determinat‑o și de poziția importantă a părții interesate în cadrul Comisiei.
43 Rezultă că reclamantul nu poate pretinde în mod întemeiat că decizia în litigiu ar fi insuficient motivată.
44 În aceste condiții, primul motiv trebuie respins.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare
– Argumentele părților
45 Reclamantul arată că, pentru adoptarea deciziei în litigiu, Comisia s‑ar fi întemeiat pe informații publicate „în diverse articole de presă, în special în [numărul din 7 septembrie 2008 al] Sunday Times”. Or, conform părții interesate, i‑ar fi fost adus la cunoștință numai articolul din Sunday Times, nu și celelalte articole de presă. Astfel ar fi fost încălcat principiul respectării dreptului la apărare.
46 În apărare, Comisia specifică faptul că ar fi respectat principiul dreptului la apărare, audiindu‑l pe reclamant înainte de adoptarea deciziei în litigiu.
47 Comisia adaugă că, în orice caz, dacă ulterior vor fi demarate eventuale proceduri penale și disciplinare, reclamantului i se va acorda din nou posibilitatea de a se exprima.
– Aprecierea Tribunalului
48 Potrivit unei jurisprudențe constante, respectarea dreptului la apărare în orice procedură inițiată împotriva unei persoane și care poate să conducă la un act care lezează constituie un principiu fundamental al dreptului comunitar care trebuie să fie respectat chiar în absența unei dispoziții exprese prevăzute în acest scop de reglementarea privind procedura în cauză (a se vedea Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 mai 1997, Quijano/Comisia, T‑169/95, RecFP, p. I‑A‑91 și II‑273, punctul 44, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 10 iulie 1997, Gaspari/Parlamentul European, T‑36/96, RecFP, p. I‑A‑201 și II‑595, punctul 32).
49 Acest principiu, care răspunde cerințelor unei bune administrări, prevede ca oricărei persoane împotriva căreia poate fi luată o decizie care lezează să i se ofere posibilitatea de a‑și prezenta în mod eficient punctul de vedere cu privire la elementele reținute împotriva sa pentru fundamentarea deciziei respective (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 decembrie 1994, Lisrestal și alții/Comisia, T‑450/93, Rec., p. II‑1177, punctul 42, confirmată de Hotărârea Curții din 24 octombrie 1996, Comisia/Lisrestal și alții, C‑32/95 P, Rec., p. I‑5373, punctul 21).
50 Trebuie de asemenea amintit că dispozițiile articolului 23 alineatul (2) din anexa IX la statut, care au ca obiect garantarea respectării dreptului la apărare în procedurile de suspendare a funcționarilor, prevăd că AIPN nu poate lua o decizie de suspendare decât după audierea funcționarului în cauză, în afara unor circumstanțe excepționale.
51 În speță, din înscrisurile de la dosar rezultă că, în temeiul prevederilor sus‑menționate ale articolului 23 alineatul (2) din anexa IX la statut, reclamantul a fost audiat la 16 septembrie 2008, adică înainte de adoptarea deciziei în litigiu, de vicepreședintele Comisiei responsabil cu personalul, care l‑a informat despre acuzațiile privind comiterea unei abateri grave formulate împotriva sa și i‑a oferit posibilitatea de a‑și exprima punctul de vedere cu privire la acestea.
52 Pe de altă parte, chiar dacă reclamantul susține că, înainte de audierea din 16 septembrie 2008, Comisia i‑ar fi adus la cunoștință numai articolul din Sunday Times, în condițiile în care aceasta a indicat, în decizia în litigiu, că s‑a întemeiat pe „diverse articole de presă, în special [pe articolul din] Sunday Times”, din înscrisurile de la dosar rezultă că articolele de presă difuzate în urma publicării articolului din Sunday Times s‑au limitat de fapt la a relua conținutul informațiilor dezvăluite de ziariștii de la Sunday Times, după cum, de altfel, partea interesată a recunoscut în cursul ședinței.
53 Prin urmare, reclamantul nu poate susține în mod întemeiat că principiul respectării dreptului la apărare ar fi fost încălcat de Comisie.
54 Rezultă că al doilea motiv trebuie respins.
Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 6 din CEDO
– Argumentele părților
55 Reclamantul susține că decizia în litigiu ar fi fost adoptată cu încălcarea principiului echității procedurale garantat de articolul 6 din CEDO, întrucât informațiile pe care s‑a întemeiat AIPN pentru a dispune suspendarea ar fi fost obținute fără știrea acestuia, cu ocazia unei înscenări organizate de ziariștii de la Sunday Times.
56 În apărare, Comisia subliniază că jurisprudența comunitară, conform căreia articolul 6 din CEDO nu se aplică în cazul procedurilor disciplinare, s‑ar impune cu atât mai mult cu cât este vorba despre o suspendare.
– Aprecierea Tribunalului
57 Conform unei jurisprudențe constante, drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de către instanța comunitară. În acest scop, aceasta din urmă se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, precum și din indicațiile oferite de instrumentele internaționale privind protecția drepturilor omului la care statele membre au colaborat sau au aderat. CEDO are, în acest context, o semnificație specială (Hotărârea Curții din 12 iunie 2003, Schmidberger, C‑112/00, Rec., p. I‑5659, punctul 71, Hotărârea din 27 iunie 2006, Parlamentul European/Consiliul, C‑540/03, Rec., p. I‑5769, punctul 35, și Hotărârea din 18 ianuarie 2007, PKK și KNK/Consiliul, C‑229/05 P, Rep., p. I‑439, punctul 76).
58 În conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din CEDO, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într‑un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
59 Totuși, trebuie amintit că o procedură având ca obiect suspendarea și reținerea din remunerație nu este judiciară, ci administrativă, astfel încât Comisia nu poate fi considerată „instanță” în sensul articolului 6 din CEDO (a se vedea, prin analogie, Ordonanța Curții din 16 iulie 1998, N/Comisia, C‑252/97 P, Rec., p. I‑4871, punctul 52, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 17 octombrie 1991, de Compte/Parlamentul European, T‑26/89, Rec., p. II‑781, punctul 94, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 21 noiembrie 2000, A/Comisia, T‑23/00, RecFP, p. I‑A‑263 și II‑1211, punctul 24). În consecință, nu i se poate cere Comisiei să respecte obligațiile pe care acest articol le impune unei „instanțe” atunci când procedează la suspendarea unui funcționar și la efectuarea unor rețineri din remunerația acestuia.
60 Rezultă că reclamantul nu ar putea invoca în mod util o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din CEDO săvârșită de Comisie.
61 Prin urmare, al treilea motiv nu poate fi admis.
Cu privire la al patrulea și la al cincilea motiv, întemeiate pe existența unor erori vădite de apreciere în privința faptelor reclamate și, respectiv, pe încălcarea articolului 23 din anexa IX la statut în privința pretinsei abateri grave
– Argumentele părților
62 Reclamantul susține că acuzațiile referitoare la existența unei abateri grave formulate de Comisie împotriva sa, vizând în special faptul că ar fi încălcat dispozițiile articolului 11 alineatul (2) și pe cele ale articolului 17 alineatul (1) din statut, ar fi în mod evident lipsite de orice fundament, întrucât acestea s‑ar întemeia pe informații false prezentate în articolul din Sunday Times.
63 În această privință, reclamantul susține că nu a transmis decât informații „semipublice” și lipsite de orice valoare comercială, referitoare la procedurile antidumping și privind în special durata previzibilă a procedurilor respective, criteriile de obținere a statutului de societate care funcționează în condițiile unei economii de piață sau necesitatea de a recurge la un avocat sau la un consultant în acest domeniu.
64 Pe de altă parte, deși reclamantul recunoaște că a acceptat trei invitații la cină din partea unor ziariști de la Sunday Times care au pretins a fi corespondenți ai unui exportator chinez, acesta subliniază că participarea la o cină, practică obișnuită la nivelul Comisiei, nu poate fi privită ca fiind contrară obligațiilor profesionale ale funcționarilor și nu ar necesita obținerea permisiunii prealabile prevăzute la articolul 11 alineatul (2) din statut.
65 În sfârșit, reclamantul susține că nu ar fi primit niciodată vreo sumă de bani și nu ar fi condiționat niciodată transmiterea de informații suplimentare de obținerea unui loc de muncă la exportatorul chinez în cauză după pensionarea sa.
66 În apărare, Comisia amintește mai întâi că problema dacă reclamantul a comis efectiv abaterile grave care îi sunt imputate nu poate fi examinată decât în cadrul unei eventuale proceduri disciplinare. În orice caz, acuzațiile formulate împotriva reclamantului nu ar fi în mod evident lipsite de orice fundament, întrucât articolul din Sunday Times pe care s‑au întemeiat acuzațiile respective ar fi foarte detaliat și reclamantul ar fi recunoscut parțial caracterul exact al acestuia.
– Aprecierea Tribunalului
67 Trebuie subliniat cu titlu introductiv că, având în vedere caracterul provizoriu al unei măsuri de suspendare, controlul instanței în ceea ce privește temeinicia unei astfel de măsuri nu poate fi decât foarte limitat. Instanța trebuie astfel să se limiteze la a verifica dacă acuzațiile privind comiterea unei abateri grave sunt destul de verosimile și dacă acestea nu sunt în mod evident lipsite de orice fundament (a se vedea, prin analogie, pentru cazul unei ordonanțe de respingere a unei cereri de măsuri provizorii împotriva unei măsuri de suspendare, Ordonanța Președintelui Tribunalului de Primă Instanță din 10 februarie 1999, Willeme/Comisia, T‑211/98 R, RecFP, p. I‑A‑15 și II‑57, punctul 30).
68 În speță, trebuie arătat în primul rând că articolul din Sunday Times în care se regăsesc informațiile care, împreună cu declarațiile reclamantului din timpul audierilor, stau la baza deciziei în litigiu este redactat într‑un mod foarte detaliat și prezintă, de mai multe ori și între ghilimele, răspunsurile părții interesate la întrebările care i‑ar fi fost adresate de ziariști.
69 În al doilea rând, din înscrisurile de la dosar rezultă că, în cursul audierilor în fața funcționarilor IDOC și a membrului Comisiei responsabil cu personalul, reclamantul a recunoscut, în timp ce era asistat de avocatul său, o parte dintre faptele prezentate în articolul din Sunday Times. Astfel, acesta a admis că a comunicat interlocutorilor săi, în cursul cinelor la care fusese invitat sau cu ocazia unor convorbiri telefonice, anumite informații, în special numele a două societăți chineze producătoare de lumânări care ar fi putut obține, la finalul unei proceduri antidumping aflate în curs, statutul de societate care funcționează în condițiile unei economii de piață. În această privință, reclamantul nu ar putea contesta în mod serios caracterul confidențial al acestor informații sau susține că ele ar fi fost „semipublice”, întrucât acestea erau de natură să confere un avantaj sigur unui operator dornic să încheie contracte cu respectivele societăți înainte de finalizarea procedurii antidumping. În plus, trebuie să se arate că cele două societăți în cauză au obținut efectiv statutul de societate care funcționează în condițiile unei economii de piață și nu au fost supuse niciunei taxe antidumping conform Regulamentului (CE) nr. 1130/2008 al Comisiei din 14 noiembrie 2008 de instituire a unei taxe antidumping provizorii la importurile de anumite lumânări, lumânări subțiri și articole similare originare din Republica Populară Chineză (JO L 306, p. 22).
70 În al treilea rând, în condițiile în care reclamantul le‑a declarat funcționarilor IDOC că în timpul celei de a doua cine, în schimbul transmiterii de informații, i s‑a propus virarea unei sume de bani într‑un cont deschis pe numele său într‑o țară cu regim fiscal privilegiat, este cert că partea interesată nici nu a informat conducerea sa ierarhică despre aceste fapte, nici nu a întrerupt contactele cu interlocutorii săi, ci chiar a acceptat din partea acestora o nouă invitație la cină.
71 În al patrulea rând, chiar dacă este adevărat că informațiile prezentate în articolul din Sunday Times au fost obținute cu ocazia unei „înscenări” menite să îl provoace pe reclamant să comită o abatere, trebuie totuși subliniat că această înscenare nu a reprezentat o acțiune a Comisiei, ci a unor terți, respectiv a ziariștilor de la Sunday Times, ale căror manevre nu s‑a stabilit și nici măcar nu s‑a pretins că ar fi fost comandate de administrație. Astfel, reclamantul nu ar putea critica Comisia pentru faptul că s‑a întemeiat pe informațiile prezentate în articolul din Sunday Times.
72 În plus, trebuie precizat că decizia atacată nu s‑a limitat la a relua informațiile cuprinse în Sunday Times, ci a făcut referire expresă și la declarațiile date de reclamant în timpul audierilor în fața funcționarilor IDOC și a vicepreședintelui Comisiei responsabil cu personalul.
73 Astfel, luând în considerare exclusiv elementele prezentate mai sus, reclamantul nu poate susține în mod întemeiat că acuzațiile privind comiterea unei abateri grave formulate de Comisie ar fi în mod evident lipsite de orice fundament.
74 În aceste condiții, al patrulea și al cincilea motiv trebuie respinse.
Cu privire la al șaselea și la al șaptelea motiv, întemeiate pe încălcarea principiului proporționalității și a obligației de solicitudine
– Argumentele părților
75 Reclamantul susține că, fiind în concediu la momentul audierii sale de către vicepreședintele Comisiei responsabil cu personalul, i‑a propus acestuia prelungirea respectivului concediu pentru o perioadă de opt săptămâni. Or, în loc să adopte această soluție, care ar fi permis evitarea acuzării sale publice, acordând în același timp administrației un termen suficient pentru instrumentarea cauzei, Comisia a preferat să adopte decizia în litigiu. Astfel, Comisia ar fi încălcat atât principiul proporționalității, cât și obligația de solicitudine.
76 Reclamantul mai arată că, prin faptul că a comunicat cu el în limba engleză și prin faptul că a redactat decizia în litigiu în aceeași limbă, în pofida solicitărilor sale repetate de a se utiliza limba franceză în cadrul procedurii, pentru a permite în special o „înțelegere perfectă” a acesteia de către avocații săi, Comisia ar fi încălcat și obligația de solicitudine.
77 În apărare, Comisia contestă că ar fi încălcat principiul proporționalității sau obligația de solicitudine, arătând că dreptul la concediu ar fi complet diferit de posibilitatea avută de AIPN de a suspenda un funcționar în temeiul articolului 23 din anexa IX la statut. Pe de altă parte, s‑ar fi ținut seama de interesele reclamantului, întrucât reținerea din remunerația acestuia ar fi fost limitată la 1 000 de euro pe lună.
– Aprecierea Tribunalului
78 Ținând seama, în primul rând, de gravitatea acuzațiilor formulate împotriva reclamantului, înalt funcționar al DG Comerț și responsabil de Direcția G „Acces la piețe și industrie”, în al doilea rând, de atingerea adusă imaginii Comisiei prin publicitatea acordată acestei cauze, în al treilea rând, de necesitatea Comisiei de a efectua, prin intermediul OLAF, o anchetă administrativă care să se desfășoare în mod netulburat, trebuie să se considere că AIPN nu a încălcat nici principiul proporționalității, nici obligația de solicitudine prin adoptarea deciziei în litigiu pe baza unei evaluări generale și provizorii specifice cazului în speță. În această privință, faptul că reclamantul a formulat o plângere, cu constituire de parte civilă, împotriva autorilor articolului din Sunday Times nu ar putea infirma această concluzie, împrejurarea respectivă neavând legătură cu realitatea sau cu gravitatea abaterilor de care este acuzată partea interesată.
79 Cu privire la argumentul conform căruia obligația de solicitudine ar fi fost încălcată ca urmare a faptului că Comisia ar fi comunicat cu reclamantul în limba engleză și ar fi redactat decizia în litigiu în aceeași limbă, acesta nu poate fi admis. Astfel, în timp ce reclamantul a cerut, printr‑o scrisoare a avocatului său din 12 septembrie 2008, să i se permită „să utilizeze limba franceză în cadrul întregii proceduri îndreptate împotriva sa”, este cert că partea interesată a avut posibilitatea de a se exprima în limba franceză în cursul audierii din 16 septembrie 2008. Pe de altă parte, chiar dacă este adevărat că procesul‑verbal al acestei audieri și decizia în litigiu au fost redactate în limba engleză, reclamantul nu a dovedit și nici măcar nu a susținut că el sau avocații săi nu ar fi putut înțelege aceste documente. În plus, înscrisurile de la dosar scot în evidență, dimpotrivă, o cunoaștere aprofundată a limbii engleze de către partea interesată (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 23 martie 2000, Rudolph/Comisia, T‑197/98, RecFP, p. I‑A‑55 și II‑241, punctul 46, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 17 mai 2006, Lavagnoli/Comisia, T‑95/04, RecFP, p. I‑A‑2‑121 și II‑A‑2‑569, punctul 48).
80 Prin urmare, al șaselea și al șaptelea motiv trebuie respinse.
Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe necompetența autorului actului
– Argumentele părților
81 Reclamantul susține că decizia în litigiu ar emana de la o autoritate necompetentă. Acesta susține că, în temeiul Deciziei Comisiei C (2007) 5730 din 30 noiembrie 2007, această decizie ar fi trebuit să fie adoptată de Colegiul comisarilor, și nu de membrul Comisiei responsabil cu personalul, cum este cazul în speță. Reclamantul adaugă că, chiar dacă este adevărat că, la 10 septembrie 2008, Comisia a adoptat o decizie prin care transfera membrului Comisiei responsabil cu personalul competența de a dispune suspendarea funcționarilor cu gradul AD 15, această decizie nu i‑ar fi opozabilă, întrucât nu a fost publicată sau difuzată înainte de adoptarea deciziei în litigiu.
82 În apărare, Comisia solicită respingerea motivului. Aceasta arată că publicarea Deciziei din 10 septembrie 2008 nu ar fi fost obligatorie și că nepublicarea acesteia nu ar fi împiedicat intrarea sa în vigoare și, prin urmare, opozabilitatea sa. În orice caz, această decizie ar fi fost accesibilă în baza de date care, în rețeaua intranet a Comisiei, conține comunicările adresate Colegiului comisarilor, precum și procesele‑verbale ale reuniunilor acestuia.
– Aprecierea Tribunalului
83 Trebuie amintit cu titlu introductiv că motivul întemeiat pe necompetența autorului unui act care lezează este un motiv de ordine publică pe care Tribunalul trebuie, în orice caz, să îl examineze din oficiu (Hotărârea Curții din 13 iulie 2000, Salzgitter/Comisia, C‑210/98 P, Rec., p. I‑5843, punctul 56, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 13 iulie 2006, Vounakis/Comisia, T‑165/04, RecFP, p. I‑A‑2‑155 și II‑A‑2‑735, punctul 30, Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2006, de Brito Sequeira Carvalho/Comisia, F‑17/05, RecFP, p. I‑A‑1‑149 și II‑A‑1‑577, punctul 51, și Hotărârea Tribunalului din 18 septembrie 2007, Botos/Comisia, F‑10/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 78).
84 În speță, întrucât decizia în litigiu făcea referire la o decizie din 10 septembrie 2008 care modifica „Decizia privind exercitarea competențelor acordate [AIPN] prin statut […] și [AAIC] prin [RAA] din 30 noiembrie 2007” și întrucât această decizie din 10 septembrie 2008 nu figura la dosar, conform jurisprudenței amintite mai sus, era de competența Tribunalului să solicite, prin intermediul unei măsuri de organizare a procedurii, transmiterea unei copii a acestei decizii, precum și comunicarea oricărei informații privind publicarea deciziei respective.
85 Astfel cum s‑a menționat la punctul 31 din prezenta hotărâre, Comisia a transmis, ca răspuns la această măsură de organizare a procedurii, pe de o parte, copia Comunicării din 9 septembrie 2008 a vicepreședintelui Comisiei, în care figura proiectul care a stat la baza Deciziei din 10 septembrie 2008, și, pe de altă parte, procesul‑verbal al reuniunii Colegiului comisarilor din 10 septembrie 2008, în cursul căreia a fost adoptat proiectul.
86 Reclamantul susține totuși că Decizia din 10 septembrie 2008 nu i‑ar fi opozabilă, întrucât nu a fost publicată înainte de adoptarea deciziei în litigiu. Reclamantul deduce din aceasta că, în temeiul Deciziei Comisiei C (2007) 5730 din 30 noiembrie 2007, decizia în litigiu ar fi trebuit adoptată de Colegiul comisarilor, și nu de membrul Comisiei responsabil cu personalul, cum a fost cazul în speță.
87 Tribunalul apreciază că această argumentație a reclamantului, deși nu a fost prezentată decât în cadrul ședinței, este admisibilă, fapt pe care, de altfel, Comisia nu l‑a contestat. Astfel, pe de o parte, problema dacă membrul Comisiei responsabil cu personalul era pe deplin abilitat să adopte decizia în litigiu presupune rezolvarea problemei opozabilității Deciziei din 10 septembrie 2008. Această ultimă problemă nu poate fi disociată de precedenta și constituie, prin urmare, ca și aceasta din urmă, un aspect de ordine publică, fiind de competența Tribunalului să îl examineze din oficiu în orice moment al procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 18 februarie 1964, Rotterdam și Putterskoek, 73/63 și 74/63, Rec., p. 1, 28). Pe de altă parte, chiar presupunând că problema opozabilității Deciziei din 10 septembrie 2008 ar fi distinctă de problema competenței, aceasta fiind singura în legătură cu care Tribunalul s‑ar putea sesiza din oficiu, argumentația reclamantului ar trebui analizată drept un motiv întemeiat pe elemente de fapt și de drept care au apărut în cursul procedurii, în sensul articolului 43 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, cu ocazia examinării din oficiu de către Tribunal a problemei competenței autorului deciziei în litigiu. Pe de altă parte, Tribunalul subliniază că, prin măsura de organizare a procedurii dispusă de acesta, Comisia a fost informată înaintea ședinței că se va dezbate problema publicării Deciziei din 10 septembrie 2008. Astfel, Comisiei i s‑a oferit posibilitatea de a‑și pregăti apărarea cu privire la acest aspect, după cum arată, de altfel, atât răspunsul său scris la măsura respectivă, cât și observațiile reprezentantului său din timpul ședinței.
88 Argumentația reclamantului întemeiată pe faptul că Decizia din 10 septembrie 2008 nu i‑ar fi opozabilă pentru că nu a fost publicată este de asemenea întemeiată.
89 În această privință, este important de amintit că deciziile privind stabilirea repartizării competențelor ce revin AIPN constituie norme de organizare internă a instituției (Hotărârea Curții din 30 mai 1973, De Greef/Comisia, 46/72, Rec., p. 543, punctul 18) și că, astfel cum a precizat Tribunalul de Primă Instanță în Hotărârea din 25 martie 1999, Hamptaux/Comisia (T‑76/98, RecFP, p. I‑A‑59 și II‑303, punctul 23), nici dispozițiile Tratatului CE, nici cele ale statutului și în special ale articolului 2 din acesta nu prevăd că publicarea unor astfel de decizii ar fi o condiție a intrării lor în vigoare și, prin urmare, a opozabilității lor.
90 Totuși, în primul rând, respectarea principiului securității juridice, care impune ca un act care emană de la o autoritate publică să nu fie opozabil cetățenilor înainte ca aceștia să aibă posibilitatea de a lua cunoștință de acesta (Hotărârea Curții din 25 ianuarie 1979, Racke, 98/78, Rec., p. 69, punctul 15, Hotărârea Weingut Decker, 99/78, Rec., p. 101, punctul 3, și Hotărârea din 11 decembrie 2007, Skoma‑Lux, C‑161/06, Rep., p. I‑10841, punctul 37), obligă, deși nicio dispoziție scrisă nu prevede în mod expres acest lucru, ca deciziile privind exercitarea competențelor acordate AIPN prin statut și AAIC prin RAA să facă obiectul unei publicități adecvate în conformitate cu modalitățile și cu formele stabilite de administrație.
91 În al doilea rând, este important să se constate că, în principiu, Comisia însăși consideră necesar să asigure publicitatea deciziilor privind exercitarea competențelor acordate AIPN prin statut și AAIC prin RAA, întrucât acestea sunt de obicei publicate în Informații administrative. În special, Decizia C (2007) 5730, care a fost modificată prin Decizia din 10 septembrie 2008, a fost publicată în Informații administrative nr. 57‑2007 din 6 decembrie 2007. În plus, trebuie precizat că articolul 5 din aceeași Decizie C (2007) 5730, care dă directorilor generali posibilitatea de a acorda delegări de competență autorităților din subordinea lor, cum sunt directorii generali adjuncți, directorii, șefii de unitate sau șefii de secție, prevede chiar că aceste delegări „[vor fi] publicate în mod adecvat și aduse la cunoștința personalului”.
92 În al treilea rând, Curtea a amintit anterior necesitatea asigurării unei anumite publicități a deciziilor privind stabilirea autorităților competente în materie de gestionare a personalului. Astfel, într‑o speță în care un reclamant a contestat decizia Parlamentului European de numire, în urma unui concurs intern, a unui funcționar într‑un post de șef de divizie și a arătat, pentru a susține că secretarul general al Parlamentului European desemnase în mod nelegal membrii comisiei de evaluare, că delegarea de competență acordată în acest scop secretarului general de conducerea instituției nu fusese adusă la cunoștința personalului, Curtea a constatat că această delegare de competență era „eficientă din punct de vedere juridic”, întrucât, pe lângă faptul că presupunea o repartizare general admisă a competențelor interne în cadrul instituției, fusese comunicată directorilor generali ai instituției, președinților grupurilor, secretariatului și biroului de control, precum și comitetului pentru personal instituit în temeiul articolului 9 din statut și care, în conformitate cu această dispoziție, are ca atribuție, printre altele, să reprezinte interesele personalului în raporturile cu instituția și să asigure o legătură permanentă între instituție și personal (Hotărârea Curții din 25 noiembrie 1976, Küster/Parlamentul European, 123/75, Rec., p. 1701, punctele 6-8).
93 Pe un plan mai general și chiar dacă această jurisprudență nu a fost stabilită în cauze care puneau în discuție decizii privind exercitarea competențelor acordate AIPN prin statut și AAIC prin RAA, Curtea a hotărât de asemenea că imperativul securității juridice impunea ca o reglementare comunitară să permită celor interesați să cunoască exact întinderea obligațiilor care le sunt impuse, în măsura în care cetățenii trebuie să își poată cunoaște fără ambiguitate drepturile și obligațiile (Hotărârea din 21 iunie 2007, ROM‑projecten, C‑158/06, Rep., p. I‑5103, punctul 25, Hotărârea Skoma‑Lux, citată anterior, punctul 38). Astfel, în Hotărârea Skoma‑Lux, citată anterior (punctele 33, 34, 36 și 38), Curtea a apreciat că exigența publicării conform cerințelor legale a unui regulament comunitar în limba oficială a destinatarului are drept temei nu doar dispoziții scrise, precum articolul 254 alineatul (2) CE sau articolele 4, 5 și 8 din Regulamentul nr. 1 al Consiliului din 15 aprilie 1958 de stabilire a regimului lingvistic al Comunității Economice Europene (JO 1958, 17, p. 385, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 3), ci că aceasta decurge în plus din imperativul securității juridice (a se vedea de asemenea Hotărârea Curții din 10 martie 2009, Heinrich, C‑345/06, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 44).
94 În al patrulea rând, necesitatea de a asigura o publicitate adecvată deciziilor privind stabilirea repartizării competențelor acordate AIPN prin statut și AAIC prin RAA rezultă de asemenea din normele de bună administrare în materie de gestionare a personalului, astfel cum a amintit în mod expres Tribunalul în Hotărârea din 9 iulie 2008, Kuchta/BCE (F‑89/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 62).
95 În speță, este cert, pe de o parte, că Decizia din 10 septembrie 2008 nu a fost publicată în Informații administrative și, pe de altă parte, că, la data la care a fost adoptată decizia în litigiu, aceasta nu făcuse obiectul niciunei măsuri de publicitate. Chiar dacă în răspunsul său la măsura de organizare a procedurii dispusă de Tribunal, Comisia a susținut că Comunicarea din 9 septembrie 2008, în cuprinsul căreia figura proiectul deciziei de modificare a Deciziei C (2007) 5730, fusese difuzată pe rețeaua intranet a instituției, aceasta nu a făcut nicio precizare cu privire la data respectivei difuzări. În orice caz, Comisia nu a demonstrat nici că procesul‑verbal al reuniunii din 10 septembrie 2008, în cursul căreia a fost adoptat proiectul respectiv, ar fi făcut obiectul unei difuzări prin intermediul rețelei intranet înainte de adoptarea deciziei în litigiu. Astfel, la data la care decizia în litigiu a fost adoptată și notificată părții interesate, aceasta nu era în măsură să ia cunoștință în mod util de conținutul Deciziei din 10 septembrie 2008.
96 Trebuie precizat, cu titlu suplimentar, că obligația ce revenea Comisiei de a asigura o publicitate adecvată Deciziei din 10 septembrie 2008 se impunea în mod special în cazul în speță. Astfel, în timp ce, conform Deciziei C (2007) 5730, competența de a suspenda un funcționar revenea celei mai înalte autorități a Comisiei, în speță Colegiul comisarilor, este cert că Decizia din 10 septembrie 2008 a transferat această competență unei singure persoane, respectiv membrului Comisiei responsabil cu personalul. Or, o măsură adoptată de o singură persoană oferă funcționarului vizat un grad de protecție mai scăzut decât cel garantat de o măsură care emană de la o autoritate colegială, întrucât o autoritate colegială este în măsură, datorită dezbaterii de către membrii săi, să ia în considerare un număr mai mare de informații relevante. Astfel, întrucât Decizia din 10 septembrie 2008 a avut ca efect reducerea nivelului de protecție garantat funcționarilor și le‑a afectat astfel drepturile, aceasta ar fi trebuit a fortiori să facă obiectul unei publicități adecvate.
97 În sfârșit, nepublicarea Deciziei din 10 septembrie 2008 pare să fi împiedicat de asemenea cunoașterea adecvată a propriei decizii de către administrația însăși. Astfel, după cum rezultă din dezbaterile din cursul ședinței, Comisia a adoptat, la 29 aprilie 2009, o nouă decizie privind exercitarea competențelor acordate AIPN prin statut și AAIC prin RAA, în speță Decizia C (2009) 3074 „de modificare a Deciziei C (2007) 5730”. Or, în această decizie, care a fost publicată în Informații administrative din 8 mai 2009, Comisia, acționând ca și cum Decizia din 10 septembrie 2008 nu ar fi existat niciodată, a decis că competența conferită AIPN de a suspenda un funcționar va fi pe viitor exercitată, în cazul funcționarilor cu gradele AD 16 și AD 15 și al funcționarilor cu gradul AD 14 cu funcții superioare de conducere (directori sau persoane cu funcții echivalente), de membrul Comisiei responsabil cu personalul, și nu de Colegiul comisarilor.
98 Decizia din 10 septembrie 2008 nefiind opozabilă reclamantului, acesta susține, prin urmare, în mod întemeiat că respectivul comisar responsabil cu personalul nu era competent să adopte decizia în litigiu și că aceasta ar fi trebuit să fie adoptată de autoritatea desemnată prin Decizia C (2007) 5730, în speță de Colegiul comisarilor.
99 Motivul întemeiat pe necompetența membrului Comisiei responsabil cu personalul de a adopta decizia în litigiu fiind întemeiat, decizia în litigiu trebuie anulată.
Cu privire la cheltuielile de judecată
100 Potrivit articolului 87 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, sub rezerva altor prevederi din capitolul VIII din titlul II al respectivului regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În temeiul alineatului (2) al aceluiași articol, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să fie obligată numai la plata parțială a cheltuielilor de judecată sau chiar să nu fie obligată la plata acestora.
101 Din motivele enunțate mai sus rezultă că partea căzută în pretenții este Comisia. În plus, reclamantul a cerut în mod expres, în concluziile sale, ca aceasta să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată. Împrejurările speței nejustificând aplicarea dispozițiilor articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comisia va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii principale.
102 Cu privire la cheltuielile de judecată aferente procedurii privind măsurile provizorii, este cert că reclamantul a căzut în pretenții în cadrul acesteia. Totuși, în lipsa oricărei cereri a Comisiei privind obligarea părții interesate la plata cheltuielilor de judecată aferente acestei proceduri, fiecare parte va suporta propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii privind măsurile provizorii.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera întâi)
declară și hotărăște:
1) Anulează decizia din 18 septembrie 2008 prin care Comisia Comunităților Europene, în temeiul articolelor 23 și 24 din anexa IX la Statutul funcționarilor Comunităților Europene, l‑a suspendat pe domnul Wenig pentru o perioadă nedeterminată și a dispus reținerea unei sume de 1 000 de euro pe lună din remunerația acestuia pentru o perioadă de maximum șase luni.
2) Obligă Comisia Comunităților Europene la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii principale.
3) Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii privind măsurile provizorii.
Gervasoni | Kreppel | Tagaras |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 30 noiembrie 2009.
W. Hakenberg | | S. Gervasoni |
Textele prezentei decizii, precum și cel al deciziilor instanțelor comunitare citate în cuprinsul acesteia și nepublicate încă în Repertoriu sunt disponibile pe pagina de internet a Curții de Justiție: www.curia.europa.eu