HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi extinsă)
6 martie 2019(*)
„Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive luate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului – Înghețarea fondurilor – Posibilitatea calificării unei autorități a unui stat terț drept autoritate competentă în sensul Poziției comune 2001/931/PESC – Bază factuală a deciziilor de înghețare a fondurilor – Obligația de motivare – Eroare de apreciere – Drept de proprietate”
În cauza T‑289/15,
Hamas, cu sediul în Doha (Qatar), reprezentat de L. Glock, avocat,
reclamant,
împotriva
Consiliului Uniunii Europene, reprezentat inițial de B. Driessen și de N. Rouam, ulterior de B. Driessen, de F. Naert și de A. Sikora‑Kalėda, în calitate de agenți,
pârât,
susținut de
Comisia Europeană, reprezentată inițial de F. Castillo de la Torre și de R. Tricot, ulterior de F. Castillo de la Torre, de L. Baumgart și de C. Zadra, în calitate de agenți,
intervenientă,
având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită anularea, pe de o parte, a Deciziei (PESC) 2015/521 a Consiliului din 26 martie 2015 de actualizare și de modificare a listei persoanelor, grupurilor și entităților care fac obiectul articolelor 2, 3 și 4 din Poziția comună 2001/931/PESC privind aplicarea de măsuri specifice pentru combaterea terorismului și de abrogare a Deciziei 2014/483/PESC (JO 2015, L 82, p. 107) și, pe de altă parte, a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2015/513 al Consiliului din 26 martie 2015 privind punerea în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 2580/2001 privind măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului și de abrogare a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 790/2014 (JO 2015, L 82, p. 1), în măsura în care aceste acte îl vizează pe reclamant,
TRIBUNALUL (Camera întâi extinsă),
compus din doamna I. Pelikánová, președinte, și domnii V. Valančius, P. Nihoul (raportor), J. Svenningsen și U. Öberg, judecători,
grefier: domnul J. Palacio González, administrator principal,
având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 12 iulie 2018,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul litigiului
Rezoluția 1373 (2001) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite
1 La 28 septembrie 2001, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 1373 (2001) de stabilire a strategiilor de combatere prin toate mijloacele a terorismului și în special de combatere a finanțării acestuia. Punctul 1 litera c) din această rezoluție prevedea printre altele că toate statele trebuie să înghețe fără întârziere fondurile și alte bunuri financiare ori resurse economice ale persoanelor care comit ori încearcă să comită acte teroriste ori care participă la comiterea de acte teroriste sau le facilitează, ale entităților aflate în proprietatea sau controlate de asemenea persoane și ale persoanelor sau entităților care acționează în numele sau sub conducerea unor astfel de persoane și entități.
2 Rezoluția menționată nu prevedea o listă de persoane, de entități sau de grupuri cărora trebuiau să li se aplice aceste măsuri.
Dreptul Uniunii Europene
3 La 27 decembrie 2001, întrucât a considerat că era necesară o acțiune a Uniunii Europene pentru a pune în aplicare Rezoluția 1373 (2001), Consiliul Uniunii Europene a adoptat Poziția comună 2001/931/PESC privind aplicarea de măsuri specifice pentru combaterea terorismului (JO 2001, L 344, p. 93, Ediție specială, 18/vol. 1, p. 179). În special, articolul 2 din Poziția comună 2001/931 prevedea înghețarea fondurilor și a altor active financiare sau resurse economice ale persoanelor, grupurilor și entităților implicate în acte de terorism și care figurează pe lista prevăzută în anexa la poziția comună menționată.
4 În aceeași zi, pentru a pune în aplicare la nivelul Uniunii măsurile descrise în Poziția comună 2001/931, Consiliul a adoptat Regulamentul (CE) nr. 2580/2001 privind măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului (JO 2001, L 344, p. 70, Ediție specială, 18/vol. 1, p. 169), precum și Decizia 2001/927/CE de stabilire a listei prevăzute la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 (JO 2001, L 344, p. 83).
5 Denumirea „Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem (aripa teroristă a Hamas)” figura pe lista anexată la Poziția comună 2001/931 și pe cea inclusă în Decizia 2001/927. Aceste două acte au fost actualizate periodic, în temeiul articolului 1 alineatul (6) din Poziția comună 2001/931 și al articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001, denumirea „Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem” rămânând înscrisă pe listele menționate.
6 La 12 septembrie 2003, Consiliul a adoptat Poziția comună 2003/651/PESC de actualizare a Poziției comune 2001/931 și de abrogare a Poziției comune 2003/482/PESC (JO 2003, L 229, p. 42) și Decizia 2003/646/CE de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și de abrogare a Deciziei 2003/480/CE (JO 2003, L 229, p. 22). Denumirea organizației înscrise pe listele asociate acestor acte era „Hamas (inclusiv Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem)”.
7 Denumirea acestei organizații a rămas înscrisă pe listele anexate la actele ulterioare.
Actele atacate
8 La 20 februarie 2015, Consiliul a comunicat avocatului reclamantului motivele pentru care intenționa să mențină denumirea acestuia din urmă pe listele de înghețare a fondurilor și a precizat că acesta poate, până cel târziu la 6 martie 2015, să îi adreseze observații cu privire la această menținere și să îi transmită orice act justificativ.
9 Reclamantul nu a răspuns la această scrisoare.
10 La 26 martie 2015, Consiliul a adoptat Decizia (PESC) 2015/521 de actualizare și de modificare a listei persoanelor, grupurilor și entităților care fac obiectul articolelor 2, 3 și 4 din Poziția comună 2001/931 și de abrogare a Deciziei 2014/483/PESC (JO 2015, L 82, p. 107) și Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/513 privind punerea în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și de abrogare a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 790/2014 (JO 2015, L 82, p. 1) (denumite în continuare, împreună, „actele atacate”). Denumirea „Hamas (inclusiv Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem)” era menținută pe listele anexate la aceste acte (denumite în continuare „listele în litigiu”).
11 Prin scrisoarea din 27 martie 2015, Consiliul a comunicat avocatului reclamantului expunerea de motive care justifică menținerea denumirii „Hamas (inclusiv Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem)” pe listele în litigiu, precizând că are posibilitatea de a solicita reexaminarea acestor liste în cadrul articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și al articolului 1 alineatul (6) din Poziția comună 2001/931.
12 Reclamantul nu a răspuns la această scrisoare.
13 În expunerea de motive atașată la scrisoarea din 27 martie 2015 (denumită în continuare „expunerea de motive referitoare la actele atacate”), Consiliul se întemeia pe următoarele decizii naționale: în primul rând, o ordonanță a Secretary of State for the Home Department (ministrul internelor din Regatul Unit, denumit în continuare „Home Secretary”) din 29 martie 2001 de modificare a UK Terrorism Act 2000 (Legea Regatului Unit din 2000 privind terorismul) și de interzicere a Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem, considerat o organizație implicată în acte de terorism (denumită în continuare „decizia Home Secretary”), în al doilea rând, o decizie a United States Secretary of State (secretarul de stat american, Statele Unite) din 8 octombrie 1997 care califică Hamas, în sensul Immigration and Nationality Act (Legea Statelor Unite privind imigrarea și cetățenia, denumită în continuare „INA”), drept organizație teroristă străină (denumită în continuare „decizia americană din 1997”), în al treilea rând, o decizie a secretarului de stat american din 31 octombrie 2001 adoptată în temeiul Executive Order no 13224 (Decretul prezidențial nr. 13224) (denumită în continuare „decizia americană din 2001”) și, în al patrulea rând, o decizie din 23 ianuarie 1995 adoptată în temeiul Executive Order no 12947 (Decretul prezidențial nr. 12947) (denumită în continuare „decizia americană din 1995”).
14 În partea principală a expunerii de motive referitoare la actele atacate, Consiliul a constatat, mai întâi, că fiecare dintre aceste decizii naționale constituia o decizie a unei autorități competente în sensul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 și că acestea erau în continuare în vigoare. Consiliul a arătat apoi că a examinat dacă existau elemente în posesia sa care să militeze în favoarea retragerii reclamantului de pe listele în litigiu și că nu a găsit niciunul. În sfârșit, a arătat că apreciază că motivele care au justificat înscrierea Hamas pe listele în litigiu rămân valabile și a concluzionat că acesta trebuie menținut pe listele în litigiu.
15 În plus, expunerea de motive referitoare la actele atacate cuprindea o anexă A privind „decizia autorității competente din Regatul Unit” și o anexă B privind „deciziile autorităților competente din Statele Unite”. Fiecare dintre aceste anexe conținea o descriere a legislațiilor naționale în temeiul cărora au fost adoptate deciziile autorităților naționale, o prezentare a definițiilor noțiunilor de terorism care figurau în aceste legislații, o descriere a procedurilor de reexaminare a deciziilor menționate, o descriere a faptelor pe care s‑au întemeiat autoritățile respective și constatarea că aceste fapte constituiau acte de terorism, în sensul articolului 1 alineatul (3) din Poziția comună 2001/931.
16 La punctul 15 din anexa A la expunerea de motive referitoare la actele atacate, Consiliul a arătat că, în Regatul Unit, în luna octombrie a anului 2014, interdicția a făcut obiectul unei reexaminări de către grupul interministerial însărcinat cu reexaminarea interdicțiilor și că acesta a concluzionat, pe baza elementelor indicate, că se putea considera în mod rezonabil că Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem continua să fie implicat în terorism.
17 La punctul 17 din anexa B la expunerea de motive referitoare la actele atacate, Consiliul a indicat diferite fapte survenite între 2003 și 2011, pe care autoritățile americane s‑au întemeiat pentru a califica reclamantul drept organizație teroristă străină, fără a preciza deciziile care le menționau.
Procedura și concluziile părților
18 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 2 iunie 2015, reclamantul a introdus prezenta acțiune.
19 Prin Decizia președintelui Tribunalului din 18 iunie 2015, cauza a fost atribuită Camerei a șasea.
20 Prin Decizia din 28 iulie 2015, președintele Camerei a șasea a Tribunalului a decis, în conformitate cu articolul 69 litera (d) din Regulamentul de procedură, să suspende cauza până la pronunțarea deciziilor Curții prin care se finalizează judecata în cauzele C‑599/14 P, Consiliul/LTTE, și C‑79/15 P, Consiliul/Hamas.
21 Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 16 septembrie 2015, Comisia Europeană a formulat o cerere de intervenție în prezenta procedură în susținerea concluziilor Consiliului.
22 La 3 octombrie 2016, cauza a fost reatribuită Camerei întâi.
23 Prin scrisoarea din 27 iulie 2017, părțile au fost invitate să își prezinte observațiile cu privire la consecințele care trebuie deduse din Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE (C‑599/14 P, EU:C:2017:583), și din Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/Hamas (C‑79/15 P, EU:C:2017:584), pentru prezenta cauză.
24 La 14 septembrie 2017, Consiliul a răspuns la această cerere.
25 La 27 noiembrie 2017, Consiliul a depus memoriul în apărare.
26 Prin Decizia din 6 decembrie 2017, președintele Camerei întâi a admis intervenția Comisiei. Comisia și‑a depus memoriul și părțile principale și‑au depus observațiile cu privire la acesta în termenele stabilite.
27 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 12 iulie 2018.
28 Reclamantul solicită Tribunalului:
– anularea actelor atacate, în măsura în care îl privesc, „inclusiv Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem”;
– obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.
29 Consiliul, susținut de Comisie, solicită Tribunalului:
– respingerea în tot a acțiunii;
– obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
30 Reclamantul invocă șapte motive, întemeiate pe:
– o încălcare a articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931;
– erori cu privire la materialitatea faptelor;
– o eroare de apreciere în ceea ce privește caracterul terorist al organizației Hamas;
– o încălcare a principiului neamestecului;
– o încălcare a obligației de motivare;
– o încălcare a principiului respectării dreptului la apărare și a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă în cadrul procedurilor naționale;
– o încălcare a dreptului de proprietate.
31 Al cincilea motiv va fi examinat în al doilea rând.
Primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931
32 În cadrul primului motiv, reclamantul, după ce și‑a prezentat observațiile cu privire la identificarea organizațiilor vizate de deciziile autorităților din Regatul Unit și americane, reproșează Consiliului că a încălcat articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 prin calificarea acestor decizii drept decizii luate de autorități competente în sensul acestei dispoziții.
33 Menținerea numelui unei persoane sau al unei entități pe lista de înghețare a fondurilor constituie în esență prelungirea înscrierii inițiale și presupune, prin urmare, persistența riscului de implicare a persoanei sau a entității vizate în activități de terorism, astfel cum a fost constatat inițial de Consiliu, în temeiul deciziei naționale care a servit drept fundament pentru această includere inițială (Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE, C‑599/14 P, EU:C:2017:583, punctul 61, și Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/Hamas, C‑79/15 P, EU:C:2017:584, punctul 39).
34 Motivul este, așadar, operant.
35 Este necesar, după ce s‑au stabilit organizațiile vizate de deciziile adoptate de Consiliu, să se examineze criticile specifice deciziilor autorităților americane, înaintea celor care sunt comune autorităților americane și autorităților din Regatul Unit.
Cu privire la identificarea organizațiilor vizate de deciziile autorităților din Regatul Unit și de cele ale autorităților americane
36 Reclamantul arată că, potrivit expunerii de motive comunicate de Consiliu, actele atacate se întemeiază pe o decizie a Home Secretary care interzice Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem, aripa armată a Hamas, și pe trei decizii americane care vizează Hamas fără alte precizări.
37 Reclamantul pune sub semnul întrebării posibilitatea ca autoritățile americane să fi avut intenția de a înscrie pe liste Hamas în mod global și consideră că, prin faptul că a considerat că aceasta era situația, Consiliul a făcut o interpretare extensivă a deciziilor lor, care nu reieșea în mod clar din listele publicate de autoritățile menționate.
38 În această privință, trebuie să se constate că deciziile americane menționează în mod explicit „Hamas”, această desemnare fiind suplimentată, în decizia americană din 1997, cu aproximativ 12 alte denumiri – printre care „Izz‑Al‑Din Al‑Qassam brigades” – sub care era de asemenea cunoscută această mișcare.
39 Această împrejurare nu poate fi interpretată, contrar celor sugerate de reclamant, în sensul că implică faptul că autoritățile americane au intenționat să restrângă astfel desemnarea numai la „Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem”. Mai întâi, printre aceste denumiri suplimentare figurează denumiri care fac trimitere la Hamas în ansamblul său, precum „Islamic Resistance Movement”, care reprezintă traducerea în engleză a „Harakat Al‑Muqawama Al‑Islamia”, o altă denumire de asemenea prezentă și al cărei acronim este „Hamas”. În continuare, menționarea acestor diferite denumiri urmărește doar să asigure eficacitatea practică a măsurii luate împotriva Hamas, permițând ca aceasta să aibă incidență asupra sa prin intermediul tuturor denumirilor și aripilor sale cunoscute.
40 Din aceste considerații rezultă că decizia Home Secretary privește Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem, în timp ce deciziile americane privesc Hamas, inclusiv Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem.
Cu privire la criticile specifice deciziilor autorităților americane
41 Reclamantul consideră că Consiliul nu își putea întemeia actele atacate pe deciziile autorităților americane, întrucât Statele Unite constituie un stat terț și, în principiu, autoritățile din aceste state nu sunt „autorități competente” în sensul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931.
42 Cu privire la acest aspect, reclamantul susține, cu titlu principal, că sistemul instituit de articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 se întemeiază pe încrederea acordată autorităților naționale, încredere care se bazează pe principiul cooperării loiale dintre Consiliu și statele membre ale Uniunii, pe împărtășirea unor valori comune, înscrise în tratate, și pe supunerea la standarde comune, printre care Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Autoritățile unor state terțe nu ar putea beneficia de această încredere.
43 În această privință, este necesar să se arate că, potrivit Curții, noțiunea „autoritate competentă” utilizată la articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 nu se limitează la autoritățile din statele membre, ci poate să includă în principiu și autoritățile din state terțe (Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE, C‑599/14 P, EU:C:2017:583, punctul 22).
44 Interpretarea adoptată de Curte se justifică, pe de o parte, prin modul de redactare a articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931, care nu limitează noțiunea „autorități competente” la autoritățile statelor membre, și, pe de altă parte, prin obiectivul acestei poziții comune, care a fost adoptată pentru a pune în aplicare Rezoluția 1373 (2001) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, care urmărește să intensifice combaterea terorismului la nivel mondial prin cooperarea sistematică și strânsă a tuturor statelor (Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE, C‑599/14 P, EU:C:2017:583, punctul 23).
45 Cu titlu subsidiar, în cazul în care s‑ar admite că autoritatea unui stat terț poate constitui o autoritate competentă în sensul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931, reclamantul susține că validitatea actelor adoptate de Consiliu depinde și de verificările care trebuie efectuate de acesta pentru a se asigura în special compatibilitatea legislației americane cu principiul respectării dreptului la apărare și a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă.
46 Or, în speță, Consiliul, în motivarea actelor atacate, s‑ar fi limitat în esență să descrie procedurile de reexaminare și să observe că exista posibilitatea formulării unor căi de atac, fără a verifica dacă dreptul la apărare și dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă erau garantate.
47 În această privință, este necesar să se constate că, potrivit Curții, atunci când Consiliul se întemeiază pe o decizie a unui stat terț, el trebuie să verifice, în prealabil, dacă această decizie a fost adoptată cu respectarea dreptului la apărare și a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE, C‑599/14 P, EU:C:2017:583, punctul 31).
48 În expunerile de motive referitoare la actele proprii, Consiliul trebuie să furnizeze indicații care să permită să se considere că a efectuat această verificare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE, C‑599/14 P, EU:C:2017:583, punctul 31).
49 În acest scop, Consiliul trebuie să menționeze, în aceste expuneri de motive, motivele care l‑au determinat să considere că decizia statului terț pe care se întemeiază a fost adoptată cu respectarea principiului dreptului la apărare și a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă (Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE, C‑599/14 P, EU:C:2017:583, punctul 33).
50 Potrivit jurisprudenței, mențiunile care trebuie să figureze în expunerile de motive în legătură cu această apreciere pot fi, după caz, succinte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE, C‑599/14 P, EU:C:2017:583, punctul 33).
51 În lumina jurisprudenței amintite la punctele 47-50 de mai sus trebuie să se examineze argumentele invocate de reclamant în ceea ce privește, pe de o parte, principiul respectării dreptului la apărare și, pe de altă parte, dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă.
52 În ceea ce privește respectarea dreptului la apărare, reclamantul susține că, în expunerea de motive referitoare la actele atacate, Consiliul nu a furnizat indicații cu privire la motivele care l‑au determinat să considere, în urma unei verificări, că în Statele Unite respectarea acestui principiu era garantată în cadrul procedurilor administrative privind desemnarea unor organizații ca fiind teroriste.
53 De altfel, legislația americană nu ar impune notificarea și nici măcar motivarea deciziilor adoptate de autorități în materie. Potrivit reclamantului, deși articolul 219 din INA, pe care se întemeiază decizia americană din 1997, conține o obligație de publicare a deciziei de desemnare în Registrul federal, situația nu este aceeași în ceea ce privește Decretul prezidențial nr. 13224, pe care se întemeiază decizia americană din 2001 și nu ar prevedea nicio măsură de această natură.
54 În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, principiul respectării dreptului la apărare impune ca persoanelor vizate de decizii care le afectează în mod semnificativ interesele să li se ofere posibilitatea de a‑și face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele reținute în sarcina lor pentru a fundamenta deciziile în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 septembrie 2013, Texdata Software, C‑418/11, EU:C:2013:588, punctul 83 și jurisprudența citată).
55 În cazul măsurilor care vizează înscrierea numelui unor persoane sau al unor entități pe lista de înghețare a fondurilor, acest principiu presupune ca motivele acestor măsuri să le fie comunicate acestor persoane sau entități concomitent cu adoptarea lor sau imediat după aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, Franța/People’s Mojahedin Organization of Iran, C‑27/09 P, EU:C:2011:853, punctul 61).
56 Astfel cum a procedat în ceea ce privește dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, Consiliul afirmă, la punctul 16 din anexa B la expunerea de motive referitoare la actele atacate, următoarele:
„În ceea ce privește procedurile de reexaminare și descrierea căilor de atac disponibile, Consiliul consideră că legislația Statelor Unite asigură protecția dreptului la apărare […]”
57 Informațiile furnizate de Consiliu în expunerea de motive referitoare la actele atacate diferă în continuare în funcție de deciziile americane examinate.
58 Pe de o parte, în ceea ce privește Decretele prezidențiale nr. 12947 și nr. 13224, pe care se întemeiază deciziile americane din 1995 și din 2001, descrierea generală furnizată de Consiliu nu menționează nicio obligație a autorităților americane de a comunica persoanelor interesate o motivare sau chiar de a publica aceste decizii.
59 Rezultă că respectarea dreptului la apărare nu este verificată pentru aceste două decizii și că, în consecință, în temeiul jurisprudenței amintite la punctele 47-50 de mai sus, acestea nu pot servi drept fundament pentru actele atacate.
60 Pe de altă parte, în ceea ce privește decizia americană din 1997, desigur, Consiliul arată că, în temeiul INA, desemnările ca organizații teroriste străine sau deciziile adoptate ca urmare a unei revocări a acestor desemnări fac obiectul unei publicări în Registrul federal. Cu toate acestea, el nu oferă nicio indicație cu privire la aspectul dacă, în speță, publicarea deciziei americane din 1997 conținea vreo motivare. Pe de altă parte, nu rezultă din expunerea de motive referitoare la actele atacate nici că, în afară de dispozitivul deciziei, o motivare, oricare ar fi aceasta, a fost pusă la dispoziția reclamantului în vreun mod.
61 În aceste condiții, este necesar să se examineze dacă mențiunea că o decizie se publică într‑un jurnal oficial al statului terț este suficientă pentru a considera că Consiliul și‑a îndeplinit, în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 47-50 de mai sus, obligația de a verifica dacă, în statele terțe din care emană deciziile care servesc drept temei pentru actele atacate, s‑a respectat dreptul la apărare.
62 În acest scop, trebuie să se facă referire la cauza în care s‑au pronunțat Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE (C‑599/14 P, EU:C:2017:583), și Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul (T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885). În această cauză, Consiliul a arătat, în expunerea de motive a unuia dintre actele vizate, că deciziile autorităților din statul terț în cauză au făcut obiectul unei publicări în Jurnalul Oficial al statului respectiv, fără a furniza alte informații (Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul, T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885, punctul 145).
63 În Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE (C‑599/14 P, EU:C:2017:583, punctele 36 și 37), Curtea, considerând în ansamblu toate mențiunile referitoare la deciziile autorităților statului terț care figurau în expunerea de motive a regulamentului Consiliului, a statuat că ele erau insuficiente pentru a se putea constata că această instituție a efectuat verificarea necesară în ceea ce privește respectarea, în acel stat terț, a dreptului la apărare.
64 Aceeași concluzie trebuie reținută, pentru identitate de motive, în prezenta cauză în ceea ce privește singura mențiune care figurează în expunerea de motive referitoare la actele atacate, potrivit căreia decizia americană din 1997 a făcut obiectul, în statul respectiv, al unei publicări în Registrul federal.
65 Din aceste motive și chiar fără a fi necesar să se examineze aspectul respectării dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă, este necesar să se considere că, în speță, motivarea referitoare la deciziile americane este insuficientă, astfel încât acestea din urmă nu pot servi drept temei pentru actele atacate.
66 Întrucât articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 nu impune ca actele Consiliului să se întemeieze pe o multitudine de decizii ale unor autorități competente, actele atacate au putut totuși să se refere numai la decizia Home Secretary, astfel încât trebuie să se continue examinarea acțiunii prin limitarea acestei examinări la actele atacate în măsura în care se întemeiază pe această din urmă decizie.
Cu privire la criticile comune aduse deciziilor autorităților americane și celor ale autorităților din Regatul Unit
67 Reclamantul susține că, pentru trei motive, deciziile autorităților americane și ale autorităților din Regatul Unit, pe care se întemeiază actele atacate, nu constituie „decizii ale unor autorități competente” în sensul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931.
68 Aceste motive vor fi examinate în continuare în măsura în care se referă la decizia adoptată de Home Secretary, în conformitate cu punctul 66 de mai sus.
– Cu privire la preferința care trebuie acordată autorităților judiciare
69 Reclamantul susține că, potrivit articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931, Consiliul nu poate să se întemeieze pe decizii administrative decât dacă autoritățile judiciare nu au nicio competență în materie de combatere a terorismului. Or, nu aceasta ar fi situația în speță, din moment ce, în Regatul Unit, autoritățile judiciare ar avea o competență în acest domeniu. Decizia Home Secretary nu ar fi putut, așadar, să fie luată în considerare de Consiliu în actele atacate.
70 Consiliul contestă această argumentație.
71 În această privință, trebuie arătat că, potrivit jurisprudenței, natura administrativă și nejudiciară a unei hotărâri nu este determinantă pentru aplicarea articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931, întrucât chiar modul de redactare a acestei dispoziții prevede în mod explicit că o autoritate nejudiciară poate fi calificată drept autoritate competentă în sensul acestei dispoziții (Hotărârea din 23 octombrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul, T‑256/07, EU:T:2008:461, punctele 144 și 145, și Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul, T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885, punctul 105).
72 Chiar dacă articolul 1 alineatul (4) al doilea paragraf din Poziția comună 2001/931 conține o preferință pentru deciziile care emană de la autoritățile judiciare, acesta nu exclude nicidecum luarea în considerare a deciziilor care emană de la autorități administrative atunci când, pe de o parte, aceste autorități sunt efectiv învestite, în dreptul național, cu competența de a adopta decizii restrictive împotriva unor grupuri implicate în terorism și, pe de altă parte, aceste autorități, chiar dacă sunt doar administrative, pot fi considerate „echivalente” cu autoritățile judiciare (Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul, T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885, punctul 107).
73 Potrivit jurisprudenței, autoritățile administrative trebuie considerate echivalente cu autoritățile judiciare în cazul în care deciziile acestora sunt supuse unei căi de atac jurisdicționale (Hotărârea din 23 octombrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul, T‑256/07, EU:T:2008:461, punctul 145).
74 În consecință, faptul că instanțele din statul vizat dețin competențe în materie de combatere a terorismului nu împiedică Consiliul să țină seama de deciziile emise de autoritatea administrativă națională însărcinată cu adoptarea măsurilor restrictive în materie de terorism (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul, T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885, punctul 108).
75 În speță, din informațiile furnizate de Consiliu rezultă că deciziile Home Secretary sunt susceptibile să facă obiectul unei căi de atac în fața Proscribed Organisations Appeal Commission (Comisia de Apel privind Organizațiile Interzise, Regatul Unit), care se va pronunța prin aplicarea principiilor care guvernează controlul jurisdicțional, și că fiecare parte poate declara apel împotriva deciziei Comisiei de Apel privind Organizațiile Interzise cu privire la un aspect de drept în fața unei instanțe de apel dacă obține autorizația acestei comisii sau, în lipsă, a instanței de apel (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2006, Organisation des Modjahedines du peuple d’Iran/Consiliul, T‑228/02, EU:T:2006:384, punctul 2).
76 În aceste condiții, rezultă că deciziile Home Secretary sunt susceptibile să facă obiectul unei căi de atac jurisdicționale, astfel încât, în temeiul jurisprudenței menționate la punctele 72 și 73 de mai sus, această autoritate administrativă trebuie considerată echivalentul unei autorități judiciare și, așadar, o autoritate competentă, după cum susține Consiliul, în sensul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931, în conformitate cu jurisprudența care s‑a pronunțat deja în mai multe rânduri în acest sens (Hotărârea din 23 octombrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul, T‑256/07, EU:T:2008:461, și Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul, T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885).
77 Reclamantul recunoaște că, în mai multe hotărâri, Tribunalul a admis că Home Secretary prezenta calitatea de autoritate competentă, dar subliniază că, în aceste cauze, deciziile sale erau cuplate cu o decizie judiciară, ceea ce nu ar fi cazul în speță.
78 În această privință, trebuie arătat că, contrar afirmațiilor reclamantului, deciziile autorităților administrative în cauză nu erau însoțite, în fiecare dintre hotărârile privind acte întemeiate pe o decizie a Home Secretary, de o decizie judiciară. Astfel, o asemenea decizie lipsea în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul (T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885). În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 23 octombrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul (T‑256/07, EU:T:2008:461), Tribunalul a făcut referire la o decizie judiciară, în plus față de decizia administrativă. Cu toate acestea, referirea respectivă a intervenit într‑un context foarte specific în care decizia administrativă fusese contestată la nivel național de către reclamant, ceea ce nu este cazul în speță.
79 Din considerațiile care precedă rezultă că actele atacate nu pot fi anulate pentru motivul că, în expunerea lor de motive, Consiliul s‑a referit la o decizie a Home Secretary, care constituie o autoritate administrativă.
– Cu privire la faptul că decizia Home Secretary constă într‑o listare a organizațiilor teroriste
80 Reclamantul susține că acțiunea autorităților competente vizate de actele atacate, printre care Home Secretary, constă, în practică, în întocmirea unor liste de organizații teroriste pentru a le impune un regim restrictiv. Această activitate de listare nu ar constitui o competență represivă asimilabilă cu „inițierea unor cercetări sau a urmăririi penale” sau cu o „condamnare”, pentru a cita competențele de care ar trebui să dispună „autoritatea competentă”, potrivit termenilor articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931.
81 Consiliul contestă această argumentație.
82 În această privință, trebuie arătat că, potrivit jurisprudenței, Poziția comună 2001/931 nu impune ca decizia autorității competente să se înscrie în cadrul unei proceduri penale stricto sensu, cu condiția ca, având în vedere obiectivele urmărite de poziția comună menționată prin punerea în aplicare a Rezoluției 1373 (2001) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, procedura națională în discuție să aibă ca obiect combaterea terorismului în sens larg (Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul, T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885, punctul 113).
83 În acest sens, Curtea a considerat că protecția persoanelor în cauză nu era pusă în discuție dacă decizia luată de autoritatea națională nu se înscria în cadrul unei proceduri de aplicare a unor sancțiuni penale, ci în cadrul unei proceduri având ca obiect măsuri de tip preventiv (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Al‑Aqsa/Consiliul și Țările de Jos/Al‑Aqsa, C‑539/10 P și C‑550/10 P, EU:C:2012:711, punctul 70).
84 În speță, decizia Home Secretary stabilește măsuri de interzicere împotriva unor organizații considerate teroriste și se înscrie, așadar, după cum impune jurisprudența, într‑o procedură națională care urmărește, cu titlu principal, aplicarea unor măsuri de tip preventiv sau represiv împotriva reclamantului, pentru combaterea terorismului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul, T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885, punctul 115).
85 În ceea ce privește împrejurarea că activitatea autorității în cauză conduce la întocmirea unei liste de persoane sau entități implicate în terorism, trebuie să se sublinieze că ea nu implică, în sine, că această autoritate nu a efectuat o apreciere individuală cu privire la fiecare dintre aceste persoane sau entități prealabil includerii lor pe aceste liste, nici că această apreciere ar trebui să fie în mod necesar arbitrară sau lipsită de temei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul, T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885, punctul 118).
86 Astfel, în discuție nu este atât împrejurarea că activitatea autorității în cauză conduce la întocmirea unei liste de persoane sau de entități implicate în terorism, cât problema dacă activitatea respectivă se desfășoară cu suficiente garanții pentru a permite Consiliului să se bazeze pe ea pentru a‑și întemeia propria decizie de înscriere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul, T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885, punctul 118).
87 În consecință, reclamantul pretinde în mod eronat că a admite că o autoritate competentă poate fi caracterizată prin competența de întocmire a listelor ar contrazice din principiu Poziția comună 2001/931.
88 Această poziție nu este infirmată de celelalte argumente invocate de reclamant.
89 În primul rând, reclamantul susține că, potrivit articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931, numai listele întocmite de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite pot fi luate în considerare de Consiliu.
90 Acest argument nu poate fi admis, întrucât obiectul ultimei teze a articolului 1 alineatul (4) primul paragraf din Poziția comună 2001/931 este numai de a oferi Consiliului o posibilitate de desemnare suplimentară, pe lângă desemnările pe care le poate efectua în temeiul unor decizii ale autorităților naționale competente.
91 În al doilea rând, reclamantul subliniază că, în măsura în care reia liste propuse de autoritățile competente, lista Uniunii se rezumă la o listă de liste, extinzând astfel la aceasta domeniul de aplicare al unor măsuri administrative naționale adoptate, după caz, de autorități ale unor state terțe, fără ca persoanele în cauză să fie informate și fără ca acestea să fie în măsură să se apere în mod efectiv.
92 În această privință, trebuie să se constate că, după cum arată reclamantul, Consiliul, atunci când identifică persoanele sau entitățile care trebuie supuse măsurilor de înghețare a fondurilor, se întemeiază pe constatări efectuate de autoritățile competente.
93 În cadrul Poziției comune 2001/931, s‑a instituit o formă de cooperare specifică între autoritățile statelor membre și instituțiile Uniunii, care dă naștere obligației Consiliului de a urma pe cât posibil aprecierea autorităților naționale competente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 octombrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul, T‑256/07, EU:T:2008:461, punctul 133, și Hotărârea din 4 decembrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul, T‑284/08, EU:T:2008:550, punctul 53).
94 În principiu, nu este de competența Consiliului să se pronunțe cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei interesate de către autoritățile statelor membre, această competență aparținând instanțelor naționale competente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2007, Sison/Consiliul, T‑47/03, nepublicată, EU:T:2007:207, punctul 168).
95 Numai în mod excepțional, atunci când reclamantul contestă, pe baza unor elemente concrete, că autoritățile statelor membre au respectat drepturile fundamentale, Tribunalul trebuie să verifice că acestea au fost efectiv respectate.
96 În schimb, atunci când sunt implicate autorități ale unor state terțe, Consiliul este obligat, astfel cum s‑a arătat la punctele 47 și 48 de mai sus, să se asigure din oficiu că aceste garanții au fost efectiv puse în aplicare și să își motiveze decizia cu privire la acest aspect.
– Cu privire la lipsa indicării probelor și a indiciilor serioase și credibile pe care se întemeiază decizia Home Secretary
97 Reclamantul consideră în esență că, din moment ce se întemeia pe o decizie administrativă, iar nu pe o decizie judiciară, Consiliul trebuia să stabilească, în actele atacate, că această decizie era „bazată pe probe sau indicii serioase și credibile”, astfel cum impune articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931.
98 Întrucât nu privește calificarea drept „decizie luată de autoritățile competente” în sensul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931, care face obiectul prezentului motiv, ci motivarea actelor atacate, această argumentație va fi examinată în cadrul celui de al cincilea motiv, în cuprinsul căruia este de asemenea invocată.
Concluzie
99 Din cuprinsul punctelor 47-65 de mai sus reiese că actele atacate nu se pot întemeia pe deciziile americane, întrucât Consiliul nu și‑a îndeplinit obligația de motivare în ceea ce privește verificarea respectării principiului dreptului la apărare în Statele Unite.
100 În plus, din cuprinsul punctelor 38-40 de mai sus rezultă că deciziile autorităților americane vizate de acest motiv priveau întregul Hamas, în timp ce decizia autorităților din Regatul Unit viza numai Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem.
101 Potrivit reclamantului, această împrejurare presupune că actele atacate trebuie anulate în măsura în care privesc Hamas și nu pot subzista decât în măsura în care vizează Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem.
102 La rândul său, Consiliul consideră că nu poate fi efectuată nicio distincție între aceste două „mișcări” sau „părți de mișcare”, întrucât, în cererea introductivă aferentă Hotărârii din 14 decembrie 2018, Hamas/Consiliul (T‑400/10 RENV, EU:T:2018:966), reclamantul și‑a prezentat organizația ca înglobându‑le pe ambele.
103 În această privință, Consiliul citează punctele 7 și 8 din această cerere introductivă:
„Hamas include un birou politic și o aripă armată: Brigăzile Ezzedin Al‑Qassam [= Hamas IDQ]. Conducerea Hamas se caracterizează prin bicefalia sa. Conducerea internă, împărțită între Cisiordania și Fâșia Gaza, și conducerea externă situată în Siria […]... Deși aripa armată beneficiază de o relativă independență, aceasta rămâne supusă strategiilor generale elaborate de biroul politic. Biroul politic ia deciziile, iar brigăzile le respectă ca urmare a puternicei solidarități generate de componenta religioasă a mișcării.”
104 Astfel cum s‑a statuat la punctul 293 din Hotărârea din 14 decembrie 2018, Hamas/Consiliul (T‑400/10 RENV, EU:T:2018:966), această afirmație prezintă o forță probantă semnificativă, din moment ce, pe de o parte, după cum subliniază Consiliul, ea emană de la reclamant, iar, pe de altă parte, acesta a plasat‑o la începutul argumentației sale din cadrul cererii introductive aferente cauzei în care s‑a pronunțat hotărârea menționată.
105 În memoriile sale, reclamantul a explicat că, în realitate, cele două „mișcări” sau „părți de mișcare” nu ar putea fi confundate și nici chiar asociate, întrucât ar funcționa în mod complet autonom.
106 În cadrul măsurilor de organizare a procedurii, Tribunalul a solicitat reclamantului să furnizeze elemente de probă a afirmațiilor sale, însă acesta nu a fost în măsură să prezinte niciunul.
107 În aceste condiții, nu se poate considera, pentru a determina efectele răspunsului dat la primul motiv din cadrul prezentei acțiuni, că Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem este o organizație distinctă de Hamas (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2015, Bank of Industry and Mine/Consiliul, T‑10/13, EU:T:2015:235, punctele 182, 183 și 185, și Hotărârea din 29 aprilie 2015, National Iranian Gas Company/Consiliul, T‑9/13, EU:T:2015:236, punctele 163 și 164).
108 Aceasta este situația cu atât mai mult cu cât, deși erau luate de mai mulți ani măsuri de înghețare a fondurilor în privința sa, Hamas nu a încercat să demonstreze Consiliului că nu era nicidecum implicat în actele care au declanșat adoptarea măsurilor respective, prin disocierea sa, într‑un mod care să înlăture orice ezitare, de Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem, care, în opinia sa, era singurul responsabil.
109 Rezultă că motivul trebuie respins.
Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare
110 Astfel cum s‑a arătat deja la punctul 97 de mai sus, reclamantul susține că Consiliul ar fi trebuit, în expunerile de motive referitoare la actele atacate, să indice „dovezile și indiciile serioase și credibile” pe care se întemeiau deciziile autorităților competente.
111 Consiliul, susținut de Comisie, consideră că argumentul nu este fondat.
112 Ținând seama de punctul 66 de mai sus, acest motiv trebuie examinat numai în măsura în care privește decizia Home Secretary.
113 În această privință, trebuie să se constate că motivul este eronat în fapt. Astfel, contrar celor afirmate de reclamant, Consiliul a indicat, la punctul 14 din anexa A la expunerea de motive referitoare la actele atacate, faptele care stăteau la baza deciziei Home Secretary.
114 În orice caz, argumentul este lipsit de temei.
115 În această privință, este necesar să se arate că, potrivit articolului 1 alineatul (4) primul paragraf din Poziția comună 2001/931, listele de înghețare a fondurilor sunt întocmite pe baza unor informații precise sau a unor elemente de dosar care arată că s‑a luat o decizie de către o autoritate competentă față de persoanele și entitățile vizate, fie că este vorba despre inițierea unor cercetări sau a urmăririi penale pentru un act terorist ori tentativa de a săvârși, de a participa la un astfel de act sau de a‑l facilita, „bazate pe probe sau indicii serioase și credibile”, fie că este vorba despre o condamnare pentru astfel de fapte.
116 Din economia generală a acestei dispoziții rezultă că cerința care incumbă Consiliului de a verifica, înainte de a înscrie numele persoanelor sau entităților pe listele de înghețare a fondurilor în temeiul unor decizii luate de autorități competente, ca aceste decizii să fie „bazate pe probe sau pe indicii serioase și credibile” se referă doar la deciziile de inițiere a unor cercetări sau a urmăririi penale, iar nu la cele de condamnare.
117 Distincția astfel efectuată între cele două tipuri de decizie rezultă din aplicarea principiului cooperării loiale între instituții și statele membre, principiu în care se înscrie adoptarea de măsuri restrictive în materia combaterii terorismului și potrivit căruia Consiliul trebuie să întemeieze înscrierea persoanelor sau a entităților teroriste pe listele de înghețare a fondurilor pe decizii adoptate de autoritățile naționale fără a trebui sau chiar fără a putea să le repună în discuție.
118 Astfel definit, principiul cooperării loiale se aplică deciziilor naționale care conțin o condamnare, consecința fiind faptul că Consiliul nu trebuie să verifice, înainte de a înscrie numele persoanelor sau entităților pe listele de înghețare a fondurilor, că aceste decizii sunt bazate pe probe sau pe indicii serioase și credibile și faptul că acesta trebuie să se raporteze, în această privință, la aprecierea efectuată de autoritatea națională.
119 În ceea ce privește deciziile naționale de inițiere a unor cercetări sau a urmăririi penale, ele se situează, prin natura lor, la începutul sau în cursul unei proceduri încă nefinalizate. Pentru a asigura caracterul efectiv al combaterii terorismului, s-a apreciat util să se acorde Consiliului, pentru a adopta măsuri restrictive, posibilitatea de a se întemeia pe astfel de decizii, chiar dacă acestea prezintă un caracter exclusiv pregătitor, prevăzându-se în același timp, pentru a asigura protecția persoanelor vizate de aceste proceduri, ca această utilizare să fie supusă verificării, de către Consiliu, a împrejurării că ele se întemeiază pe probe sau pe indicii serioase și credibile.
120 În speță, decizia Home Secretary este definitivă în sensul că nu trebuie să fie urmată de cercetări. În plus, astfel cum rezultă din răspunsul dat de Consiliu la o întrebare a Tribunalului, ea are ca obiect interzicerea reclamantului în Regatul Unit, cu consecințe penale pentru persoanele care ar întreține legături mai mult sau mai puțin apropiate cu acesta.
121 În aceste condiții, decizia Home Secretary nu constituie o decizie de inițiere a unor cercetări sau a urmăririi penale și trebuie asimilată unei decizii de condamnare, astfel încât, în temeiul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931, Consiliul nu trebuia să indice, în expunerea de motive referitoare la actele atacate, probele și indiciile serioase care se aflau la baza deciziei acestei autorități.
122 În această privință, faptul că Home Secretary constituie o autoritate administrativă este indiferent, din moment ce, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 75 și 76 de mai sus, deciziile sale sunt susceptibile să facă obiectul unei căi de atac jurisdicționale și că, prin urmare, acesta trebuie considerat echivalentul unei autorități judiciare.
123 În consecință, al cincilea motiv trebuie respins ca nefondat.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o eroare privind materialitatea faptelor
124 La punctul II.7 din expunerea de motive referitoare la actele atacate, Consiliul a arătat că deciziile autorităților competente pe care s‑a întemeiat pentru a înscrie denumirea reclamantului pe listele în litigiu erau încă în vigoare.
125 La punctul 15 din anexa A la expunerea de motive, Consiliul a adăugat că, în Regatul Unit, interzicerea reclamantului a făcut obiectul unei reexaminări de către grupul interministerial însărcinat cu reexaminarea interzicerilor și că acesta a concluzionat că Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem continuă să fie implicat în terorism pe baza unor fapte citate cu titlu de exemple.
126 Aceste fapte sunt următoarele. Pe de o parte, în cursul conflictului dintre Israel și Gaza din vara anului 2014, șase civili israelieni și un resortisant thailandez ar fi fost uciși în cursul unor atacuri cu rachete și o navă de croazieră germană ar fi fost lovită de atacuri cu rachete. Pe de altă parte, Hamas ar fi recurs la mijloacele de comunicare socială pentru a avertiza printre altele companii aeriene din Regatul Unit că intenționează să atace aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv (Israel), ceea ce ar fi putut cauza victime civile, iar Hamas ar fi încercat efectiv să atace aeroportul în luna iulie a anului 2014.
127 În cadrul unui răspuns la o întrebare care îi era adresată de Tribunal, Consiliul a confirmat că reexaminarea deciziei Home Secretary de către grupul interministerial însărcinat cu reexaminarea interzicerilor nu a condus la o nouă decizie.
128 Pe de altă parte, la punctul 10 din anexa B la expunerea de motive referitoare la actele atacate, Consiliul a arătat că cea mai recentă reexaminare a deciziei americane din 1997, prin care Hamas a fost calificat drept organizație teroristă străină, a fost încheiată la 27 iulie 2012 și a determinat guvernul să concluzioneze că împrejurările pe care se întemeia această decizie nu s‑au schimbat într‑un mod care să justifice revocarea desemnării.
129 În plus, la punctul 17 din anexa B la expunerea de motive referitoare la actele atacate, Consiliul a enumerat diferite fapte survenite între 2003 și 2011, pe care autoritățile americane s‑ar fi întemeiat pentru a califica reclamantul drept organizație teroristă străină, fără a indica proveniența exactă a acestor fapte.
130 Chestionat cu privire la acest aspect în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii, Consiliul a precizat că unele dintre aceste fapte proveneau dintr‑o revizuire a deciziei americane din 1997, intervenită în 2008, care nu este menționată în expunerea de motive referitoare la actele atacate.
131 Faptele enumerate la punctul 17 din anexa B la expunerea de motive referitoare la actele atacate sunt următoarele:
– Hamas a revendicat un atentat sinucigaș comis în septembrie 2003, în cursul căruia au fost uciși nouă soldați din armata israeliană și au fost rănite treizeci de persoane în vecinătatea spitalului Assaf Harofeh și a bazei militare din Tzrifin (Israel);
– în ianuarie 2004, la Ierusalim, un kamikaze a distrus un autobuz în apropierea reședinței prim‑ministrului, ucigând unsprezece civili și rănind alți treizeci; acest act a fost revendicat în comun de Hamas și de Brigada Martirilor Al‑Aqsa;
– în ianuarie 2005, teroriști au activat un dispozitiv exploziv în partea palestiniană a punctului de trecere Karni, creând o deschidere care a permis unor palestinieni înarmați să pătrundă în partea israeliană; ei au ucis șase civili israelieni și au rănit alți cinci; acest act a fost revendicat în comun de Hamas și de Brigada Martirilor Al‑Aqsa;
– în ianuarie 2007, Hamas a revendicat răpirea a trei copii din Fâșia Gaza;
– în ianuarie 2008, un lunetist palestinian din Fâșia Gaza a ucis un voluntar ecuadorian de 21 de ani care muncea pe câmp în kibbutzul Ein Hashlosha (Israel); acest act a fost revendicat de Hamas;
– în februarie 2008, un kamikaze aparținând Hamas a ucis o femeie în vârstă și a rănit alte treizeci și opt de persoane într‑un centru comercial din Dimona, Israel; un polițist a împușcat mortal un al doilea terorist înainte ca acesta să aibă timp să își detoneze centura cu explozive; Hamas a calificat acest atentat drept „eroic”;
– la 14 iunie 2010, la Hebron (Cisiordania), atacatori înarmați au deschis focul asupra unei mașini de poliție, ucigând un polițist și rănind alți doi; o acțiune desfășurată în comun de serviciul de securitate israelian, de poliția israeliană și de Tsahal a permis capturarea atacatorilor la 22 iunie 2010; în cursul interogatoriilor, comandoul Hamas răspunzător pentru atac a arătat că membrii săi au fost formați cu mai mulți ani în urmă și că și‑au procurat arme, inclusiv puști Kalașnikov și puști de asalt; în cursul acestor interogatorii, a reieșit de asemenea că comandoul intenționa să desfășoare alte acțiuni, printre care răpirea unui soldat și a unui civil în zona Etzion la nord de Muntele Hebron;
– în aprilie 2011, Hamas a lansat o rachetă Kornet care a lovit un autobuz școlar israelian, rănind grav un elev de șaisprezece ani și rănindu‑l ușor pe șoferul autobuzului; încărcătura explozivă utilizată în atac putea penetra blindajul unui tanc modern;
– la 20 august 2011, atacatori au lansat rachete asupra unor locuitori din Ofakim (Israel), rănind doi copii și un alt civil; acest act a fost revendicat de Hamas.
132 La punctul 32 din Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/Hamas (C‑79/15 P, EU:C:2017:584), Curtea a statuat că, atunci când, precum în speță, simplul fapt că decizia națională care a servit drept fundament pentru înscrierea inițială rămâne în vigoare nu mai permite să se constate persistența riscului de implicare a persoanei sau a entității vizate în activități teroriste, Consiliul era obligat să întemeieze menținerea numelui acestei persoane sau al acestei entități pe lista menționată pe o apreciere actualizată a situației, ținând seama de elemente factuale mai recente care să demonstreze că riscul menționat subzistă.
133 În speță, având în vedere punctele 124-131 de mai sus, trebuie să se considere că Consiliul a întemeiat reînscrierea denumirii reclamantului pe listele în litigiu, pe de o parte, pe menținerea în vigoare a unor decizii calificate drept decizii ale unor autorități competente în sensul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 și, pe de altă parte, pe faptele citate la punctul 15 din anexa A și la punctul 17 din anexa B la expunerea de motive referitoare la actele atacate, aceste fapte constituind elemente mai recente invocate cu titlu autonom de Consiliu și care trebuiau să demonstreze că riscul de implicare a Hamas în organizații teroriste subzistă.
134 În cadrul celui de al doilea motiv, reclamantul consideră, pe de o parte, că, atunci când s‑a întemeiat pe faptele menționate în actele atacate, Consiliul a încălcat obligația de motivare și, pe de altă parte, că acesta a săvârșit erori în ceea ce privește materialitatea acestor fapte.
135 Având în vedere răspunsul dat la al cincilea motiv și elementele care figurează la punctele 115-122 și 133 de mai sus, nu este necesar să se examineze prezentul motiv decât în ceea ce privește faptele menționate la punctul 15 din anexa A și la punctul 17 din anexa B la expunerea de motive referitoare la actele atacate.
Cu privire la încălcarea obligației de motivare
136 Reclamantul susține că faptele menționate la punctul 15 din anexa A și la punctul 17 din anexa B la expunerea de motive referitoare la actele atacate sunt evocate în mod prea imprecis, pentru motivul că ele nu sunt datate sau localizate sau că Consiliul nu explică modul în care au fost imputate Hamas.
137 Potrivit Curții, instanța Uniunii trebuie să verifice în special respectarea obligației de motivare prevăzute la articolul 296 TFUE și, prin urmare, caracterul suficient de precis și de concret al motivelor invocate (Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE, C‑599/14 P, EU:C:2017:583, punctul 70, și Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/Hamas, C‑79/15 P, EU:C:2017:584, punctul 48).
138 Potrivit unei jurisprudențe constante, din motivarea impusă de articolul 296 TFUE trebuie să reiasă în mod clar și neechivoc raționamentul instituției autoare a actului, astfel încât să permită persoanei interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurilor luate, iar instanței competente să își exercite controlul (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Consiliul/Bamba, C‑417/11 P, EU:C:2012:718, punctul 50 și jurisprudența citată).
139 Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care caracterul suficient al unei motivări trebuie apreciat nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Consiliul/Bamba, C‑417/11 P, EU:C:2012:718, punctul 53, și Hotărârea din 14 octombrie 2009, Bank Melli Iran/Consiliul, T‑390/08, EU:T:2009:401, punctul 82).
140 În special, un act cauzator de prejudicii este suficient motivat atunci când a intervenit într‑un context cunoscut de persoana interesată, care îi permite să înțeleagă conținutul măsurii luate în privința sa (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Consiliul/Bamba, C‑417/11 P, EU:C:2012:718, punctul 54, și Hotărârea din 14 octombrie 2009, Bank Melli Iran/Consiliul, T‑390/08, EU:T:2009:401, punctul 82).
141 În speță, având în vedere că acestea au intervenit într‑un context cunoscut de reclamant, este necesar să se considere că faptele menționate de Consiliu la punctul 15 din anexa A și la punctul 17 din anexa B la expunerea de motive referitoare la actele atacate sunt descrise în mod suficient de precis și de concret pentru a fi contestate de reclamant și a fi controlate de Tribunal, chiar dacă locul exact sau data exactă a survenirii lor ori motivele pentru care au fost imputate Hamas nu ar fi indicate în mod expres.
142 Așadar, primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca nefondat.
Cu privire la eroarea privind materialitatea faptelor
143 Reclamantul arată că revine Consiliului sarcina de a dovedi materialitatea faptelor care figurează la punctul 15 din anexa A și la punctul 17 din anexa B la expunerea de motive referitoare la actele atacate. Or, această probă nu ar fi fost furnizată în speță.
144 Mai precis, reclamantul contestă faptele din luna ianuarie a anului 2004, menționate la punctul 17 din anexa B, referitoare la explozia unui autobuz, pentru motivul că nu ar fi fost revendicate de Hamas, ci de Brigăzile Martirilor Al‑Aqsa, aripa armată a Fatah.
145 În ședință, avocatul reclamantului a afirmat că Hamas contestă ansamblul faptelor menționate de Consiliu în actele atacate.
146 În răspunsul la o întrebare adresată de Tribunal în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii, Consiliul a furnizat diverse articole și publicații menite să demonstreze realitatea faptelor menționate.
147 În această privință, trebuie să se arate că, în ceea ce privește deciziile subsecvente de înghețare a fondurilor, Curtea consideră că instanța Uniunii trebuie să verifice, pe lângă respectarea obligației de motivare, despre care a fost vorba la punctele 136-142 de mai sus, aspectul dacă aceste motive sunt susținute cu dovezi (Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE, C‑599/14 P, EU:C:2017:583, punctul 70, și Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/Hamas, C‑79/15 P, EU:C:2017:584, punctul 48).
148 Curtea consideră de asemenea că persoana sau entitatea vizată poate, în cadrul acțiunii formulate împotriva menținerii numelui său pe listele în litigiu, să conteste ansamblul elementelor pe care Consiliul se întemeiază pentru a demonstra persistența riscului implicării sale în activități teroriste, indiferent dacă aceste elemente sunt obținute dintr‑o decizie națională adoptată de o autoritate competentă sau din alte surse (Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE, C‑599/14 P, EU:C:2017:583, punctul 71, și Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/Hamas, C‑79/15 P, EU:C:2017:584, punctul 49).
149 Curtea adăugă că, în caz de contestare, revine Consiliului sarcina să demonstreze temeinicia faptelor pretinse, iar instanței Uniunii să verifice exactitatea materială a acestora (Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/LTTE, C‑599/14 P, EU:C:2017:583, punctul 71, și Hotărârea din 26 iulie 2017, Consiliul/Hamas, C‑79/15 P, EU:C:2017:584, punctul 49).
150 În această privință, trebuie arătat că, astfel cum rezultă din jurisprudență, în cazul în care contestă elementele de probă prezentate de către o parte, cealaltă parte trebuie să îndeplinească două cerințe cumulative.
151 În primul rând, contestațiile sale nu pot prezenta un caracter general, ci trebuie să aibă un caracter concret și detaliat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 septembrie 2013, Duravit și alții/Comisia, T‑364/10, nepublicată, EU:T:2013:477, punctul 55).
152 În al doilea rând, contestațiile care privesc materialitatea faptelor trebuie să figureze în mod clar în primul act de procedură referitor la actul atacat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 aprilie 2015, Tomana și alții/Consiliul și Comisia, T‑190/12, EU:T:2015:222, punctul 261). Aceasta implică, în speță, că numai contestațiile formulate în cererea introductivă pot fi luate în considerare.
153 Aceste cerințe au ca obiectiv să permită pârâtului să cunoască cu precizie, încă din stadiul cererii introductive, criticile care îi sunt adresate de reclamant și să poată astfel să își pregătească apărarea în mod corespunzător.
154 În speță, dintre faptele menționate la punctul 15 din anexa A și la punctul 17 din anexa B la expunerea de motive referitoare la actele atacate, numai faptele din luna ianuarie a anului 2004 au fost contestate într‑un mod destul de clar și de precis în cererea introductivă, celelalte acte nefăcând obiectul niciunei critici specifice în acest stadiu al procedurii. Aceste alte acte nu au fost contestate decât în stadiul ședinței, printr‑o mențiune generală potrivit căreia reclamantul contesta că „faptele invocate de Consiliu pentru a justifica menținerea acestei organizații pe lista organizațiilor teroriste pot fi imputate aripii politice a Hamas”.
155 În aceste condiții, este necesar să se considere, pe de o parte, că contestația astfel formulată, în general, într‑un stadiu tardiv al procedurii nu îndeplinește condițiile, în raport cu jurisprudența, pentru a putea fi luată în considerare și, pe de altă parte, că cea referitoare la faptele din luna ianuarie a anului 2004, presupunând că este întemeiată, ar fi, în orice caz, inoperantă din moment ce, întrucât nu au fost contestate în mod valabil, celelalte acțiuni menționate de Consiliu la punctul 15 din anexa A și la punctul 17 din anexa B la expunerea de motive referitoare la actele atacate pot fi luate în considerare pentru justificarea caracterului persistent al riscului de participare a reclamantului la activități teroriste.
156 Printre aceste fapte, cele cuprinse între 2011 și 2014 sunt cu siguranță suficient de recente pentru a justifica actele atacate.
157 Al doilea motiv trebuie, așadar, să fie respins.
Al treilea motiv, întemeiat pe o eroare de apreciere în ceea ce privește caracterul terorist al organizației Hamas
158 Reclamantul consideră că, prin adoptarea actelor atacate, Consiliul a săvârșit o eroare de apreciere în ceea ce privește calificarea sa drept organizație teroristă. În opinia sa, competența Tribunalului se extinde la verificarea calificării date de Consiliu faptelor pe care le invocă ca fiind acte de terorism, iar acest control trebuie realizat atât pentru faptele invocate în mod autonom de Consiliu, cât și pentru faptele invocate în deciziile autorităților competente.
În ceea ce privește deciziile autorităților competente
159 Pentru faptele invocate în deciziile autorităților competente, Tribunalul ar trebui, potrivit reclamantului, să verifice că calificarea efectuată de aceste autorități se întemeiază pe definiția terorismului care figurează în Poziția comună 2001/931. În speță, acest control nu ar putea fi efectuat, întrucât Consiliul nu a furnizat informații cu privire la această calificare.
160 Ca urmare a răspunsului dat la primul motiv, acest aspect nu trebuie examinat decât în măsura în care privește decizia Home Secretary.
161 Întrucât, în răspunsul la al cincilea motiv, s‑a statuat că probele și indiciile pe care se întemeiază această decizie nu trebuie indicate în expunerea de motive referitoare la actele atacate, nu se poate pretinde Consiliului să verifice calificarea acestor fapte efectuată de autoritatea națională și să indice în aceste acte rezultatul acestei calificări.
162 În speță, aceasta este situația cu atât mai mult cu cât decizia emană de la un stat membru pentru care articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 și articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 au instituit o formă de cooperare specifică cu Consiliul, care dă naștere obligației acestei instituții de a urma pe cât posibil aprecierea autorității naționale competente (Hotărârea din 23 octombrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul, T‑256/07, EU:T:2008:461, punctul 133, și Hotărârea din 4 decembrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul, T‑284/08, EU:T:2008:550, punctul 53).
În ceea ce privește faptele invocate cu titlu autonom de Consiliu
163 În expunerile de motive referitoare la actele atacate, Consiliul a calificat, pe de o parte, faptele menționate la punctul 15 din anexa A drept acte teroriste în sensul articolului 1 alineatul (3) punctul (iii) literele (a), (d), (f), (g) și (i) din Poziția comună 2001/931 în vederea atingerii scopurilor prevăzute la articolul 1 alineatul (3) punctele (i) și (ii) din aceeași poziție comună și, pe de altă parte, faptele menționate la punctul 17 din anexa B drept acte teroriste în sensul articolului 1 alineatul (3) punctul (iii) literele (a), (b), (c) și (f) din Poziția comună 2001/931 în vederea atingerii scopurilor prevăzute la articolul 1 alineatul (3) punctele (i) și (ii) din aceeași poziție comună.
164 Reclamantul susține că Consiliul a săvârșit o eroare prin faptul că a conferit faptelor vizate calificarea de acte teroriste. Mai întâi, faptul că toate actele în cauză ar fi avut loc în cadrul războiului de ocupație purtat de Israel în Palestina ar fi trebuit să determine Consiliul să nu rețină această calificare în privința sa. În continuare, presupunând că aceste fapte sunt stabilite, din aceasta nu ar rezulta că ele au fost săvârșite în scopurile citate de Consiliu și menționate la articolul 1 alineatul (3) punctele (i), (ii) și (iii) din Poziția comună 2001/931.
165 Aceste două argumente se referă de fapt la aspectul dacă Consiliul ar fi trebuit să ia în considerare, la calificarea faptelor menționate la punctul 15 din anexa A și la punctul 17 din anexa B la expunerea de motive referitoare la actele atacate, împrejurarea că conflictul israeliano‑palestinian intră sub incidența dreptului conflictelor armate.
166 În această privință, este necesar să se arate că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, existența unui conflict armat în sensul dreptului umanitar internațional nu exclude aplicarea dispozițiilor dreptului Uniunii privind prevenirea terorismului, precum Poziția comună 2001/931 și Regulamentul nr. 2580/2001, în cazul eventualelor acte de terorism săvârșite în acest cadru (Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul, T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885, punctul 57; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2017, A și alții, C‑158/14, EU:C:2017:202, punctele 95-98).
167 Astfel, pe de o parte, Poziția comună 2001/931 nu realizează nicio distincție în ceea ce privește domeniul său de aplicare după cum actul în cauză este sau nu săvârșit în cadrul unui conflict armat în sensul dreptului umanitar internațional. Pe de altă parte, obiectivele Uniunii și ale statelor sale membre sunt de a combate terorismul, oricare ar fi formele pe care le poate lua acesta, conform obiectivelor dreptului internațional în vigoare (Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul, T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885, punctul 58).
168 În special pentru a pune în aplicare, la nivelul Uniunii, Rezoluția 1373 (2001) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (a se vedea punctul 1 de mai sus), care „sublini[ază] necesitatea de a combate prin toate mijloacele, conform Cartei Națiunilor Unite, amenințările la adresa păcii și securității cauzate de acte teroriste” și „che[amă] toate statele să acționeze împreună de urgență pentru a preveni și a suprima actele de terorism, inclusiv prin cooperare sporită și aplicarea în totalitate a convențiilor internaționale relevante referitoare la terorism”, Consiliul a adoptat Poziția comună 2001/931 [a se vedea considerentele (5)-(7) ale acestei poziții comune], apoi, în conformitate cu această poziție comună, Regulamentul nr. 2580/2001 [a se vedea considerentele (3), (5) și (6) ale acestui regulament] (Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul, T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885, punctul 59).
169 Așadar, al treilea motiv trebuie respins ca nefondat.
Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului neamestecului
170 Reclamantul susține că, prin adoptarea actelor atacate, Consiliul a încălcat principiul neamestecului, care rezultă din articolul 2 din Carta Națiunilor Unite și constituie un principiu de ius cogens care decurge din egalitatea suverană a statelor în dreptul internațional și care interzice ca un stat să poată fi considerat o entitate teroristă, în mod similar guvernului unui stat.
171 Or, reclamantul nu ar fi o simplă organizație neguvernamentală și cu atât mai puțin o mișcare informală, ci o mișcare politică legală care a câștigat alegerile din Palestina și care ar constitui nucleul guvernului palestinian. Întrucât Hamas a fost determinat să ocupe funcții care le‑ar depăși pe cele ale unui partid politic obișnuit, actele sale din Gaza ar fi în realitate asimilabile cu cele ale unei autorități de stat și nu ar putea pentru acest motiv să fie condamnate din perspectiva măsurilor de combatere a terorismului. Reclamantul ar fi, printre persoanele și entitățile ale căror nume sunt înscrise pe listele în litigiu, singurul care se află într‑o asemenea situație.
172 În această privință, trebuie arătat că principiul neamestecului, care reprezintă un principiu de drept internațional cutumiar, denumit și principiul neintervenției, se referă la dreptul oricărui stat suveran de a‑și gestiona afacerile fără ingerințe externe și constituie un corolar al principiului egalității suverane a statelor.
173 Astfel cum arată Consiliul, acest principiu de drept internațional este enunțat în favoarea statelor suverane, iar nu în favoarea unor grupuri sau mișcări (a se vedea Hotărârea din 16 octombrie 2014, LTTE/Consiliul, T‑208/11 și T‑508/11, EU:T:2014:885, punctul 69 și jurisprudența citată).
174 Întrucât nu constituie nici stat, nici guvernul unui stat, Hamas nu poate beneficia de principiul neamestecului.
175 Așadar, al patrulea motiv trebuie respins ca nefondat.
Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului respectării dreptului la apărare și a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă în cadrul procedurilor naționale
176 Reclamantul susține că, în speță, drepturile sale procedurale nu au fost respectate în cadrul procedurilor naționale, întrucât nu a fost informat cu privire la deciziile americane și la decizia Home Secretary, deși Hamas beneficiază de notorietate la Doha (Qatar) și în Gaza. Această lipsă de notificare și de motivare, precum și imposibilitatea în care se afla de a prezenta observații ar fi privat de efectivitate căile de atac eventual aflate la dispoziție.
177 Reclamantul concluzionează că, în cazul în care Consiliul nu dovedește că guvernele Statelor Unite și Regatului Unit au încercat să avertizeze Hamas, dar încercarea a eșuat din motive independente de voința lor, actele atacate vor trebui să fie anulate pentru încălcarea principiului respectării dreptului la apărare și a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă.
178 Având în vedere concluzia dedusă la punctul 66 de mai sus, prezentul motiv nu trebuie examinat decât în ceea ce privește decizia Home Secretary.
179 Or, în ședință, reclamantul a declarat că renunță la cel de al șaselea motiv, în măsura în care se referă la această decizie.
180 Așadar, nu mai este necesară pronunțarea cu privire la al șaselea motiv.
Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului de proprietate
181 Reclamantul susține că înghețarea fondurilor constituie o atingere adusă dreptului său de proprietate care nu este justificată, întrucât actele atacate sunt nelegale pentru motivele explicate în cadrul motivelor precedente.
182 Consiliul, susținut de Comisie, consideră că motivul este lipsit de temei.
183 Întrucât motivele precedente au fost respinse, prezentul motiv este lipsit de temei și trebuie, prin urmare, să fie respins ca fiind el însuși nefondat.
184 În orice caz, trebuie amintit că drepturile fundamentale, în special dreptul de proprietate, nu beneficiază, în dreptul Uniunii, de o protecție absolută. Unele limitări pot fi aduse folosinței acestor drepturi, cu condiția, în primul rând, ca acestea să fie justificate în mod corespunzător de obiective de interes general urmărite de Uniune și, în al doilea rând, să nu constituie, față de aceste obiective, o intervenție disproporționată sau intolerabilă, care ar aduce atingere conținutului lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Al‑Aqsa/Consiliul și Țările de Jos/Al‑Aqsa, C‑539/10 P și C‑550/10 P, EU:C:2012:711, punctul 121 și jurisprudența citată).
185 În ceea ce privește prima condiție, trebuie amintit că înghețarea fondurilor, a activelor financiare și a altor resurse economice ale persoanelor și ale entităților identificate, potrivit normelor prevăzute de Regulamentul nr. 2580/2001 și de Poziția comună 2001/931, ca fiind implicate în finanțarea terorismului urmărește un obiectiv de interes general, întrucât se înscrie în cadrul combaterii amenințărilor la adresa păcii și a securității internaționale de pe urma actelor de terorism (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Al‑Aqsa/Consiliul și Țările de Jos/Al‑Aqsa, C‑539/10 P și C‑550/10 P, EU:C:2012:711, punctul 123 și jurisprudența citată).
186 În ceea ce privește a doua condiție, trebuie să se arate că măsurile de organizare a înghețării fondurilor și în special menținerea denumirii reclamantului pe listele în litigiu nu apar ca fiind disproporționate, intolerabile sau aducând atingere conținutului drepturilor fundamentale sau al unora dintre acestea.
187 Astfel, acest tip de măsuri este necesar, într‑o societate democratică, pentru combaterea terorismului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 octombrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul, T‑256/07, EU:T:2008:461, punctul 129 și jurisprudența citată).
188 În plus, măsurile de organizare a înghețării fondurilor nu sunt absolute, ci prevăd, pe de o parte, posibilitatea autorizării utilizării fondurilor înghețate pentru necesități esențiale sau pentru îndeplinirea anumitor angajamente și, pe de altă parte, posibilitatea acordării unor autorizații specifice care să permită, în anumite condiții specifice, dezghețarea fondurilor, a altor active financiare sau a altor resurse economice (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Al‑Aqsa/Consiliul și Țările de Jos/Al‑Aqsa, C‑539/10 P și C‑550/10 P, EU:C:2012:711, punctul 127 și jurisprudența citată).
189 De asemenea, menținerea numelui persoanelor și al entităților pe listele de înghețare a fondurilor face obiectul unei reexaminări periodice pentru a se asigura radierea numelui celor care nu mai îndeplinesc criteriile pentru a figura pe acestea (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Al‑Aqsa/Consiliul și Țările de Jos/Al‑Aqsa, C‑539/10 P și C‑550/10 P, EU:C:2012:711, punctul 129).
190 În aceste condiții, al șaptelea motiv trebuie respins ca nefondat.
Cu privire la cheltuielile de judecată
191 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
192 Întrucât reclamantul a căzut în pretenții, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să fie obligat să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de Consiliu, conform concluziilor acestuia din urmă.
193 Pe de altă parte, potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, instituțiile care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.
194 În consecință, Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera întâi extinsă),
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Hamas suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Consiliul Uniunii Europene.
3) Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pelikánová | Valančius | Nihoul |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 6 martie 2019.
Semnături