CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
HENRIK SAUGMANDSGAARD ØE
prezentate la 31 ianuarie 2018(1)
Cauza C‑527/16
Salzburger Gebietskrankenkasse,
Bundesminister für Arbeit, Soziales und Konsumentenschutz
cu participarea
Alpenrind GmbH,
Martin‑Meat Szolgáltató és Kereskedelmi Kft,
Martimpex‑Meat Kft,
Pensionsversicherungsanstalt,
Allgemeine Unfallversicherungsanstalt
[cerere de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria)]
„Trimitere preliminară – Lucrători migranți – Securitate socială – Lucrători detașați într‑un alt stat membru decât cel în care are sediul angajatorul – Regulamentul (CE) nr. 987/2009 – Articolul 5 alineatul (1) și articolul 19 alineatul (2) – Documentul portabil A1 – Efect obligatoriu – Decizie pronunțată de Comisia administrativă pentru coordonarea sistemelor de securitate socială cu privire la retragerea documentului portabil A1 – Efect retroactiv al documentului portabil A1 – Eliberarea documentului portabil A1 după supunerea lucrătorului la sistemul de securitate socială din statul membru gazdă – Regulamentul (CE) nr. 883/2004 – Articolul 12 alineatul (1) – Interdicția înlocuirii persoanelor detașate”
I. Introducere
1. Cererea de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria) privește interpretarea articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004(2), precum și a articolului 5 alineatul (1) și a articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 987/2009(3).
2. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Salzburger Gebietskrankenkasse (Casa Regională de Asigurări de Sănătate din Landul Salzburg, Austria, denumită în continuare „Casa de Asigurări de Sănătate din Salzburg”) și Bundesminister für Arbeit, Soziales und Konsumentenschutz (ministrul federal al muncii, afacerilor sociale și protecției consumatorului, Austria), pe de o parte, și o întreprindere austriacă și două întreprinderi maghiare, pe de altă parte, în legătură cu determinarea legislației aplicabile în domeniul securității sociale pentru lucrătorii detașați în Austria.
3. Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări preliminare adresate de instanța de trimitere, se solicită Curții să precizeze efectele atribuite unui document portabil A1(4), emis conform articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 987/2009, pentru a atesta legislația aplicabilă unei persoane în temeiul unei dispoziții din titlul II din Regulamentul nr. 883/2004. În această privință, instanța de trimitere solicită să se stabilească, prin intermediul primei sale întrebări, dacă documentul portabil A1 este obligatoriu în fața unei instanțe, în sensul articolului 267 TFUE, din statul membru gazdă. În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească, prin intermediul celei de a doua întrebări, dacă documentul portabil A1 este obligatoriu și în cazul în care Comisia administrativă pentru coordonarea sistemelor de securitate socială (denumită în continuare „Comisia administrativă”)(5) a adoptat o decizie cu privire la retragerea acestui document, dar instituția emitentă nu a efectuat retragerea documentului menționat. În plus, instanța de trimitere ridică problema existenței efectului obligatoriu al documentului portabil A1 în ipoteza în care acest document a fost eliberat după supunerea lucrătorului respectiv la sistemul de securitate socială al statului membru gazdă și, dacă este cazul, a eventualelor efecte retroactive ale documentului menționat.
4. Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere ridică problema interpretării articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, în temeiul căruia persoana care este detașată de angajatorul său pentru a lucra în alt stat membru continuă, în anumite condiții, să fie supusă legislației în materie de securitate socială a statului membru de origine. În această privință, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă condiția prevăzută la această dispoziție, care impune ca persoana detașată „să nu fi fost trimisă pentru a înlocui o altă persoană detașată” (denumită în continuare „interdicția înlocuirii”), este încălcată în cazul în care înlocuirea se face sub forma unei detașări care nu este dispusă de același angajator, ci de un alt angajator, și, dacă este important de știut, în acest context, dacă cei doi angajatori au sediul în același stat membru sau dacă există legături personale și/sau organizatorice între aceștia.
II. Dreptul Uniunii
A. Regulamentul nr. 883/2004
5. Figurând în titlul II din Regulamentul nr. 883/2004, intitulat „Stabilirea legislației aplicabile”, articolul 11, intitulat „Reguli generale”, prevede la alineatul (1) și la alineatul (3) litera (a):
„(1) Persoanele cărora li se aplică prezentul regulament sunt supuse legislației unui singur stat membru. Această legislație se stabilește în conformitate cu prezentul titlu.
[…]
(3) Sub rezerva articolelor 12-16:
(a) persoana care desfășoară o activitate salariată sau independentă într‑un stat membru se supune legislației din statul membru respectiv;
[...]”
6. Articolul 12, care figurează în același titlu din Regulamentul nr. 883/2004, și intitulat „Reguli speciale”, prevedea, în versiunea sa inițială, la alineatul (1):
„Persoana care desfășoară o activitate salariată într‑un stat membru, pentru un angajator care își desfășoară în mod obișnuit activitățile în acest stat membru, și care este detașată de angajatorul respectiv în alt stat membru pentru a lucra pentru angajator continuă să fie supusă legislației primului stat membru, cu condiția ca durata previzibilă a activității să nu depășească douăzeci și patru de luni și să nu fi fost trimisă să înlocuiască o altă persoană.”
7. În cursul perioadei în litigiu în cauza principală, și anume perioada cuprinsă între 1 februarie 2012 și 13 decembrie 2013, articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 a fost modificat prin Regulamentul nr. 465/2012, cu aplicare de la 28 iunie 2012(6). Mai precis, sintagma „și să nu fi fost trimisă să înlocuiască o altă persoană”, care figurează în ultima teză a acestei dispoziții, a fost înlocuită cu sintagma „și ca persoana să nu fi fost trimisă pentru a înlocui o altă persoană detașată”(7).
8. Articolul 76, intitulat „Cooperarea”, prevăzut în titlul V din Regulamentul nr. 883/2004, intitulat „Dispoziții diverse”, prevede la alineatul (6):
„În cazul unor dificultăți de interpretare sau de aplicare a prezentului regulament, care ar putea pune în pericol drepturile unei persoane pe care acesta le reglementează, instituția din statul membru competent sau din statul membru de reședință al persoanei interesate ia legătura cu instituția sau instituțiile din statul sau statele membre în cauză. În cazul în care nu se poate găsi o soluție într‑un termen rezonabil, autoritățile respective pot sesiza Comisia administrativă.”
B. Regulamentul nr. 987/2009
9. Figurând în titlul I din Regulamentul nr. 987/2009, intitulat „Dispoziții generale”, articolul 5, intitulat „Valoarea juridică a documentelor și a documentelor justificative eliberate într‑un alt stat membru”, prevede:
„(1) Documentele eliberate de către instituția unui stat membru și care fac dovada statutului unei anumite persoane în scopul aplicării regulamentului de bază și a regulamentului de punere în aplicare, precum și documentele justificative pe baza cărora au fost eliberate documentele sunt acceptate de către instituțiile celorlalte state membre atât timp cât aceste documente nu au fost retrase sau declarate nule de către statul membru în care au fost emise.
(2) În cazul în care există îndoieli cu privire la valabilitatea unui document sau la acuratețea elementelor de fapt pe care se bazează conținutul acestuia, instituția statului membru care primește documentul solicită instituției emitente lămuririle necesare și, dacă este cazul, retragerea documentului respectiv. Instituția emitentă reexaminează motivele eliberării documentului și îl retrage, dacă este necesar.
(3) În temeiul alineatului (2), în cazul în care există îndoieli cu privire la informațiile furnizate de persoana vizată, valabilitatea documentului sau a documentelor justificative sau acuratețea elementelor de fapt pe care se bazează informațiile cuprinse în acestea, instituția de la locul de ședere sau de reședință, la cererea instituției competente, poate, în măsura posibilului, proceda la verificarea informațiilor sau a documentului respectiv.
(4) În cazul în care nu se ajunge la un acord între instituțiile în cauză, cazul poate fi supus atenției Comisiei administrative de către autoritățile competente cel devreme în termen de o lună de la data la care instituția care a primit documentul și‑a prezentat cererea. Comisia administrativă încearcă să reconcilieze punctele de vedere în termen de șase luni de la data la care a fost sesizată cu privire la cazul respectiv.”
10. Figurând în titlul II din Regulamentul nr. 987/2009, intitulat „Stabilirea legislației aplicabile”, articolul 19, intitulat „Furnizarea de informații către persoanele în cauză și angajatori”, prevede la alineatul (2):
„La cererea persoanei respective ori a angajatorului său, instituția competentă a statului membru a cărui legislație este aplicabilă în temeiul titlului II din regulamentul de bază eliberează un atestat conform căruia respectiva legislație este aplicabilă și indică, dacă este cazul, până la ce dată și în ce condiții.”
III. Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții
11. Alpenrind GmbH, cu sediul în Austria, este o societate care are ca obiect de activitate comercializarea bovinelor și a cărnii. Aceasta exploatează din 1997 în Salzburg un abator pe care îl închiriază.
12. În anul 2007, Alpenrind (sau predecesoarea sa în drepturi, societatea S GmbH) a încheiat cu societatea Martin‑Meat Szolgáltató es Kereskedelmi Kft (denumită în continuare „Martin‑Meat”), cu sediul în Ungaria, un contract prin care aceasta din urmă se obliga să execute lucrări de tranșare și de ambalare a cărnii. Lucrările au fost executate în spațiile amenajate de Alpenrind de către muncitori detașați în Austria(8). Martin‑Meat a desfășurat aceste lucrări până la 31 ianuarie 2012.
13. La 24 ianuarie 2012, Alpenrind GmbH a încheiat un contract cu societatea Martimpex‑Meat Kft, cu sediul în Ungaria, prin care aceasta din urmă s‑a obligat ca în perioada cuprinsă între 1 februarie 2012 și 31 ianuarie 2014 să execute lucrări de tranșare și de ambalare a cărnii. Aceste lucrări au fost executate în spațiile care aparțineau Alpenrind de către muncitori detașați în Austria.
14. Începând cu 1 februarie 2014, Alpenrind a contractat din nou cu Martin‑Meat Kft executarea lucrărilor de tranșare a cărnii, în spațiile menționate mai sus, cu personalul său.
15. Pentru cei peste 250 de angajați ai societății Martimpex‑Meat în perioada în litigiu, și anume între 1 februarie 2012 și 13 decembrie 2013, instituția maghiară competentă a eliberat documente portabile A1 care atestau aplicarea sistemului maghiar de securitate socială în privința acestor lucrători, conform articolelor 11-16 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 și articolului 19 din Regulamentul (CE) nr. 987/2009. Instanța de trimitere indică faptul că aceste documente au fost emise „parțial retroactiv, parțial pentru cazurile în care instituția austriacă de securitate socială stabilise prin decizie (nedefinitivă) supunerea lucrătorului în cauză la asigurarea obligatorie în temeiul legislației austriece”(9). Fiecare dintre aceste documente menționa Alpenrind ca având calitatea de angajator în locul unde se desfășura o activitate economică.
16. Prin decizia din 13 decembrie 2013, Casa de Asigurări de Sănătate din Salzburg a stabilit supunerea lucrătorilor menționați mai sus la asigurarea obligatorie în Austria în perioada în litigiu, în conformitate cu legislația austriacă în materie de securitate socială.
17. Prin hotărârea din 7 martie 2016, Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal, Austria) a anulat decizia Casei de Asigurări de Sănătate din Salzburg cu motivarea că aceasta din urmă nu era competentă. Instanța de trimitere precizează că la baza hotărârii menționate a stat în special faptul că „instituția maghiară de securitate socială competentă a eliberat, pentru fiecare dintre persoanele supuse asigurării obligatorii în Austria, un document [portabil] A1 care preciza că respectiva persoană era, începând cu o anumită dată, salariat supus asigurării obligatorii în Ungaria al societății [Martimpex‑Meat] și era probabil detașat în Austria la [Alpenrind] pe durata perioadei indicate în fiecare formular, în care era cuprinsă perioada în litigiu”.
18. Casa de Asigurări de Sănătate din Salzburg și ministrul federal al muncii, afacerilor sociale și protecției consumatorului au formulat un recurs împotriva acestei hotărâri în fața Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă), contestând efectul obligatoriu absolut al documentelor portabile A1. Potrivit acestor părți, acest efect obligatoriu se bazează pe respectarea principiului cooperării loiale între statele membre, consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE. Or, instituția maghiară competentă ar fi încălcat acest principiu în speță. În această privință, ministrul federal al muncii, afacerilor sociale și protecției consumatorului a prezentat, în procedura recursului, documente din care rezultă că, la 20 și la 21 iunie 2016, Comisia administrativă a ajuns la concluzia că Ungaria s‑a declarat în mod eronat competentă în privința angajaților respectivi și că, prin urmare, documentele portabile A1 trebuiau retrase.
19. Prin concluziile din 20 și din 21 iunie 2016, Comisia administrativă a aprobat, cu votul unanim al delegațiilor care nu erau implicate în diferend, avizul Comitetului de conciliere al Comisiei administrative (denumit în continuare „Comitetul de conciliere”) din 9 mai 2016 cu privire la un diferend între Republica Austria și Ungaria. Din acest aviz reiese că procedura în fața Comisiei administrative are la origine un diferend care datează de mai mulți ani între Republica Austria și Ungaria(10), cu privire la determinarea legislației aplicabile lucrătorilor care au fost detașați în Austria de către Martin‑Meat și Martimpex‑Meat, în cadrul acordurilor încheiate de întreprinderile menționate cu Alpenrind. Acest diferend se înscrie în contextul unei dezbateri mai generale în cadrul Comisiei administrative, referitoare la interpretarea interdicției de înlocuire prevăzute la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004(11).
20. Prin avizul din 9 mai 2016, Comitetul de conciliere a concluzionat în favoarea poziției adoptate de Republica Austria, apreciind în esență că împrejurarea conform căreia persoana este detașată de un alt angajator decât cel al lucrătorului detașat anterior nu poate exclude calificarea situației drept „înlocuire” în sensul articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004(12). Pe această bază, Comitetul de conciliere a considerat că, în cazul respectiv, documentele portabile A1 eliberate în ceea ce privește lucrătorii înlocuitori au fost emise în mod eronat și trebuie retrase, în principiu, începând cu data la care instituția maghiară competentă a fost informată și a primit dovezile referitoare la situația din statul membru gazdă. Recunoscând, cu toate acestea, că retragerea cu efect retroactiv a documentelor portabile A1 ar cauza dificultăți administrative substanțiale și ar avea efecte defavorabile pentru lucrătorii respectivi, Comitetul de conciliere a invocat posibilitatea ca Republica Austria și Ungaria să negocieze un acord cu privire la acest subiect(13).
21. Este cert că documentele portabile A1 eliberate pentru lucrătorii respectivi nu au fost retrase sau anulate de instituția maghiară competentă în urma procedurii în fața Comisiei administrative. În această privință, din observațiile prezentate de guvernul maghiar și de guvernul austriac reiese că între autoritățile din cele două state membre a avut loc un dialog referitor la modalitățile de retragere a documentelor menționate, dar că acest dialog este suspendat în prezent, în așteptarea deciziei Curții cu privire la prezenta cerere de decizie preliminară.
22. Prin decizia din 14 septembrie 2016, primită de Curte la 14 octombrie 2016, Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Efectul obligatoriu al documentelor, consacrat la articolul 19 alineatul (2) din [Regulamentul nr. 987/2009], astfel cum este definit la articolul 5 din același regulament, este aplicabil și într‑o procedură desfășurată în fața unei instanțe în sensul articolului 267 TFUE?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:
a) Efectul obligatoriu există și în cazul în care anterior s‑a desfășurat o procedură în fața Comisiei administrative pentru coordonarea sistemelor de securitate socială care nu a condus nici la un acord, nici la o retragere a documentelor în litigiu?
b) Efectul obligatoriu există și în cazul în care un document «A1» a fost emis după ce statul membru gazdă a stabilit în mod formal necesitatea asigurării obligatorii în temeiul legislației sale naționale? În aceste cazuri, efectul obligatoriu este retroactiv?
3) Pentru cazul în care, în anumite condiții, documentele au un efect obligatoriu limitat în sensul articolului 19 alineatul (2) din [Regulamentul nr. 987/2009]:
Interdicția de înlocuire prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din [Regulamentul nr. 883/2004] este încălcată în cazul în care înlocuirea nu are loc sub forma unei detașări dispuse de același angajator, ci de către un alt angajator? În acest context, este sau nu este relevant:
a) dacă acest angajator are sediul în același stat membru ca primul angajator sau
b) dacă între primul și al doilea angajator care a dispus detașarea există legături personale și/sau organizatorice?”
23. Au depus observații scrise Casa de Asigurări de Sănătate din Salzburg, Alpenrind, Martin Meat și Martimpex‑Meat(14), guvernele austriac, belgian, ceh, german, irlandez, maghiar și polonez, precum și Comisia Europeană. În ședința care a avut loc la 28 septembrie 2017 au prezentat observații orale Casa de Asigurări de Sănătate din Salzburg, Alpenrind, Martin Meat și Martimpex‑Meat, guvernele austriac, ceh, irlandez, francez, maghiar și polonez, precum și Comisia.
IV. Analiză
A. Cu privire la prima întrebare preliminară
24. Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009 trebuie interpretat în sensul că un document portabil A1 eliberat de instituția competentă dintr‑un stat membru, în conformitate cu articolul 19 alineatul (2) din regulamentul menționat, care atestă afilierea lucrătorului la sistemul de securitate socială din acest stat membru, în temeiul unei dispoziții din titlul II din Regulamentul nr. 883/2004, este obligatoriu pentru o instanță, în sensul articolului 267 din TFUE, dintr‑un alt stat membru(15).
25. Asemenea tuturor părților interesate care au prezentat observații Curții cu privire la acest subiect, cu excepția Casei de Asigurări de Sănătate din Salzburg(16), considerăm că această întrebare trebuie să primească un răspuns pozitiv pentru următoarele motive(17).
26. Trebuie să se constate mai întâi că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în măsura în care nu a fost retras sau declarat nul, certificatul E 101 (predecesorul documentului portabil A1(18)) este obligatoriu în ordinea juridică internă din statul membru unde se deplasează lucrătorul salariat în vederea desfășurării unei activități și, prin urmare, este opozabil instituțiilor acestui stat membru. Rezultă că o instanță a statului membru gazdă nu este abilitată să verifice validitatea unui certificat E 101 în raport cu elementele în temeiul cărora a fost eliberat(19).
27. Astfel cum a constatat Curtea, Regulamentul nr. 987/2009, actualmente în vigoare, a codificat jurisprudența Curții, consacrând printre altele caracterul obligatoriu al certificatului E 101 și competența exclusivă a instituției emitente în ceea ce privește aprecierea validității certificatului menționat(20). Articolul 5 alineatul (1) din acest regulament prevede astfel că documentele eliberate de către instituția unui stat membru și care fac dovada statutului unei anumite persoane în scopul aplicării Regulamentelor nr. 883/2004 și nr. 987/2009, precum și documentele justificative pe baza cărora au fost eliberate documentele sunt acceptate de către instituțiile celorlalte state membre atât timp cât aceste documente nu au fost retrase sau declarate nule de către statul membru în care au fost emise(21).
28. În opinia noastră, niciun element nu permite să se presupună că, prin această codificare, legiuitorul Uniunii a avut intenția să limiteze efectul obligatoriu al documentelor vizate la articolul 5 din Regulamentul nr. 987/2009 numai la instituțiile de securitate socială din statele membre și, prin urmare, să se îndepărteze de la jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia certificatul E 101 este obligatoriu și pentru instanțele naționale din celelalte state membre(22).
29. Este adevărat că articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009 nu menționează instanțele celorlalte state membre. Trebuie să se constate însă că această dispoziție este redactată în termeni care corespund, într‑o mare măsură, celor utilizați de Curte în jurisprudența sa cu privire la certificatul E 101. Curtea a constatat astfel că certificatul E 101 este obligatoriu pentru instituția competentă a statului membru în care acest lucrător efectuează o muncă și că, atât timp cât certificatul menționat nu este retras sau declarat nul, instituția respectivă trebuie să țină seama de faptul că acesta din urmă este supus deja legislației de securitate socială a statului membru în care are sediul întreprinderea la care este angajat, iar această instituție nu poate, în consecință, să îl supună pe lucrătorul în discuție propriului regim de securitate socială(23). În plus, articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009 prevede în mod expres că documentele vizate de această dispoziție sunt acceptate atât timp cât aceste documente nu au fost retrase sau declarate nule de către statul membru în care au fost emise, fapt care susține concluzia că această dispoziție nu permite unui alt stat membru să repună în discuție, prin intermediul instanțelor sale de judecată, valabilitatea documentelor menționate.
30. Nici lucrările pregătitoare aferente Regulamentului nr. 987/2009 nu conțin indicații cu privire la intenția legiuitorului Uniunii de a se îndepărta de la jurisprudența Curții referitoare la efectul obligatoriu al certificatului E 101 pentru instanțele naționale. Dimpotrivă, din propunerea care a condus la adoptarea regulamentului menționat rezultă că aceasta nu a vizat decât simplificarea și modernizarea dispozițiilor Regulamentului nr. 574/72(24).
31. În plus, trebuie să se constate că din considerentul (12) al Regulamentului nr. 987/2009 rezultă că măsurile și procedurile prevăzute de acesta „reies din jurisprudența [Curții], din deciziile Comisiei administrative și din experiența de peste 30 de ani în aplicarea coordonării sistemelor de securitate socială în contextul libertăților fundamentale consfințite de tratat”(25). Această constatare sugerează că, dacă legiuitorul Uniunii ar fi avut intenția de a se îndepărta de la jurisprudența Curții referitoare la efectul obligatoriu al certificatului E 101, ar fi indicat acest lucru în mod expres.
32. În sfârșit, în ceea ce privește articolul 6 din Regulamentul nr. 987/2009, la care instanța de trimitere face trimitere, trebuie să se constate că această dispoziție prevede aplicarea provizorie a unei legislații în materie de securitate socială, în cazul în care intervine o divergență de opinii între instituțiile sau autoritățile din două sau mai multe state membre cu privire la determinarea legislației aplicabile(26). Or, în opinia noastră, nu există niciun motiv pentru a considera că legiuitorul Uniunii a înțeles să limiteze, prin intermediul acestei dispoziții, efectul obligatoriu al documentelor menționate la articolul 5 din regulamentul menționat. În această privință, trebuie să se constate că, potrivit alineatului (1) al respectivului articol 6, acesta se aplică „[d]acă nu se specifică altfel în [Regulamentul nr. 987/2009]”(27).
33. Pe baza celor menționate anterior, trebuie să se considere, în opinia noastră, că, prin adoptarea Regulamentului nr. 987/2009 și în special a articolului 5 alineatul (1) din acesta, legiuitorul Uniunii a intenționat pur și simplu să codifice jurisprudența Curții referitoare la efectul obligatoriu al certificatului E 101. Din acest motiv, considerăm că jurisprudența menționată se aplică, mutatis mutandis, documentelor portabile A1.
34. Mai adăugăm că o interpretare a articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009 care ar limita efectul obligatoriu al documentului portabil A1 numai la instituțiile de securitate socială din statele membre ar risca să lipsească de efect util această dispoziție. Astfel cum a constatat Curtea în ceea ce privește certificatul E 101, dacă s‑ar admite că instituția națională competentă poate să obțină, prin sesizarea unei instanțe din statul membrul gazdă al lucrătorului vizat din care face parte aceasta, declararea nevalidității certificatului menționat, sistemul întemeiat pe cooperarea loială dintre instituțiile competente ale statelor membre ar risca să fie compromis(28).
35. În această privință, trebuie să se constate că, deși vechiul cadru de reglementare, guvernat de Regulamentul nr. 1408/71 și de Regulamentul nr. 574/72, nu a inclus o dispoziție care să corespundă articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009, Curtea și‑a întemeiat totuși jurisprudența referitoare la efectul obligatoriu al certificatului E 101 în special pe respectarea principiului unicității legislației aplicabile în materie de securitate socială, prevăzut la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71 [care corespunde actualului articol 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004(29)] și a principiului securității juridice pentru persoanele care se deplasează în interiorul Uniunii, precum și pe obligațiile care decurg din principiul cooperării loiale între statele membre, prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE(30). În opinia noastră, aceste considerații rămân pe deplin valabile în cadrul Regulamentelor nr. 883/2004 și nr. 987/2009.
36. Având în vedere ceea ce precedă, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009 trebuie interpretat în sensul că, atât timp cât nu a fost retras sau declarat nul, documentul portabil A1 eliberat de instituția competentă dintr‑un stat membru, conform articolului 19 alineatul (2) din regulamentul menționat, care atestă afilierea lucrătorului la sistemul de securitate socială din acest stat membru, în temeiul unei dispoziții din titlul II din Regulamentul nr. 883/2004, este obligatoriu pentru o instanță, în sensul articolului 267 TFUE, dintr‑un alt stat membru(31).
B. Cu privire la a doua întrebare preliminară
37. A doua întrebare preliminară, care este adresată doar în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, se împarte în două aspecte, care vizează două ipoteze specifice. Prin intermediul primului aspect, instanța de trimitere ridică problema efectului obligatoriu al documentului portabil A1 în ipoteza în care a fost inițiată o procedură în fața Comisiei administrative [a doua întrebare preliminară litera a)]. Prin intermediul celui de al doilea aspect, această instanță întreabă dacă documentul portabil A1 are un efect obligatoriu în ipoteza în care a fost emis după supunerea lucrătorului în cauză la sistemul de securitate socială al statului membru gazdă și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă documentul are, în acest caz, efect retroactiv [a doua întrebare preliminară litera b)]. Vom aborda cele două ipoteze în mod succesiv.
1. Prima ipoteză: desfășurarea unei proceduri în fața Comisiei administrative [a doua întrebare preliminară litera a)]
38. Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare litera a), instanța de trimitere ridică problema efectului obligatoriu al documentului portabil A1 în ipoteza în care o procedură anterioară în fața Comisiei administrative nu a condus la un acord și nici la o retragere a documentelor în litigiu.
39. În motivarea sa, instanța de trimitere indică faptul că această întrebare are ca scop determinarea aspectului dacă „în urma unei proceduri în fața Comisiei administrative care nu a condus la un acord (în care instituțiile din cele două state membre să considere că din acel moment certificatul este valid și exact) și nici nu a dus la retragerea documentului în litigiu (fie pentru că comisia administrativă nu a ajuns la o recomandare în acest sens, fie pentru că instituția care a emis certificatul nu a dat curs acestei recomandări) nu ar trebui cel puțin înlăturat efectul obligatoriu al documentului și deschisă calea unei proceduri pentru constatarea asigurării obligatorii”.
40. Din decizia de trimitere și din observațiile prezentate Curții rezultă că, în speță, statele membre vizate au sesizat Comisia administrativă, care a pronunțat o decizie cu privire la retragerea documentelor portabile A1 în cauză. Reiese însă și că documentele menționate nu au fost retrase de instituția maghiară competentă, în urma procedurii în fața acestei comisii(32).
41. În aceste condiții, considerăm că a doua întrebare preliminară litera a), trebuie înțeleasă în sensul că urmărește să determine în esență dacă documentul portabil A1 este obligatoriu și într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care Comisia administrativă a pronunțat o decizie cu privire la retragerea acestui document, dar instituția emitentă nu a procedat la retragerea documentului menționat(33).
42. Casa de Asigurări de Sănătate din Salzburg și guvernele austriac, belgian, ceh(34) și francez propun în esență să se dea un răspuns negativ la această întrebare. În această privință, aceste părți și persoane interesate invocă în special încălcarea principiului cooperării loiale între statele membre, consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE, în cazul în care instituția emitentă nu procedează la anularea sau la retragerea documentului portabil A1, în conformitate cu o decizie a Comisiei administrative. Celelalte părți și persoane interesate care au prezentat observații Curții susțin, în schimb, că procedura în fața Comisiei administrative nu poate avea incidență asupra efectului obligatoriu al documentului portabil A1. Aceasta este și convingerea noastră, pentru următoarele motive.
43. Trebuie să se constate, mai întâi, că prezenta cauză este diferită de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea A‑Rosa Flussschiff(35) prin faptul că, în speță, statele membre în cauză au inițiat procedura în fața Comisiei administrative, care a pronunțat o decizie cu privire la retragerea documentelor portabile A1 în discuție(36). În opinia noastră, această diferență nu trebuie să afecteze însă concluzia care rezultă din hotărârea menționată, bazată pe o jurisprudență constantă a Curții(37), potrivit căreia certificatul E 101 (devenit documentul portabil A1) este obligatoriu atât pentru instituțiile de securitate socială din statul membru în care este efectuată activitatea, cât și pentru instanțele din acest stat membru.
44. Astfel, considerăm că interpretarea articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009 potrivit căreia documentul portabil A1 își pierde efectul obligatoriu într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal ar însemna, în realitate, acordarea unui caracter obligatoriu deciziilor pronunțate de Comisia administrativă. În opinia noastră, un astfel de rezultat este incompatibil cu cadrul de reglementare actual.
45. În această privință, trebuie amintit că, în Hotărârea Romano(38), Curtea a observat că atât din dreptul primar în materia competențelor conferite de Consiliul Uniunii Europene Comisiei în vederea punerii în aplicare a normelor stabilite de cel dintâi, cât și din sistemul jurisdicțional instituit prin Tratatul [CEE] rezultă că un organ precum Comisia administrativă nu poate fi abilitat de Consiliu să adopte „acte cu caracter normativ”. Potrivit Curții, o decizie a unui astfel de organ, deși este susceptibilă să ofere un ajutor instituțiilor însărcinate cu aplicarea dreptului Uniunii, nu este de natură să le oblige pe acestea să urmeze anumite metode sau să adopte anumite interpretări atunci când aplică normele Uniunii. Curtea a concluzionat că decizia în litigiu adoptată de această Comisie administrativă „nu era obligatorie” pentru instanța de trimitere(39).
46. Chiar dacă este, desigur, legitim să ne întrebăm, ca urmare a modificărilor aduse dreptului primar, în special prin Tratatul de la Lisabona, dacă această jurisprudență continuă să se aplice, în special în ceea ce privește posibilitatea de a conferi unui organ precum Comisia administrativă competența de a adopta acte destinate să producă efecte juridice(40), niciun element nu permite să se presupună că legiuitorul Uniunii a avut în mod efectiv intenția de a acorda Comisiei administrative o astfel de competență.
47. Astfel, articolul 72 din Regulamentul nr. 883/2004, care enumeră sarcinile Comisiei administrative, prevede la litera (a) că respectiva comisie are sarcina „[de a] trat[a] orice chestiune administrativă sau de interpretare care decurge din dispozițiile [acestui] regulament sau din cele ale [R]egulamentului [nr. 987/2009] sau din orice acord ori înțelegere încheiată în conformitate cu acestea, fără a aduce atingere dreptului autorităților, instituțiilor și persoanelor în cauză să recurgă la procedurile și jurisdicțiile prevăzute de legislațiile statelor membre, de [Regulamentul nr. 883/2004] sau de tratat”(41). Curtea a statuat, cu privire la dispoziția aproape identică prevăzută la articolul 43 din vechiul Regulament nr. 3(42), că „autoritatea deciziilor [Comisiei administrative] este definită prin însuși textul articolului 43 menționat” și că „acest text lasă intacte prerogativele instanțelor competente de a aprecia validitatea și conținutul dispozițiilor [din regulamentul menționat], în raport cu care deciziile [acestei comisii] au doar valoare de aviz(43)”.
48. În plus, în ceea ce privește introducerea procedurii în fața Comisiei administrative, articolul 76 alineatul (6) din Regulamentul nr. 883/2004 prevede că, în cazul în care nu se poate găsi o soluție într‑un termen rezonabil, autoritățile respective pot sesiza această comisie. Articolul 5 alineatul (4) din Regulamentul nr. 987/2009 precizează în plus că, în termen de șase luni de la data la care a fost sesizată, Comisia administrativă încearcă să reconcilieze punctele de vedere(44). Expresia „încearcă să reconcilieze”, care este utilizată de asemenea la articolul 6 alineatul (3) din acest din urmă regulament, precum și în decizia A1 a Comisiei administrative(45), indică în mod clar, în opinia noastră, natura neobligatorie a procedurii din fața acestei comisii(46).
49. Jurisprudența Curții referitoare la certificatul E 101 ni se pare întemeiată de asemenea pe premisa potrivit căreia deciziile Comisiei administrative sunt lipsite de efect obligatoriu. Prin această jurisprudență, Curtea a identificat opțiunile pe care le are un stat membru în cazul unui dezacord cu unul sau mai multe state membre cu privire la legislația aplicabilă în materie de securitate socială într‑un caz precis(47). Potrivit Curții, într‑o primă etapă, trebuie urmată calea dialogului cu instituția emitentă a documentului în cauză. În ipoteza în care instituțiile vizate nu ar reuși să se pună de acord, acestea au posibilitatea, într‑o a doua etapă, de a sesiza Comisia administrativă. În sfârșit, dacă aceasta din urmă nu reușește să concilieze punctele de vedere ale instituțiilor competente, statul membru gazdă are posibilitatea, fără a aduce atingere eventualelor căi de atac de natură jurisdicțională care există în statul membru din care face parte instituția emitentă, să inițieze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, conform articolului 259 TFUE(48). În schimb, Curtea nu invocă, în acest context, posibilitatea de a introduce o acțiune în anulare în temeiul articolului 263 TFUE împotriva deciziei Comisiei administrative, ceea ce ar fi fost însă logic, în opinia noastră, în cazul în care Curtea ar fi considerat că deciziile acestei comisii au un efect obligatoriu(49).
50. Pe baza celor menționate anterior, concluzionăm că, în stadiul actual al regimului instituit prin Regulamentele nr. 883/2004 și nr. 987/2009, deciziile pronunțate de Comisia administrativă referitoare la un diferend între două sau mai multe state membre cu privire la legislația aplicabilă într‑un caz precis nu sunt obligatorii. În opinia noastră, de aici rezultă că procedura în fața Comisiei administrative nu este susceptibilă să aibă incidență asupra efectului obligatoriu al documentului portabil A1.
51. Cu alte cuvinte, considerăm că, chiar și într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care statele membre în cauză au sesizat Comisia administrativă, conform articolului 76 alineatul (6) din Regulamentul nr. 883/2004 și articolului 5 alineatul (4) din Regulamentul nr. 987/2009(50), și în care această comisie a pronunțat o decizie cu privire la retragerea documentului portabil A1, acest document este obligatoriu atât timp cât nu a fost retras sau declarat nul de instituția emitentă.
52. În opinia noastră, acest lucru este valabil independent de eventuala încălcare a obligațiilor care decurg din principiul cooperării loiale consacrat de articolul 4 alineatul (3) TUE, de către statul membru din care provine instituția emitentă, în cadrul procedurii în fața Comisiei administrative. Dacă statul membru gazdă consideră că primul stat membru nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii, acesta poate formula o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, în temeiul articolului 259 TFUE, sau poate solicita Comisiei să acționeze ea însăși împotriva statului membru în cauză(51).
53. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la cea de a doua întrebare preliminară litera a) în sensul că documentul portabil A1 este obligatoriu și într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care Comisia administrativă a pronunțat o decizie cu privire la retragerea acestui document, dar instituția emitentă nu a procedat la retragerea documentului menționat.
2. A doua ipoteză: efectul retroactiv al documentului portabil A1 [a doua întrebare preliminară litera b)]
54. Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare litera b), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă documentul portabil A1 este obligatoriu și în ipoteza în care acest document a fost eliberat după supunerea lucrătorului în cauză la sistemul de securitate socială din statul membru gazdă și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă documentul respectiv are efect retroactiv.
55. Constatăm, mai întâi, că această întrebare nu are un caracter ipotetic, așa cum sugerează guvernul maghiar. Guvernul respectiv susține printre altele că nu s‑a demonstrat, în speță, că instituția competentă maghiară a emis documente portabile A1 cu efect retroactiv, după ce autoritățile austriece stabiliseră supunerea lucrătorilor în cauză la sistemul de securitate socială austriac.
56. Trebuie amintit că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, Curtea este abilitată să se pronunțe asupra interpretării unui text al Uniunii numai pe baza faptelor prezentate de instanța națională. Curtea nu are, prin urmare, competența să se pronunțe cu privire la faptele din cauza principală, această sarcină ținând de competența exclusivă a instanței naționale(52). Or, în decizia de trimitere, instanța de trimitere indică faptul că documentele portabile A1 în discuție au fost emise parțial retroactiv și parțial după supunerea lucrătorilor în cauză la sistemul de securitate socială austriac(53). Rezultă că este necesar să se răspundă la cea de a doua întrebare preliminară litera b).
57. Asemenea Alpenrind, Martin Meat și Martimpex‑Meat, guvernelor ceh, irlandez, maghiar, polonez, precum și Comisiei și spre deosebire de Casa de Asigurări de Sănătate din Salzburg, de guvernele austriac, belgian și german(54), apreciem că această întrebare trebuie să primească un răspuns pozitiv. Considerăm astfel, pentru motivele prezentate în continuare, că documentul portabil A1 este obligatoriu și în ipoteza în care acest document a fost eliberat după supunerea lucrătorului în cauză la sistemul de securitate socială din statul membru gazdă și că, într‑un astfel de caz, documentul menționat poate avea efect retroactiv.
58. Astfel cum indică instanța de trimitere, din jurisprudența Curții reiese că certificatul E 101 poate produce efecte retroactive. Curtea a constatat, în consecință, că, prin emiterea unui astfel de certificat, instituția competentă se limitează la a declara că lucrătorul în cauză rămâne supus legislației statului membru căruia îi aparține respectiva instituție, de‑a lungul unei perioade determinate pe parcursul căreia acesta lucrează pe teritoriul unui alt stat membru. Or, tot potrivit Curții, o astfel de declarație, chiar dacă este preferabil să intervină înainte de începutul perioadei în cauză, poate fi efectuată și în cursul acestei perioade sau după expirarea sa. Nimic nu se opune, în aceste condiții, ca certificatul E 101 să producă, dacă este cazul, efecte retroactive(55).
59. Această jurisprudență este, în opinia noastră, aplicabilă, mutatis mutandis, noului cadru de reglementare(56). În acest context, trebuie să se constate că articolul 15 din Regulamentul nr. 987/2009, care vizează procedura privind aplicarea printre altele a articolului 12 din Regulamentul nr. 883/2004, prevede în mod expres la alineatul (1) că, „în cazul în care o persoană își desfășoară activitatea într‑un stat membru altul decât statul membru competent în temeiul titlului II din [Regulamentul nr. 883/2004], angajatorul sau, în cazul unei persoane care nu desfășoară o activitate salariată, persoana în cauză informează anticipat, ori de câte ori este posibil, instituția competentă a statului membru a cărui legislație este aplicabilă. Instituția respectivă eliberează atestatul menționat la articolul 19 alineatul (2) din [Regulamentul nr. 987/2009] persoanei în cauză și pune, fără întârziere, la dispoziția instituției desemnate de autoritatea competentă a statului membru în care se desfășoară activitatea informații privind legislația aplicabilă persoanei respective, în temeiul […] articolului 12 din [Regulamentul nr. 883/2004”(57).
60. Cu toate acestea, instanța de trimitere ridică problema dacă documentul portabil A1 are efect obligatoriu și în ipoteza în care acest document este eliberat numai după ce s‑a stabilit că lucrătorul în cauză este supus sistemului de securitate socială din statul membru gazdă. Astfel, potrivit acestei instanțe, am putea considera că și actele care stabilesc o astfel de supunere constituie „documente” menționate la articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009, ceea ce ar implica faptul că aceste acte produc de asemenea efecte obligatorii față de autoritățile din celelalte state membre.
61. Un astfel de raționament nu ni se pare convingător.
62. În primul rând, considerăm că o astfel de interpretare nu este conformă cu textul Regulamentului nr. 987/2009. Reamintim că articolul 5 alineatul (1) din regulamentul menționat privește documentele eliberate de instituția unui stat membru care fac dovada statutului unei anumite persoane în scopul aplicării Regulamentelor nr. 883/2004 și nr. 987/2009, precum și documentele justificative(58). Or, o decizie referitoare la supunerea unei persoane la sistemul de securitate socială dintr‑un stat membru nu „face dovada” situației acestei persoane în sensul articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009, ci urmărește, în opinia noastră, mai degrabă să stabilească situația juridică a acestei persoane. În plus, potrivit articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 987/2009, instituția competentă a statului membru a cărui legislație este aplicabilă în temeiul titlului II din Regulamentul nr. 883/2004 eliberează un atestat conform căruia respectiva legislație este aplicabilă, la cererea persoanei respective sau a angajatorului(59). O decizie prin care se stabilește supunerea unei persoane la sistemul de securitate socială dintr‑un stat membru nu este eliberată însă „[l]a cererea persoanei respective ori a angajatorului său”, în sensul acestei ultime dispoziții, ci mai degrabă la inițiativa autorităților în cauză.
63. În al doilea rând, astfel cum am arătat deja în prezentele concluzii, trebuie să se considere că, prin adoptarea articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009, legiuitorul Uniunii a avut intenția de a codifica jurisprudența Curții referitoare la efectul obligatoriu al certificatului E 101(60). Or, această jurisprudență se referă doar la certificatele E 101 (devenite documentul portabil A1), iar nu la alte tipuri de documente(61). În plus, în acest context, considerăm că Hotărârea Banks și alții se referă la o situație care corespunde celei în discuție în litigiul principal, în care certificatele E 101 în cauză au fost eliberate, cel puțin în parte, după supunerea lucrătorilor vizați la sistemul de securitate socială din statul membru gazdă(62). Această împrejurare nu a afectat însă aprecierea Curții potrivit căreia certificatele menționate aveau un efect obligatoriu.
64. În al treilea rând, considerăm că interpretarea potrivit căreia o decizie prin care se stabilește supunerea unei persoane la sistemul de securitate socială al unui stat membru poate fi calificată drept „document”, astfel cum se prevede la articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009, ar putea să producă rezultate neadecvate, chiar arbitrare. Într‑adevăr, după cum afirmă guvernul polonez, o astfel de abordare ar putea genera o cursă contra cronometru între autoritățile statelor membre, prin care fiecare ar urmări să emită prima o decizie de supunere la propriul sistem de securitate socială, ceea ce ar risca să compromită securitatea juridică a persoanelor în cauză(63). Într‑un astfel de scenariu, fiecare stat membru ar avea, într‑adevăr, un interes financiar în a fi primul.
65. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la cea de a doua întrebare preliminară litera b) în sensul că documentul portabil A1 este obligatoriu și în ipoteza în care acest document a fost eliberat după supunerea lucrătorului în cauză la sistemul de securitate socială al statului membru gazdă și că, într‑un asemenea caz, documentul menționat poate avea efect retroactiv.
66. Adăugăm, în această privință, că problema dacă, prin eliberarea documentului portabil A1 după supunerea lucrătorului în cauză la sistemul de securitate socială al statului membru gazdă, instituția emitentă și‑a încălcat, eventual, obligația de cooperare loială, în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE, sau dacă autoritățile în cauză ar fi trebuit, într‑o astfel de situație, să recurgă la articolul 6 din Regulamentul nr. 987/2009 nu are incidență asupra efectului obligatoriu pe care îl produce documentul menționat(64). Reamintim că, dacă un stat membru consideră că un alt stat membru nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii, acesta poate să introducă o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, în temeiul articolului 259 TFUE(65).
C. Cu privire la a treia întrebare preliminară
1. Cu privire la obiectul întrebării și la interpretările propuse
67. A treia întrebare preliminară privește interpretarea interdicției de înlocuire, prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004(66). Instanța de trimitere precizează că această întrebare este adresată numai în ipoteza în care, în anumite condiții, documentul portabil A1 ar avea doar un efect obligatoriu limitat. Având în vedere răspunsurile pe care le propunem la prima și la a doua întrebare preliminară, nu este, prin urmare, necesar, în principiu, să se acorde un răspuns la a treia întrebare preliminară.
68. Cu toate acestea, din rațiuni practice și având în vedere că a treia întrebare preliminară se află în centrul diferendului dintre Republica Austria și Ungaria, care constituie fondul litigiului principal(67), vom expune în continuare observații cu privire la această întrebare.
69. În temeiul articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, „[p]ersoana care desfășoară o activitate salariată într‑un stat membru, pentru un angajator care își desfășoară în mod obișnuit activitățile în acest stat membru, și care este detașată de angajatorul respectiv în alt stat membru pentru a lucra pentru angajator continuă să fie supusă legislației primului stat membru, cu condiția ca durata previzibilă a activității să nu depășească douăzeci și patru de luni și să nu fi fost trimisă să înlocuiască o altă persoană”(68). În perioada în litigiu în cauza principală, sintagma „și să nu fi fost trimisă să înlocuiască o altă persoană” a fost înlocuită cu sintagma „și ca persoana să nu fi fost trimisă pentru a înlocui o altă persoană detașată”(69).
70. Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la domeniul de aplicare al acestei interdicții de înlocuire și în special cu privire la aspectul dacă aceasta este încălcată într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care înlocuirea se face sub forma unei detașări efectuate nu de același angajator, ci de un alt angajator. În această privință, instanța de trimitere indică faptul că, deși persoanele detașate de către Martimpex‑Meat în perioada în litigiu nu au înlocuit în mod efectiv niciun lucrător al societății menționate, acestea au înlocuit probabil lucrători ai Martin‑Meat(70). În plus, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă are relevanță, în această privință, dacă angajatorii au sediul în același stat membru [a treia întrebare preliminară litera a)] sau dacă există legături personale și/sau organizatorice între angajatorii menționați [a treia întrebare preliminară litera b)].
71. Două teze sunt susținute în fața Curții cu privire la interpretarea interdicției înlocuirii, prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004.
72. În conformitate cu o primă abordare, corespunzătoare poziției susținute de Casa de Asigurări de Sănătate din Salzburg, de guvernele austriac, belgian, ceh, german și francez, precum și de Comisie, interdicția de înlocuire se opune oricărei înlocuiri a lucrătorilor detașați, fără să conteze dacă detașările sunt efectuate de același angajator sau de angajatori diferiți. Ar rezulta că această condiție nu este îndeplinită atunci când angajatorul B procedează la detașarea unui lucrător într‑un alt stat membru pentru a efectua o activitate care a fost efectuată înainte de un lucrător detașat de angajatorul A, indiferent dacă cei doi angajatori au sediul în același stat membru sau dacă există între aceștia legături personale și/sau organizatorice. Această interpretare în sens larg a interdicției înlocuirii corespunde, mutatis mutandis, celei expuse în ghidul practic al Comisiei administrative(71).
73. Conform unei a doua abordări, corespunzătoare poziției susținute de Alpenrind și de guvernele maghiar și polonez, trebuie reținută o interpretare mai strictă a interdicției de înlocuire. Această interdicție nu ar fi încălcată, astfel, în cazul detașărilor efectuate de angajatori diferiți, fără să conteze, în această privință, dacă angajatorii în cauză au sediul în același stat membru(72).
74. Cele două abordări se întemeiază pe perspective foarte diferite. Conform primei abordări, interdicția înlocuirii trebuie luată în considerare nu doar din punctul de vedere al statului membru de origine, ci și din punctul de vedere al statului membru gazdă. Această interdicție s‑ar opune, prin urmare, ca anumite sarcini sau funcții să fie îndeplinite, în mod continuu, de lucrători detașați care nu sunt supuși sistemului de securitate socială din acest stat membru.
75. Această abordare implică în practică, pe de o parte, că angajatorul B nu se poate prevala de regimul prevăzut la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, prin detașarea lucrătorilor săi într‑un alt stat membru în vederea prestării unui serviciu, dacă angajatorul A a utilizat anterior acest regim în vederea prestării aceluiași serviciu în statul membru gazdă. Pe de altă parte, destinatarul serviciului din statul membru gazdă (și anume, în speță, Alpenrind) nu poate, potrivit acestei abordări, să recurgă la contracte succesive și distincte cu întreprinderi diferite pentru realizarea acelorași lucrări de lucrători detașați care nu sunt supuși sistemului de securitate socială din statul membru gazdă.
76. A doua abordare se întemeiază, în schimb, pe perspectiva statului membru de origine și a angajatorului care detașează lucrători. Potrivit acestei abordări, este important de știut doar dacă, din punctul de vedere al angajatorului respectiv, are sau nu are loc o înlocuire a lucrătorilor detașați.
77. Trebuie să se constate, mai întâi, că instanța de trimitere nu a oferit niciun indiciu în sensul că situația de fapt cu care este sesizată în litigiul principal ar putea constitui o fraudă sau un abuz de drept(73). În consecință, plecăm de la premisa potrivit căreia a treia întrebare preliminară nu se referă la cazurile specifice de fraudă sau de abuz.
78. În continuare, trebuie să se constate că decizia de trimitere nu conține niciun indiciu în sensul că ar exista, în speță, legături personale și/sau organizatorice între angajatorii în cauză, și anume Martin‑Meat și Martimpex‑Meat, și nici, dacă este cazul, cu privire la natura acestor legături(74). Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare litera b), instanța de trimitere ridică totuși problema importanței existenței unor astfel de legături între angajatorii în cauză pentru interpretarea articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004(75).
79. În analiza care urmează, vom examina, în primul rând, problema dacă, în ipoteza în care nu există legături personale și/sau organizatorice între angajatorii în cauză, interdicția înlocuirii, prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, se opune ca un angajator să procedeze la detașarea unui lucrător într‑un alt stat membru în vederea efectuării unei activități care a fost efectuată anterior de un lucrător detașat de un alt angajator (secțiunea 2).
80. Indicăm încă de acum că, în opinia noastră, la această întrebare se impune un răspuns negativ. Considerăm astfel, pentru motivele prezentate în continuare, că interpretarea în sens larg a interdicției înlocuirii este nefondată și că nimic nu împiedică angajatorul B să procedeze la o detașare, conform articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, atunci când angajatorul A a procedat anterior la o astfel de detașare.
81. În al doilea rând, vom examina aspectele a) și b) ale celei de a treia întrebări preliminare, prin care instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă împrejurările potrivit cărora, pe de o parte, angajatorii au sediul în același stat membru și, pe de altă parte, între aceștia există legături personale și/sau organizatorice pot să modifice răspunsul care trebuie dat la cea de a treia întrebare preliminară. În această privință, vom explica, în primul rând, motivele pentru care considerăm că locul sediului fiecăruia dintre angajatorii în cauză nu are relevanță pentru interdicția înlocuirii (secțiunea 3). În al doilea rând, vom examina pe scurt cazul în care există legături personale și/sau organizatorice între angajatorii în cauză (secțiunea 4).
2. Cu privire la interpretarea articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004
a) Cu privire la regimul prevăzut la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004
82. Dispozițiile titlului II din Regulamentul nr. 883/2004, din care face parte articolul 12 alineatul (1), constituie un sistem complet și uniform de norme privind conflictul de legi care urmăresc să garanteze faptul că lucrătorii care se deplasează în interiorul Uniunii sunt supuși sistemului de securitate socială al unui singur stat membru, astfel încât să se evite situațiile în care sunt aplicabile legislațiile mai multor state membre și complicațiile aferente unor astfel de situații(76).
83. Articolul 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 stabilește regula generală privind detașarea potrivit căreia persoana care desfășoară o activitate salariată sau independentă într‑un stat membru se supune legislației din statul membru respectiv (lex loci laboris)(77). În temeiul articolului 12 alineatul (1) din regulamentul menționat, o persoană care este detașată de angajatorul său într‑un alt stat membru continuă să fie supusă totuși legislației statului membru de origine. Cu alte cuvinte, articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 prevede posibilitatea angajatorului de a proceda, în anumite condiții, la detașarea lucrătorilor săi într‑un alt stat membru, fără a supune acești lucrători la sistemul de securitate socială al acestui din urmă stat membru.
84. Respectivul articol 12 alineatul (1) are în special ca obiect să promoveze libertatea de a presta servicii în beneficiul întreprinderilor care o utilizează prin detașarea unor lucrători în alte state membre decât cel în care sunt stabilite. Astfel, scopul acestuia este depășirea obstacolelor din calea liberei circulații a lucrătorilor, precum și facilitarea întrepătrunderii economice, evitând astfel dificultățile de ordin administrativ, în special pentru lucrători și pentru întreprinderi(78).
85. Trebuie precizat că, contrar celor sugerate de Casa de Asigurări de Sănătate din Salzburg, de guvernele austriac, belgian, ceh, german și francez, precum și de Comisie, articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 nu trebuie calificat drept „excepție”. Astfel cum reiese în mod expres din titlul său, acesta constituie o regulă specială, care se referă la o situație specifică care justifică un alt criteriu privind detașarea(79). În acest context, Curtea a constatat, în ceea ce privește articolul 14 alineatul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 [predecesorul articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004], că, „în anumite situații specifice, aplicarea pură și simplă a regulii generale prevăzute la articolul 13 alineatul (2) litera (a) [din Regulamentul nr. 1408/71], [în prezent articolul 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004], ar risca să nu elimine, ci, dimpotrivă, să creeze, atât pentru lucrător, cât și pentru angajator și pentru organismele de securitate socială, complicații administrative care ar putea avea ca efect împiedicarea exercitării liberei circulații a persoanelor vizate de regulamentul respectiv […]. Reguli specifice unor astfel de situații sunt prevăzute, printre altele, la articolul 14 din Regulamentul nr. 1408/71 [în prezent articolul 12 din Regulamentul nr. 883/2004]”(80).
86. În aceste condiții, considerăm că nu există niciun motiv pentru a face o interpretare deosebit de restrictivă a articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004.
b) Cu privire la interdicția înlocuirii, prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004
87. În temeiul articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, persoana detașată continuă să fie supusă legislației statului membru de origine, cu condiția printre altele ca aceasta „să nu fi fost trimisă pentru a înlocui o altă persoană detașată”.
88. Această interdicție a înlocuirii nu a figurat în versiunea inițială a articolului 13 litera (a) din Regulamentul nr. 3 [predecesorul articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004], ci a fost inserată în textul dispoziției menționate prin Regulamentul nr. 24/64/CEE(81). Din primul considerent al acestui ultim regulament reiese că „aplicarea articolului 13 litera (a) din [Regulamentul nr. 3] a condus la anumite abuzuri și este necesară revizuirea acestei dispoziții pentru a stopa aceste abuzuri, menținând în același timp posibilitatea ca lucrătorilor detașați să le fie aplicabilă în continuare legislația țării în care au locul de muncă stabil”.
89. Potrivit interpretării pe care o dăm cu privire la geneza interdicției înlocuirii, legiuitorul Uniunii a urmărit, prin această interdicție, să acopere o lacună evidentă, identificată în Regulamentul nr. 3, care consta în faptul că anumiți angajatori eludau condiția privind durata detașării(82), prin efectuarea rotațiilor necesare în cadrul personalului detașat al acestora, astfel încât acestui personal să îi fie aplicabilă în continuare legislația statului membru de origine, în care contribuțiile sociale erau mai mici decât în statul membru gazdă(83). Interdicția înlocuirii a fost menținută ulterior, fără modificări substanțiale, la articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 și, în continuare, la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004(84).
90. Întrebarea care se pune în prezenta cauză este dacă, prin introducerea interdicției înlocuirii, legiuitorul Uniunii a urmărit să prevină și alte situații decât cea în care același angajator procedează la rotații în cadrul personalului său detașat în vederea eludării interdicției referitoare la durata detașării și în special dacă legiuitorul Uniunii a vrut să interzică detașările succesive efectuate de angajatori diferiți.
91. În opinia noastră, această situație nu se regăsește în prezenta cauză.
92. În primul rând, nu vedem niciun element care să dovedească o astfel de voință din partea legiuitorului, nici în textul Regulamentelor nr. 3, nr. 1408/71 și nr. 883/2004, nici în lucrările pregătitoare aferente acestora.
93. Deși formularea articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, potrivit căruia persoana detașată nu poate fi „trimisă pentru a înlocui o altă persoană detașată”, nu este concludentă, considerăm totuși că aceasta susține interpretarea potrivit căreia interdicția înlocuirii nu are ca obiect să evite detașările succesive efectuate de angajatori diferiți. Astfel, în sensul său literar, sintagma „trimisă pentru a înlocui”, care figurează în toate versiunile lingvistice ale articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, cu excepția versiunii germane, implică, în opinia noastră, faptul că lucrătorul este detașat de angajator în vederea înlocuirii unui alt lucrător detașat(85).
94. Or, cu excepția cazurilor de abuz, detașarea efectuată de către angajatorul B nu are ca obiect înlocuirea unui lucrător detașat de către angajatorul A. Aceasta urmărește, mai degrabă, prestarea unui serviciu în statul membru gazdă. Adăugăm, în această privință, că nu este nici măcar sigur că angajatorul B are cunoștință de detașarea efectuată anterior de către angajatorul A(86).
95. În plus, sintagma „trimisă pentru a înlocui” susține, în opinia noastră, teza potrivit căreia interdicția înlocuirii trebuie luată în considerare doar din punctul de vedere al angajatorului care detașează lucrătorul. Reamintim că articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 prevede condițiile în care acest angajator poate proceda la detașarea lucrătorilor săi fără a fi nevoit să îi supună sistemului de securitate socială al acestui stat membru(87). În această privință, dispoziția menționată prevede condiția potrivit căreia persoana detașată nu trebuie trimisă (de angajatorul menționat) pentru a înlocui o altă persoană detașată. Din punctul de vedere al redactării, interdicția înlocuirii are astfel ca punct de plecare perspectiva angajatorului care detașează lucrătorul.
96. În consecință, considerăm că nu are loc o „înlocuire” în sensul articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 atunci când angajatorul B procedează la detașarea unui lucrător în vederea efectuării unei activități care a fost efectuată anterior de un lucrător detașat de angajatorul A. Cu alte cuvinte, considerăm că nimic nu împiedică angajatorul B să procedeze la o astfel de detașare. Rezultă de asemenea că destinatarul serviciului din statul membru gazdă nu este împiedicat să recurgă la contracte succesive și distincte cu diferite întreprinderi pentru realizarea acelorași activități prin intermediul unor lucrători detașați care nu sunt suspuși sistemului de securitate socială din statul membru gazdă.
97. Adăugăm, în această privință, că interpretarea contrară ar avea drept consecință că angajatorul B s‑ar afla într‑o situație mai puțin favorabilă decât angajatorul A, prin simplul fapt că acesta din urmă a fost primul care a făcut uz de posibilitatea pe care o prevede articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 (principiul „primul venit, primul servit”). Or, în opinia noastră, nimic nu permite să se presupună că legiuitorul Uniunii a dorit un astfel de rezultat. O asemenea interpretare ar conduce, în opinia noastră, la introducerea în dispoziția menționată a unei noi interdicții, care nu reiese din formularea acesteia, ceea ce, din punctul nostru de vedere, ar fi contrar principiului securității juridice a persoanelor interesate(88).
98. În acest context, trebuie să se considere că, prin adoptarea Regulamentului nr. 883/2004, legiuitorul Uniunii cunoștea pe deplin problematica înlocuirii lucrătorilor detașați și era de asemenea conștient de potențialele avantaje economice ale articolului 12 alineatul (1) din regulamentul menționat pentru angajator și, în mod accesoriu, pentru cocontractantul său din statul membru gazdă. Dacă ar fi vrut să prevină detașările succesive efectuate de angajatori diferiți, fără îndoială că ar fi făcut acest lucru în termeni mult mai clari.
99. În al doilea rând, în ceea ce privește obiectivul de evitare a abuzurilor, considerăm că nu există niciun indiciu care să permită să se presupună, în general, că se pune problema unui abuz atunci când angajatorul B procedează la o detașare a lucrătorilor săi, conform articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, în vederea efectuării unor activități care au fost efectuate anterior de lucrători detașați de angajatorul A. Reamintim de altfel că, într‑un astfel de caz, angajatorul B nu are în mod necesar cunoștință de detașarea precedentă, efectuată de angajatorul A(89).
100. În al treilea rând, considerăm că interpretarea în sens larg a interdicției înlocuirii, potrivit căreia aceasta s‑ar referi și la detașările succesive efectuate de angajatori diferiți, poate să compromită obiectivele urmărite de articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004. Reamintim că această dispoziție urmărește printre altele să promoveze libera prestare a serviciilor și libera circulație a lucrătorilor, precum și să favorizeze întrepătrunderea economică, prin evitarea complicațiilor administrative, în special pentru lucrători și întreprinderi(90).
101. Interpretarea în sens larg a interdicției înlocuirii ar implica, în practică, faptul că angajatorul s‑ar putea afla într‑o situație nesigură, la momentul detașării, în ceea ce privește aspectul dacă situația lucrătorului detașat intră sub incidența articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 și, prin urmare, dacă lucrătorul menționat este supus, cu ocazia detașării sale, sistemului de securitate socială din statul membru de origine sau celui din statul membru gazdă. Astfel, angajatorul B poate considera în mod legitim că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004. Or, dacă se dovedește ulterior că un lucrător detașat de angajatorul A a efectuat anterior activitatea în cauză în statul membru gazdă, angajatorul B trebuie să accepte, potrivit acestei interpretări, ca lucrătorul pe care acesta îl detașează să fie suspus sistemului din statul membru gazdă. Acest lucru ar fi astfel valabil în pofida unei eventuale eliberări a unui document portabil A1 de instituția competentă din statul membru de origine care să ateste supunerea lucrătorului menționat la sistemul de securitate socială din acest stat membru(91).
102. O astfel de evoluție ar putea să modifice în mod considerabil condițiile economice în care angajatorul B prestează servicii în statul membru gazdă(92) și ar duce, în plus, la complicații administrative pentru angajatorul B și pentru lucrătorul în cauză, referitoare în special la supunerea lucrătorului menționat la sistemul din statul membru gazdă, la solicitarea cotizațiilor deja achitate în statul membru de origine și la retragerea documentului portabil A1 de către instituția emitentă. Considerăm că existența unei astfel de incertitudini pentru angajatorul B nu este conformă cu principiul securității juridice și că aceasta poate să împiedice libera prestare a serviciilor și libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii, contrar obiectivului urmărit de articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004.
103. Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la cea de a treia întrebare preliminară în sensul că interdicția înlocuirii, prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, nu se opune ca un angajator să procedeze la detașarea unui lucrător în vederea efectuării unei activități care a fost efectuată anterior de un lucrător detașat de un alt angajator.
104. Din motive de exhaustivitate, dorim să subliniem că interpretarea pe care o susținem în ceea ce privește articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 diferă de cea reținută de Comisia administrativă(93). În această privință, este suficient să se constate că legiuitorul Uniunii rămâne liber să efectueze o modificare a regulamentului menționat, dacă dorește să extindă interdicția înlocuirii, prevăzută la această dispoziție, la detașările succesive efectuate de angajatori succesivi. În cadrul juridic existent, nu vedem însă niciun temei pentru a opta pentru un astfel de rezultat.
3. Cu privire la ipoteza în care angajatorii au sediul în același stat membru [a treia întrebare preliminară litera a)]
105. Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare litera a), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă împrejurarea potrivit căreia angajatorii în cauză au sediul în același stat membru poate să modifice răspunsul care trebuie dat la cea de a treia întrebare preliminară.
106. Nu există nicio îndoială, în opinia noastră, că această întrebare trebuie să primească un răspuns negativ.
107. Analiza de mai sus nu a evidențiat, astfel, niciun element care să justifice operarea unei distincții în funcție de locul sediului fiecăruia dintre angajatorii în cauză. Considerăm, prin urmare, că interdicția înlocuirii, prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, nu se opune ca angajatorul să procedeze la detașarea unui lucrător în vederea efectuării unei activități care a fost efectuată anterior de un lucrător detașat de un alt angajator, indiferent dacă angajatorii menționați au sau nu au sediul în același stat membru.
108. În consecință, propunem Curții să răspundă la cea de a treia întrebare litera a) în sensul că, în scopul celei de a treia întrebări preliminare, este irelevant dacă angajatorii în cauză au sediul în același stat membru.
4. Cu privire la ipoteza în care există legături personale și/sau organizatorice între angajatori [a treia întrebare preliminară litera b)]
109. Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare litera b), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă împrejurarea în care există legături personale și/sau organizatorice între angajatorii în cauză poate să modifice răspunsul care trebuie dat la cea de a treia întrebare preliminară.
110. Trebuie amintit că analiza pe care tocmai am expus‑o, cu privire la interpretarea interdicției de înlocuire prevăzute la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, se referă la ipoteza potrivit căreia nu există legături personale și/sau organizatorice între angajatorii în cauză(94). Reamintim, în plus, că instanța de trimitere nu a furnizat niciun indiciu că ar exista, în speță, legături personale și/sau organizatorice între angajatorii în cauză și nici, dacă e cazul, cu privire la natura acestor legături(95).
111. În aceste condiții, ne limităm la a constata că, în cazul în care există legături personale și/sau organizatorice între angajatorii în cauză, în opinia noastră, trebuie să se examineze dacă detașările efectuate de angajatorii menționați urmăresc să eludeze interdicția înlocuirii, prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004. Reamintim că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii și aplicarea reglementării Uniunii nu poate fi extinsă într‑o asemenea măsură încât să acopere practicile abuzive ale operatorilor economici(96).
112. Cu toate acestea, instanța de trimitere nu a furnizat niciun indiciu că situația de fapt cu care este sesizată în litigiul principal ar putea să constituie o fraudă sau un abuz de drept(97). În aceste condiții, considerăm că nu este necesar ca Curtea să se pronunțe mai mult cu privire la acest subiect.
113. Pe baza celor menționate anterior, propunem Curții să răspundă la cea de a treia întrebare preliminară litera b) în sensul că, în cazul în care există legături personale și/sau organizatorice între angajatorii în cauză, este necesar să se examineze dacă detașările efectuate de angajatorii menționați urmăresc să eludeze interdicția înlocuirii prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004.
V. Concluzie
114. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria) după cum urmează:
„1) Articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 465/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012, trebuie interpretat în sensul că, atât timp cât nu este retras sau declarat nul, documentul portabil A1 eliberat de instituția competentă dintr‑un stat membru, conform articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 987/2009, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 465/2012, care atestă afilierea lucrătorului la sistemul de securitate socială din acest stat membru, în temeiul unei dispoziții din titlul II din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, astfel cum a fost rectificat și modificat prin Regulamentul (UE) nr. 465/2012, este obligatoriu pentru o instanță, în sensul articolului 267 TFUE, dintr‑un alt stat membru.
2) Documentul portabil A1 este obligatoriu și într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care Comisia administrativă pentru coordonarea sistemelor de securitate socială a pronunțat o decizie cu privire la retragerea acestui document, dar instituția emitentă nu a procedat la retragerea documentului menționat.
Același lucru este valabil și în ipoteza în care documentul a fost eliberat după supunerea lucrătorului în cauză la sistemul de securitate socială din statul membru gazdă. Într‑un astfel de caz, documentul menționat poate avea efect retroactiv.
3) Articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 465/2012, trebuie interpretat în sensul că interdicția înlocuirii, prevăzută de această dispoziție, nu se opune ca angajatorul să procedeze la detașarea unui lucrător într‑un alt stat membru, în vederea efectuării unei activități care a fost efectuată anterior de un lucrător detașat de un alt angajator, independent de aspectul dacă angajatorii respectivi au sediul în același stat membru.
Cu toate acestea, în cazul în care există legături personale și/sau organizatorice între angajatorii în cauză, este necesar să se examineze dacă detașările efectuate de angajatorii menționați urmăresc să eludeze interdicția înlocuirii prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004.”